Cezara

M. Eminescu

Nuvela “Cezara” de M.Eminescu este o lucrare ce aparține curentului romantic,

având ca protagoniști pe Cezera și Eronim, două personaje fictive - aflate sub
destinul romantismului eminescian.
Eronim, călugăr, este tipul tânărului neadaptabil, ipostază relevată de
autocaracterizarea din secvența: “când mă sui pe o piatră naltă, îmi pare că în
creţii mantalei aruncate peste umăr am încremenit şi am devenit o statuă de
bronz, pe lângă care trece o lume ce ştie că acest bronz nu are nici o simţire
comună cu ea…”. Portretizarea lui Eronim de către autor sugerează existența
protagonistului ca prototip al lui Eminescu: “O frunte naltă şi egal de largă [...]
expresia lor e un ciudat amestec de vis şi raţiune rece.” Indiferența lui față de cele
lumești aduce aminte de spiritul luciferic. Nepăsarea - motiv ce este menținut de
meditația poetului: “Oda(în metru antic)”, însăși prin versul “Vino iar în sân,
nepăsare tristă;” - este prezent și în nuvelă: “Plăcerea dobitocească, [...] aceleaşi
murdare dorinţe în piep”, “acei tineri cu zâmbiri banale, [...] împrejurul acestui
instinct se-nvârteşte viaţa omenirii... ”, “Şi eu să cad în rolul lor?...”.
Cezara, contesă, este tipul tinerei emancipate, idee dedusă din intenția de a
scrie prima scrisoare călugărului (neobișnuit pentru acele vremuri), și eschivarea
sa din mariajul predestinat. Observăm dorința dureroasă și plină de sacrificii
pornită din flacăra iubirii: “ Tu crezi că sunt o neruşinată, [...] că aş tăcea
privindu-te, dacă m-ai iubi şi tu pe mine.” Atitudinea lui Eronim este una
reticentă, marcată prin: ”nu ştia ce fel e simţirea lui pentru Cezara, [... ] să asculte
de ea ca un copil de soră-sa mai mare”, între timp “ea abuza într-un mod de
neiertat de această putere ce-o avea asupra lui.”
Povestea protagoniștilor este marcată de primatul sentimentului iubirii. Aceștia
sunt personaje excepționale, cu împrejurări excepționale; mai cu seamă întâlnirea
acestora pe “insula lui Euthanasius” - începutul paradisului dintre cei doi.
Astfel prin acest motiv cosmic, iubirea celor doi este împlinită. Motivul este
specific omului romantic în care iubirea poate avea loc numai după moarte.

Lazăr Daniel