Cuprins

al prelegerilor de la cursul :
“Sistemul Politic Mondial”

Prel. 1 : Anul 1815 – Un inceput

- “concertul marilor puteri”
- “indiguirea”
- “legitimitatea” si “balanta de putere”
- nationalismul, liberalismul, socialismul
Prel. 2 : Anul 2.000 – Un sfarsit, alt inceput
- consideratii asupra politicii internationale in sec. XX
- sistemul politic dupa 1990
- conceptele Nord, Sud
Prel. 3 : Marile Conferinte Internationale
- Conferinta de la Viena (1815)
- Conferinta de la Paris (Tratatul de la Versailles - 1919)
- Conferintele de la Teheran, Ialta si Potsdam (1943-1945)
Prel. 4 : Balanta de Putere
- scurt istoric: “principiul universalitatii”, Pacea Westphalica (1648)
- “ratiunea de stat”: criteriul ideologic, criteriul politic, criteriul economic
- scurt istoric : situatia premergatoare lui 1648
Prel. 5 : “Echilibratorul” si “Perturbatorul” balantei de putere
- cazul Europei intre 1648 si al doilea Razboi Mondial
- Anglia si “perturbatorii” sistemului
Prel. 6 : Congresul de la Viena (1815)
- Quadrupla Alianta
- Sfanta (Tripla) Alianta
Prel. 7 : Urmarile Congresului de la Viena (1815)
- unificarea Germaniei si a Italiei
- valurile revolutionare
- “politica de putere”, “realpolitik”
Prel. 8 : Politica Europeana dupa 1871
- rolul Rusiei
- sfarsitul “concertului de putere”
Prel. 9 : Prabusirea “concertului de putere”
- formarea “Triplei Aliante”
- noua expansiune coloniala
- conceptul de “securitate colectiva” – Pacea de la Versailles
- premisele celui de-al doilea razboi mondial
Prel. 10 : Dupa al doilea razboi mondial
- “lumea bipolara”
- fazele specifice : “represalii masive”, “riposta gradata”, “balanta terorii”
- miscarea “nealiniatilor”
- cauzele razboiului rece : mostenirea istorica, obiectivele nationale, ideologiile opuse,
personalitatea liderilor, perceptia difefrita a relatiilor internationale
- “sferele de influenta”
- doctrina Kennan (a “ingradirii”, “indiguirii”)
Prel. 11 : Etapele razboiului rece

1
1)- Ialta (1945) – “criza rachetelor”(1962)
2)- 1962 – invazia Afganistanului (1979)
3)- 1979 – Gorbaciov la Kremlin (1985)
4)- 1985 – 1990, declaratia NATO de la Londra
Prel. 12 : Multiplicarea actorilor scenei internationale (1815-2000)
- 1815-1851 – contestarea “legitimismului metternichian” de catre “principiul nationalitatilor”
(Grecia si Belgia)
- 1851 – 1871 – triumful “principiului nationalitatilor” (Germania si Italia)
- 1871 – 1914 – fazele “crizei orientale” (Romania, Serbia, Muntenegru)
- 1914 – 1919 – dezmembrarea Austro-Ungariei
- globalizarea sistemului european de state (noile politici coloniale)
Prel. 13 : Razboaiele “hegemonice”
- tipuri de razboaie : asimetrice, locale, regionale, de anvergura
- conceptul de “razboi hegemonic”
- pretendenti si hegemoni
Prel. 14 : Institutii de gestionare ale Sistemului International de State
- “sistemul congreselor” (concertul de putere) – Unirea Principatelor Romane
- Liga Natiunilor
Prel. 15 : (continuare la prel. 14)
- “pactul Kellog – Briand” (1928)
- proiectul Uniunii Europene (1930)
- ONU : cei “4 politisti”, “comunitatea statelor anglo-saxone”, “acordul de procentaj”,
Adunarea Generala a ONU
- o sinteza statistica a conflictelor
- contributia Ligii Natiunilor si ONU la solutionarea conflictelor
Prel. 16 : Tarile Romane in Sistemul Multinational de State (1815 – 1878)
- “chestiunea orientala”
- revolutia romana de la 1848
- Unirea cea Mica (1859)
- Formarea Regatului Romaniei si Independenta (1877)
Prel. 17 : Romania intre Est si Vest
- intrarea in Tripla Intelegere (1883)
- intrarea in Antanta (1916)
- Mica Antanta, Intelegerea Balcanica, Alianta Romano-Polona
- Contextul politic premergator izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial
Prel. 18 : Organizarea sistemica, din punct de vedere istoric
- dupa razboiul rece
- viziuni diferite asupra sistemului, ale actorilor majori pe scena politicii internationale
- organizarea sistemica pentru o noua ordine internationala
- comportamentul Romaniei in prezent

PRELEGEREA 1

2
 De ce anul 1815 ca început al demersului nostru asupra problematicii diplomatice
moderne ?
Pentru ca atunci, prin Congresul de la Viena care punea capat volburei create în
sistemul european de state de catre Napoleon Bonaparte, puterile învingatoare au cautat sa dea
fiabilitate si coerenta acestui sistem. În acest scop, ele au formalizat mai vechiul concept al
“balantei de putere” intr-o institutie: “concertul marilor puteri europene”. Functionalitatea
acestei institutii a asigurat, cu întreruperi, desigur, 100 de ani de pace în Europa. Pace înteleasa
ca absenta a razboiului între marile puteri europene pe batrânul continent (cu exceptia notabila a
razboiului Crimeei). Pentru prima data de la 1648 ( pacea westfphalica), este formalizata o
institutie internationala care sa gestioneze sistemul international de state in scopul de a se evita
anarhia in cadrul lui. Aceasta achizitie conceptuala extrem de importanta va fi prezenta ulterior
in toate organizarile sistemului (dupa primul si al doilea razboi mondial). “Concertul de putere” a
fost limitat la marile puteri si la Europa - nici aceasta intreaga - si a reflectat deopotriva gandirea
dominanta a timpului in domeniul relatiilor internationale, cat si viziunea europocentrica asupra
acestora.
Pentru ca atunci, pentru prima data în istoria moderna, apare formalizat conceptul
“îndiguirii” perturbatorului principal al sistemului international de state. La 1815, acest
perturbator îndiguit a fost Franta, dupa cum la 1918 si 1945 va fi Germania. Din 1947, conceptul
“îndiguirii” (containment) va fi aplicat, sub conducerea SUA, de catre statele occidentale,
Uniunii Sovietice, proiectata de ideologie ca principal perturbator al sistemului international.
Îndeobste, îndiguirea se aplica marii puteri care tinde sa-si impuna hegemonia in sistem prin
mijloace militare si presupune coalizarea celorlalte state pentru a descuraja ori preîntâmpina
transformarea acestei tendinte în realitate. În 1815, “îndiguirea” a vizat Franta, care perturbase în
ultimele doua decenii stabilitatea europeana prin propensiunea ei de a dobândi hegemonia
continentala, si a dus la constituirea unei aliante între celelalte mari puteri, destinata sa “joace”
în cazul în care Parisul ar fi recurs din nou la vechea paradigma de comportament în sistem.
Pentru ca, atunci, pentru prima data, se evidentiaza o reala responsabilitate a marilor
puteri europene în directia mentinerii ordinei în sistemul international de state. Aceasta
responsabilitate a dobindit corp în 1815 prin formalizarea principiilor legitimitatii si al balantei
de putere. Întâiul principiu se refera la alianta încheiata între Austria, Rusia si Prusia si exprima
atasamentul semnatarilor fata de legitimitatea monarhica, asadar îndatorirea reciproca de a se
sprijini atunci când aceasta ar fi fost amenintata (cum avea sa se întâmple, mai ales în 1848 în
cursul valului revolutiilor liberale si republicane care a brazdat Europa). Chiar daca acest
principiu avea în împrejurarile de atunci o conotatie conservatoare, reactionara, militând pentru
mentinerea imperiilor multinationale (Rusia, Imperiul habsburgic) este de notat ca este prima
data când la baza unei aliante multinationale, destinata asigurarii ordinei în sistemul international
de state era asezata o comunitate de principiu.
Cel de al doilea principiu, al “balantei de putere”, presupunea angajamentul statelor mari
de a nu permite instalarea hegemoniei unuia dintre ele în sistem. Un asemenea angajament
echivala atit cu responsabilitatea fiecarei mari puteri de a se abtine de la tendinta de a dobândi
hegemonia continentala, cit si cu adeziunea ei la orice efort, diplomatic si militar, efectuat în
comun pentru a pune capat unei asemenea tentative.
“Experienta” în acest domeniu acumulata dupa 1815 avea sa fie folosita în urmatoarele
mari conferinte internationale care au tins sa reordoneze sistemul international de state (Paris:
1919-1920 si 1946-1947). Desigur, principiile vor fi altele - cel al “balantei de putere” actionând
însa constant - dar ele vor reflecta responsabilitatea statelor aderente privind fiabilitatea si
coerenta sistemului international. In 1918-1919 principiul ordonator al sistemului a fost
precumpanitor cel al autodeterminarii nationale, lansat de catre presedintele american W. Wilson
prin cunoscutele “14 puncte” din aprilie 1917. Acest principiu va actiona constant in perioada

3
urmatoare, inclusiv la sfarsitul Razboiului Rece. In triada Teheran-Ialta-Potsdam , prin care in
perioada 1943-1945 marile puteri ale coalitiei anti-Hitler au pus bazele asezamantului planetar
postbelic, principiul autodeterminarii nationale a jucat un rol amplu in pecetluirea soartei marilor
imperii coloniale. De asemenea, în domeniul aliantelor militare, “baza” principiala comuna
statelor componente va fi elementul coeziv principal al acestora, asa cum s-a vadit în cazurile
Natiunilor Unite în cursul celui de al doilea razboi mondial ori al N.A.T.O. în era “razboiului
rece”. Ceea ce, bineînteles, nu a exclus existenta unor aliante militare închegate pe principiul
similitudinii/apropierii intereselor de putere ale componentilor (Puterile Centrale, Mica
Intelegere, Pactul sovieto-german din 1939-1941 etc.).
De asemenea, începutul demersului nostru la 1815 se motiveaza si prin faptul ca mai ales
de acum se manifesta cu o putere crescânda mari curente politico-ideologice care vor avea un
impact remarcabil, de durata, asupra sistemului international de state. Ne referim la nationalism,
liberalism si socialism.
Nationalismul este un fenomen al istoriei europene moderne, devenit o forta irepresibila
atunci când burghezia dobândeste pârghiile puterii. Revolutia franceza din 1789 confera acestui
fenomen o vitalitate nici astazi stinsa, fiind în continuare un vector al formularii sistemului
international de state (vezi, din acest punct de vedere, prabusirea imperiului sovietic în 1991 si
aparitia noilor state independente). Nucleul nationalismului este afirmarea natiunii înteleasa ca o
comunitate de cetateni care locuiesc un teritoriu comun, participa la guvernare si sunt constienti
de interesele lor identice si mostenirea lor comuna, reala ori imaginara. Început ca o fratietate
depasind frontierele (“fratia” revolutiei franceze si a celei de la 1848), el s-a transformat cu
timpul în rivalitate internationala. La 1815, întelegerile intervenite pentru ordonarea sistemului
international de state au lasat deoparte milioane de oameni sub stapânire straina: italieni,
germani, norvegieni, români, greci, sirbi, croati, polonezi, finlandezi etc. Fenomenul
nationalismului a stat la baza declansarii luptei de eliberare nationala care deceniu dupa deceniu
a dus la aparitia de noi actori ai scenei internationale. Pacea de la Versailles, intervenita dupa
primul razboi mondial, a consacrat principiul nationalitatilor care a actionat ca un dezagregant al
imperiilor multinationale (cel habsburgic în primul rând).
Cum se stie, secolul al XIX-le este cunoscut si sub numele de “secolul nationalitatilor”.
Acest supranume se datoreaza emergentei nestavilite a luptei de eliberare nationala, care
cunoaste succese însemnate, cu deosebire în Vestul Europei. Practic, în Occidentul Europei,
odata cu unificarea Germaniei, consemnata în 1871, care succeda celei a Italiei, se constata
“triumful nationalismului”. În Estul si Sud-Estul Europei, secolul trecut înregistreaza succese ale
luptei de eliberare nationala - cum ar fi - între altele, unirea Principatelor Române la 1859 -, dar
abia dupa 1918 se accelereaza constituirea statelor nationale. Deci, sub aspectul aplicabilitatii
principiului nationalitatilor constatam o întirziere a Estului Europei fata de partea vestica a
acesteia, relevabila de altfel si astazi, când unele state est-europene sunt abia în faza constructiei
nationale independente (Slovacia, Belarus, Ucraina, statele succesoare ale Iugoslaviei, tarile
baltice etc.).
Al doilea curent doctrinar, care se manifesta cu o forta deosebita dupa revolutia franceza,
este liberalismul. Principala caracteristica a lui este emanciparea individului, posesor al unui set
de drepturi si libertati pe care revolutiile americana si franceza din veacul al XVIII-lea le
formalizeaza. Liberalismul este legat indisolubil de ridicarea clasei de mijloc, care profeseaza
toleranta religioasa, securitatea persoanei si proprietatii si o “voce” în procesul guvernarii.
Aceste orientari, promovate cu fermitate au dus la instituirea controlului parlamentar asupra
guvernului, la existenta partidelor politice (si legitimizarea celor de opozitie), îndeobste la
diriguirea constitutionala a societatii. Revolutia americana a consfintit contitutional separatia
puterilor, în scopul de a preîntimpina instituirea dictaturii. Cu timpul, liberalismul si-a schimbat
caracterul clasic - guvern parlamentar, drepturi civile si politice egale - trecind spre ceea ce se

4
numeste astazi neo-liberalism. Acesta admite o interventie sever controlata a statului în sferele
vietii sociale pornind de la principiul responsabilitatii statului pentru bunastarea cetatenilor.
Forma cea mai recenta a neo-liberalismului, numita adeseori în literatura anglo-saxona liberalism
democratic, admite interventionismul guvernamental destinat sa asigure realizarea statului
bunastarii (“welfare state”). Actiunea formatoare a liberalismului asupra sistemului international
de state este consacrata de legitimarea pe care el o confera luptei de eliberare nationala a
natiunilor si, deopotriva, prin propensiunea determinata de el catre integrare supra nationala.
Aceasta din urma este motivata de liberalism prin necesitatea afirmarii neingradite a drepturilor
cetatenesti in plan international si , nu mai putin, prin coeziune suprastatala in fata amenintarilor
la adresa valorilor liberale: liberate economica, organizare politica democratica.
Socialismul, cel de al treilea curent major al secolului al XIX-lea, este definit de
majoritatea autorilor drept o antiteza a liberalismului clasic: daca liberalismul accentueaza asupra
drepturilor si libertatilor individului (în domeniul economic, social si politic), socialismul
proclama suprematia comunitatii si subordona-rea individului scopului bunastarii generale. Dupa
o prezenta de natura teoretica îndeobste, în prima jumatate a secolului trecut, a socialismului
utopic (Saint Simon, Charles Fourier, Robert Owen), curentul socialist produce aparitia
marxismului (cu cei trei vectori fundamentali: interpretarea materialist-dialectica a istoriei, lupta
de clasa ca motor al evolutiei societatii umane si conceptul plusvalorii). Revolutia bolsevica din
Rusia din 1917 înseamna si începutul primei aplicari a marxismului la dimensiunile uriase ale
unei tari/imperiu, practic un experiment social fara precedent în istorie, la care s-a renuntat
recent chiar de catre elita secretata de acest proces. În afara de Rusia, cum se stie, experimentul
comunist a cunoscut o extensie remarcabila la scara planetei, beneficiind de resursele vaste ale
Rusiei: în Asia, în Europa de Est, în Africa, în America Latina. Este evident astazi ca varianta
comunista a socialismului este într-un declin rapid (fie si facând abstractie de existenta lui,
reformata însa în planul economic, în China, Coreea de Nord, Cuba ori Vietnam).
Nationalismul, liberalismul si socialismul au determinat o modelare importanta a
sistemului international de state dupa 1815. Nationalismul conjugat cu liberalismul (extensia de
la individ la comunitate a drepturilor si libertatilor consacrate a dus la aparitia principiului
autodeterminarii nationale) a impus multiplicarea numarului de actori ai scenei internationale.
Deopotriva, a ascutit competitia între actori, definita pâna atunci în termeni de putere,
evidentiindu-se propensiunea anumitor state de a cuprinde între aceleasi granite a cosingenilor ca
pretext (cel mai adesea fals) pentru actiuni agresive. Liberalismul si socialismul (varianta lui
comunista) a dus la o confruntare majora, prin “vârfurile” lor, S.U.A. si U.R.S.S., în perioada
lumii bipolare intervenita dupa cel de al doilea razboi mondial.
“Last but not least”, 1815 este un început al demersului nostru întrucit, în linii generale,
din acest moment evolutia sistemului international de state este sincrona cu expansiunea
revolutiei industriale. Între rezultatele remarcabile ale acestui fenomen de expansiune sunt de
mentionat: schimbarea calitativa intervenita în desfasurarea razboiului; globalizarea sistemului
international de state (asadar, depasirea europocentrismului acestuia); dezvoltarea inegala a
statelor cu repercusiuni asupra ierarhiei de putere în plan european si mondial si, în consecinta,
multiplicarea contradictiilor în cadrul sistemului.
Asadar, 1815 este “borna de început” a privirii noastre asupra sistemului international de
state si evolutiei sale pâna astazi întrucât:
1) este prima data în istoria moderna când, întruniti într-un congres de pace, consecutiv
devastatoarei epoci napoleoniene, lideri ai marilor puteri europene au cautat sa dea durabilitate si
coerenta functionarii sistemului international;
2) pentru ca atunci se aplica pentru prima data conceptul îndiguirii unui potential perturbator al
sistemului; conceptul va cunoaste o “frumoasa” cariera ulterior fiind, în epoca bipolara, temelia
politicii externe si de securitate a unei superputeri;

5
3) este întiia data când la baza organizarii sistemului international de state sunt implementate
principii egal împartasite de actori: principiul legitimitatii si cel al “balantei de putere”;
4) de acum se afirma cu o forta nestavilita mari curente ideologice care vor influenta nemijlocit
contururile sistemului international de state: nationalismul, liberalismul si socialismul;
5) este momentul când se constata declansarea nestavilita a expansiunii industriale, ceea ce va
duce la schimbari notabile în ierarhia marilor puteri si la globalizarea sistemului international
de state.

PRELEGEREA nr. 2

De ce am ales anul 2000 ca limita temporala superioara a demersului nostru?

Întrucit, daca am fi ales o alta limita superioara, am fi privat demersul nostru de
integralitate. De pilda, daca ne-am fi oprit la 1945 am fi lasat deoparte perioada razboiului rece,
intervenita dupa cel de al doilea conflict mondial, în care s-au manifestat atit fenomene deja
experimentate istoric (aplicarea conceptului îndiguirii în ordonarea sistemului, între altele),
precum si altele noi cu rezonanta neaparata în viitor (tendinta integrationista a actorilor din
diverse regiuni, de exemplu). În acelasi timp, ne-am fi vaduvit de cunoasterea unor concepte
meticulos elaborate în epoca nucleara în scopul de a asigura functionarea sistemului international
de state si a evita holocaustul atomic, cum ar fi de pilda cel al “echilibrului terorii”. Concomitent,
ceea ce s-a numit “lumea bipolara” a evidentiat trasaturi noi în ceea ce priveste continutul
aliantelor politico-militare a caror cunoastere prezinta un interes notabil. Iar multiplicarea
exponentiala a numarului de actori, rezultat al procesului accelerat al decolonizarii din epoca

6
ulterioara celui de al doilea razboi mondial, a determinat caracteristici noi ale functionarii
sistemului international, amplificând dificultatile gestionarii acestuia.
Daca ne-am fi oprit, de exemplu, la 1914 sau 1918, cunoasterea noastra ar fi fost vaduvita
de experienta notabila pe care a reprezentat-o functionarea primei organizatii cu caracter
international destinata asigurarii pacii si excluderii razboiului ca instrument de ordonare a
sistemului international de state. Anume Liga Natiunilor, care a esuat în atingerea scopurilor
propuse, dar a carei experienta a fost utilizata în constructia unei alte organizatii internationale
astazi în fiinta, O.N.U.
Deci, o privire globala asupra evolutiei sistemului international de state, care sa sprijine
întelegerea relatiilor dintre state în epoca actuala a impus imperativ sa oprim demersul într-un
punct în care acestea au dobândit continut si trasaturi noi. Iar acesta nu putea fi decât decada
anilor ‘90, când se constata disparitia lumii bipolare iar sistemul international intra într-o
perioada de reformulare, deopotriva fluida, periculoasa si interesanta.
Reformularea sistemului international de state, intervenita dupa 1990, este o alta
motivatie a alegerii noastre, întrucât astazi suntem martorii unei veritabile avalanse de scenarii
referitoare la modul în care se va restructura sistemul international si institutiile necesare pentru
gestionarea acestuia. Multe dintre aceste scenarii îsi gasesc sorgintea în capitalizarea experientei
istorice, cu deosebire a celei înregistrate dupa 1815, iar masurarea realismului lor reclama
cunoasterea acesteia. Cele care propun, de pilda, revigorarea “concertului de putere” fac apel la
functionarea acestuia în intervalul 1815-1854 (sau 1914), decelându-i plusurile si minusurile si
avansând bineînteles solutii care sa excluda sau sa minimizeze influenta ultimelor în croirea
sistemului international de state pentru secolul (sau secolele) urmator (urmatoare). Scenariile
care proiecteaza întarirea institutiilor internationale existente în scopul gestionarii optime a
sistemului fac referinte istorice la cele care au existat, masurându-le acestora cauzele esecului
sau factorii de vitalitate.
Oricât de multe sunt scenariile care vizualizeaza sistemul de state al viitorului, ele se
plaseaza într-una din urmatoarele categorii:
1) reîntoarcerea la bipolaritatea epocii razboiului rece;
2) multipolaritatea ca “baza” a unui nou “concert al puterilor”, cum a fost cel experimentat în
secolul trecut;
3) tripolaritatea evidentiata în constituirea a trei mari blocuri economice: asiatic, în jurul yenului,
al emisferei vestice, centrat pe dolar, si o “uniune europeana” gravitând pe EURO;
4) hegemonia unipolara, respectiv continuitatea si consolidarea statutului de hegemon mondial al
S.U.A.;
5) interdependenta structurala care ia în considerare complexitatea uriasa a lumii de azi. Un autor
american, Joseph S. Nye jr., afirma: “Lumea de dupa razboiul rece este de un fel aparte si noi ne
limitam întelegerea încercând s-o fortam sa intre în patul procustian al metaforelor traditionale
cu polaritatile lor mecanice. Puterea devine mult mai dimensionala, structurile mult mai
complexe si statele insesi mult mai permeabile. Aceasta crescânda complexitate înseamna ca
ordinea mondiala trebuie sa se bizuie pe mai mult decât exclusiv balanta traditionala de putere” .
Interpretarea (sau imaginarea) scenariilor privind conturarea ordinei mondiale viitoare
reclama asadar cunoasterea evolutiei sistemului international în întreaga epoca în care acesta a
fost supus unei constructii coerente, adica pâna în anii ‘90.
În acelasi registru al întelegerii complexitatii ordinei (sau, potrivit unor analisti,
dezordinei) mondiale actuale se aseaza o alta motivatie a alegerii punctului terminus al cursului
nostru în anii ‘90. Pentru ca în prezent se manifesta cu o forta crescânda fenomene a caror
sorginte o gasim în epoca anterioara. Pentru a da doar un exemplu, intregrationismul inter-statal
la nivelele economic, politic si militar se afirma astazi cu o putere remarcabila, dar el este un
fenomen început înca în epoca razboiului rece.

7
 Început în anii ‘50 ai secolului nostru în Vestul Europei, ca e expresie a vointei de a evita
declansarea unui razboi - Comunitatea carbunelui si a otelului - integrationismul a dus la aparitia
Pietei Comune (1957). Compusa initial din 7 state, pentru a ajunge astazi la 15 membri plini si
12 asociati (între care si România), Piata Comuna, transformata în Uniunea Europeana (in 1995),
a ajuns principala “putere” europeana, dotata cu institutii supra-nationale: parlament, secretariat
general etc. De asemenea, Uniunea Europeana s-a dotat cu o institutie de securitate si aparare
comuna - Uniunea Europei Occidentale -, precum si cu o moneda unica (EURO), ceea ce confera
integrarii o coerenta crescuta. Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în noiembrie 1993,
asigura prin stipulatiile sale conditii suficiente pentru a face într-un timp scurt din Uniunea
Europeana un actor unic al scenei mondiale în secolul urmator. Iar tratatul de la Amsterdam
(1997) a asezat cadrul legislativ pentru realizarea largirii Uniunii Europene catre estul
continentului si catre sudul acestuia, stipuland reforma institutiilor de gestionare a statelor
integrate, precum si masuri necesare pentru avansul accelerat al procesului de integrare insusi
(Politica externa si de Securitate Comuna-PESC a dobandit, de pilda, o definitie clara).
Precedata de disolutia U.R.S.S. (august-decembrie 1991), integrarea în spatiul ex-sovietic
se desfasoara accelerat în prezent, sub forma Comunitatii Statelor Independente, intemeiata în
decembrie 1991. Cu rapiditate, fenomenul integrationist în spatiul ex-sovietic, desfasurat sub
conducerea Moscovei, a produs conflicte interetnice si contradictii inter-statale (Rusia si
Ucraina, de pilda), ceea ce demonstreaza dificultatile pe care le presupune un astfel de proces.
De altfel, in acest caz constatam o ciocnire - uneori violenta, cum este in cazul Ceceniei - intre
principii diametral opuse: pe de o parte, cel al autodeterminarii nationale, care determina natiuni
pana acum componente ale imperiului sovietic decedat sa actioneze pentru achizitia
instrumentelor statale de identificare (armata si moneda proprii, comportament international
individualizat, etc.), pe de alta parte principiul integrarii, care refuza astfel de achizitii. Se
adauga, de asemenea, faptul ca integrarea in spatiul ex-sovietic este promovata de Rusia intr-o
maniera care aminteste de refacerea fostului imperiu pentru a determina aparitia unei stari de
instabilitate si insecuritate cu ample repercusiuni in spatiile inconjuratoare.
O alta motivatie pentru punctul terminus al demersului nostru este faptul ca am fost
martorii oculari ai prabusirii modelului comunist sovietic si, în consecinta, ai expansiunii
exponentiale a democratiei parlamentare, economiei de piata, pe scurt a capitalismului de tip
occidental. Fosta Uniune Sovietica si “spatiul imperial” al acesteia au devenit arena unui vast
proces transformator fara egal în acest secol, cunoscut sub numele de “tranzitie”. Prabusirea
comunismului european - punctul culminant al acestui proces fiind destramarea U.R.S.S. - a avut
evidente urmari asupra sistemului international de state: disparitia lumii bipolare si începutul
procesului de amenajare a unei noi ordini mondiale; multiplicarea numarului de actori ai scenei
internationale; disparitia confruntarii Est-Vest ca principala contradictie a sistemului.
Consecintele prabusirii URSS si a ordinii bipolare asupra sistemului international de state nu s-
au epuizat inca.
Disparitia comunismului de tip sovietic a indreptatit analize care sa proclame euforic
sfârsitul istoriei, adica triumful urbi et orbi al liberalismului. Francis Fukuyama, analistul
american caruia îi apartine acest punct de vedere triumfalist, afirma:
“Disparitia marxism-leninismului, mai întii din China si apoi din Uniunea Sovietica, va
însemna moartea lui ca ideologie vie, semnificativa pentru istoria mondiala. Chiar daca în zone
ca Managua, Pyongyang sau Cambridge, Massachusetts vor mai ramine citiva adepti convinsi,
faptul ca nu mai exista nici un stat mare în care el sa fie o preocupare activa submineaza complet
pretentiile lui de a fi în avangarda istoriei omenirii. Iar moartea acestei ideologii înseamna
cresterea procesului de Common Marketisation în relatiile internationale si diminuarea
probabilitatii de mari conflicte între state”.

8
 Despre epoca pe care o întrevede începând, Fukuyama simte o irepresibila senzatie de
respingere:
“Sfârsitul istoriei va fi o epoca foarte trista. Lupta pentru recunoastere, vointa de a-si
risca viata pentru un ideal pur abstract, lupta ideologica mondiala care a pus în lumina
îndrazneala, curajul, imaginatia si idealismul vor fi înlocuite de calculul economic, de nesfârsita
rezolvare a problemelor tehnice, de preocupari legate de mediu si de satisfacerea cererilor
sofisticate ale consumatorului. În perioada postistorica nu va mai exista nici arta, nici filosofie, ci
doar o îngrijire perpetua a muzeului istoriei umane. Simt în mine si vad la cei din jurul meu o
puternica nostalgie pentru timpurile în care istoria exista”.
Disparitia comunismului în U.R.S.S., precum si încercarea de reformare a vectorului sau
economic - încercata din China pâna în Vietnam si Cuba - consemneaza nu doar prabusirea unei
ideologii care a avut un impact substantial asupra sistemului international de state din 1918. Dar,
deopotriva, prin disparitia unei superputeri - U.R.S.S. - simbolizeaza chiar încetarea lumii
bipolare pe care o proiectase sfârsitul celui de al doilea razboi mondial. Implozia U.R.S.S. si
dezmembrarea imperiului sovietic în state independente simbolizeaza finalul unei epoci de
dominatie a doua superputeri si intrarea într-o noua ordine mondiala care are a se defini în
contururile sale în anii (sau deceniile) care urmeaza.
Dar nu doar faptul ca a disparut U.R.S.S. a consemnat prabusirea lumii bipolare si
declansarea procesului de reconstructie sistemica. Cealalta superputere a epocii postbelice,
Statele Unite ale Americii, sunt intrate, conform unor opinii, într-un accelerat declin care pune
sub semnul întrebarii capacitatea lor de a rezista obligatiilor la nivel planetar, obisnuite epocii
bipolare. Paul Kennedy, care este unul dintre cei mai cunoscuti reprezentanti ai teoriei decliniste,
afirma ca : “Statele Unite au de facut acum fata riscului, atât de familiar istoricilor cresterii si
descresterii trecutelor mari puteri, a ceea ce în general poate fi numit supraextensia imperiala
(imperial overstretch), adica factorii de decizie din Washington trebuie sa se confrunte cu
durerosul si constantul fapt ca suma totala a intereselor si obligatiilor globale ale S.U.A. este
astazi de departe mai mare decât capacitatea tarii de a le apara simultan”.
Pentru a-si demonstra teza, Kennedy evidentiaza faptul ca forta militara americana,
necesara sustinerii intereselor militare globale, se afla sub un impact diminuant determinat de
constrângerile bugetare si de imperativul de a fi capabila sa raspunda adecvat provocarilor la
nivel global (atât în domeniul nuclear, cât si în cel conventional). Declinul militar american se
deseneaza - continua Kennedy - pe fundalul declinului economic (industrial si agricol). Mai
trebuie subliniat ca punctul de vedere al lui Kennedy (împartasit îndeobste de stânga liberala
americana) este combatut cu argumente de o întreaga scoala anti-declinista. Aceasta considera ca
testul crucial pentru o mare putere este capacitatea de a-si reînnoi puterea proprie (ceea ce
S.U.A. ar demonstra si în prezent) si ca pentru urmatorul secol nu se anunta o alternativa la
hegemonia americana (cu o singura posibila exceptie: Japonia).
Asadar, ne aflam în momentul disparitiei unei superputeri (U.R.S.S.), al declinului
celeilalte si al aparitiei unor noi centre de putere la esalon global. Lumea bipolara a disparut
pentru totdeauna.
Prabusirea comunismului si disparitia U.R.S.S. a scos din avanscena relatiilor
internationale confruntarea Est-Vest, iar încercarile de realizare a unui spatiu unic de securitate
în Eurasia, precum si activitatea unor institutii ca Grupul celor 7 state cele mai industrializate (la
care se asociaza si Rusia) sunt graitoare pentru perspectiva unui parteneriat al polilor ieri în
competitie. Înlocuirea confruntarii/competitiei Est-Vest, caracteristica lumii bipolare, cu
confruntarea/competitia Nord-Sud este o alta motivatie a alegerii punctului terminus al
demersului nostru.
Nordul este definit ca un ansamblu de tari mai mult sau mai putin dezvoltate, dar care au
un numar de trasaturi comune: acelasi profil demografic, aceeasi adeziune la idealul

9
productivitatii economice; acelasi respect al drepturilor omului; o puternica integrare în comertul
mondial; acces la puterea financiara si militara sau industriala. Acest ansamblu reuneste America
de Nord, Europa, tarile slave ale fostei U.R.S.S., Japonia, Australia si Noua Zeelanda.
Sudul nu este omogen (întelegând prin Sud tot ceea ce este ramas în afara Nordului),
cuprinde insule de prosperitate (Tailanda) învecinate cu spatii uriase de subdezvoltare si mizerie.
Frontiera dintre Nord si Sud a cunoscut, dupa prabusirea comunismului, o retragere
determinata de schimburile geopolitice intervenite. Astfel, Nordul (fosta U.R.S.S.) s-a retras din
Angola, Etiopia, Afganistan, Mozambic etc. Se mai mentine un anumit interes nordist pentru
anumite insule sudiste, dar acest interes este selectiv si nu urmareste o dezvoltare în profunzime,
ci a unor vectori folositori Nordului (sectoare utile pentru expansiunea comerciala).
Limita dintre Nord si Sud este, în principal, un ecuator demografic, o linie sensibila care
separa tarile unde reînnoirea populatiei este stabila de cele în care cresterea demografica este
exploziva (în jur de 3% anual). În linii generale, acest ecuator demografic cuprinde: Rio Grande,
strâmtoarea Florida, Mediterana, Caucazul si deserturile Asiei Centrale. Practic acestea sunt
zonele cele mai sensibile ale viitorului, un adevarat limes al Nordului împotriva Sudului (S.U.A.
urmeaza sa supravegheze zona Caraibe si America Centrala, Europa-Maghrebul, Rusia-Asia
Centrala).
Dar este, cu adevarat, confruntarea Nord-Sud în viitor ceea ce a fost în lumea bipolara
conflictul Est-Vest ? Ori interdependentele planetare vor face posibila disparitia oricaror feluri
de confruntari fie geopolitice, fie geoeconomice, de civilizatii, demografice sau de alta natura.
Raspunsuri pe care nu le stim înca.
Care este relevanta istoriei sistemului international de state pentru diplomatia
contemporana si a secolului urmator ? Minora, dupa
aprecierea unor reputati specialisti ai relatiilor internationale, cum este de pilda britanicul
Michael Howard. Acesta , intr-o recenzie facuta unei lucrari a lui H. Kissinger (Diplomacy,
1994* ) arata ca, la cumpana secolelor XIX-XX, diplomatia ( si comportamentul international al
statelor) au inregistrat o schimbare decisiva. Daca intre 1650 si 1850 Europa era formata din
“state perfecte”, ai caror conducatori aveau puteri absolute pentru desfasurarea polticii externe,
ulterior acest lucru nu a mai fost posibil. In intervalul amintit politica externa se afla la discretia
unor elite restranse care, indiferent de tara, impartaseau aceleasi valori si pentru care “ jocul de
putere” era un “joc” al indeminarii si inteligentei. Acest sistem a fost zdruncinat - nu distrus - de
revolutia franceza si razboaiele napoleoniene, dar catre 1900 a incetat sa mai functioneze,
intrucit evolutiile politice in statele principale ale sistemului l-au facut imposibil. Vechile elite
care monopolizasera exercitiul politicii externe au trebuit sa faca fata presiunilor crescinde ale
altor”corpuri”: parlamente, opinie publica, grupuri de presiune, etc.
Asadar, sofisticarea sistemului politic contemporan - comparativ cu perioadele anterioare
- precum si complexitatea crescanda a luarii deciziilor de politica externa ( datorita multiplicarii
actorilor scenei internationale, maririi numarului de mari puteri, etc. ) fac tot mai putin relevanta
pentru azi si pentru maine experienta istorica. In sensul furnizarii unor solutii preexistente.
Pentru ca cine nu stie istorie risca s-o repete, mai ales in ce priveste aspectele ei negative.

*
Fo re ig n A ff a irs, vo l. 7 3, n o. 3, Ma y-Jun e , 1 99 4, p p. 13 8 -14 0.

10
 Prelegerea nr.3
Marile conferinte internationale ale intervalului (Viena - 1815; Paris - 1919; Ialta -
Teheran - Postdam 1943-1945)

Cum poate fi recunoscuta o noua ordine internationala? Sau cu alte cuvinte, care sunt
“punctele de cotitura” (turning points) ale istoriei?
Problema a preocupat atat istoricii cat si politologii sau polemologii. In functie de
rezolvarea ei ar fi devenit predictibila aparitia unei noi ordini internationale si s-ar fi putut
proceda, in consecinta, la “asezarea” ei fara zguduirile si tensiunile care au insotit intotdeauna
astfel de “inovatii” in istorie. Cum este lesne de banuit, “rezolvarile” acestei probleme au fost
diverse, ceea ce si explica diferentele existente intre oamenii de stiinta in privinta inceputului sau
sfarsitului unor perioade cu relief pronuntat in ansamblul relatiilor internationale (este, de pilda,
perioada interbelica un armistitiu intr-un unic “razboi hegemonic”, cum sustin unii, ori ea
desparte doua asemenea razboaie, cum argumenteaza altii?).
Majoritatea analizelor sustin ca razboaiele majore au fost, in istorie, “punctele de
cotitura”, “pietrele de hotar” in evolutia sistemului internationale de state. Cum am vazut in
precedentele prelegeri, razboaiele au impus reasezari fundamentale ale sistemului: pacea de la
Westphalia, care a urmat “razboiului de 30 de ani”, a creat practic sistemul international de state;
Congresul de la Viena din 1815 a institutionalizat “concertul de putere” care va defini acest
sistem vreme de circa 100 de ani; primul razboi mondial a determinat o modificare profunda in
peisajul international, total diferit in 1920 de ceea ce fusese in 1914; secundul conflict mondial a
consemnat trecerea la lumea bipolara; iar “razboiul rece”, sfarsit practic in 1990, a insemnat, de
asemenea, o modificare profunda a sistemului international.
Asadar, cum putem recunoaste un nou sistem international? Contabilizand razboaiele
hegemonice si relevand modul in care hegemonia si-a organizat si administrat “domeniul”?
Desigur astfel de tentative exista si infatisam aici una apartinand analizei lui I.Wallerstein:
Razboaie mondiale Hegemon Pretendent la
hegemonie
Razboiul de Provinciile unite ale Anglia
30 de ani Tarilor de Jos Franta
(1618-1648) (1620-1672)
Razboaiele napoleoniene Anglia Germania
(1792-1815) (1815-1873) S.U.A.

Razboaiele euroatlantice S.U.A. Europa Occidentala

(1914-1945) (1945-1967) Japonia

Cf. William R.Thompson, On Global War, Columbia, South Carolina, 1988, p.59

Politologul Stanley Hoffman a evidentiat in 1961 ca pentru a recunoaste un nou sistem

international trebuie sa raspundem la trei intrebari majore: care sunt “unitatile de baza” ale

11
sistemului (“statele natiuni” ori “statul cetate”); care sunt obiectivele de politica externa urmarite
de actori, unul fata de ceilalti (cucerire, descurajare, etc.); in sfarsit, ce pot face actorii, unul
altuia, cu propriile capabilitati economice si militare?
Asadar, este o alta modalitate de a “masura” noutatea sistemului international. Aplicand-
o la realitatea post-razboi rece vom putea constata ca, practic, ele corespund unei ordini
sistemice diferite de precedenta (bipolara). Desigur, actorii de baza au ramas statele natiune dar
este evidentiabila o ampla tendinta spre integrare a acestora in “blocuri” multistatale (Europa
Occidentala, Comunitatea Statelor Independente). Cautand raspunsul la cea de-a doua intrebare
se va releva ca, post-1990, cucerirea teritoriala nu mai constituie obiectivul de politica urmarit de
actori, constatandu-se o mutatie esentiala de la mijloacele militare de influentare a actorilor in
sistem la cele economice. In sfarsit, modificarile tehnologice de anvergura au majorat
considerabil capabilitatile militare si deci ceea ce actorii pot face unii altora. Se adauga acestei
realitati o alta constituita de proliferarea masiva a acestor capabilitati fiind o schimbare decisiva
fata de epoca precedenta bipolara. Asadar, raspunsul pozitiv la cele trei intrebari amintite,
verifica adevarul ca astazi ne aflam indubitabil intr-o profunda transformare a vechiului sistem
international, practic in epoca de gestatie a unuia nou.1
Este evident din prelegerile de pana acum ca practic marile razboaie ale intervalului
studiat au reprezentat “punctele de cotitura” in modificarea “peisajului” international. Dupa
ravasirea napoleoniana a Europei, sistemul international a dobandit o noua forma in 1815; dupa
prima conflagratie universala (1914-1918) sistemul de state a cunoscut o ampla dilatare, iar
gestionarea lui s-a incercat a se face in alt chip decat in perioada precedenta; era de dupa cel de-
al doilea razboi mondial a cunoscut o noua distributie a puterii in sistemul de state si, deopotriva,
noi instrumente de gestionare a lui.
Cele trei modificari profunde intervenite in intervalul 1815-1990 (pentru a nu mai
contabiliza si pe cea produsa la sfarsitul razboiului rece) pot fi in felul urmator infatisate
schematic:

Nr. Perioada Modul de organizare “Punctul de Pacea

crt. a sistemului cotitura”
1. 1815-1919 Concertul de putere 1792-1815 Congresul de la
(balanta de putere (razboaiele Viena
multipolara) napoleoniene) (1815)
2. 1919-1939 Sistem multipolar 1914-1918 Conferinta de
(incercare de instituire (primul razboi pace de la Paris
a securitatii colective) mondial) (1919)
3. 1945-1990 Sistem bipolar 1939-1945 Conferintele
(al doilea razboi interaliate
mondial) Teheran-Ialta-
Postdam
(1943-1945)

Care au fost trasaturile esentiale pe care alcatuirile sistemului, dupa fiecare din “punctele
de cotitura” mai sus infatisate, le-au urmarit? Au fost constante (de principiu sau de “caz”) ce pot

1
Charles W. Kegley Jr., Eugene R. Wittkopf, World Politics, Trends
and Transformation , New York, 1993, p.5-6

12
fi decelate in cele trei congrese de pace? Ce asemanari si ce deosebiri au existat intre ele din
perspectiva istorica? Practic, trecerea in revista a principalelor asemanari si deosebiri intre cele
trei forumuri care au stabilit sistemele internationale postbelice corespunzatoare ne ofera o
imagine de ansamblu a raspunsurilor asteptate la intrebarile de mai sus.
In seria asemanarilor constatabile intre cele trei forumuri de pace se pot evidentia:
aplicarea principiului “ingradirii” perturbatorului sistemului international de state;
institutionalizarea unui for de gestionare a sistemului care sa minimizeze anarhia lui inerenta;
existenta unor probleme cheie ale sistemului, aceleasi in fiecare dintre forumuri; rolul principal
jucat in formularea sistemului de catre marile puteri.
Aplicarea principiului “ingradirii” a vizat perturbator sistemului, adica a marii puteri
(marilor puteri) care a provocat razboiul majoranterior si pentru infrangerea carora a fost nevoie
de coalizarea celorlalti actori importanti. In 1815, la Congresul de la Viena, marea putere
“ingradita” a fost Franta, iar aceasta “ingradire” a luat forma atat a reducerii teritoriale a acesteia
cat si a constituirii unei aliante a marilor puteri europene indreptate impotriva unui nou puseu
hegemonic francez. In ceea ce priveste reducerea teritoriala, Franta a fost deposedata de toate
cuceririle napoleoniene, revenind la frontierele din 1790, iar in unele puncte dincolo de acestea.
Astfel, Franta a fost nevoita sa cedeze si Philippeville, Marienbourg si Landau, ceea ce rebuia sa
faciiliteze o agresiune impotriva ei, deschizand asadar o ruta de invazie facila. Tot conform
“ingradirii” au fost fixate: o despagubire de razboi de 700 milioane de franci, fortaretele franceze
de la frontierele de nord si est erau ocupate o perioada de 3-5 ani de fostele invingatoare. Alianta
celor patru mari puteri adversare ale Frantei (Rusia, Anglia, Prusia si Austria) - asa numita
Quadrupla Alianta - a prevazut un parteneriat automat intre cei patru in cazul revenirii lui
Napoleon la tron si consultare in eventualitatea izbucnirii unei noi revolutii in Franta. Cum am
vazut, articolul 6 al Quadruplei Aliante, prevazand consultari periodice intre semnatari, a instituit
“concertul european” (in care a patruns, cativa ani mai tarziu, si Franta).
Ulterior primului razboi mondial, la Conferinta de Pace de la Versailles (Paris) in
1919-1920, principiul ingradirii a fost aplicat de invingatori Germaniei. In acest scop,
restrangerile teritoriale aplicate acesteia au fost insotite de masuri militare, economice si
financiare care sa-i reduca simtitor capacitatea de a provoca un nou razboi european si mondial.
Principalul aliat al Germaniei in prima conflagratie mondiala, Imperiul Habsburgic, a disparut,
pe ruinele acestuia aparand noi state nationale, altele reintregindu-se, constituindu-se o adevarata
bariera spre est a Germaniei. Alsacia si Lorena au redevenit franceze, iar Saar-ul cu bogatiile sale
carbonifere a fost incredintat Frantei. Germaniei i s-a impus o armata minuscula (100.000
oameni), stipulandu-se interdictia de a avea aviatie de razboi si serviciu militar obligatoriu.
Deopotriva, malul german al Rinului a fost demilitarizat pentru a mari “timpul de avertizare” al
Frantei in cazul unei invazii. Coloniile germane din Africa si Orientul Indepartat au fost
incredintate invingatorilor ca “teritorii sub mandat”. Germaniei i-a fost impusa, totodata, o uriasa
despagubire de razboi. Tratamentul extrem de dur aplicat Germaniei infrante a constituit obiectul
unor contradictii intre puterile invingatoare in cursul preliminariilor incheierii pacii - a
destabilizat practic sistemul international si a sadit samanta aparitiei nazismului.
Infrangerea Germaniei si Japoniei in cel de-al doilea razboi mondial a prilejuit o noua
aplicare a principiului “ingradirii”. Practic, in triada Teheran (1943) - Ialta (februarie 1945) -
Postdam (iulie 1945) “cei trei mari” (liderii principalelor puteri ale Natiunilor Unite), S.U.A.,
U.R.S.R. si Marea Britanie, au stabilit infatisarea lumii postbelice. In privinta adversarilor au
stabilit principiul capitularii neconditionate iar soarta lor a fost decisa inainte de ziua Victoriei.
Germania a fost impartita in patru zone de ocupatie si i-au fost stabilite frontierele estice pe
Oder-Neisse in favoarea Poloniei. Prusia Orientala a fost anexata de Uniunea Sovietica. In
perioada razboiului rece zona sovietica a devenit R.D.Germana (1948-1949) iar cele trei zone

13
occidentale au constituit Republica Federala Germania, spatiului politic german fiindu-i, astfel,
rupta unitatea.
Japonia, obligata sa capituleze dupa bombardamentele atomice de la Hirosima si
Nagasaki, a fost ocupata si si-a incredintat apararea invingatorului. Printr-un tratat de securitate
incheiat ulterior, S.U.A. au dreptul legal sa pastreze baze militare in arhipelagul nipon. Ce
indreptateste oare statul cu cea mai mare datorie publica din lume sa cheltuiasca pentru apararea
statului cu cel mai mare credit de pe planeta? Insulele Kurile au fost anexate de Uniunea
Sovietica. Trupe ale invingatorilor se gasesc si astazi in Germania (mai putin rusesti, retrase in
1993) si in Japonia.
Concomitent, Germaniei si Japoniei le-a fost refuzat initial un loc de membru in
Organizatia Natiunilor Unite si, in pofida ponderii lon internationale, sunt in afara membrilor
permanenti ai Consiliului de Securitate. Practic, in cadrul acestuia din urma gestionarea de
ansamblu a afacerilor mondiale a revenit membrilor permanenti, recrutati exclisiv din randul
marilor puteri invingatoare.
Institutionalizarea unui for de gestionare a sistemului international de state a intervenit in
cursul fiecareia dintre aceste conferinte de pace. In cursul Congresului de la Viena, Quadrupla
Alianta careia i s-a alaturat, cativa ani mai tarziu, si Franta, a fost o astfel de institutie gestionara.
“Concertul” marilor puteri europene, intrunit initial anual, a luat in dezbatere principalele afaceri
europene si a decis modalitatile de rezolvare a crizelor intervenite. Desigur, in timp, mecanismul
stabilit la 1815 s-a erodat, intrunirile “concertului de putere” pierzandu-si regularitatea sau
inregistrand chiar dereglari majore (razboiul Crimeii). Totusi, ca modalitate de rezolvare a
crizelor majore europene, ccare puteau degenera in conflict generalizat, mecanismul a functionat
(Congresul de la Berlin 1878 este un exemplu). Iar principala motivatie a acestei longevitati
remarcabile a fost participarea in cadrul “concertului de putere” a marilor puteri (inclusiv a
Germaniei dupa unificare).
O alta institutie de gestionare a sistemului, dar cu tendinte apasat conservatoare, a fost
Sfanta Alianta (Rusia, Prusia si Austria). Ea si-a propus apararea status-quo-ului politic si
teritorial postbelic pe baza principiului legitimismului monarhic. Practic si aceasta institutie a
reusit sa previna modificarea sistemului pana in timpul razboiului Crimeii, in estul continentului.
Atitudinea Austriei fata de Rusia in 1855 - amenintarea cu intrarea in razboi impotriva ei daca
nu-si retrage fortele militare din Principatele Romane -, care a insemnat o “rupere” cu linia
Metternich a sanctionat falimentul “Sfintei Aliante”.
In timpul Conferintei de Pace de la Paris din 1919, conform ideii presedintelui american,
dar deopotriva experientei acumulate anterior in sistem, a fost intemeiata Societatea (Liga)
Natiunilor. Scopul ei principal (evidentiat in celebrele 14 puncte ale lui W.Wilson) era de “a
stabili garantii de independenta politica si integritate teritoriala” intre natiunile componente.
Conform Pactului SDN, independenta politica si integritatea teritoriala a membrilor Ligii sunt,
conform articolului 10, garantate prin fixarea frontierelor. Este adevarat ca art.19 prevede o
posibila schimbare pasnica de ordin teritorial (la recomandarea Consiliului SDN). Agresorul,
conform art.16, era supus unor sanctiuni economice si financiare (care erau obligatoriipentru
celelalte state membre). Sanctiunile militare erau facultative: daca exista decizia Consiliului
SDN ele se puteau aplica dar era la latitudinea statelor sa puna la dispozitia Ligii fortele
necesare. Cum afirma Pierre Renouvin: “Garantia acordata de pact a ramas precara. Statul
victima a unei agresiuni nu poate fi sigur ca membrii Consiliului Ligii vor fi unanimi in a
constata violarea dreptului, nu stie daca va beneficia de un ajutor armat chiar in cazul in care

14
Consiliul recomanda sanctiuni militare; nu stie in ce interval va putea interveni acest ajutor. Ceea
ce inseamna, in sistemul de organizare a pacii, o lacuna fundamentala.”2
Din experienta Ligii Natiunilor - a esecurilor acesteia - s-au inspirat fauritorii
Organizatiei Natiunilor Unite (infiintata in octombrie 1945). Mentinerea ordinii in sistem a fost
incredintata marilor puteri beneficiare ale locului permanent in Consiliul de Securitate, care au
drept de veto. Deopotriva, s-a prevazut crearea unui stat major international capabil sa planifice
operatiile unei veritabile forte multinationale. Razboiul din Golf (1991), care a intrunit consensul
membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate in ce priveste eliberarea Kuweitului a fost, in
fapt, un exemplu de aplicare a Chartei prin constituirea unei veritabile coalitii ONU-siene. Este
adevarat ca cel mai important contingent de forte a fost furnizat de SUA, dar alaturi de acesta au
fost si fortele altor natiuni membre, fara sa existe practic nici o opozitie fatisa la eliminarea
urmarilor agresiunii Irakului asupra Kuweitului.
Existenta (sau persistenta) unor probleme-cheie ale sistemului, aceleasi in cele trei
conferinte ale intervalului studiat, certifica unele constante geopolitice in organizarea hartii
continentale. Doua sunt aceste probleme-cheie de ordin geopolitic, constante vreme de aproape
doua secole: germana si poloneza.
Problema germana reprezinta practic o chestiune de stabilitate politica a centrului
continentului si, in consecinta, a intregii Europe. Dincolo de considerentele deja mentionate -
evitarea formarii unei “mari mase” geopolitice central-europene care sa inceapa sa psreseze catre
marginile continentului - la Congresul de la Viena problema a fost complicata de necesitatea
“ingradirii” Frantei. Un “centru” european slab - adica un spatiu germanic prea faramitat politic -
ar fi reprezentat o tentatie pentru Franta. Acets spatiu politic trebuia astfel organizat incat sa
interzica astfel de tentatie. Solutia aleasa a fost constituirea a 39 de state germane unite intr-o
confederatie, Prusia, puternica militar, devenind un fel de gardian al frontierei Rinului (prin
compensatii teritoriale in regiunea fluviului). La Conferinta de Pace de la Paris slabirea
“centrului european” a fost produsa prin disparita (geopolitica) a imperiului austriac si,
concomitent, prin intarirea Frantei (“custode” al sistemului, acestei ai s-a adaugat in aceeasi
calitate Anglia). Masurile luate n-au impiedicat insa o noua expandare a “centrului”, inceputa o
data cu instalarea lui Hitler la putere (ianuarie 1933). Reichul acestuia a insemnat recuperari
insemnate ale imperiului austriac (Austria, regiunea sudeta) si subordonarea economica si
politica a Mitteleuropei.
Aceeasi problema s-a pus si dupa cel de-al doilea razboi mondial. Au existat planuri
drastice de faramitare politica a Germaniei (planul Morgenthau) si chiar de dezindustrializare a
acesteia. In final s-a adoptat formula impartirii in patru zone de ocupatie militara permanenta,
care au stat la baza stiutei constructii a celor doua state germane distincte. Prabusirea Zidului
Berlinului (noiembrie 1989) si reunificarea celor doua sate germane au invalidat partial solutia
din 1945. Partial pentru ca in Germania au ramas in continuare forte militare straine (conform
Tratatului NATO) desi cele rusesti s-au retras. A ramas oare in continuare Germania o problema
pentru Europa?
Problema poloneza, recte a statului aflat intre lumea germana si Rusia, a aparut inca din a
doua jumatate a secolului al XVIII-lea. In 1992 si 1795 s-a procedat la impartirea statului
polonez intre Rusia, Prusia si Austria. Reconstituirea unui stat polonez a devenit un obiectiv al
elitei poloneze emigrate si a constituit un factor de destabilizare a sistemului de state in deceniile
urmatoare. Iata, pe scurt, modalitatea de rezolvare a “problemei poloneze” in cele trei mari
resistematizari ale relatiilor internationale in perioada 1815-1990:

2
Pierre Renouvin, Histoire des relations internationales , vol.III, De
1871 a 1945, Hachette, Paris, 1994, p.461

15
 La Congresul de la Viena s-a procedat la o noua impartire a Poloniei. Astfel, Prusia a
recuperat Posnania, extinzandu-se asadar pana la Vistula; Austria a anexat Galitia; Cracovia,
impreuna cu un mic hinterland a devenit oras liber si neutru. Restul marelui ducat al Poloniei
refacut de Napoleon a fost proclamat “regatul Poloniei” (20 iunie 1815), cu o oarecare
independenta, legat de Rusia printr-o uniune personala.
In 1918-20 Polonia a fost reconstituita ca stat independent, care la Vest a inclus cea mai
mare parte a Posnaniei a Prusiei Occidentale si a Sileziei Superioare (Danzingul a primit insa
statut de oras liber). De asemenea, Galitia a reintrat in compunerea noului stat; granitele spre est
ale Poloniei au fost “stabilite” in urma unui razboi polono-rus in 1921.
In 1945, dupa o noua impartire a Poloniei (in 1939 intre urss si Germania), aceasta a fost
reconstituita, frontiera vestica fiind stabilita pe linia Oder-Neisse iar cea estica potrivit intelegerii
Ribbentrop-Molotov din august 1939.
“Problema poloneza” are certe conotatii geopolitice, teritoriul in cauza incluzand cea mai
sigura si abordabila directie strategic a circulatiei militare dinspre estul continentului catre
centrul acestuia si invers. Deopotriva, teritoriul polonez apartine zonei de importanta geopolitica
a Europei de Est, a carei stapanire a fost obiectivul oricarui pretendent la hegemonie
continentala.
Rolul principal jucat de marile puteri in formularea sistemului international de state.
Aceasta realitate s-a evidentiat in doua principale caracteristici comune celor trei congrese de
pace. Prima se refera la faptul ca practic si la 1815 si la 1919-20 si in 1943-1945 formularea
sistemului s-a efectuat conform intereselor marilor puteri, iar secunda, derivata, releva rolul
decisiv in chiar desfasurarea lucrarilor congreselor a reprezentantilor acestora.
Congresul de la Viena din 1815 a incercat practic sa refaca sistemul (formalizat la 1648)
care fusese distrus de turbulenta dintre 1789-1815. Modalitatea socotita optima pentru aceasta
refacere a fost institutionalizarea “concertului de putere”, care a insemnat practic “balanta de
putere” intre marile puteri componente ale acesteia. Ca sistemul a fost astfel gandit o releva tot
ceea ce s-a intamplat ulterior: incercarea Rusiei in1853 de a relua expansiunea spre Stramtori si a
rupe echilibrul a fost intampinata cu razboi de celelalte mari puteri. La fel, cealalta incercare a
Rusiei in 1818 de a rupe echilibrul a dus la o noua criza rezolvata de aceasta data pasnic. Practic,
asadar, asa cum marile puteri fusesera cele care organizasera in 1815 sistemul, tot ele au fost cele
care au reprezentat pivotul acestuia in urmatoarea suta de ani.
La Versailles in 1919-20 marile puteri invingatoare au fost cele care au organizat
sistemul dupa infrangerea Germaniei. Iar faptul ca SUA - participante la reorganizare - s-au
retras ulterior in izolationism a reprezentat una din principalele cauze ale non-durabilitatii lui.
Al doilea razboi mondial a izbucnit ca un razboi intre marile puteri in 1939, iar
reorganizarea sistemica postbelica a fost efectuata conform intereselor statelor mari invingatoare.
De aceasta data SUA nu s-au mai retras in izolationism incepand, din 1945, era hegemoniei
americane in sistem.
In desfasurarea lucrarilor congreselor mentionate - si acest fapt reprezinta cea de-a doua
trasatura mentionata - reprezentantii marilor puteri au jucat rolul covarsitor. Totul in ceea ce
priveste viitorul sistemului a fost desic in conclavul reprezentantilor marilor puteri. La fiecare
dintre congrese, aceste conclavuri au fost institutionalizate: la inceput un “consiliu de patru”
(apoi cinci, dupa admiterea lui Talleyrand) la Viena; un “consiliu suprem” (reprezentantii SUA,
Frantei, Angliei si Italiei) la Paris in 1919; “cei trei mari” in conferintele interaliate desfasurate
intre 1943 si 1945. La Paris in 1919-1920 chiar s-a incercat ierarhizarea statelor (cu interese
nelimitate, adica marile puteri, limitate, recte celelalte state suverane) ceea ce insemna in fapt o
“legalizare” a primatului marilor puteri in sistemul international.
Diferentele inregistrate intre congresele in discutie au fost bineinteles multiple. Ele au
fost determinate, in principal, de contextul istoric schimbat in care s-a desfasurate fiecare dintre

16
ele. Astfel, este evident ca, in conditiile multiplicarii actorilor scenei internationale - inclusiv al
numarului marilor puteri -, al globalizarii sistemului si revolutiei industriale trebuia sa fie o
diferenta de esenta intre Versailles si Congresul de la Viena din 1815. Iar aceasta diferenta de
esenta trebuia sa rezide tocmai in principiul ales pentru ordonarea sistemului. In chip similar,
ascensiunea in sistem a SUA si URSS avea sa-si puna amprenta asupra ordonarii lumii post-
1945, ceea ce o va deosebi de precedenta incercare din 1918-1920.
O incercare de sistematizare a diferentelor principale inregistrate intre congresele
mentionate evidentiaza ca acestea s-au plasat in domeniile de organizare a sistemului
international de state si al institutiilor create pentru asigurarea fiabilitatii lui.
In ceea ce priveste primul domeniu - al organizarii sistemice - este stiut ca in 1815 a fost
utilizata constructia “concertului de putere” (marile puteri ca garanti ai stabilitatii internationale),
in timp ce in 1919-1920 s-arecurs la edificarea “securitatii colective”. Deosebirea de organizare
sistemica a fost determinata tocmai de principiul de ordonare asumat: “balanta de putere” in
1815 si “autodeterminarea nationala” in 1919-1920. Iar aceasta schimbare conceptuala era
impusa de faptul ca sistemul international construit in 1815 intrase de la inceput sub “loviturile”
extrem de puternice ale curentului national.
Principiul “autodeterminarii nationale” legalizat in 1919-1920 a impus, in chiar
concretizarea lui, aparitia sistemului bipolar. S-a produs dupa cel de-al doilea razboi fenomenul
decolonizarii ceea ce a facut irelevante in sistem marile puteri coloniale - Anglia si Franta - si a
propulsat altele in postura hegemonica: SUA si URSS. De altfel, aplicarea “autodeterminarii
nationale” a produs in 1990-1991 prabusirea URSS si a evidentiat imperativul unei noi
reformulari sistemice. Practic, dupa cel de-al doilea razboi mondial sistemul international de
state inceteaza sa mai fie europocentric, mai mult, decizia sistemica se transfera in afara
batranului continent. Uniunea Sovietica, dar mai ales SUA, au devenit principalii actori ai
sistemului numit bipolar.
Asadar, organizarea sistemica s-a efectuat prin prisma “balantei de putere” la 1815, a
“autodeterminarii nationale” in 1919-1920 pentru a sfarsi in bipolarism dupa cel de-al doilea
razboi mondial.
Referitor la institutiile create pentru fiabilizarea sistemului se constata deosebiri marcate.
In 1815 a fost edificat “concertul de putere” facut sa functioneze prin intruniri periodice ale
componentilor (marile puteri). Crearea Ligii Natiunilor in 1919-1920 era o expresie a mutatiei
intervenite in organizarea sistemica in care multiplicarea statelor-natiune suverane impunea o
responsabilitate comuna in desfasurarea fluenta a relatiilor internationale. Cele mai multe analize
conchid ca defectiunile de functionare in perioada interbelica sunt raspunzatoare, in mare parte,
pentru declansarea celui de al doilea razboi mondial. Iar remedierea carentelor observate s-a
incercat a fi facuta in Charta noii organizatii create in 1945: ONU.
Doua observatii esentiale pentru Liga Natiunilor si ONU. Prima se refera la faptul ca, in
pofida afirmarii egalitatii de responsabilitate a tuturor statelor membre, marile puteri au avut si
au rolul principal (vezi, in cadrul ONU, calitatea de mambru permanent a celor cinci mari puteri,
o “oglinda” a situatiei inregistrate in Liga Natiunilor in epoca interbelica). Cea de-a doua
observatie ia in considerare un trend pe care insesi cele doua organizatii l-au initiat si consolidat.
Anume transferul de responsabilitate in sfera relatiilor internationale - tot mai accentuat - de la
statul-natiune catre organismele supranationale. Iar o data cu acest fenomen este constatabila si o
inmultire a acestor organisme supranationale, cu deosebire in cadrul sistemului bipolar:
“miscarea nealiniatilor”; Uniunea Statelor Islamice; Uniunea Europeana; Organizatia Unitatii
Africane, etc.
Cu aceasta ajungem la o problema extrem de dezbatuta in ultima perioada si anume aceea
a continuitatii statului-natiune ca unitate de baza a sistemului international. Ceea ce a fost o
caracteristica a celor trei congrese dezbatute aici - utilizarea amintitei unitati de baza in

17
ordonarea sistemica - este chestionat astazi in efortul de a consacra o noua ordine mondiala.
Dezbaterea acestei probleme depaseste perimetrul cursului nostru dar nu trebuie omis a afirma ca
majoritatea covarsitoare a analistilor socot ca, in viitorul previzibil, statul-natiune va ramane
elementul central al relatiilor internationale.

PRELEGEREA 4-5
Balanta de putere: elemente constitutive si mecanisme de functionare

Am mentionat ca 1815 inseamna institutionalizarea in sistemul international de state a

unui principiu ordonator, anume al "balantei de putere". Este necesara mai intii o lamurire
teoretica a acestuia si apoi a gestatiei lui intelectuale pina la impunerea lui treptata ca realitate
practica.

18
 Din punct de vedere conceptual balanta de putere ori echilibrul sunt aplicabile in multe
stiinte: fizica, biologie, economie, sociologie, stiinte politice. Prin echilibru sau balanta se
desemneaza stabilitatea in interiorul unui sistem compus din mai multe forte autonome. Ori de
cite ori echilibrul in cadrul sistemului este destramat de o forta exterioara ori de schimbarea unui
element component, in interiorul sistemului se manifesta tendinta de a restabili vechiul sau de a
constitui altul nou.
Teoreticianul clasic al balantei de putere in sistemul relatiilor internationale, HANS
MORGENTHAU 1 releva faptul ca acelasi concept al echilibrului se aplica in economie - intre
diferite elemente de sistem: intre acumulare si investitie, export si import, oferta si cerere, costuri
si preturi, intre industrie si agricultura, intre industriile grea si usoara, producatori-consumatori,
etc. - ori chiar la societate ca intreg: intre sat si oras intre diversele grupuri de virsta, intre sferele
economica si politica, intre divesle clase sociale. Continuindu-si demonstratia, MORGENTHAU
arata ca sint necesare doua premise pentru asemena echilibre: prima ca elementele in cauza sunt
indreptatite sa existe, iar secunda ca ascendenta oricaruia dintre ele asupra celorlalte poate duce
in ultima instanta la distrugerea acestora. Asadar, "este scopul oricarui asemenea echilibru de a
mentine stabilitatea sistemului fara a distruge multitudinea elementelor care il compun". Iar
stabilitatea si conservarea tuturor elementelor din sistem inseamna a preveni ascendenta unuia
dintre acestea asupra celorlalte si de a permite fiecarui element de a-si urmari propria tendinta
pina la punctul in care ea devine atit de puternica incit tinde sa covirseasca pe celelalte
manifestate in sistem.
In cimpul relatiilor internationale (ne permitem sa utilizam metafora balantei propriu-
zise) sistemul poate fi inchipuit ca format din cele doua talgere si echilibratorul (compensorul).
Echilibratorul are ca obiectiv, in interiorul sistemului, mentinerea echilibrului fara ca el sa se
identifice cu politica unei natiuni sau grup de natiuni (cu vreunul din talgere). In consecinta,
echilibratorul isi va utiliza greutatea fie pe unul din talgere, fie pe celalalt, adica va sprijini fie un
grup de natiuni, fie pe celalalt. Intr-un interval istoric scurt, echilibratorul poate deveni in
consecinta prieten si dusman al aceleiasi mari puteri sau grup de mari puteri. Asa cum releva
diplomatul englez Palmerstone referindu-se la tara sa: echilibratorul nu are prieteni permanenti
sau dusmani permanenti ci doar interesul constant de a mentine insasi balanta puterii indiferent
de cine este amenintata. Ori in cuvintele lui Churchill, cind a auzit de de atacul german asupra
U.R.S.S. in 1941, si cind a pronuntat in Parlament cuvinte blinde fata de sistemul sovietic
comunist caruia i-a fost permanent adversar: "si daca ar fi fost vorba despre diavol as fi gasit
cuvinte bune sa le spun despre el pentru ca s-a incaierat cu Hitler”.
Echilibratorul este intr-o pozitie de "splendida izolare". Ea este auto-impusa, ca o
pozitie de asteptare pentru a observa care sint tendintele talgerelor in scopul de a putea interveni
la momentul oportun pentru echilibrarea lor. Dar, de asemenea, intrucit echilibratorul isi
"arunca" forta (greutatea) pe unul sau altul dintre talgere in functie de evaluarea pragmatica a
starii balantei, comportamentul lui rezista cu greu criteriilor morale. Pornind de la aceasta
premisa teoretica se pot intelege mai bine sensul si continutul expresiei "perfidul Albion".
Mai trebuie subliniat ca, in viziunea lui MORGENTHAU, echilibratorul ocupa o pozitie
cheie in sistemul bizuit pe balanta de putere, fiind un fel de arbitru al celor care vor cistiga ori
vor pierde. "Facind imposibil pentru orice natiune ori combinatie de natiuni sa dobindeasca
predominanta asupra altora, echilibratorul isi conserva propria lui independenta precum si
independenta tuturor celorlalte natiuni, detasindu-se astfel ca factorul cel mai puternic al politicii
internationale".

1
Ha n s Mo rge nt h au , P ol i tic s Am ong Na ti ons : the S tr uggl e for Pow e r a nd Pe ac e ,
Ne w Y o rk, 1 94 8

19
 Asadar, in sfera relatiilor internationale, "balanta de putere" este utilizata pentru a
desemna mai multe categorii de relatii internationale. Conceptul infatisat de MORGENTHAU se
releva a fi edificator pentru totalitatea sistemului international de state. Dar formula balantei de
putere se poate aplica si pentru alte cazuri:
a) in "lumea bipolara" pentru a defini capacitatile aproximativ egale ale celor doi poli:
S.U.A si U.R.S.S. ;
b) atunci cind exista un dezechilibru: "balanta puterii este in favoarea U.R.S.S. in raport
cu China" ;
c) cind exista o tendinta spre echilibrare: "balanta de putere sovieto-americana tinde spre
echilibru" ;
d) cind exista tendinta catre dezechilibrare "balanta puterii in Orientul Mijlociu se misca
in favoarea Israelului" ;
Teoreticienii (istorici, politologi) concorda in a releva ca balanta de putere s-a impus ca
un mijloc de ordonare a relatiilor internationale in secololul al XVII-lea, practic odata cu pacea
de la Westphalia (1648).
Conceptul balantei de putere s-a impus ca urmare a disparitiei aspiratiei specifice lumii
medievale catre universalitate, intrupata in vocatia bisericii catolice (la rindul ei mostenitoare a
universalismului imperiului roman). Aspiratia catre universalitate a lumii medievale era in
concordanta cu spiritul religios al vremurilor medievale care vedeau asezamintul pe pamint ca
reflectind pe cel din ceruri. Asa cum in cer era un singur un singur Dumnezeu, tot astfel pe
pamint trebuia sa fie un singur stapinitor secular si un singur cap religios (papa). Inainte de
razboiul de 30 de ani, Sfintul Imperiu Roman de Natiune Germana reprezenta aceasta intrupare a
principiului universalitatii sistemului international de state. Ceea ce nu insemna insa, desi de
imparatul acestuia ascultau numerosi principi electori ale caror teritorii acopereau o mare parte
Vestului si Centrului Europei, ca principiul universalitatii isi avea o aplicabilitate integrala la
scara continentului (partea lui crestina catolica). Existenta Frantei, Angliei - pentru a numi doua
entitati politice importante - reprezenta o exceptie importanta.
Disolutia principiului universalitatii si a concretetei lui - asa cum era ea restrinsa - a avut
loc in strinsa legatura cu actiunea Renasterii si mai ales a Reformei. Pe un fond fertil al renasterii
traditiilor antice in toate domeniile vietii spirituale (filozofia fiind la loc de frunte), incepe sa fie
din ce in ce mai contestat primatul absolut al bisericii catolice. Are loc o prima mare schisma
religioasa (anglicanismul) cu efect imediat in plan secular si religios: regele Angliei, Henric al
VIII-lea devine si cap al bisericii.
Pe acest fundal intelectual dar si politic, conceptul de unitate a sistemului international
de state - "ascultator", in linii mari, de imparatul Sfintului Imperiu - se dizolva. Imparatul nu mai
este vazut ca un loctiitor, si singurul, al lui Dummnezeu pe Pamint, ci mai degraba ca un
stapinitor lumesc legat de papa, a carui autoritate este tot mai contestata. Progresiunea Reformei
religioase trebuia cu necesitate sa fie urmata de scaderea autoritatii imparatului si de contestarea
ei.
In contextul acestor prefaceri de substanta in viata intelectuala, religioasa si politica si-a
facut aparitia unui nou concept. Aceasta dadea practic o lovitura decisiva principiului
universalitatii existentei si functionarii sistemului international de state si propune coexistenta
unor actori independenti ai relatiilor internationale. Acest nou concept este cel al ratiunii de
stat (raison d'etat), pe care l-a propulsat in constiinta intelectuala a Europei moderne
umanistul italian Niccolo Machiavelli in clasica lucrare "Principele". Acesta a aratat ca intrucit
"nu exista nici un tribunal caruia sa ne adresam, trebuie sa luam in cosiderare rezultatele (actiunii
principilor n.n.). Oricind deci un principe reuseste sa-si stabileasca si mentina autoritatea lui,
mijloacele sale vor fi totdeauna judecate favorabil si vor fi abrobate de oricine ". Iar aceasta
judecata - adauga Machiavelli - trebuie facuta chiar daca, "in scopul de a pastra principatul sau

20
(principele - n.n.) este fortat sa actioneze contrar bunei credinte, milei, omeniei si religiei".
Asadar, telul salvarii statului implica utilizarea oricaror mijloace, fie ele contrare inclusiv
religiei. Tradusa in termeni actuali, aceasta conceptie (la HENRI KISSINGER - n.n.) suna in
felul urmator: "binefacerea statului justifica implicarea oricaror mijloace pentru a o atinge;
interesul national inlocuieste notiunea medievala a moralitatii universale. Balanta puterii
inlocuieste nostalgia pentru o monarhie universala cu consolarea ca fiecare stat, in urmarirea
propriilor sale interese egoiste, va contribui intr-un fel la siguranta si progresul tuturor
celorlalte" (Diplomacy, 1994, p.58).
Dar ce inseamna interesul national ? Conceptul de interes national este extrem de larg
si, deopotriva, foarte limitat. Cu alte cuvinte, foarte ambiguu. In intreg cursul istoriei,
conducatorii sau grupurile conducatoare au invocat interesul national pentru justificarea
propriilor actiuni si politici. De la Hanibal, care a invocat interesul Cartaginei de a elimina
Roma din afacerile mediteraneene pentru a purta razboi impotriva acesteia in peninsula, pina la
Napoleon, care a apreciat ca interesul Frantei inseamna eliminarea Rusiei din Europa, istoria
este plina de astfel de exemple in care interesul national este invocat pentru a fundamenta si
justifica diverse actiuni politice. Ronald Reagan, mai recent a invocat interesul national pentru
a justifica intarirea remarcabila a fortei militare americane, iar Gorbaciov a facut acelasi lucru
atunci cind a declansat perestroika.
Fara a incerca o delimitare precisa a limitelor conceptului de interes national trebuie
totusi sa mentionam ca in definirea acestuia sunt implicate diverse criterii, intre care cele care
urmeaza sint cele mai relevante: economic, ideologic, sporirea puterii statului, avantajul
securitatii militare, moralitatea si legalitatea. Desigur, pot fi avansate si alte criterii, precum
afinitatea culturala sau chestiuni etnice sau de rasa.
In ceea ce priveste criteriul economic in definirea interesului national: orice politica
destinata sa sporeasca potentialul economic al statului sau natiunii este intrevazuta
corespunzatoare interesului national (intarirea bazei economice, o balanta de plati echilibrata, o
balanta comeciala pozitiva, garantarea accesului statului la sursele de petrol sau la alte materii
prime strategice, etc.). Dar urmarirea unei astfel de politici aduce statele in conflict (URSS cu
Japonia in privinta accesului la petrol inainte de declansarea atacului nipon de la Pearl Harbour
in decembrie 1941, de exemplu).
Criteriul ideologic este utilizat deseori de catre state pentru a justifica politicile lor.
Un asemenea caz a fost pina de curind ideologia marxist - leninista ca "fond" al definirii
interselor nationale in statele unde asemenea regimuri se gaseau la putere. Prabusirea
comunismului a facut sa scada in importanta acest criteriu si, deopotriva, a pus in fata elitelor
politice din aceste state misiunea de a defini cit mai precis interesele nationale in noile conditii.
In privinta sporirii puterii statului (un criteriu imbratisat de scoala realista in relatiile
internationale) se apreciaza ca este in interesul national orice politica care determina
amplificarea vectorilor de putere: economic, ideologic, militar, cultural, institutional, etc.
Securitatea militara corespunde unei realitati a lumii actuale, iar sustinatorii acestui criteriu de
definire a intereselor nationale apreciaza ca dobindirea de avantaj militar comparativ cu alti
actori este cel mai bun mijloc de a le apara. Moralitatea si legalitatea joaca, la rindul lor, un rol
in efortul de definire a interesului national. Invazia americana recenta din Haiti (octombrie
1994) reprezinta un caz de studiu pentru intelegerea problematicii: prezenta la putere la Port au
Prince a unei junte militare care a inlaturat presedintele democratic ales a fost vazuta in SUA ca
un atac la valorile democratice intr-o zona de interes national. Dar era justificata legal invazia
militara? Aceasta intrebare a determinat o ampla dezbatere in opinia publica americana. A
reiesit ca, din punct de vedere moral, invazia era justificata intrucit punea capat suferintelor
poporului haitian aflat sub opresiunea juntei militare dar ca aceasta justificare nu este
suficienta ptr interesul vital american de mentinere a stabilitatii in Caraibe. Afinitatea culturala

21
o regasim in ceea ce se proiecteaza astazi pe fundalul conflictului din Bosnia (solidaritatea
islamica sau cea pan-slava), iar cea etnica in relatiile dintre Romania si Republica Moldova.
Indiferent de criteriile utilizate pentru definirea interesului national, acest concept este un
instrument folositor ptr intelegerea comportamentului actorilor in plan international, inclusiv
pentru predictibilitatea evolutiei sistemului international de state.
"Agentii" acestei transformari fundamentale in sistemul international de state - de la
universalismul religios rasfrint in cel secular la "ratiunea de stat" - au fost Franta si cardinalul de
Richelieu, prim ministru francez intre 1624 si 1642. Momentul de actiune al acestor "agenti" de
concretizare a transformarii amintite a fost desenat de incercarea de recuperare a
universalismului monarhic intruchipata in efortul imparatului habsburg al Sfintului Imperiu,
Ferdinand, de a restabili controlul asupra principilor protestanti. Expresie seculara a
Contrareformei religioase, incercarea restauratoare a lui Ferdinand a dus la razboiul de treizeci
de ani care a ravasit Europa intre 1618 si 1648.
Print al bisericii catolice, Richelieu ar fi trebuit sa sprijine "Contrareforma" in domeniul
secular intreprinsa de imparatul Sfintului Imperiu. In loc de a proceda in acest chip, cardinalul
Richelieu a pus mai presus de solidaritatea religioasa "ratiunea de stat", interesele nationale
franceze. El a inteles foarte bine, prin prisma acestora, ca o victorie a Contrareformei ar avea ca
rezultat proiectarea unei grave primejdii geopolitice pentru Franta si a actionat in consecinta.
In ce se materializa ceea ce am numit grava amenintare geopolitica pentru Franta in cazul
victoriei efortului restaurator al imparatului Ferdinand ? Harta politica ne lamureste. La 1620,
Franta era inconjurata de posesiuni ale habsburgilor: Spania, Nordul Italiei, Tarile de Jos. Daca
Nordul protestant al Germaniei ar fi fost adus la ascultare, atunci Franta ar fi fost finlandizata,
ramasa singura in mijlocul unui imperiu "universal" atotputernic.
Pentru a evita aceasta finlandizare si pentru a atinge obiectivele securitatii nationale a
Frantei, cardinalul Richelieu a aplicat consecintele "ratiunii de stat". Nu a pregetat sa se alieze cu
Suedia protestanta, cu statele germane protestante, chiar cu Imperiul Otoman (mentionam ca
Franta era o tara catolica, asadar un aliat socotit "natural" al lui Ferdinand). Richelieu a produs si
o justificare teoretica a actiunilor sale: "Omul este nemuritor, mintuirea lui se va produce oricum.
Statul nu este nemuritor, supravietuirea (mintuirea) lui poate avea loc acum ori niciodata."
Argumentul folosit de el pentru a propune si justifica miscarile intreprinse in cadrul sistemului,
care izbeau prin nonconformism ideologic, era demn de Machiavelli: "ceea ce este bine pentru
Franta este bine si pentru biserica catolica".
Pacea de la Westphalia a fost o incununare a eforturilor lui Richelieu bizuite pe "ratiunea
de stat". Statuind formarea unei Germanii impartite in circa 300 de mini-state, el a indepartat
decisiv amintita primejdie geopolitica pentru Franta si a aminat unificarea germana pentru peste
doua secole. Deopotriva, Richelieu a "asezat" Franta pe traiectul obtinerii hegemoniei
continentale, posibil in conditiile in care centrul Europei (german) nu mai constituia o primejdie,
iar puterea franceza se detasa pe tabloul politic european. Odata cu venirea pe tronul Frantei a lui
Ludovic al XIV- lea, Franta se va imbarca pe aceasta tendinta si se va afla aproape de succes in
vremea lui Napoleon, adica dupa aproape 150 de ani. Principala putere care s-a opus acestei
tendinte de hegemonie continentala a Frantei a fost in tot acest interval Anglia. Actiunea ei
corespundea rolului echilibratorului (compensorului) in cadrul balantei de putere si acest
comportament era impus de chiar interesele nationale ale Marii Britanii.
Asadar, in lumea inaugurata de Richelieu, statele sint minate in comportamentul lor pe
arena internationala de "ratiunea de stat", de propriile lor interese. In relatiile reciproce, un stat
puternic va cauta sa instituie o relatie asimetrica cu unul mai slab; acesta din urma, pentru a
compensa asimetria, va cauta sa-si gaseasca aliati in scopul de a se opune cu succes. Extins acest
calcul la nivelul intregului sistem, rezulta ca daca unul dintre actori vrea sa-si impuna
hegemonia, atunci se creaza ori este instrumentata aceasta formare de aliante care sa i se opuna.

22
Daca alianta rezultata este indeajuns de puternica pentru a echilibra puterea care tinde la
hegemonie in sistem, atunci avem deja de a face cu balanta de putere.

PRELEGEREA 5

Sub aspect conceptual, balanta de putere s-a cladit pe principiul aplicat magistral de
Richelieu, al ratiunii de stat, si s-a rafinat in laboratoarele intelectualilor iluministi pe baza
experientei pe care o dobindea tendinta Frantei de a-si institui hegemonia pe continent. Citeva
exemple referitoare la emergenta acestui concept:

In 1751, Voltaire a descris o "Europa crestina" ca o "mare republica

compusa din mai multe state, unele monarhice, altele mixte...dar toate in
armonie...toate avind aceleasi principii ale legii publice si politice." Aceste state
erau "mai presus de toate...identice in inteleapta politica de a mentine intre ele
cit mai mult posibil o balanta de putere egala."
Montesquieu: "Starea de lucruri in Europa se caracterizeaza prin faptul
ca toate statele depind unul de altul...Europa este un singur stat compus din mai
multe provincii."
Emmerich de Vattel in 1758: "Neincetatele negocieri care au loc in
Europa moderna au facut din ea un fel de republica ai carei membri-fiecare
independent, dar toti legati impreuna printr-un interes comun, sint uniti pentru
mentinerea ordinei si libertatii. Acest lucru a dat nastere bine cunoscutului
principiu al balantei de putere, care inseamna o gestionare a afacerilor astfel
incit nici un stat sa nu fie in pozitia de a avea stapinirea absoluta si a domina
asupra altora".

Impunerea principiului balantei de putere in sistemul international de state in secolul al

XVIII-lea a fost rezultatul esential al faptului ca a existat o putere care a vrut si a avut
posibilitatea sa-si asume rolul de echilibrator in cadrul balantei de putere pe continent. Aceasta
putere a fost Anglia, care prezenta o locatie potrivita pentru acest rol (pozitia insulara) si care
avea si resursele pentru a-l indeplini, deoarece angajase inaintea altora revolutia industriala care
o va duce in curind in "secolul britanic" (al XIX-lea), adica al hegemoniei asupra sistemului
international de state.
Fondatorul acestei politici britanice in sistemul international a fost regele Wilhelm al III-
lea, un olandez prin nastere. El a sprijinit orice coalitie formata pe continent indreptata impotriva
regelui francez Ludovic al XIV-lea, apreciind ca interesul major al Angliei impune evitarea
instituirii hegemoniei unei singure puteri pe continent. Practic, Wilhelm al III-lea aseaza in
politica externa a Marii Britanii "Linia" de echilibrator (balancer) a sistemului continental de
state, linie care continua sa fie urmata pina la, inclusiv, al doilea razboi mondial (se poate aprecia
ca ea se sfirseste odata cu angajarea Angliei la Piata Comuna in anii '60 ai secolului nostru).
Rolul pe care si l-a asumat Anglia de la sfirsitul secolului XVII a fost impus in chip
obiectiv de interesele sale nationale: daca Franta cucerea Tarile de Jos spaniole (actuala Belgie si
Olanda), atunci proximitatea fortei franceze (la Anvers) ar fi fost deosebit de primejdioasa pentru
Marea Britanie intrucit i-ar fi controlat toate debuseele catre continent. Pentru a preintimpina
aceasta "sufocare", Anglia a luat initiativa constituirii unei coalitii continentale care sa blocheze
Franta si sa asigure astfel Angliei deschiderea catre continent. In fapt, Anglia lupta pentru
propria ei supravietuire in scopul de a evita sa devina putere de rangul doi.

23
 Un teoretician al suprematiei puterilor maritime asupra celor terestre - ALFRED
THAYER MAHAN, autorul unei celebre lucrari intitulate "Influenta puterii maritime asupra
istoriei, 1660-1783", aparuta la Boston in 1890 - socoate ca Anglia a fost impinsa la acest rol de
insasi pozitia sa de putere maritima. Mahan evidentiaza ca in fiecare etapa a competitiei dintre
Anglia si Franta, intinsa intre 1688 si caderea lui Napoleon, cistigatorul a fost decis de
capacitatea navala la dispozitie. Astfel, in timpul razboiului Ligii de la Augsburg, faptul ca
Ludovic al XIV-lea nu a putut furniza sprijin naval fostului rege al Angliei, James al II-lea, in
operatia de invadare a Irlandei, precum si scaderea continua a fortei navale a Frantei a dus la o
pace dezavantajoasa acesteia din urma. De asemenea, in timpul razboiului de succesiune la
tronul Spaniei (1703-1713) Anglia a sprijinit cu forte militare terestre infruntarea Frantei pe
continent, dar concomitent si-a intarit forta navala si a cistigat importante pozitii maritime in
dauna rivalului sau. In cursul razboiului de 7 ani (1756-1763) iarasi forta navala si-a spus
cuvintul, de aceasta data indirect prin bogatia furnizata (prin comert si credit) lui Frederic cel
Mare si, direct, prin atacurile asupra coastelor franceze si liniilor de comunicatie ale Frantei cu
propriile colonii. In vremea lui Napoleon, victoria de la Trafalgar (octombrie 1805) si apoi
strangularea economica a Frantei prin blocada a determinat prabusirea incercarii napoleoniene de
cucerire a hegemoniei continentale.
Desi rolul de echilibrator al Angliei s-a impus inca de atunci, in implementarea politicii
externe britanice au existat anumite diferente. De pilda, ministrul de externe Carteret (1742-
1744) a propus o angajare permanenta a Angliei pe continent pentru a-si putea indeplini acest
rol: el a propus o alianta permanenta intre Anglia si Austria indreptata impotriva Frantei. Alt
ministru de externe Castlereagh (1812-1821) a propus un sistem de congrese europene pentru
gestionarea afacerilor continentului si asigurarea balantei de putere. In sfirsit, dupa primul razboi
mondial, Anglia s-a facut garant al unui sistem de securitate colectiva intruchipat in Liga
Natiunilor, sistem care a esuat insa in final din cauze care vor fi analizate la vremea potrivita.
Aceste incercari de parasire a "splendidei izolari" erau determinate de pronuntarea
categorica a unui perturbator al balantei de putere - Franta si apoi Germania - care reclamau o
alianta permanenta (o coalitie in fiinta) in scopul de a-i interzice acestuia cu rapiditate orice
miscare de dobindire a hegemoniei. In final insa, s-a vadit ca pina si o angajare cu caracter
permanent este insuficient pentru a descuraja perturbatorul sa actioneze. Acest adevar crud s-a
relevat, de pilda, in 1939, cind, in pofida faptului ca Anglia a garantat impreuna cu Franta,
Polonia (31 martie), Romania si Grecia (13 aprilie), al II-lea razboi mondial a izbucnit in ciuda
existentei unei coalitii. Germania, asigurata prin Pactul Ribbentrop-Molotov dinspre est, nu a
ezitat sa se lanseze in aventura cuceririi hegemoniei continentale in pofida atitudinii
echilibratorului (Anglia).
Razboaiele desfasurate in occidentul Europei in sec. al XVIII-lea au avut ca scop
impiedicarea Frantei de a obtine hegemonia in sistemul international de state. Odata cu
declansarea revolutiei in Franta in 1789, asistam la un fenomen cu totul paradoxal: reinvierea
universalismului, de aceasta data nu religios, ci republican. Armatele franceze cutreiera Europa,
raspindind ideile revolutionare. Propensiunea spre hegemonie a Frantei dobindeste un suport
politic de cea mai mare insemnatate, iar atractia ideilor revolutionare si superioritatea militara
fata de adversari o aduc foarte aproape de scopul urmarit. Facind abstractie de Rusia, Franta lui
Napoleon a reusit aproape sa constituie o Europa federala, iar in 1804 a desfiintat Sfintul Imperiu
German.
Primejdia unei hegemonii franceze pe continent nu doar ca a activizat actiunile
echilibratorului (Anglia), dar a scos in prim-plan necesitatea organizarii sistemului international
de state conform principiului balantei de putere. In 1804, tarul Alexandru I al Rusiei a scris
premierului britanic William Pitt, avansind o propunere ambitioasa de pace universala. Conform
acesteia, natiunile urmau sa-si reformeze asezamintele statale adoptind ordinea constitutionala,

24
iar statele astfel refomate trebuiau sa se angajeze ca vor respinge utilizarea fortei pentru
rezolvarea diferendelor. Ceea ce este remarcabil este faptul ca tarul - sub influenta luminilor -
realizase ca institutii similare (liberale) vor permite sa recurga la negocieri pentru rezolvarea
diferendelor. Pitt i-a raspuns ca pentru asigurarea pacii este nevoie de echilibru, ca trebuie
realizat un centru al Europei puternic, care sa nu tenteze Franta (dar si Rusia) la cuceriri, iar la
nevoie sa poata rezista acestora. Asadar, un centru european atit de puternic incit sa descurajeze
Franta in politica hegemonica. In acelasi scop Franta trebuia lipsita de cuceririle epocii
revolutionare si napoleoniene si urma sa fie consacrata independenta Tarilor de Jos. In acelasi
timp, Anglia, Rusia, Prusia si Austria urmau sa garanteze noul angajament teritorial al Europei.
Balanta de putere trecea din laboratoarele teoretice pe harta politica a continentului.

PRELEGEREA 10-11
Razboiul Rece: etapizare si elemente

Sistemul instituit dupa cel de-al doilea razboi mondial este caracterizat prin preeminenta
a doua mari puteri, care si-l subordoneaza: SUA si URSS. Trasaturile pe care le-a dat acestei
perioade intrarea in epoca atomica (odata cu explozia bombei nucleare de la Hirosima la 6
august 1945) - cu urmarile imediate in planul dotarii militare a acestor mari puteri - a motivat
transformarea sistemului intr-unul ”bipolar”. SUA si URSS devin superputeri, celelalte mari
puteri sunt subordonate competitiei dintre acestea, devenindu-le aliati ”minori”. Competitia
dintre cei doi poli ai sistemului este cunoscuta sub numele de ”razboi rece” si a consemnat cea
mai indelungata perioada de pace (definita ca absenta a confruntarii intre marile puteri) din
ultimile doua sute de ani.

25
 Lumea bipolara este anuntata ineluctabil de desfasurarea celui de-al doilea razboi
mondial. Practic, acest conflict militar, desfasurat la cele mai ample dimensiuni cunoscute
vreodata, a insemnat alianta principalilor actori ai sistemului - indiferent de orientarea lor
ideologica - pentru a zagazui instituirea hegemoniei Germaniei si Japoniei la nivel planetar.
Al doilea razboi mondial a evidentiat, insa, detasarea marcata a doua dintre marile puteri
ale coalitiei Natiunilor Unite, opusa Germaniei si Japoniei. SUA si Uniunea Sovietica - mari
puteri ale taberei invingatoare - au etalat posibilitatea de a domina sistemul international prin
amplasarea arsenalelor militare detinute. In cadrul acestora din urma, o insemnatate cu totul
remarcabila o are potentialul de a produce blindate si avioane de lupta, principalii vectori ai
potentialului militar neconventional in era industriala. Tabelele urmatoare evidentiaza ierarhia
puterilor in aceste domenii vitale pentru definirea rangului in sistemul international de state :

Productia de tancuri in 1944

Germania 17 800
URSS 29 000
Anglia 5 000
SUA 17 500 (in 1943: 29500)

Productia de avioane 1939-1945

TARA 1939 1940 1941 1942 1943 1944

SUA 5.856 12.804 26.277 47.836 85.898 96.318
URSS 10.382 10.565 15.735 25.436 34.900 40.300
Anglia 7.940 15.049 20.094 23.672 26.263 26.461
Dominioanele 250 1.100 2.600 4.575 4.700 4.575
britan.
Total ALIATI 24.178 39.518 64.706 101.519 151.761 167.654
Germania 8.295 10.247 11.776 15.409 24.807 39.807
Japonia 4.467 4.768 5.088 8.861 16.693 28.180
Italia 1.800 1.800 2.400 2.400 1.600 -
Total AXA 14.512 16.815 19.264 26.670 43.100 67.987

Evident, din interpretarea datelor de mai sus, ca doar SUA si URSS puteau sa conteze ca
puteri militare de anvergura in epoca postbelica. Mai ales ca puterile invinse, in speta Germania,
aveau sa fie supuse unor reglementari drastice in ceea ce priveste producerea si detinerea
armamentelor.
Explozia atomica de la Hirosima, care a proiectat omenirea in era nucleara si a
revolutionat evolutia sistemului international de state, a facut si mai perceptibila realitatea ca
doar doua mari puteri sunt capabile sa mentina o cursa a inarmarilor (URSS va detona prima
bomba nucleara in 1949). Lumea devine o ”lume bipolara”, iar relatiile internationale se
deseneaza in jurul celor doi poli aflati in competitie. Aceasta competitie/confruntare trece prin
mai multe faze: a represaliilor masive (corespunzatoare superioritatii in armament nuclear a
SUA), care se incheie odata cu lansarea ”Sputnik”-ului sovietic in 1957; a ripostei gradate (pina
la ”criza rachetelor” din Cuba in 1962); a ”balantei terorii”, inceputa in 1962. Fazele mai sus-
mentionate isi imprumuta denumirea de la doctrina de utilizare a armamentului nuclear de catre

26
SUA intr-o eventuala confruntare calda cu competitorul sovietic la hegemonia in sistem. O
asemenea confruntare calda a fost evitata, predominant fiind un ”razboi rece” desfasurat la scara
planetara si multidimensional (la palierile economic, politic, ideologic, stiintific, etc.).
”Lumea bipolara” releva trasaturi distincte, singularizind-o in organizarile de sistem de
pina atunci. Una dintre aceste trasaturi este aceea ca doar cele doua superputeri sunt capabile sa
se concureze in domeniul armamentelor nucleare, marile puteri traditionale (din ratiuni de
potential industrial si stiintifico-tehnologic) fiind incapabile sa ameninte dominatia celor doi
”poli”. In consecinta, are loc o rigidizare a relatiilor internationale in jurul acestora din urma,
care procedeaza la satelitizarea aliatilor, coagulati in blocuri politico-militare opuse (NATO si
Pactul de la Varsovia). Satelitizarea aliatilor dobindeste si o teoretizare in ambele tabere,
consfintind sfere de influenta proprii si practic condominiumul hegemonic americano-sovietic
asupra relatiilor internationale (”doctrina Brejnev” si ”doctrina Sonnenfeldt”).
Intre alte trasaturi distinctive ale lumii bipolare se mai cuvine mentionata aparitia celei de
a ”treia forte”, dornice nu atit sa echilibreze sistemul - datorita discrepantelor multiple in
potential fata de cei doi poli - cit sa evite atragerea in competitia dintre superputeri. Aceasta “a
treia forta” a luat forma miscarii ”nealiniatilor”, cu o voce politica tot mai ridicata in
organizatiile internationale pe masura scurgerii razboiului rece. In sfirsit, dar nu in cele din urma,
conflictul dintre cele doua ideologii caracteristice superputerilor avea sa dea o nota aparte
sistemului international in perioada ”Lumii bipolare”.
Cel putin din perspectiva teoretica, se poate afirma ca exista pericolul - daca privim
citeva din trasaturile distinctive relevate - ca ”lumea bipolara” sa se permanentizeze. Dar
fenomene de impact remarcabil, intervenite pe parcursul existentei sale, au inlaturat acest
pericol: continua integrare a Europei Occidentale, care i-a dat tot mai mult atributele de
superputere (independenta nucleara fiind asigurata prin ”capacitatea de lovire” a Frantei si prin
arsenalul britanic); dotarea Chinei cu intreaga panoplie militara caracteristica unei superputeri
(arma atomica, arma termonucleara, rachete cu raza scurta si medie sau intercontinentale, ogive
cu capete multiple, etc.); supradezvoltarea economica a invinsilor din cel de-al doilea razboi
mondial, supradezvoltare care a impus modificari ale organizarii sistemului international de
state; interventia unei crize masive in cadrul uneia dintre superputeri (URSS), criza care a dus la
disparitia acesteia.
”Lumea bipolara”, in care confruntarea Est - Vest a devenit definitorie, a insemnat si
renuntarea la postulatul clausewitzian - razboiul este o continuare a politicii - intrucit holocaustul
nuclear ar fi de fapt o sinucidere a civilizatiei. In consecinta, armele nucleare nu se mai produc
pentru a fi utilizate in cistigarea razboiului, ci pentru a descuraja adversarul sa declanseze
conflictul. Este in fapt o pace mentinuta prin teroare reciproca.
”Razboiul rece”, confruntarea dintre cele doua superputeri ale lumii bipolare, are o
multitudine de explicatii avansate de catre analisti (istorici, politologi, polemologi, antropologi,
etc.). Se pot desprinde insa, print-un efort de sinteza, cinci seturi generale de motivatii ale acestei
inclestari a ”lumii bipolare” 3.
Mostenirea istorica este unul dintre aceste seturi de explicatii, care scoate in relief o
acumulare istorica de ostilitate intre SUA si URSS. Se subliniaza astfel, ca SUA au participat cu
trupe (reduse insa numeric) la ceea ce regimul bolsevic abia instalat in 1917 a numit ”interventia
straina” (1918-1920) alaturi de forte militare ale altor state (Japonia, Franta, Anglia, Polonia,
etc.). Relatiile diplomatice au fost reluate abia in 1933, dar si acestea au fost reci datorita
refuzului principial al guvernului sovietic de a achita datoriile de razboi ale regimului tarist
anterior (abia in 1990, in vremea ultimelor zvicniri ale regimului sovietic, liderul M.Gorbaciov
va incheia un tratat care prevedea recunoasterea datoriilor de razboi tariste fata de Franta, ceea ce

3
Da n ie l S. Pa pp , Conte m por al y I nter na ti ona l Re l a ti ons , 19 94 , pp . 1 29 -1 31

27
urma sa fie o spartura intr-o dogma ideologica, impusa inca de Lenin). In cursul celui de-al
doilea razboi mondial s-a ajuns la o alianta a celor doua mari puteri, motivata nu atit ideologic,
cit de Realpolitik, infringerea Germaniei si Japoniei fiind un interes comun. In pofida aliantei
existente - alianta care a presupus un sprijin militar american substantial, o coordonare a
actiunilor militare la nivel de ”grand strategy” (conferintele celor ”trei mari” de la Teheran -
1943 si Ialta - 1945 ), precum si intelegeri in ceea ce priveste infatisarea lumii postbelice -
neincrederea intre cele doua mari puteri a continuat sa persiste si sa se adinceasca. Principala
contradictie a fost concentrata asupra problematicii deschiderii celui de-al doilea front in Europa.
Ulterior razboiului, comportamentul URSS, care a instalat regimuri comuniste in propria sfera de
influenta (in pofida angajamentelor asumate la Ialta de a asigura desfasurarea de alegeri libere in
tarile eliberate), a majorat considerabil suspiciunile SUA.
Obiectivele nationale au fost percepute reciproc ca fiind fundamental opuse,
ireconciliabile. Prin instituirea regimurilor comuniste in Europa de Est la sfirsitul celui de-al
doilea razboi mondial URSS a aparut SUA ca tintind dominatia intregii Europe, asadar, ca
urmatoarea etapa avea sa fie Occidentul batrinului continent. Pe de alta parte, la Moscova,
urmarirea de catre Washington a obiectivelor libertatii comertului international si promovarii
regimurilor democratice (alegeri libere, economie de piata, etc.), a fost inteleasa ca un clar
design imperialist. Se observa, deci, cum ambele superputeri au conceput obiectivele nationale
ale celuilalt ca deschis imperialiste si, deci, de contracarat pentru a asigura propria securitate
nationala.
Ideologiile opuse impartasite de cele doua superputeri constituie un alt set de motivatii
in declansarea razboiului rece. In SUA - in general in Occident - ideologia comunista (marxism -
leninismul) a fost perceputa ca deschis imperialista. De altfel, cum se stie, doctrina marxist -
leninista a infatisat ca o lege obiectiva a dezvoltarii umanitatii infringerea capitalismului si
triumful comunismului in intreaga lume. ”De partea cealalta a dealului”, ideile democratiei
occidentale, promovate deschis de catre Occident, erau vazute ca o expresie a decadentei
sistemului capitalist, dar deopotriva ca o primejdie pentru sistemul social-politic si economic
comunist. Se cuvine mentionat, ca chiar in perioadele de destindere intervenite pe plan
international in cursul razboiului rece, ”lagarul comunist” a proclamat ca o lege obiectiva
continuarea luptei ideologice.
Personalitatea liderilor celor doua superputeri a jucat un rol deloc de neglijat in
amorsarea razboiului rece. Stalin a fost vazut de catre Churchill ca intruchiparea cinismului
politicii imperiale a Rusiei dintotdeauna (bineinteles ca si perceptia celuilalt era identica), ceea
ce a creat cimp deschis aparitiei animozitatii si contradictiilor. Stalin era suspicios (asa cum ii
cerea dogma comunista) in ceea ce priveste intentiile liderilor lumii capitaliste fata de URSS (o
expresie a sindromului ”incercuirii”, care a caracterizat mereu regimul comunist sovietic).
Presedintele american F.D.Roosevelt a trezit si mai mult suspiciunea conducatorului comunist
sovietic prin bunavointa manifestata fata de cererile lui (precum la Teheran si Ialta) - atitudine
izvorita de altfel din incredintarea gresita a ocupantului Casei Albe ca ”Uncle Joe” este un
partener de afaceri de incredere. Astfel de suspiciuni reciproce au alimentat contradictii deja
existente si au fundamentat decizii majore.
Perceptia diferita a realitatilor internationale reprezinta un alt set explicativ al
declansarii razboiului rece. De altfel, o asemenea perceptie contrara in capitalele celor doua
superputeri fata de evenimente si evolutii ale situatiei pe arena internationala este o consecinta a
cumularii efectelor seturilor anterior infatisate de explicare a aparitiei razboiului rece. Este
evident de pilda, ca sprijinirea de catre Moscova a partidelor comuniste din Occidentul Europei a
fost vazuta de Washington ca o etapa premergatoare a loviturii expansioniste sovietice; sau ca
promovarea de catre SUA a politicii de respectare a drepturilor omului ca o incercare a
Occidentului de a submina sistemul comunist. Exemplele se pot cu usurinta inmulti.

28
 Desigur ca anterioarele seturi de explicatii ale aparitiei fenomenului ”razboi rece” nu
trebuie privite separat, ci compulsate pentru a obtine o imagine motivationala cit mai completa.
Indiscutabil ca efectele fiecaruia dintre seturile evidentiate s-au cumulat si au impus
comportamentul fiecareia dintre cele doua superputeri.
De ce URSS a recurs la instituirea regimurilor comuniste in statele din Estul Europei?
Raspunsul la aceasta intrebare este deosebit de important intrucit aceasta ”miscare” a Moscovei a
fost vazuta in Occident ca o adevarata strapungere expansionista sovietica in centrul Europei,
vizind in etapa urmatoare Occidentul.
Literatura occidentala (Z.Brzezinski) scoate in relief patru posibile explicatii ale acestei
decizii a Moscovei :
1) interzicerea regiunii est-europene unor alte mari puteri ostile URSS si reprezentind
amenintari potentiale pentru securitatea acesteia;
2) siguranta ca sistemele politice din aceasta regiune vor ramine sub controlul unor elemente
fidele Moscovei si intereselor acesteia;
3) utilizarea resurselor regiunii est-europene in scopul de a sprijini refacerea si dezvoltarea
postbelica a URSS, lucru posibil prin comunizarea statelor de aici si controlul lor absolut;
4) folosirea Europei Centrale si de Est ca o trambulina potentiala pentru o eventuala ofensiva
militara impotriva Occidentului.
Indiferent de explicatii, este un fapt stabilit istoriceste ca Occidentul a reactionat palid la
aceasta ”miscare” a Moscovei. Carenta de reactie a Occidentului poate fi explicata prin faptul ca
anterior incheierii celui de-al doilea razboi mondial, au fost incheiate unele intelegeri intre cei
”trei mari” ai coalitiei anti-Hitler, prin care URSS-ului ii era recunoscuta o ”voce” predominanta
in Europa de Est. Din acest punct de vedere trebuie reamintit faimosul ”acord de procentaj”
Stalin - Churchill din octombrie 1944, prin care URSS dobindea ca sfera de influenta Romania,
Bulgaria, Ungaria, Iugoslavia (acest acord a obtinut si incuviintarea presedintelui american). De
asemenea, trebuie mentionate rezultatele intilnirii Churchill-Stalin-Roosevelt de la Ialta
(februarie 1945), unde s-a decis soarta Poloniei, precum si intilnirea de la Potsdam (iulie 1945)
Stalin-Truman-Attlee, cind s-au luat hotaririle in privinta soartei postbelice a Germaniei
(asezindu-se conditiile fondarii ulterioare a RDG). Toate aceste intelegeri (ale caror amanunte
nici astazi nu sunt cunoscute pe de-a-ntregul) au configurat o veritabila sfera de influenta a
Uniunii Sovietice in Europa Centrala si de Est, sfera recunoscuta ca atare de catre Occident
(SUA si Anglia).
Pe linga aceasta interpretare, care explica deci instituirea regimurilor comuniste in Estul
Europei prin ”dreptul” puterii hegemonice de a proceda cum crede de cuviinta in propria sfera de
influenta recunoscuta, exista si o alta opinie, opinie impartasita mai ales istoricii si analistii
americani. Aceasta scoala de interpretare refuza sa recunoasca cedarea unei sfere de influenta
catre URSS in Estul Europei (cel putin in ceea ce priveste SUA) si explica instituirea
regimurilor comuniste in aceasta regiune printr-un comportament expansionist al elitei
conducatoare sovietice. Se evidentiaza de catre acest curent de gindire ca un astfel de
comportament a devenit evident pentru Washington inca din 1945, cind Truman a afirmat:
”trebuie sa fim aspri cu rusii. Ei nu stiu cum sa se comporte. Sunt ca niste tauri intr-un magazin
de portelanuri chinezesti. Au doar 25 de ani. Noi avem peste 100 de ani, iar britanicii sunt cu
secole mai batrini. Trebuie sa-i invatam cum sa se poarte” (aprilie 1945). Kissinger explica
faptul ca aceasta declaratie a lui Truman, care motiva dezacordurile geopolitice cu sovieticii
printr-un comportament ”imatur politic” este tipic americana. Reputatul analist releva:
”Neconcordanta cu realitatea, anume aceea ca tensiunile dintre SUA si URSS nu sunt cauzate de
unele neintelegeri, ci ca ele erau in fapt genetice, a fost povestea inceputului razboiului rece”.
Potrivit acestei linii de interpretare, SUA au devenit treptat tot mai constiente de acest
comportament ”imatur” al URSS si au luat masuri in consecinta. Doar ca declansarea unor

29
asemenea masuri a avut loc dupa ce URSS isi fixase propria sfera de influenta, astfel ca ele nu au
facut decit sa ”inghete” situatia prezenta. Mai precis, catre sfirsitul anului 1946 la Washington s-
a realizat ca trebuie adoptata o politica care sa impiedice expansionismul sovietic si, deopotriva,
sa-i schimbe comportamentul in arena internationala. Aceasta politica a fost motivata si infatisata
intr-un celebru articol, publicat in revista ”Foreign Affairs” in iulie 1947 sub semnatura anonima,
identificata ulterior cu George F.Kennan, fost ambasador al SUA la Moscova, si intitulat
”Sursele comportamentului sovietic”(The sources of Soviet Conduct). In fapt, acest articol era
forma publica a unei conferinte sustinute de Kennan la ”Consiliul de Relatii Internationale” din
New York in ianuarie 1947. Afirmind si demonstrind :
- ca elita conducatoare sovietica este prizoniera dogmei ca dusmanul de moarte al socialismului
este lumea capitalista si acest lucru ii comanda comportamentul in plan international;
- ca ea se pregateste pentru a livra acestei lumi dusmane ”lovitura de gratie” intrucit, fiind
condamnata de istorie, ea se dezagrega continu;
- ca partidul comunist (si Kremlinul) este depozitarul ultim al tuturor adevarurilor si ca, deci,
comportamentul lui este justificat istoric;
- ca pentru o lunga perioada de timp (pina se vor fi operat schimbari in elita conducatoare si in
comportamentul ei) Occidentul are a se masura cu expansionismul sovietic;
George F.Kennan a considerat ca:
” ... principalul element al oricarei politici a SUA fata de Uniunea Sovietica
trebuie sa fie o indiguire (containement) pe termen lung , rabdatoare , dar
ferma si vigilenta, a tendinselor expansioniste ... ” , ” ... ca presiunea sovietica
asupra institutiilor libere ale Occidentului poate sa fie indiguita (contained)
printr-o corecta si vigilenta aplicare a contrafortei intr-o serie de puncte
variabile geografic si politic, corespunzator manevrelor si schimbarilor politicii
sovietice... Rusii se asteapta la un duel de durata unfinita si vad ca deja au
obtinut mari succese... ”.

Demonstratia facuta de Kennan este considerata ca fiind fundamentala pentru declansarea

razboiului rece, al carui continut in consecinta este dat de efortul Occidentului, in speta al SUA,
de a indigui (ingradi) expansiunea sovietica.
Faptul ca ”doctrina Kennan” (a ingradirii URSS) a fost concomitenta cu hotaririle lui
Truman de a oferi sprijinul multilateral Turciei si Greciei (12 martie 1947), amenintate de
subversiunea sovietica, precum si cu propunerea lui George Marshall de a ajuta economic
Europa Occidentala (bine cunoscutul plan Marshall) indrituieste amintita scoala de interpretare
sa aprecieze, ca prin aceasta are loc o inghetare a sferei de influenta sovietice in Europa de Est.
Aplicarea de catre SUA in anii urmatori a ”ingradirii” URSS prin constituirea lantului de aliante
politico-militare in jurul acesteia - de la NATO la CENTO - este un alt argument pentru a
respinge teza cedarii la Ialta a unei sfere de influenta in Europa de Est catre Uniunea Sovietica.
Asadar, razboiul rece a inceput prin decizia Washingtonului, intervenita la citiva ani de la
sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, de a stavili expansiunea sovietica deja concretizata in
rasaritul batrinului continent. Sfera de influenta a URSS in aceasta regiune nu a fost nicidecum
recunoscuta prin intelegeri cu Occidentul, ci a fost rezultatul unui fait accompli, facilitat de o
reactie intirziata a Occidentului la expansiunea comunismului.
Oricum, pina la deschiderea arhivelor sovietice in mod complet, pentru a avea o imagine
de ansamblu asupra intentiilor sovietice, nu se poate emite o judecata neviciata asupra
oportunitatii "raspunsului" occidental concretizat in doctrina "indiguirii". In aprilie 1947 Stalin a
invitat pe secretarul de stat George Marshall la o lunga convorbire, in cursul careia ocupantul
Kremlinului a acordat o importanta cu totul deosebita incheierii unui acord cuprinzator intre
SUA si URSS. Confruntarile diplomatice care au avut loc - a spus Stalin - "sunt doar primele

30
ciocniri si hartuieli ale fortelor de recunoastere" si a adaugat ca este posibil atingerea unui
compromis "asupra tuturor chestiunilor principale". A insistat, de aemenea, ca "este necesar sa
avem rabdare si sa nu devenim pesimisti". Nu stim nici azi, daca Stalin era cu adevarat sincer si
serios.
Occidentul hotarise insa sa nu mai acorde nici o sansa lui Stalin. Asa cum arata
Kissinger: "America a optat pentru unitatea Occidentului in loc de negocieri Est - Vest. De
altfel, nu a avut de ales pentru ca nu a indraznit sa-si asume riscul de a urma aluziile lui Stalin
de teama ca acesta sa nu utilizeze negocierile pentru a submina noua ordine internationala, pe
care America se straduia s-o construiasca. Ingradirea a devenit principiul coordonator al politicii
occidentale si a ramas astfel pentru urmatorii patruzeci de ani".

PRELEGEREA 11

Sistemul international al erei postbelice, definit asadar de "lumea bipolara" si de

"razboiul rece" - amenajat in conferinte internationale la Ialta si Potsdam si consfintit prin
tratatul de pace de la Paris din 1947 - a oscilat permanent intre tensiune si raspundere. Acest
binom "tensiune-destindere" corespunde, respectiv, confruntarii sau negocierii intre Est si Vest,
intre statele socialiste si cele occidentale, practic intre URSS si USA.
Alternanta tensiune - destindere permite a se distinge patru mari etape ale razboiului
rece in intervalul 1945 (1947) - 1990. Ele corespund evolutiilor sistemului international,
definindu-i acestuia coordonata esentiala, intrucit evolutia lui era strans legata de natura relatiilor
dintre Est si Vest.
PRIMA ETAPA acopera intervalul cuprins intre Ialta (sau adoptarea de catre Occident
a doctrinei "indiguirii") si criza rachetelor din Cuba din noiembrie 1962. Unii istorici si
politologi considera acest interval drept "razboiul rece" propriu-zis, intrucit sunt ani, caracterizati
de o confruntare permanenta, pe marginea abisului nuclear. Absenta confruntarii nucleare, a
razboiului cald intre cele doua superputeri, s-a impus datorita "echilibrului terorii", a capacitatii
de distrugere reciproca, dobindita de protagonisti (din 1949 URSS poseda arma atomica,
punindu-se capat monopolului atomic american). Lipsa confruntarii directe a insemnat insa
razboaie "prin procura", in care superputerile au fost implicate indirect. In Asia s-au desfasurat
razboaiele calde din Indochina (dupa 1954, printr-o implicare americana directa) si din Coreea
(aici SUA actionand sub "umbrela" ONU); in Orientul Mijlociu au avut loc razboaiele israelo-
arabe (1949 si 1956), in care (in aceasta etapa a razboiului rece) se constata o paradoxala
"apropiere" intre superputeri pentru a scoate de pe aceasta scena geopolitica Anglia si Franta;
in Africa razboiul din Congo a evidentiat un alt teren de infruntare intre superputeri, anume
castigarea intaietatii in cadrul amplului proces al decolonizarii.
Pacea "prin frica" determinata de sabia lui Damocles a apocalipsului nuclear nu a
impiedicat insa succesiunea de crize care a implicat direct superputerile si a tinut sistemul
international de state sub o permanenta tensiune: Praga-1948; blocada Berlinului - 1949; Polonia
si Ungaria-1956; criza Suezului-1956; crizele coloniale; etc. Mai ales ca ambele superputeri s-au
imbarcat intr-o ampla si istovitoare cursa a inarmarilor conventionale si nucleare completata de o
doctrina militara in care anihilarea adversarului era scopul desfasurarii razboiului ("represaliile
masive"). Aceasta orientare reciproca a determinat esecul unor incercari de amorsare a
destinderii, mai ales in perioada preeminentei lui Hrusciov la Kremlin si a eforturilor sale de
inlaturare a pretendentilor.

31
 ETAPA A DOUA a demarat dupa criza rachetelor din Cuba si s-a intins pina in
decembrie 1979 (invazia sovietica in Afganistan). Este o etapa a "destinderii" intervenite in
confruntarea dintre superputeri determinata de asumarea responsabilitatii lor pentru functionarea
fluenta a sistemului international de state in era nucleara. Polarizarea rigida, care dominase etapa
anterioara, se vadise contraproductiva si criza rachetelor din Cuba evidentiasa necesitatea unei
anumite codificari a confruntarii. De aici pana la multiplicarea relatiilor si instituirea unui spirit
al suportabilitatii reciproce la un nivel minim de amenintare n-a mai fost decit un pas.
Asadar, superputerile iau act de responsabilitatile lor planetare, negociaza tratate
bilaterale, destinate sa reduca tensiunile in ansamblul sistemului: tratatele din 1963 si 1968
asupra neproliferarii armelor nucleare; acordurile SALT 1 si SALT 2 (1972, respectiv 1979). De
asemenea, se instaleaza telefonul "rosu" intre cele doua capitale, expresie, la prima vedere
insignifianta, a unui fapt real: superputerile exercita un adevarat condominium asupra relatiilor
internationale.
Destinderea nu se cantoneaza doar la relatiile sovieto-americane, ci reflex al incalzirii
acestora se disemineaza in intreg sistemul de state. Statele NATO si ale Pactului de la Varsovia
angajeaza din 1973 convorbiri (MBFR) asupra reducerii mutuale si echilibrate a fortelor
conventionale (ceea ce va duce la cunoscutul tratat CFE semnat in noiembrie 1990 la Paris si
care este in vigoare astazi). De asemenea, din 1973 se initiaza convorbiri privind securitatea si
cooperarea in spatiul euro-atlantic, care vor culmina in 1975 prin semnarea actului de la Helsinki
(1975). Conferinta pentru Securitatea si Cooperare in Europa devine o adevarata institutie
ordonatoare a relatiilor internationale in spatiul euro-atlantic, adevarat "absorbant" al confruntarii
in lumea bipolara.
Pentru aceasta etapa, definitia cea mai graitoare este aceea oferita de Raymond Aron : "
pacea este imposibila, razboiul este improbabil ". Pentru ca desi se instaleaza dialogul intre cei
doi poli si lumii bipolare, desi se manifesta vointa de a reduce tensiunile, totusi antagonismul
politico-ideologic Est-Vest continua. Lumea a treia plateste intr-un fel costurile destinderii, fiind
martorii unor conflicte regionale, periferice, in Africa, Asia si America Latina, unde se muta
confruntarea Est-Vest.
A TREIA ETAPA cuprinde intervalul dintre invazia sovietica in Afganistan si
accederea la Kremlin a lui M.Gorbaciov (martie 1985). Este practic o reaintoarcere la
modelul razboiului rece din prima etapa: se ingheata dialogul, se diminueaza pina aproape de
disparitie vointa de a reduce tensiunile Est-Vest. URSS reia expansionismul in Africa si Asia, se
recurge din nou la accelerarea cursei inarmarilor nucleare si conventionale, Moscova isi pune
ordine in propria sfera de influenta (interzicerea in 1981 a sindicatului independent polonez
"Solidaritatea"). Refuzul dialogului si cooperari isi pune pecetea asupra functionarii sistemului
international de state, evidentiindu-se escaladarea tensiunii (embargouri economice, cultural-
sportive, multiplicarea conflictelor regionale si ascutirea lor, etc.). Razboiul rece ameninta sa se
transforme intr-unul cald, la Kremlin, unde are loc o schimbare de generatii in sinul elitei
conducatoare, instalandu-se o adevarata paranoie a confruntarii nucleare.
A PATRA ETAPA se instaleaza odata cu venirea la putere in URSS a lui Gorbaciov,
care lanseaza concomitent un proces de schimbare in interiorul imperiului propriu (perestroika si
glasnosti) si in comportamentul in arena internationala ("noua gindire"). Se regasesc in aceasta
noua etapa caracteristici ale celei declansate dupa criza rachetelor din Cuba din 1962. Nucleul
noii destinderi este constituit si de aceasta data de schimbarea intervenita in relatiile dintre
superputeri. Prioritatea prioritatilor este vazuta la Moscova in realizarea denuclearizarii mondiale
(propunerea in acest sens a lui Gorbaciov din ianuarie 1986 fiind de altfel si o expresie a
incapacitatii URSS de a mentine pasul in aceasta privinta, fortat de Reagan prin "razboiul
stelelor").

32
 Schimbarea in desfasurarea razboiului rece nu poate avea loc in afara unor intalniri intre
liderii celor doua superputeri. Intre 1985 si 1989 cei doi lideri s-au intalnit de patru ori. In
noiembrie 1985 Gorbaciov si Reagan declara ca cele doua superputeri sunt constiente de
"responsabilitatile lor speciale in mentinerea pacii si declara ca un razboi nuclear nu poate fi
cistigat si deci nu trebuie niciodata purtat". In octombrie 1986 are loc o noua intilnire intre
Gorbaciov si Reagan (Reykjavik), in care protagonistii au esuat sa se inteleaga in ceea ce
priveste denuclearizarea Europei in schimbul renuntarii SUA la programul SDI. Relatiile intre
cei "doi mari" sunt intr-o accentuata incalzira, ceea ce face presa internationala sa vorbeasca
despre ei ca despre "adversari-parteneri" sau "asociati-rivali". Profilarea unui condominium
americano-sovietic asupra relatiilor internationale trezeste temeri aliatilor superputerilor. O noua
intalnire (Washington 1987, decembrie) intre cei doi lideri aduce o surpriza: se incheie tratatul
INF (suprimarea unei categorii de arme nucleare: rachete terestre cu raza de actiune cuprinsa
intre 500 si 5500 km), iar URSS accepta inspectii pe propriul teritoriu cu reciprocitate. Cea de a
patra intalnire Reagan - Gorbaciov (Moscova, mai 1988) demareaza negocierile pentru o
reducere a arsenalelor nucleare (START-1) concomitent cu ridicarea de catre SUA a
embargoului instituit dupa Afganistan si criza Solidaritatii din Polonia.
Destinderea intervenita cu rapiditate a permis reluarea negocierilor CFE la Viena,
deblocarea conflictelor regionale (incetarea razboiului Irak-Iran in 20 iulie 1987; retragerea
contingentelor militare sovietice din Afganistan - 15 februarie 1989; retragerea trupelor cubaneze
din Africa australa - decembrie 1988). Sistemul international de state, sub impactul incalzirii
relatiilor sovieto-americane tinde sa dobindeasca alta infatisare. Noua administratie americana
George Bush demareaza de la instalarea ei (ianuarie 1989) efortul de rezolvare a problemei
germane, care in tot cursul razboiului rece a constituit o veritabila cheie a relatiilor
internationale. In noiembrie 1989 cade "zidul Berlinului" si reunificarea celor doua state
germane devine o problema urgenta. In asemenea conditii favorabile se declanseaza procesul
decomunizarii Europei de Est (noiembri0decembrie 1989), urmat cu rapiditate de retragearea
trupelor sovietice din aceasta regiune. La 5-6 iulie 1990 prin declaratia de la Londra a NATO se
evidentiaza ca a fost depasita divizarea Europei si se propune Pactului de la Varsovia o declaratie
comuna prin care sa se renunte la adversitate. Razboiul rece se topeste in acest climat de
intelegere reciproca pe fundalul unei crize fara precedent in URSS. Se proclama necesitatea
constituirii unei noi ordini mondiale, in al carei proces de gestatie sistemul international de state
se afla si astazi.

PRELEGEREA NR. 12

Multiplicarea actorilor scenei internationale

(1815-1990)

Harta politica a Europei, stabilita la 1815, a fost conforma rezultatului conjugarii celor
doua principii aplicate: al legitimitatii si al balantei de putere.
Asadar, constatam:
- existenta marilor puteri, membre ale “concertului de putere”: Anglia, Rusia, Prusia,
Austria. Nu au fost incluse “concertului de putere”: Spania (fosta mare putere, acum in declin,
cu un imperiu colonial sud-american in convulsie) si Imperiul otoman (“omul bolnav” al
Europei, obiectul cronicei “crize orientale”).

33
 - existenta regatelor independente: Danemarca, Suedia, Norvegia, Tarile de Jos, Regatul
celor doua Sicilii, Regatul Sardiniei, Regatul Spaniei, Portugaliei, Frantei (care in 1818 se alatura
“concertului de putere”).
- Confederatia germana, alcatuita din 39 de state “legate” printr-o dieta (Parlament)
germanica (Bunderversammlung) alcatuita din plenipotentiarii partilor. Prusia si Austria intrau in
competitie pentru a cistiga rolul preponderent in Confederatie, care nu avea calitatea de actor
distinct al scenei internationale.
- Italia, “notiune geografica” (Metternich) compusa din 7 state (regate si ducate) aflate
sub stapiniri sau influente diverse (Lombardia-Venetia, Parma, Modena etc.).
- Elvetia, singura republica europeana (daca facem abstractie de exitenta a 4 “orase
libere” in Germania si Cracovia).
Citeva precizari neaparat necesare pentru acest tablou politic:
1. “dominatia” monarhiilor este evidenta. ceea ce explica insasi formalizarea principiului
legitimitatii. Astfel de monarhii erau fie absolutiste (cazul Rusiei, Austriei, Prusiei si
Danemarcei), fie constitutionale (cazul tipic al Angliei). Dupa 1815 se constata un adevarat “val”
de dotare cu constitutii a regatelor (Suedia si Norvegia, Spania, statele Germaniei de Sud -
Bavaria, Baden, Wurtenberg, Hessa, Nassau, Brunswick, Saxa-Weimar. Singura republica este
Elvetia care, formata din 22 de cantoane, s-a dotat cu o constitutie in septembrie 1815.
2. exista regate care nu sunt actori independenti intrucit coroanele sunt detinute de
imparatii imperiilor inglobante: regatul Poloniei in Rusia, regatele Ungariei si Boemiei in
Austria, Lombardiei-Venetiei in Austria.
3. in cuprinsul unor imperii se afla entitati politico-statate cu vechime care se bucura de
un statut de autonomie - rezultat al unor acte incheiate anterior: este cazul Principatelor Romane
in Imperiul Otoman, al caror statut era consfintit prin Capitulatiile din secolele 14-15; de
asemenea, Serbia, care dobindeste autonomia in primul deceniu al sec. al XIX-lea.
In concluzie, harta politica a Europei evidentiaza predominanta marilor puteri intrunite in
“concertul de putere”. Statele mijlocii si mici isi datoreaza statutul de actor disctinct asezarii lor
geografice (Regatul Suediei-Norvegiei, Tarile de Jos, Portugalia, Elvetia). Cele mai multe insa se
afla in sfera de influenta a unei mari puteri, cazul cel mai elocvent din acest punct de vedere fiind
furnizat de cele 39 de state ale Confederatiei germane gravitind catre Prusia sau Austria.

Acest tablou politic (sistemul international de state) a inceput sa fie modificat sub
impactul actiunii principiului nationalitatilor.
Precizam de la inceput ca se constata un decalaj intre Vestul si Estul continentului
european in privinta “triumfului nationalitatii”. Daca in Occident putem considera a 1871 -
unificarea Germaniei - reprezinta acest “triumf”, in Estul Europei acest lucru se va evidentia abia
in 1918, fiind un pas urias - 1990-1991.
Referindu-ne la etapa 1815-1871 se poate considera ca ea poate fi structurata in doua
parti:
- de la 1815-1851, cind legitimismul (Metternich) a primat asupra principiului
nationalitatilor (cu citeva mici exceptii).
- de la 1851 la 1871, cind principiul nationalitatilor a triumfat in Vestul Europei, in
punctele esentiale cel putin.

Prima etapa (1815-1851) nu inseamna insa “dominatia” absoluta a legitmismului

metternichian. Expresie a intetirii contestatiei acestuia de catre principiul nationalitatilor, are loc
aparitia de noi actori pe scena politica europeana: Grecia si Belgia.

34
 Aparitia Greciei ca actor independent in relatiile internationale este rezultatul luptei de
eliberare nationala a poporului grec si a diasporei (vezi Rusia si Principatele Romane) precum si
a interventiei in forta a “concertului de putere” european.
Declansarea rascoalei grecesti in 1821 evidentiaza in ansamblu citeva caracteristici ale
functionarii “concertului de putere”. Astfel, concomitent cu izbucnirea revoltei in peninsula
Moreea (sudul Greciei), forte militare grecesti sub conducerea lui Alexandru Ipsilanti (general
rus) au intrat in Moldova si Tara Romaneasca cu evidentul sprijin al Rusiei. Concomitent, in
Oltenia si Muntenia s-a declansat rascoala (revolutia) lui Tudor Vladimirescu.
In fata protestelor celorlalte mari puteri europene, Rusia si-a retras sprijinul dat lui Al.
Ipsilanti, ceea ce a atras infringerea acestuia (inclusiv a lui T. Vladimirescu).
In Moreea insa, rascoala greaca nu au putut fi infrinta. Pentru a o lichida, sultanul a facut
apel la pasa Egiptului, Mehemet Ali. In pofida rezistentei eroice a grecilor, punctele lor de
rezistenta au cazut unul dupa altul (1824-1827).
Sensibilizata de puternica rezistenta greaca dar si de solidaritatea crestina si de civilizatie,
Europa intervine. Anglia, Rusia si Franta trimit escadre navale la Navarin, baza flotei egiptene,
iar trupele rusesti invadeaza Principatele Romane. Un contingent de forte militare franceze a fost
debarcat in Moreea.
Datorita temerii ca Rusia sa nu se instapineasca la Constantinopol, Marea Britanie
grabeste pacea (de la Adrianopole, de mare importanta si pentru Principatele Romane).
Rezultatul ei: o Grecie initial autonoma, apoi in 1830 complet independenta. Este primul triumf
al miscarii de eliberare nationala.
Asadar, in privinta functionarii “concertului de putere” constatam:
1. a blocat initial o miscare de eliberare nationala pornita si sub impulsul unei singure
mari puteri, Rusia, care astfel ameninta sa deterioreze echilibrul de putere pe continent.
2. influenta exercitata de opinia publica asupra deciziilor guvernamentale. Astfel s-a
reusit sa se impuna decizia unei interventii militare impotriva Turciei, care actiona singeros
impotriva rasculatilor greci.
3. interventia impotriva Turciei a fost posibila datorita atitudinii favorabile a “concertului
de putere”. Aceasta interventie nu a fost singulara, ci conjugata (anglo-franco-rusa).
Belgia a aparut ca urmare a unei revolte interne (a valonilor si flamanzilor impotriva
Regatului Tarilor de Jos) si deopotriva a armonizarii intereselor marilor puteri. La inceputul
rascoalei, o parte a acestora a vrut anexarea la Franta. Tematoare de instalarea unei mari puteri la
Anvers, Marea Britanie s-a impotrivit acestei solutii. Franta, pentru a nu risca razboiul, nu a
“apasat” pedala si a fost de acord cu constituirea unui regat bilingv in frunte cu un rege german
(Leopold I din familia de Saxa-Coburg). In 1839, acest stat a fost recunoscut de Olanda si s-a
declarat neutru.
Solutia din 1830 a fost dezbatuta intr-o “conferinta a ambasadorilor” intrunita la Londra,
asadar impusa de “concertul de putere” european.
In cadrul primei etape, 1848 reprezinta un an decisiv din punctul de vedere al ofensivei
principiului nationalitatilor. Sub lozinca “Dreptate, egalitate, fratie”, revolutia a cuprins practic
intreaga Europa (Tarile Romane fiind avanposturile estice). Doua coordonate definesc acest “val
revolutionar” gigantic: una sociala, indreptata impotriva “vechiului regim” si alta nationala -
independenta natiunilor.
Sub acest ultim aspect sunt ilustrative cazurile Ungariei, care s-a declarat in martie 1848,
independenta fata de Austria, si al Italiei, care a incercat unificarea si independenta (Italia fara
Pisa).
Acest “val national” s-a izbit de Tripla Alianta, Rusia sprijinind cu armele supravietuirea
Imperiului Habsburgic.
In cea de a doua etapa (1851-1871) ilustrativa este aparitia Italiei si Germaniei.

35
 Germania a parcurs un drum sinuos al unificarii, rezultat din insasi complexitatea acestei
probleme. Cum am aratat, la Viena in 1815 din cele 350 de state germane, croite la Westphalia in
1648, s-a constituit o confederatie cuprinzind 39 de state, in care Prusia si Austria isi disputau
intiietatea. Elita politica germana a avut in vedere trei solutii ale unificarii. Ele s-au decantat in
cadrul proceselor politice din Europa si, deopotriva, conform diverselor orientari de opinie
publica din spatiul german sau evolutiei competitiei austro-prusace. Prima dintre aceste solutii a
avut in vedere realizarea unirii prin manifestarea unei vointe populare (nationale). Confederatia
stabilita in 1815 dispunea de un parlament in cadrul caruia fiecare stat isi avea reprezentantii
proprii. In 1848, Parlamentul intrunit la Frankfurt a incercat sa aplice aceasta solutie - care era
peste “capul” suveranilor statelor componente - oferind coroana imperiala a Germaniei regelui
Prusiei. Din considerente de politica europeana, acesta a refuzat, consemnindu-se practic esecul
acestei solutii.
Cea de a doua solutie a imaginat unificarea in jurul Austriei. Aplicarea ei presupunea insa
incorporarea in Germania reunita a intregului Imperiu Habsburgic, cu diversitatea lui etnic-
nationala. Aderarea doar a Austriei presupunea, in acelasi timp, disparitia acestui imperiu
multinational.
Solutia se vadea neviabila, cu deosebire datorita faptului ca echilibrul de putere statuat pe
continent la 1815 ar fi fost grav dezechilibrat printr-o unificare germana care ar fi inghitit
Imperiul austriac. Pe de alta parte, chiar aderarea singulara a Austriei la noua Germanie, pe linga
faptul ca ar fi creat un hibrid germanic, intimpina opozitia elitei politice vieneze, nepregatita sa
accepte sacrificiul pierderii unui imperiu multisecular.
A treia solutie luata in considerare a fost realizarea Germaniei unite fara Austria (si
Imperiul Habsburgic) si in jurul Prusiei. Acestei solutii si concretizarii ei i s-a dedicat Bismarck,
cancelarul Prusiei, care a elaborat un plan in trei etape. Intr-o prima etapa el a urmarit
recuperarea teritoriilor germane aflate in componenta Danerarcei (Schleswig si Holstein) printr-
un razboi impotriva acesteia, purtat in alianta cu Austria. In cea de a doua etapa, pe fundalul
divergentelor austro-prusace referitoare la teritoriile recuperate, Prusia declara razboi Austriei,
infringind-o la Sadova (1866). Drept rezultat, Austria este exclusa din Confederatia Germana.
Mai mult, Prusia formeaza in jurul sau Confederatia Germaniei de Nord (regele Prusiei fiind
presedintele ei), care consemneaza si disparitia conglomeratului german creat la Viena in 1815.
Cea de a treia etapa a cuprins un razboi impotriva Frantei, cuprinsa de o teama explicabila in fata
aparitiei unui colos german la frontierele ei si prabusirea “liniei” Richelieu, care ii permisese sa
joace rolul major in Europa. Franta este infrinta si Imperiul german este proclamat la Paris in
ianuarie 1871. O noua si formidabila putere lua nastere in centrul Europei.
In intervalul post 1871 se disting pina la sfirsitul primului razboi mondial (1918), de
asemenea doua etape:
- prima etapa, intre 1871-1914, care releva aparitia unor noi actori pe fundalul “crizei
orientale”;
- a doua etapa, intre 1914-1919, in care partial principiul nationalitatilor triumfa si in
Estul Europei.
Prima etapa este covirsitor “acoperita” de fazele succesive ale “crizei orientale” al carui
continut este definit de decaderea (disolutia) accentuata a Imperiului otoman. Intr-o noua faza a
acesteia, declansata in 1875 prin rascoalele din Bulgaria si Bosnia-Hertegovina si sfirsita prin
Congresul de la Berlin din 1878, au aparut trei noi actori independenti pe harta politica a
Europei: Romania, Serbia si Muntenegru.
Trebuie mentionat ca, in 1878, Congresul de la Berlin a fost ultima manifestare a
“concertului de putere” european, care a pus capat unei crize care ameninta sa se transforme intr-
un razboi generalizat.

36
 Intr-o noua faza a “crizei orientale”, legata de tentativa Turciei de modernizare (revolutia
“junilor turci”), a aparut un nou actor independent: Bulgaria (1908).
In sfirsit, o noua faza a “crizei orientale”, care coincide cu “razboaiele balcanice” (1912-
1913), a determinat aparitia unui nou actor: Albania.
Ceea ce este caracteristic acestei prime etape este faptul ca succesivele faze ale “crizei
orientale” au determinat o instabilitate marcata in SE Europei, cu implicatii extrem de grave
asupra echilibrului european (asigurat de existenta celor doua blocuri antagoniste). Deveniti
“butoiul cu pulbere” al Europei, Balcanii vor determina intr-o noua criza (iulie 1914) declansarea
primului razboi mondial.

A doua etapa (1914-1919) corespunde marii inclestari a primului razboi mondial si

asezamintului de pace intervenit la incheierea lui. Aplicarea conceptului de “ingradire”
(indiguire) a perturbatorului (Germania) a dus la dezmembrarea Imperiului Habsburgic
(principalul ei aliat) si aparitia unor noi state independente.
Deopotriva, revolutia bolsevica in Rusia a zguduit profund imperiul tarist si i-a semnat
dezmembrarea. In consecinta, se constata aparitia de noi actori in arena internationala: Finlanda,
Letonia, Estonia, Lituania (desprinse din Rusia), Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Austria,
Iugoslavia (prin dilatarea Serbiei).
Triumful nationalitatilor se poate afirma ca are loc acum si in estul Europei, cu un decalaj
de 50 de ani fata de Occident. Totusi, constructia national-statala in aceasta regiune nu a incetat
odata cu pacea de la Paris din 1919-1920. Pe de o parte, Rusia bolsevica, transformata in URSS
(prin aplicarea sui-generis a principiului autodeterminarii popoarelor) in 1922, a militat pentru
reformularea sistemului de state versaillez si, in 1940, in urma pactului Ribbentrop-Molotov, a
ocupat statele baltice, precum si partile vestice ale Poloniei si Romaniei, inclusiv fisia sudica a
Finlandei. Pe de alta parte, URSS, devenita subiect al “lumii bipolare”dupa 1945, a inregistrat in
1990-1991 o implozie. Acest fapt a dus la aparitia unor noi state independente in Estul Europei
(intre granita de Vest a ex-URSS si Urali): au reaparut cele trei state baltice, Belarus, Ucraina,
Moldova, Rusia, Gruzia, Azerbaidjan, Armenia (in ce priveste ultimele trei republici
transcaucaziene este de discutat gradul de apartenenta al acestora la “batrinul continent”).

Globalizarea sistemului european de state este un fenomen ale carui inceputuri le gasim
inca inainte de pacea de la Westphalia (1648). Marile descoperiri geografice (incepute in secolul
al XV-lea) au dus treptat la constituirea unor mari imperii coloniale: olandez, englez, spaniol,
francez, portughez.
Este observabil ca intemeietorii acestor imperii coloniale sunt tarile de pe bordura estica a
Oceanului Atlantic, ceea ce duce treptat la mutarea centrului de greutate mondial din bazinul
Mediteranei in Atlantic (F. Braudel).
In conjunctie cu expansiunea revolutiei industriale, cu aparitia de mari puteri in arena
europeana, in utlimele trei decenii ale sec. al XIX-lea are loc un nou val al cuceririlor coloniale.
Acest nou val a avut loc ulterior unui prim recul al colonialismului, care s-a tradus in:
- independenta SUA (sec. XVIII) fata de coroana britanica;
- independenta a numeroase state latino-americane de coroana spaniola (inceputul sec.
XIX).
Acest prim recul al colonialismului a avut ca efecte:
- extensia sistemului international de state care “absoarbe” noi actori; acestia nu intra insa
in sistemul de state european alcatuit la 1815.
- adaugarea unor noi competitori la “placinta” coloniala: SUA.

37
 Revenind la problematica noului val de colonizare inceput in anii ‘70 ai secolului trecut,
trebuie subliniat ca el a determinat trecerea sub suveranitatea Europei a celei mai mari parti a
planetei. Franta a cucerit Tunisia in 1881, in 1882 Anglia se instaleaza in Egipt, in 1884-1885
Franta se instapineste in Indochina. In anii urmatori, Birmania, Africa Ecuatoriala (Congo), intre
altele, devin colonii. Germania se lanseaza si ea in cursa coloniala in 1884 si cucereste Togo,
Camerun si unele insule din Pacific. Italia se instaleaza in 1889 in Somalia si in 1890 in Eritreea.
Daca in 1878 puterile europene detineau 67% din suprafata terestra a planetei, in 1914
erau stapine pe 84%. Marile imperii coloniale au fost create gratie superioritatii militare
europene. In 1900, aproape intreaga Africa - cu exceptia Libiei si Etiopiei - era impartita intre 7
puteri europene, iar Asia era de asemenea impartita. Marea Britanie, de pilda, guverna in 1900 o
cincime din teritoriul terestru al planetei si o patrime din populatia globului. Noului “val” de
colonizare i s-au alaturat si puterile non-europene: SUA au anexat Hawaii, au inchiriat in
perpetuitate zona canalului Panama de la un stat creat special in acest scop, au ocupat Filipine si
s-au instalat in Cuba. Japonia a ocupat Coreea si Formosa.
Dupa primul razboi mondial, sistemul colonial s-a mentinut, coloniile invinsilor
(Germania si Turcia) trecind in mina invingatorilor prin asa-numitul sistem de mandat al Ligii
Natiunilor (cu intentia de a crea posibilitati de autoguvernare si apoi crearea de noi state). In
Africa, Marea Britanie a primit Tanganika si a impartit Camerun si Togo cu Franta; Africa de
Sud a primit “sub mandat” Africa de SV. In Orientul Mijlociu, Franta a primit Siria iar Irak,
Transiordania si Palestina au intrat sub mandat britanic. In Pacific, Australia, Noua Zeelanda si
Japonia au devenit beneficiarii acestui sistem de mandate.

Dupa cel de al doilea razboi mondial a inceput procesul rapid al decolonizarii. In 1962,
practic marile imperii coloniale disparusera si pe ruinele lor s-au instalat numeroase state
independente. La 35 de ani de la sfirsitul celui de al doilea razboi mondial, cu exceptia a circa
40 de teritorii dependente - cele mai multe locuite sub 100.000 de oameni - marile imperii
coloniale erau o amintire.
Cauzele acestui fenomen al decolonizarii sunt ample: un fenomen de psihologie colectiva
(elitele coloniilor nu considerau normala existenta unei suveranitati straine si au descoperit ca
dreptul popoarelor de a decide propriul destin era un principiu general admis de Occident si pe
care il aplicau in cazul statelor proprii); sprijinul furnizat de URSS, lansata in lupta impotriva
capitalismului (in 1920 si-au declarat sprijinul pentru decolonizare la Congresul de la Baku), a
dobindit noi cote in “lumea bipolara” si a emulat si SUA (care a facut presiuni pentru
decolonizare asupra Angliei si Frantei inca din timpul celui de al doilea razboi mondial).
Decolonizarea nu a fost un proces pasnic: razboiul Indochinei (1945-1954) transformat
apoi in “sindromul Vietnam” pentru SUA pina in 1974; razboiul Algeriei (1954-1962). Dar a fost
si cazul liberei consimtiri de catre metropola, urmata de acorduri de cooperare intre aceasta si
noul stat independent sau de o ruptura totala. Metropolele au incercat sa construiasca asa numite
comunitati de state care sa acopere vechile imperii: unele au durata (vezi Commonwealth-ul)
altele au fost efemere (Uniunea olandezo-indoneziana sau Comunitatea franceza creata in 1958).
Astazi unii analisti socot implozia URSS ca o decolonizare iar CSI ca un drum deja “batut” iar
responsabilitatea asumata de Franta in Africa francofona (vezi recenta intrunire de la Biarritz,
care a inclus aproape 40 de state) ca o revigorare a vechiului concept de colonialism.
Oricum, declansarea a facut sa creasca exponential numarul statelor din sistemul
international. In 1918 existau circa 50 de state si o posibilitate de 1225 de relatii politice
bilaterale. Astfel, daca ar exista doar 150 de state cu o posibilitate de 11175 de relatii politice
bilaterale.
Tabelul de mai jos evidentiaza cresterea exponentiala a numarului actorilor scenei
internationale intervenita dupa cel de al doilea razboi mondial:

38
 ANUL Nr. statelor independente
1945 64
1950 75
1955 84
1960 107
1965 125
1970 135
1975 155
1980 165
1985 170
1990 170
1995 185 (cu fostele republici sovietice)

Rezumatul intregii prelegeri este oferit de tabelul urmator:

1648: Tratatul de la Westphalia creaza sistemul modern de state;

sec. 16, 17, 18: Puterile europene isi stabilesc imperii coloniale: primul val al colonizarii (in
special in America de Nord si Sud)
1775-1790: Revolutiile americana si franceza provoaca o puternica zguduire a sistemului
international de state
1815-1880: “Concertul de putere” european asigura stabilitatea sistemului international de
state
1880-1914: Statele europene creaza mari imperii coloniale: al doilea val al colonizarii
1914-1918: Primul razboi mondial zguduie sistemul de state
1870-1930: Numarul statelor-natiune in Europa sporeste de la circa 15 la peste 35
1918-1939: Bolsevismul si nazismul ameninta legitimitatea sistemului international de
state
1939-1945: Al doilea razboi mondial
1945-1990: Numarul actorilor creste rapid in urma decolonizarii: de la 54 in 1945 la 170
in 1990.

PRELEGEREA 13
Razboiul Hegemonic

Prabusirea "vechiului regim", adica a ordinii internationale in fiinta, a avut loc, in

intervalul de referinta, printr-un eveniment violent, adica printr-un razboi hegemonic. Ceea ce nu
inseamna, cum am aratat, ca in timpul existentei "vechiului regim" au fost excluse razboaiele,
dar acestea nu au avut rolul de a asigura prin efectele lor asupra sistemului international, aparitia
unei ordini noi. De pilda, in intervalul de existenta al concertului de putere au avut loc razboaie -
nu doar locale, cum le-am numi azi, asimetrice, pentru cucerirea imperiilor coloniale -
inclusiv intre marile puteri componente ale institutiei amintite.
Cazul clasic din acest punct de vedere il reprezinta razboiul Crimeei, cind Rusia a avut de
confruntat coalitia formata din: Anglia, Franta, Turcia, Piemont (Italia). In pofida crizelor
succedate, mai ales cu o frecventa ingrijoratoare dupa 1900, sistemul a rezistat, asigurandu-se o

39
precara balanta de putere intre cele doua blocuri politico-militare constituite dupa 1880, blocuri
care se vor infrunta pe cimpiile de lupta ale primului razboi mondial, (1914-1918), iar rezultatul
acestei confruntari va consemna si aparitia unei noi ordini internationale.
In perioada interbelica, sau cum au numit-o unii analisti, "un armistitiu prelungit in
cadrul aceluiasi razboi hegemonic", au existat de asemenea razboaie. Fie locale, cum a fost cazul
Italiei in Abisinia (1934-1936), care refacea un vechi drum de constituire a imperiului colonial,
drum pe care alte mari puteri trecusera cu o jumatate de veac mai devreme. Fie de anvergura si
de impact asupra sistemului international, cum a fost conflictul intre Japonia si China, izbucnit in
1931 si intins pina la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial. In august 1939 au avut loc
ciocniri de anvergura nipono-sovietice, care amenintau sa se transforme intr-un razboi intre cele
doua mari puteri si sa reediteze pentru sistemul international episodul razboiului Crimeei.
Dar razboaiele care au avut loc in perioada interbelica nu au dus la modificari de
substanta ale sistemului international stabilit in 1919-1920; chiar perioada de crize succesive
inaugurata de reocuparea zonei demilitarizate a Rhinului (martie 1936) si sfirsita in declansarea
conflagratiei mondiale (septembrie 1939), desi au dus la modificari ale hartii politice a Europei
(Austria, Cehoslovacia, etc.), nu a decapitat sistemul international asa cum fusese el croit in
1919-1920.
In epoca ulterioara celui de-al doilea razboi mondial, asadar in epoca razboiului rece, au
avut loc de asemenea conflicte-locale ori regionale, cu o paleta foarte larga de puteri beligerante
implicate-dar ele nu au dus la o confruntare intre cei doi poli care sa altereze natura sistemului
international stabilit in 1945. SUA au fost la un pas, in timpul razboiului din Coreea, de un
conflict de proportii cu China; URSS au luat in considerare lansarea unui atac nuclear asupra
Chinei la sfirsitul anilor 60, renuntind la o astfel de intentie in fata unui avertisment american;
SUA au fost implicate in Vietnam, URSS in Afganistan, Franta in Indochina si Algeria, Anglia
in Suez si Malvine, China intr-un razboi cu Vietnamul, intr-altul cu India, s.a.m.d..
In ciuda faptului ca marile puteri au fost implicate in razboaie regionale, iar
superputerile s-au confruntat prin interpusi (razboaiele arabo-israeliene, conflictele din Salvador,
Nicaragua, etc.), sistemul international nu a suferit modificari de substanta, "balanta de putere"
organizata in 1945 raminind in fiinta in liniile ei esentiale.
Sfirsitul razboiului rece prin implozia URSS a dus la prabusirea lumii bipolare, a
"vechiului regim", si a determinat imperativul constructiei unei noi ordini mondiale, proces in ale
carui "chinuri" se afla astazi lumea. Prin similitudine cu precedentele prabusiri ale "vechiului
regim", razboiul rece poate fi considerat un razboi hegemonic, asadar ordonator al sistemului
international.
Prin comparatie istorica - luind in considerare cele trei cazuri istorice la dispozitie - care
sunt cauzele prabusirii vechiului regim?
Asa cum a reiesit in prelegerile precedente, una din cauze, daca nu principala, cel putin
intre cele mai importante, este constituita de schimbarea ierarhiei marilor puteri ale scenei
internationale. Astfel, concertul de putere instituit dupa 1815 a fost minat in chip decisiv de
ascendenta Germaniei si SUA, care au precumpanit asupra hegemonului de pina atunci in sistem,
Marea Britanie. Aceasta precumpanire a fost evidenta la indicatori, precum partea detinuta in
productia industriala globala, industrializarea pe cap de locuitor, procentul de urbanizare, etc.; ca
reflex al acestei schimbari in ierarhia de putere se invedereaza modificarea la alt indicator,
deopotriva expresie a noului statut in plan international, precum si de prestigiu intern si extern, si
anume volumul armatelor. Acesta este deopotriva un vector de potential demografic si
capacitate industriala, fara a fi insa cu necesitate graitor pentru adevarata ierarhie de putere.
Pentru aceasta ultima afirmatie este elocvent faptul ca Rusia avea in 1880 o armata de 909 000
militari, pe cind Franta 544 000, Germania 430 000, Anglia 248 000, SUA 36 000. In schimb, la

40
indicatorul industrializare pe cap de locuitor (baza 100 - Anglia in 1900) Rusia avea in acelasi an
10, spre deosebire de Anglia-87, Franta-28, SUA-38, Germania-25, Austria-15.
Aplicind aceeasi metodologie pentru epoca bipolara vom observa, de pilda, la indicatorul
"partea din productia mondiala neta" urmatoarea ierarhie:

TARA/BLOCUL 1960 1970 1980

Comunitatea Economica Europeana 26 24,7 22,5

SUA 25,9 23,0 21,5

Alte state dezvoltate 10,1 10,3 9,7

URSS 12,5 12,4 11,4

Alte state comuniste 6,8 6,2 6,1

Japonia 4,5 7,7 9,0

China 3,1 3,4 4,5

Tarile subdezvoltate 11,1 12,3 14,8

Interpretarea datelor mai sus prezentate permite desprinderea unor concluzii privind
superioritatea Vestului comparativ cu Estul, asadar prefigurarea sfirsitului inexorabil pozitiv
pentru Occident al razboiului rece, declinul hegemoniei americane si " avansul" Europei
Occidentale, pozitiile tot mai inaintate ale Japoniei si Chinei, etc. Ceea ce trebuia sa prefigureze
o alta ordonare a sistemului international de state, diferit de cel stabilit la Teheran - Ialta si
Potsdam, preferandu-se evitarea unui razboi hegemonic insa.
Schimbarea ierarhiei marilor puteri componente in sistem are doua consecinte
fundamentale: aparitia unui competitor la hegemonie in sistem sub raportul indicatorilor de
putere si, indeobste, propensiunea acestuia de a inlocui hegemonul existent. Conjugarea acestor
doua consecinte provoaca o tensiune crescinda in sistem si conduce in cele din urma la
declansarea razboiului hegemonic. Intre competitori si hegemonul existent se instaleaza o
competitie acerba pentru influenta in cadrul sistemului, ceea ce se traduce in "goana" dupa aliati
si intr-o accelerare a cursei inarmarilor. Sus-numita competitie intre hegemon si pretendent la
hegemonie provoaca frecvente crize in cadrul sistemului international de state, din ce in ce mai
greu de gestionat, si care constituie in fapt gestatia razboiului hegemonic. Rezultatul razboiului
hegemonic transeaza competitia pretendent-hegemon, instalind hegemonia indiscutabila a
castigatorului. Ordinea internationala ulterioara razboiului hegemonic este coagulata conform
intereselor de perspectiva ale invingatorului si formalizeaza in fapt hegemonia acestuia in sistem.

Razboiul hegemonic

Mai intii cateva lamuriri lingvistice si de concepte. Literatura de specialitate ofera mai
multe posibilitati de definire a conceptului de hegemonie. In esenta, acesta se refera la
predominanta, fie militara si politica a unei puteri in cadrul sistemului international, fie la
dominatia economica (centrarea economiei sistemului in jurul respectivei puteri). Unii autori

41
considera hegemonia ca fiind incercarea esuata de a dobandi suprematia militara in cadrul
sistemului (razboaiele purtate de Napoleon Bonaparte) sau dimpotriva puterea care a determinat
esecul unei astfel de tentative (Anglia post - Congresul de la Viena). Aceasta din urma incercare
de conturare a hegemoniei (si puterii hegemonice) este cea mai obisnuita si se incadreaza si
conceptului de razboi hegemonic.
Puterea hegemonica este asadar statul care detine "frinele" sistemului (ceea ce nu trebuie
sa aiba neaparat conotatia negativa: opresiune, inechitate, exploatare, etc.). Ea, respectiva putere,
are autoritate, exercita conducerea (leadership). Alti autori prefera desemnarea puterii
hegemonice ca "lider mondial" (world leadership)
Conceptul de razboi hegemonic a derivat din observatia, initial facuta de cunoscutul
sociolog Quincey Wright, ca exista, in ultimii trei sute de ani o concentrare a "intensitatii razbo-
iului". Aceasta concentrare tinde sa apara la aproximativ 50 de ani, constituind practic o
fluctuatie de pace-razboi care ar caracteriza evolutia sistemului international de state. Conform
lui Wright, aceste concentrari de razboi sunt urmatoarele:
-Razboiul de succesiune la tronul Spaniei (1701-1714)
-Razboiul de 7 ani (1756-1763)
-Razboaiele Napoleoniene (1793-1815)
-Razboiul 1853-18714
-Primul razboi mondial (1914-1918)5
Observatia lui Wright a fost imediat imbratisata in literatura si s-a declansat ceea ce se
numeste dezbaterea razboi-hegemonie. Quincey Wright a evidentiat ca exista trei seturi de
factori care contribuie la aparitia acestei ciclicitati a razboiului major: factori psihologici, factori
economici si impletirea acestor factori intr-un sistem international care are propensiunea catre
razboi. Intre factorii psihologici el aseaza "alternanta generatiilor" ca o explicatie la aparitia unui
razboi major la fiecare 50 de ani. "Razboinicul - arata Wright - nu doreste sa lupte din nou si nici
sa prejudicieze viata fiului sau in razboi, dar nepotii tind sa priveasca razboiul ca un ceva
romantic". Intre factorii economici argumenteaza ca "costurile de razboi" creeaza "tendinta de a
amina un nou razboi pina ce s-a efectuat recuperarea economica din precedentul". In ceea ce
priveste natura sistemului, Wright considera ca recuperarea din precedentul razboi are ritmuri
inegale si, in consecinta, au loc modificari in cadrul balantei de putere. Treptat, marile puteri au
tendinta de a se grupa in doua aliante ostile, iar tabara care considera ca timpul lucreaza
impotriva ei va declansa razboiul considerat ca inevitabil.
O intreaga literatura a studiat aceasta ciclicitate a razboiului major si determinantii ei
(amintim pe Arnold Toynbee, Ludwig Dehio, A.F.K. Organski, etc.). Din aceasta cauza razboa-
iele majore au, in functie de autor, o alta nominatie: "razboaie generale" (Toynbee), "razboaie
globale" (Modelski), "razboaie mondiale" (I.Wallerstein), "razboaie sistemice" (Midlarski).
Joshua S. Goldstein, o autoritate in domeniu, utilizeaza formula "razboaie hegemonice", pe care
o vom utiliza si noi. Conform lui Goldstein, un "razboi hegemonic" poate fi explicat in felul
urmator: " In conceptia mea privind ciclurile hegemonice, statele se ridica si decad ca pozitie
relativa in ierarhia structurii internationale a centrului (core)6 . Ciclul hegemonic este definit de
succesiunea tarilor care ocupa pozitia cea mai inalta in ierarhia internationala. La sfirsitul

4
Ace a st a con ce nt ra re d e ra zb o i cu p rind e : ra zb o iu l Crime e i (1 85 3 -1 85 6 ), ra zb o iu l
a ust ro -it a lia n (18 5 9 ), ra zb o iu l p ru sian o -a ust ria c (1 8 66 ), ra zb o iu l f ran co -p ru sia n (1 87 0 -
1 87 1 ).

5
Wrig h t in t rep rin d e ace a st a a na liza in 1 94 2, asad a r in a in te d e sf irsit u l ce lu i d e al
d o ilea ra zb o i mon d ia l.

42
fiecarui ciclu hegemonic si la inceputul urmatorului exista o perioada de intens razboi intre
marile puteri, din care rezulta o noua putere hegemonica cu o portiune predominanta in
capacitatile mondiale (economice si militare). Aceasta perioada de razboi se sfirseste cu o
restructurare a ordinii mondiale in jurul noii puteri hegemonice. Ma refer la aceasta perioada de
razboi numind-o razboi hegemonic."
Asadar, razboiul hegemonic (sau mondial ori sistemic), este cel care produce o
reordonare a sistemului international de state in functie de rezultatele infruntarilor pe cimpul de
batalie: cistigatorul isi impune vointa si modeleaza sistemul conform propriilor interese imediate
si de perspectiva. Ciclicitatea de 50 de ani a razboaielor hegemonice stabilita de Wright a fost
amendata de catre unii autori vorbindu-se de o ciclicitate de 100 de ani (ori mai putin),
corespunzind unei anumite ciclicitati de evolutie economica in cadrul sistemului mondial.

J. Goldstein, de la care am imprumutat formula "razboi hegemonic", a compulsat datele

istorice din ultimii 600 de ani si a stabilit urmatoarele:

DATA HEGEMON COMPETI RAZBOI EVOLUTIA CARACTE-

INITIAL -TORUL HEGEMONI SISTEMULUI RISTICI
C INTERNATIONA MILITARE
L
1350-1648 Venetia Habsburgii Razboiul de Extensia periferiei I. Razboaie cu
30 ani si consolidarea armate de
(1618-1648) statelor mercenari
din centru
1648-1815 Olanda Franta Revolutia Sistem al balantei de Razboaie ale
fran-ceza si putere in centru; armatelor de
razboaiele conso- lidarea profesie
lui Napoleon periferiei
6
Ce n t ru l (co re ) se re fe ra la ma nu n ch iu l d e ma ri pu te ri a le siste mu lu i in te rn at io na l d e
st at e a ca ro r evo lut ie ine g a la d et e rmin a sch imb a rile de ie ra rh ie , co mp e t it ie si, d eci,
ra zbo iu l h eg e mo n ic.

43
 1815-1945 Marea Germania Cele doua raz- Industrializarea; Razboaie ale
Britanie boaie impar-tirea periferiei natiunii
mondiale ramase armate
(1914-1945)
1945- SUA Deplasarea Razboaie
centrului de greutate tehnologice
din Europa in
Pacific; era nucleara
si informationala;
cucerirea spatiului

In tabel, Goldstein introduce si rubrica "Tratatul de restructurare a ordinii mondiale”: La

nr.1 este tratatul de la Westphalia din 1648; la nr.2: Congresul de la Viena din 1815; la nr.3:
Ialta-1945.
Alegind pentru exemplificare modelul lui Goldstein, se cuvine sa detaliem modul in care
el trateaza hegemoniile in intervalul de referinta al cursului nostru. El apreciaza ca, dupa 1815,
Anglia este cel mai puternic stat din Vestul Europei si din spatiul Mediteranei, precum si puterea
suprema in lumea coloniala. Anglia a fost in fruntea procesului de industrializare, produsul
national pe cap de locuitor (in dolari SUA in 1970) fiind in 1840 de 517$, in 1860- 804$, in
1880- 979$, in 1890- 1130$, in 1910- 1302$ pe locul prim intre natiunile din centru (core).
Declinul hegemoniei engleze a inceput in a doua jumatate a secolului al XIX-lea; cresterea
industriala s-a redus anual cu 2 la suta din 1870 pina la mijlocul anilor 1890; dupa 1872 exportul
de capital inregistreaza o scadere in raport cu perioada anterioara. Dupa 1893, hegemonia
britanica incepe sa paleasca, ceea ce este concomitent cu ascendenta Germaniei si, in consecinta,
cresterea tensiunilor dintre cele doua mari puteri care va duce la declansarea razboiului
hegemonic din 1914-1918. Goldstein este de parere ca cele doua razboaie mondiale reprezinta de
fapt un singur razboi hegemonic. Principalul sau argument este ca in secolul XX marile puteri nu
pot sustine costurile de razboi o perioada mai lunga de 5 ani, fiind apoi necesara o etapa de
recuperare (el considera ca aceste costuri puteau fi sustinute in secolul XVII vreme de 30 de ani).
Din razboiul hegemonic al secolului XX a iesit ca noua putere hegemonica in sistem
SUA. Ele au terminat razboiul invingatoare posedand monopolul atomic, cu o economie
sanatoasa, cu predominanta militara in intreaga lume, cu exceptia URSS si Europei de Est (aici
acordurile de la Ialta au formalizat non-intruziunea SUA). Potrivit datelor la dispozitie, in jurul
anului de 1950 SUA detineau 70% din totalul GNP a 7 state industrializate din "core" si 50% din
rezervele financiare mondiale. SUA dominau complet comertul in Pacific si Atlantic.
Hegemonia americana a fost contestata de URSS care au continuat sa se industrializeze
dupa cel de-al doilea razboi mondial, dar, desi nu a putut sa concureze SUA in diverse sectoare
tehnologice, in ceea ce priveste puterea militara au devenit aproximativ egale.
Rezumind asadar, se poate afirma:
- ordinea internationala s-a schimbat profund in ultimii 600 de ani ca urmare a unui
razboi hegemonic al carui rezultat a impus o putere predominanta in sistem;
- razboiul hegemonic este determinat de schimbarile intervenite in ierarhia marilor puteri:
hegemonul aflat in declin este concurat de competitorul la hegemonie, tensiunea rezultata ducind
la razboi;
- declinul hegemonic intervine in perioada in care hegemonul pierde intiietatea in
domeniul economic (crestere, export de capital, etc.) ceea ce corespunde ascendentei
competitorului/competitorilor in aceleasi domenii;
- ciclicitatea perioadelor de razboi hegemonic, observata de Wright la circa 50 de ani,
corespunde in fapt ciclurilor economice ale lui Kondratieff.

44
 Indiscutabil, schimbarile intervenite in cadrul sistemului international de state sunt
determinate de evolutiile inregistrate in cadrul "centrului" (core), adica in ansamblul marilor
puteri. Schimbarile intervenite in ierarhia acestora impun perioadele de razboi hegemonic.
Desigur, astfel de teorii pot fi apreciate ca inducind in mod voluntar convingerea ca evolutia
sistemului international de state este determinata de raporturile intre marile puteri. Mai mult, ca
hegemonul se cuvine ascultat de ceilalti actori. Daca este ori nu asa, trebuie apreciat in functie de
ponderea avuta in croirea ordinei mondiale in epocile precedente de catre statele mici si mijlocii
(vom observa acest lucru intr-o prelegere urmatoare).
Avem la indemana, pentru a realiza insemnatatea razboaielor hegemonice, experienta
conflictelor mondiale ale secolului XX.

PRELEGEREA 14

Institutii de gestionare a sistemului international de state

In 1815 se constata, prin constituirea "concertului" de putere, aparitia unor institutii

destinate sa asigure functionalitatea sistemului international de state, sa asigure fiabilitatea lui
prin eliminarea disfunctiilor si gestionarea crizelor intervenite. Concertul de putere - in subsidiar
"Sfanta Alianta"- este o prima astfel de institutie aparuta in existenta sistemului de state, care a
deschis un fagas niciodata parasit pana astazi. Istoria evolutiei acestor institutii este plina de
invataminte si se constituie intr-un capitol distinct al relatiilor internationale din ultimii doua sute
de ani.
Concertul de putere european, ori ceea ce a mai fost numit "sistemul Congreselor", a fost
o tentativa de institutionalizare a unui supraguvern european. Intrunirea periodica a ministrilor de
externe ai marilor puteri semnatare ale celor doua documente fundamentale semnate la Viena-
propunere acceptata a ministrului de externe britanic, Castlereagh- avea ca scop sa realizeze un
consens al participantilor asupra unor chestiuni ale sistemului si sa creeze conditiile abordarii
acestora prin participare multilaterala. Asadar, in felul acesta se incearca sa se evite confruntarea
de interese prin compromisul atins intre acestea in intruniri periodice ale marilor puteri
interesate, cale socotita atunci optima pentru evitarea unor noi razboaie.
Anglia insa, chiar de la primul asemenea Congres, desfasurat la Aix-la Chapelle in 1818,
tinde sa se degajeze de o astfel de angajare politica pe continent care ar fi privat-o de situatia ei
privilegiata de echilibrator al sistemului. Astfel, in instructiunile date de cabinetul britanic
ministrului sau de externe participant la aceasta conferinta se arata ca Anglia este dispusa sa ia

45
parte la viitoare asemenea intruniri daca ele se vor reduce la discutarea unei singure probleme,
preferabil privind o singura putere (iar aceasta sa fie Franta, deci statul care efectuase o tentativa
de dobandire a hegemoniei in sistem), si daca nu vor determina interferente in chestiuni in care
legea gintilor (dreptul international) nu justifica un asemenea amestec. Este vorba aici, mai ales,
de lipsa de vointa a Angliei de a fi partasa unor eventuale decizii de interventii in afacerile
interne ale statelor- asa cum angajamentele Sfintei Aliante, legitimismul proclamau in scopul
zagazuirii nationalismului si liberalismului, ceea ce echivala cu un angajament permanent pe
continent. Ceea ce era contrar politicii traditionale a Marii Britanii, afirmata fara echivoc in
amintitele instructiuni: "Politica noastra reala a fost mereu sa nu intervenim decat in cazul unor
urgente deosebite, si atunci cu forte interpuse (commanding forces)".
Ulterior Anglia a continuat sa trimita la conferintele periodice ale "concertului de putere"
observatori, semnalizind prin acest lucru ca refuza sa ia parte la o instanta supraguvernamentala
de conducere a treburilor europene. Aceste conferinte au jucat insa un rol foarte important in
gestionarea crizelor intervenite in Europa din anii ‘20 ai secolului trecut: criza greaca, declansata
in 1821 si finalizata dupa razboiul marilor puteri (Rusia, Franta si Anglia) cu Turcia in 1830 prin
aparitia Greciei ca actor independent, criza belgiana, rezolvata prin aparitia statului independent,
Belgia, recunoscut si de Olanda in 1839, crizele revolutionare din statele italiene, unde trupele
austriece au fost autorizate de catre Congrese sa intervina si sa reinstituie regimurile absolutiste
(1830), criza Strimtorilor, rezolvata in 1841, prin care se refuza Rusiei protectoratul asupra
imperiului otoman iar Bosforul si Dardanelele ramineau inchise in vreme de razboi navelor
militare ale tuturor statelor, etc.
Un exemplu tipic de functionare a sistemului Congreselor este cel al Congresului de la
Paris (martie-aprilie 1856), intervenit dupa razboiul Crimeei. Desigur, trebuie luata in
considerare imprejurarea ca acest congres de pace a avut loc in urma unui razboi intre marile
puteri componente ale “concertului de putere”, dar prin problemele discutate si solutionate el se
incadreaza evident sistemului instituit in 1815 si destinat sa asigure functionarea Europei.
Astfel, s-au discutat desigur problemele care priveau conflictul abia incheiat, iar
tratatul de pace a cuprins reglementarea lor conform vointei invingatorilor: neutralizarea
Marii Negre, intrarea Turciei in dreptul public european, libera circulatie pe Dunare inclusiv
la varsare (guri) in acest sens luind fiinta o Comisie europeana (in fiinta si azi) de mare
importanta pentru Romania, demilitarizarea insulelor Aaland in Marea Baltica, pentru a face
imposibil (avertizabil) un atac rusesc asupra Suediei, etc. Dar deopotriva, Congresul, la
initiativa Frantei, s-a ocupat si de problema unirii Principatelor Romane, devenita dupa 1848
o "problema europeana". Desigur se poate afirma ca problema unirii Principatelor Romane
intra in ecuatia de ansamblu pe care vroia s-o rezolve Congresul: zagazuirea expansiunii
Rusiei catre Strimtori. Ori prin constituirea unui stat roman puternic, care sa desparta Rusia de
posesiunile europene ale Imperiului Otoman, acest obiectiv era atins. Dar dincolo de acest
obiectiv general european, Congresul a hotarit si a inscris in stipulatiile tratatului de pace
masuri privind organizarea interna a celor doua principate si modernizarea lor. Urma ca
populatia romaneasca sa fie consultata in ceea ce priveste viitorul pricipatelor (constituirea
divanurilor ad-hoc). Asadar Congresul a decis sa rezolve o "problema europeana", cea roma-
neasca, in scopul asigurarii stabilitatii in Sud-Estul Europei.

FRANTA SI ACTUL UNIRII PRINCIPATELOR

1. Franta a fost marea putere care a avansat in reuniuni internationale,

pentru prima data, ideea unirii Moldovei si Tarii Romanesti

46
Ca urmare a unui intreg complex de factori, Unirea Principatelor Romane devine in anii `50 ai
secolului trecut o problema europeana. Activitatea emigratiei romane (revolutionari pasoptisti)
in Franta a jucat un rol decisiv.
Napoleon al III-lea, imparat al Frantei din 1852, s-a ilustrat ca principalul sustinator al
principiului nationalitatilor, opus legitismului monarhic (instituit in 1815 la Viena prin Sfanta
Alianta). In acest mod el a jucat un rol deosebit in sprijinirea unificarii romane si italiene.
Politica franceza de sprijinire a unirii Principatelor Romane era corespunzatoare aspiratiilor
Frantei in jocul de putere unit - o veritabila amenintare la Sud pentru Imperiul habsburgic,
principalul sustinator al legitimismului. Deopotriva in Romania moderna slabea Imperiul
otoman (masiv sprijinit de Anglia) si rapea Rusiei posibilitati de a-si adjudeca din posesiunile
auropene turcesti (din Peninsula Balcanica).
Pentru prima data ideea unirii Principatelor Romane o fost avansata in Martie 1855 de catre
delegatul francez la conferinta internationala de la Viena pregatitoare a Congresului de Pace
de la Paris, destinat sa puna capat razboiului Crimeei (1853-1856). Atunci delegatul francez a
propus Unirea sub un singur print, de preferinta strain.

2. Asumandu-si ca tel politic realizarea Unirii Principatelor, Franta a trebuit in

intervalul 1856-1858 sa faca fata asaltului marilor puteri anti-unioniste.

Propunerea franceza de Unire a Principatelor (1855) a determinat impotrivirea acerba a

Austriei, Turciei si Angliei. Celelalte puteri (Franta, Rusia, Prusia si Sardinia) s-au declarat
favorabile Unirii. Rusia, infranta in razboi si dornica sa-si pastreze statutul de putere
europeana, a urmat fidel orientarea Frantei in problema Unirii. La Congresul de Pace de la
Paris s-a hotarat consultarea romanilor in privinta Unirii (divanurile ad- hoc).
Ascutirea contradictiilor intre marile puteri a determinat Franta la o pozitie mai moderata in
privinta Unirii:
a) pregatind razboiul impotriva Austriei (declansat in 1859) pentru a accelera unificarea
Italiei,
Napoleon al III-lea era interesat sa evite o alianta intre Anglia si Austria;
b) in consecinta a recurs la o schimbare tactica: abandonarea formulei Unirii integrale pentru o
Unire partiala (doi domni, doua adunari legislative, doua guverne, o singura curte de casatie,
doua ostiri si un singur sef, etc.).
Aceasta noua tactica a Frantei a fost rezultatul concesiilor pe care Napoleon al III-lea le-a facut
in intalnirea de la Osborne (august 1857) cu Regina Angliei.

3. Schimbarea de orientare a Frantei nu a insemnat insa abandonarea scopului Unirii

Principatelor promovat de diplomatia franceza.

Conventia de la Paris (august 1858) care stipula modalitatile de organizare a Principatelor

Romane a fost un compromis intre interesle divergente ale marilor puteri, Franta (secondata de
Rusia) fiind principala sustinatoare a Unirii. "Principatele Unite ale Moldovei si Tarii
Romanesti" - denumirea oficiala a Romaniei moderne - se aflau sub suzeranitate otomana si
garantia colectiva a marilor puteri. Sarcina de a efectua in chip real Unirea revenea romanilor,
ceea ce ei au si facut, alegand in persoana lui A.I. Cuza un singur domn in cele doua principate.
Acesta a declarat cu rapiditate procesul unificarii efective sub raport institutional a celor doua
principate, sprijinit cu generozitate de Franta.
4. In concluzie,
dintre toate marile puteri europene, Franta a fost singura care:

47
- a promovat ideea Unirii Principatelor in forurile europene, sustinand-o in fata unor
impotriviri acerbe;
- a antrenat, in functie de datele esicherului de putere in Europa din acea vreme, in propriul sau
efort diplomatic si alte mari puteri (Rusia si Sardinia);
- a sprijinit actiunea unificatoare desfasurata de A.I. Cuza (1859-1866).
Problema romaneasca - adevarat exemplu de expansiune a principiului nationalitatilor-
nu a fost singura dezbatuta la acest forum al "concertului de putere" continental. Problema Italiei
a figurat de asemenea pe ordinea de zi a dezbaterilor Congresului, ridicata fiind de Franta.
Delegatul ei, ministrul de externe Walewski, a atras atentia ca ocuparea de catre Austria a
posesiunilor papale poate sa aiba repercursiuni asupra stabilitatii europene si ca ea trebuie sa
inceteze. Desi Austria a protestat, totusi Congresul a emis o declaratie - e drept fara urmari
practice - prin care a chemat la incetarea ocupatiei austriece in posesiunile papale. In acelasi
timp, in afara de aceasta chestiune, Piemontul - care intrase cu aceasta ocazie in "concertul de
putere" - a atras atentia Congresului asupra amenintarii continue pe care o reprezinta Austria
pentru securitatea proprie, reclamind concursul Europei in asigurarea stabilitatii in peninsula
Italiei. Iar o alta problema care a fost dicutata la Congres a fost cea poloneza, ridicata fiind de
Marea Britanie. Cu deosebire a fost discutata situatia teritoriilor poloneze din Rusia, delegatii
rusi angajandu-se ca Tarul va acorda libertati depline polonezilor.
Asadar, Congresul de Pace de la Paris nu s-a rezumat sa fie doar o reuniune de stabilire a
conditiilor de pace intre beligeranti, ci, conform atributiilor "concertului de putere" a luat in
discutie si alte probleme interesind functionarea sistemului international de state. Cu deosebire
acele probleme care amenintau, prin acutizarea lor, sa constituie o amenintare pentru pacea si
stabilitatea continentului. Mai trebuie subliniat faptul ca institutia concertului de putere nu a
ramas una rigida, fixa, ci ea s-a acomodat noilor realitati intervenite pe continent. Astfel,
Piemontul a fost admis in "concert", ceea ce va grabi procesul unificarii italiene, iar Turcia a
devenit beneficiara a dreptului public european, statele semnatare ale tratatului de pace de la
Paris angajandu-se sa respecte integritatea si independenta acesteia.
Institutia "concertului de putere" a functionat si ulterior, unii istorici considerind
Congresul de la Berlin din 1878 prin care s-a pus capat razboiului ruso-turc, ca o ultima
manifestare. Totusi, se poate afirma ca institutia a functionat si dupa aceasta data, deci in epoca
polarizarii sistemului international in blocuri politico-militare opuse, gestionind diverse crize
intervenite. Astfel, marile puteri au intervenit in timpul crizei bulgare din 1885, crizei armene din
Turcia in 1894, etc. Pe masura ascutirii contradictiilor dintre marile puteri (cu deosebire privind
accesul la "placinta" coloniala), institutia "concertului de putere" a trecut in planul secund, in
avanscena proiectindu-se o veritabila politica de bloc si tendinta de echilibru fragil intre acestea.
In cazuri (crize) care nu implicau direct marile puteri componente ale "concertului de putere"-
precum in timpul crizelor balcanice din 1912-1913, sfirsite in razboaie- institutia a incercat sa se
impuna fara a reusi insa. Cauza fundamentala a acestui esec rezida tocmai in polarizarea
sistemului international de state, fiecare dintre blocurile in fiinta fiind in cautare de aliati (clienti)
pentru a-si majora forta si influenta si mai putin interesate in asigurarea stabilitatii unei zone
continentale sau alteia in interesul fiabilitatii intregului sistem.
Henry Kissinger apreciaza ca daca liderii europeni ar fi continuat in cursul primului
razboi mondial practicile antebelice ar fi trebuit incheiata o pace de compromis inca din 1915
(primavara). Dar, continua Kissinger, acum imensitatea sacrificiilor era un obstacol in calea
compromisului; astfel ca, liderii europeni au sporit propriile conditii ale incheierii pacii, ceea ce
a facut imposibil un compromis. Mai mult decat atit, Anglia si-a dat seama ca Germania,
competitorul la hegemonie, trebuie invinsa, intrucit o pace de compromis o va lasa in posesia
unei flote militare impunatoare care o va mentine in postura de aspirant hegemonic. Asadar,
pacea care se va incheia - dupa patru ani de razboi nimicitor - nu va mai fi conturata pe baza

48
paradigmei sistemului pre-1914. Chiar daca, bineinteles, vor fi preluate idei fundamentale care
au stat in 1815 la baza organizarii sistemului (ingradirea invinsului, crearea unei institutii
regulatoare a sistemului, gen "concertul de putere", constructia unei harti politice continentale
acomodata ideilor urmarite de invingatori).
In ceea ce priveste crearea unei institutii regulatoare a sistemului international de state,
obiectivul a fost fixat inca din celebrele 14 puncte ale presedintelui american W.Wilson din
ianuarie 1918. Dintre aceste puncte, opt erau descrise de presedintele american ca fiind
obligatorii. Acestea erau: diplomatie deschisa, deci nesecreta; libertatea marilor; dezarmarea
generala; abolirea barierelor vamale; reglementarea impartiala a chestiunilor coloniale;
restaurarea independentei si integritatii Belgiei; evacuarea teritoriului Rusiei; fondarea unei Ligi
a Natiunilor.
Istoria gestatiei unei astfel de institutii de gestionare a sistemului international de state
este ea insasi extrem de interesanta. Desi, conceptual, este de indiscutabila sorginte americana
apartinind insasi culturii politice americane, propunerea infiintarii ei a venit din partea Marii
Britanii. Sorgintea americana este vadita de faptul ca Wilson si discipolii lui considerau ca pacea
in sistemul international de state trebuie atinsa prin intermediul securitatii colective, prin
asigurarea trainiciei sale (a pacii) ca un concept de drept si nu prin urmarirea interesului national
si asigurarea echilibrului (balantei de putere). Propunerea infiintarii Ligii Natiunilor a venit din
partea Marii Britanii datorita straduintelor acesteia de a gasi o motivatie puternica
Whashingtonului pentru a grabi intrarea SUA in razboi. Astfel, in septembrie 1915, ministrul de
externe al Angliei, Grey, a scris confidentului presedintelui Wilson, colonelul House,
chestionindu-l daca presedintele nu ar fi interesat intr-o institutie, Liga Natiunilor, destinata sa
impuna dezarmarea si sa asigure rezolvarea pasnica a disputelor:
"Nu ar putea presedintele propune existenta unei Ligi a Natiunilor
legandu-le pe acestea sa se opuna oricarei Puteri care ar calca tratatul...ori care
sa refuze, in caz de disputa, sa adopte orice alta metoda de reglementare, decit
aceea a razboiului".
Cum se poate observa, aceasta propunere britanica reprezenta o indepartare cruciala de la
politica Angliei din ultimii doua sute de ani, de a evita angajamentul prestabilit. Dar la Londra
pericolul imediat al Germaniei era atit de mare incat Grey si-a luat riscul acestei indepartari
pentru a atrage SUA in razboi si totodata sperand ca astfel va reusi sa construiasca o relatie
transatlantica speciala anglo-americana. Ideea lui Grey a fost imbratisata de Wilson care a
elaborat schema unei "asociatii universale a natiunilor pentru a mentine securitatea inviolabila a
marilor pentru uzul comun si neingradit al tuturor natiunilor lumii si pentru a preveni orice
razboi inceput fie contrar tratatelor ori fara avertizarea si supunerea integrala a cauzelor lui
opiniei mondiale - o garantie de integritate teritoriala si independenta politica"( remarci facute de
Wilson la Washington in 27 mai 1916 ).
Asadar, Wilson a propus stabilirea drepturilor egale intre state ca o preconditie pentru
mentinerea pacii prin securitate colectiva indiferent de puterea pe care o reprezinta fiecare
natiune. Rezistenta la agresiune trebuie sa fie bazata pe ratiuni morale mai degraba decat pe cele
geopolitice - iata esenta ordinii mondiale propusa de presedintele american.
Adversarul cel mai energic al acestei formule de institutie supranationala destinata sa
excluda agresiunea si s-o pedepseasca a fost Franta. Ratiunile cele mai puternice ale acestei
adversitati rezidau in temerea Frantei de revansa germana - diferenta de rata de crestere a
populatiei si de forta economica fata de vecinul de peste Rhin - care ar fi pus-o in situatia de
putere de rangul doi sau chiar de desfiintare ca putere in eventualitatea unui nou conflict. Pe de o
parte, pentru a preantampina asemenea eventualitati - Briand, ministrul de externe francez,
afirma ca duce politica externa a ratei de crestere demografica a tarii sale, Franta avand in anii
`20, 47 milioane de locuitori, iar Germania peste 65 - Clemenceau a incercat o imposibila in-

49
toarcere la politica lui Richelieu: impartirea Germaniei. Elita politica franceza a militat, in
aceasta perspectiva, sa determine o "spargere" a "masei" germane, prin propunerea constituirii
unui stat renan, care sa interzica invazia, si o autonomizare a Saarului si Ruhrului, bastioane ale
fortei economice a adversarului. Ori, in pofida incercarilor franceze de a determina "Consiliul
Suprem" sa adopte hotarari in acest sens, ele s-au izbit de impotrivirea anglo-saxona. Tot ceea ce
s-a putut obtine a fost demilitarizarea zonei renane, adica interzicerea prin tratat a stationarii de
trupe germane in lungul Rinului, ceea ce oferea un "spatiu de siguranta" pentru apararea in fata
unei agresiuni de revansa germana; deasemenea, organizarea unui plebiscit ulterior in Saar in
privinta apartanentei de stat. Sub influenta lui Foch, al carui memorandum a stat la baza acestei
"linii" a la Richelieu a Frantei, in 1921 s-a procedat la o ocupatie militara franceza a Ruhrului
pentru a asigura plata datoriilor de razboi germane. Linia Foch - comandantul suprem al
armatelor franceze - a esuat asadar datorita opunerii anglo-saxone, americanii si englezii
opunindu-se (in numele principiului autodeterminarii) la impartirea Germaniei. Totodata, ei s-au
opus in viziunea faptului ca o astfel de impartire ar putea produce ulterior complicatii si in loc sa
fie o sursa de putere ar deveni una de slabiciune.
Pe de alta parte, tot in scopul de a preveni eventualitatile amintite si datorita esuarii liniei
Foch, Franta a reclamat o angajare masiva a Angliei si SUA de partea Frantei in cazul unui atac
german. Intr-o prima faza atit Wilson cit si Anglia au oferit un tratat garantind noul asezamint de
pace, cu alte cuvinte, in cazul unei violari de catre Germania a tratatului de pace cele doua puteri
ar fi recurs la razboi. Dar in fata impotrivirii consilierilor celor doua delegatii - cei americani au
aratat ca un astfel de angajament este neconstitutional - acestea au dat inapoi. Dealtfel, se pare ca
un astfel de acord initial a fost avansat doar pentru a lichida propunerea franceza de dezmem-
brare a Germaniei. In sfirsit, in aceeasi ordine de idei, francezii au propus ca Liga Natiunilor sa
prevada constituirea unei forte armate capabila sa duca la indeplinire stipulatiile privind calcarea
normelor de conduita in sistem (de asemenea, delegatii americani au aratat ca o astfel de
prevedere ar stirbi prerogativele Congresului privind pacea si declararea razboiului). Ori, si acest
lucru a fost respins, francezii avind a se multumi cu o nebuloasa clauza de securitate cuprinsa in
articolul 10 al tratatului Ligii Natiunilor:
"Membrii Societatii isi iau indatorirea sa respecte si sa mentie, in contra
oricarei agresiuni externe, integritatea teritoriala si independenta politica
existenta a tuturor membrilor Societatii. In caz de agresiune, de amenintare sau
de pericol de agresiune, Consiliul avizeaza asupra mijloacelor de a asigura
executarea acestei obligatiuni". (s.n.)
Tratatul Ligii Natiunilor a fost parte componenta a tratatului incheiat la Versailles la 28
Iunie 1919 intre Puterile Aliate si Asociate si Germania. Pactul Ligii Natiunilor reprezinta prima
parte a tratatului, motivatia infatisata fiind urmatoarea: "pentru a dezvolta cooperarea intre
natiuni si pentru a garanta pacea si siguranta" este necesar "sa se primeasca anumite
obligatiuni de a nu recurge la razboi;sa se intretina la lumina zilei relatiuni internationale
bazate pe justitie si onoare, sa se observe riguros prescriptiunile dreptului international,
recunoscute de aci inainte ca regula de conducere efectiva a guvernelor, sa se faca sa
domneasca dreptatea si sa se respecte cu sfintenie toate obligatiile tratatelor in raporturile
mutuale dintre popoarele organizate".
Membrii ai Ligii Natiunilor erau semnatarii - ca membrii originari - tratatului de pace,
precum si "orice stat, dominion sau colonie, care se guverneaza liber, care intruneste votul a
doua treimi ale Adunarii". Se puteau retrage membrii care notificau acest lucru cu doi ani
inainte. Actiunea Societatii se exercita de catre Adunarea generala a membrilor si de un Consiliu
asistat de un secretariat. Fiecare membru nu poate numi mai mult de trei reprezentanti in
Adunare si dispune de un singur vot. Membrii Ligii "recunosc ca mentinerea pacii cere
reducerea armamentelor nationale la minimul compatibil cu siguranta nationala si cu

50
executarea obligatiunilor internationale impuse printr-o actiune comuna". Consiliul, luind in
considerare situatia geografica si conditiile fiecarui stat, pregateste planurile acestei reduceri "in
vederea examinarii si deciziunii diverselor guverne".(art.8). La acelasi articol se stipula ca
membrii Ligii isi luau indatorirea sa-si comunice "in modul cel mai franc si complet, toate
informatiunile privitoare la scara armamentelor lor, la programele lor militare, navale si
aeriene si la starea acelora dintre industriile lor care sunt susceptibile de a fi utilizate pentru
razboi". "Membrii Societatii isi iau indatorirea sa respecte si sa mentie, in contra oricarei
agresiuni externe, integritatea teritoriala si independenta politica existenta a tuturor membrilor
Societatii. In caz de agresiune, de amenintare sau de pericol de agresiune, Consiliul avizeaza
asupra mijloacelor de a asigura executarea acestei obligatiuni" (art.10). Orice razboi sau
amenintare de razboi intereseaza intreaga Liga si aceasta trebuie sa ia masurile necesare pentru a
salva pacea (art.11), iar membrii se obliga ca, daca intre ei se iveste un diferend, il vor supune
fie procedurii arbitrajului, fie examinarii Consiliului (art.12). Intre aceste diferende, Pactul
enumera: diferendele referitoare la interpretarea unui tratat la orice chestiune de drept interna-
tional sau la orice fapt care ar putea produce o ruptura a unui angajament international (art.13).
Daca diferendul nu este supus arbitrajului, membrii Societatii convin sa-l aduca in fata Con-
siliului, la sesizarea unuia dintre membri (art.15). "Daca un membru al Societatii recurge la
razboi, contrar angajamentelor luate prin art.12, 13 sau 15, este ipso facto considerat ca a
comis un act de razboi in contra tuturor celorlalti membrii ai Societatii. Acestia se indatoreaza
sa rupa imediat cu el orice relatiuni.... In acest caz Consiliul are datoria de a recomanda
diferitelor guverne interesate efectivele militare, navale sau aeriene, cu care membrii Societatii
vor contribui fiecare in parte la fortele armate destinate pentru respectarea angajamentelor
Societatii..."(art.16). Orice membru care s-a facut vinovat de violarea angajamentelor din Pact
poate fi exclus din Liga. Din cind in cind, "Adunarea poate sa invite pe membrii Societatii la o
noua examinare a tratatelor devenite inaplicabile, precum si a situatiunilor internationale, a
caror mentinere ar putea sa puna in pericol pacea lumii" (art.19). La art.22 prevedea obligatii
ale statelor care primeau teritorii sub mandat, art.23 prevedea indatoriri privind egalitatea de
sex, rasa, comertul cu opium (prohibirea lui), controlul general al comertului cu arme si munitii,
garantarea libertatii comunicatiilor si tranzitului, iar ultimele trei articole (art.24, 25 si 26) se
refera la intrarea altor "birouri internationale" sub autoritatea Ligii, favorizarea cooperarii
societatilor de Cruce Rosie, amendamentele care se puteau aduce Pactului intrau in vigoare odata
cu ratificarea lor de catre toti membrii.
Trebuie mentionat de la bun inceput faptul ca Pactul Ligii Natiunilor reprezenta o
inovatie de o importanta fundamentala in evolutia sistemului international de state. Era pentru
prima data cand erau codificate reguli ale securitatii colective, stabilite cu oarecare precizie,
angajamente ale statelor in aceasta privinta, institutiile care sa asigure implementarea acestora.
Neindoielnic, era un progres consistent fata de precedenta institutie, a "concertului de putere",
care consfintea un primat al marilor puteri in sistem, statuind o egalitate de suveranitate a statelor
indiferent de marimea si forta acestora. In acelasi timp, prin stipulatiile referitoare atat la
membrii Ligii, cit si la relatiile acestora cu nemembrii, aceasta noua institutie consfintea
globalizarea - cel putin din punct de vedere teoretic - a sistemului international de state,
depasindu-se asadar europocentrismul. Globalizare care concomitent insemna - iarasi teoretic -
extinderea la scara planetara a conceptului de securitate colectiva, tinzind asadar sa faca pacea
indivizibila in intreg sistemul.
Mai trebuie observat de asemenea ca se introduc unele principii care vor defini de acum
incolo toate incercarile de construire a sistemelor de securitate colectiva: reducerea arma-
mentelor nationale pana la minimul compatibil cu apararea proprie si indeplinirea obligatiilor
internationale; transparenta in domeniul sistemelor de aparare nationala si in ce priveste capa-
citatile industriale cu caracter militar; recunoasterea integritatii teritoriale a statelor. Se introduc

51
de asemenea, norme privind rezolvarea pasnica a conflictelor, introducerea sanctiunilor pentru
acei membri care calcau stipulatiile Pactului, instante internationale pentru anchetarea diverselor
diferende (Curtea Internationala de Justitie).
Dar dincolo de considerabilul salt inainte pentru gestionarea sistemului international de
state prin asigurarea fluentei functionarii lui pe principiul securitatii colective, Pactul Societatii
Natiunilor a purtat de la inceput germenii propriei ineficiente.
Mai intai de toate, prin absenta unora dintre marile puteri europene - recte Germania si
Rusia - Liga Natiunilor era sortita de la inceput unei functionari ineficiente. S-a mai adaugat
acestei lipse respingerea de catre Congresul SUA a implicarii lor in Liga Natiunilor
consemnindu-se astfel retragerea Washingtonului in izolationism.
In acelasi timp, in Liga Natiunilor fiecare dintre marile puteri implicate a investit
propriile vointe. Franta intrevedea in organizatie mijlocul cel mai eficient pentru a putea dobandi
sprijin in cazul unei revanse militare a Germaniei. Anglia, pe de alta parte, o intrevedea ca
institutia capabila sa asigure gestionarea echilibrului de putere pe continent, asadar impiedicarea
Germaniei de a-si adjudeca hegemonia, dar si a Frantei. Deopotriva, atunci cand au accedat in
Liga Natiunilor, Germania (1926) si URSS (1934) au intrevazut misiuni organizatiei care sa le
slujeasca propriile interese. Egalitatea in inarmare si modificarea tratatelor a fost cautata de
Germania, iar URSS construirea unui front unit in fata agresiunii germane (cu conotatii
ideologice: provocarea razboiului in lagarul capitalist).

52
 PRELEGEREA 15

Imperfectiunile Ligii Natiunilor, din care au fost mentionate cele mai importante, si cu
deosebire dorinta imperioaså a Frantei de a-si asigura securitatea în fata eventualei revanse
germane au determinat în anii ‘20 si începutul anilor ‘30 lansarea unor noi initiative de realizare
a unui sistem international stabil. Dintre acestea sunt de mentionat douå, låsånd deoparte
problema tratatelor de la Locarno (1925), care garanta securitatea frontierelor în Vestul Europei
sau acordurile atinse în privinta limitårii înarmårilor navale. Pactul Briand-Kellogg si proiectul
Uniunii Europene sunt importante si pentru urmele låsate în actiunea politicå ulterioarå a
statelor.
Pactul Briand-Kellogg (dupa numele ministrilor de externe ai Frantei, respectiv SUA) a
fost semnat de 14 state la 27 august 1928 fiind deschis ratificårii tuturor celorlalte tåri. El
cuprindea trei articole prin care: se condamna råzboiul ca mijloc de solutionare a
conflictelor/litigiilor internationale si se renunta la el ca mijloc de politicå nationalå a
semnatarilor (art.1); se stipula reglementarea numai pe cåi pasnice a tuturor conflictelor (art.2);
tratatul era deschis ratificårii tuturor statelor (art.3).
Pactul a fost rezultatul unor intense negocieri diplomatice declansate de propunerea lui
Aristide Briand adresatå SUA în aprilie 1927 (la 10 ani de la intrarea SUA în primul råzboi
mondial) ca ambele state så încheie un tratat prin care så renunte la razboi ca instrument de
politicå nationalå. Dupa initiale ezitåri americane - conform ideii cå astfel SUA ar fi obligate så
ajute Franta în cazul în care aceasta ar fi victima unei agresiuni - si care au condus la acceptarea
solutiei ca un asemenea tratat så fie multilateral s-a ajuns la semnarea de la 27 august 1928.
Pentru a se atinge înså acordul acestora, mai ales al marilor puteri (Germania, Japonia, Marea
Britanie) care au avut rezerve în privinta clauzei utilizårii råzboiului ca instrument de politicå
nationalå (se cerea exceptarea cazului de legitimå apårare definit în perimetrul intereselor
proprii: imperiul britanic, doctrina Monroe, etc.) în tratat nu au fost incluse exceptiile invocate.
Nota Kellogg, prin care erau invitate cele 14 state så adere la tratat, motiva lipsa din textul
acestuia a exceptiei råzboiului de legitimå apårare datorita dificultåtii definirii acestuia, precum
si a agresiunii care så motiveze un asemenea razboi.
Desigur, pactul Briand-Kellogg a fost urmat de încercåri de optimizare (vezi conventiile
de definire a agresorului semnate la Londra în 1929 de URSS si statele de la granita sa
europeanå) dar impactul lui în ansamblul comunitåtii internationale a fost nul din punct de
vedere practic. Mai ales în conditiile ascutirii contradictiilor dintre marile puteri în arena
internationalå în anii ‘30.
Totusi acest pact de “pace vesnicå” a scris o nouå paginå de eforturi la scara
internationalå pentru codificarea normelor de fiabilizare a sistemului international, stipulånd
obligatia moralå a actorilor de a nu recurge la råzboi ca mijloc de reglementare a diferendelor
dintre ele. Practic, asa cum am mentionat, tratatul a avut o însemnåtate nulå. Cum noteazå Henri
Kissinger: “Kellogg a redus tratatul la tautologia cå Pactul de la Paris va mentine pacea atåta
timp cåt ea va fi mentinutå. Råzboiul era condamnat în toate împrejurårile exceptånd cele în care
urma så izbucneascå”. De altfel tratatul a fost ratificat cu rapiditate de majoritatea statelor,
inclusiv de cele care în viitorul apropiat vor recurge la razboiul de agresiune (Japonia, Italia,
Germania).
Proiectul de Uniune Europeanå. Franta, în cåutarea necontenitå de noi formule de
asigurare a propriei securitåti, a lansat formula realizårii securitåtii prin asocierea tuturor statelor
europene. Intr-un discurs tinut în iulie 1929 în fata Camerei franceze, ministrul de externe
Aristide Briand a lansat ideea Uniunii Europene, bazatå pe interese economice comune: “Cred cå
între popoare care sunt grupate din punct de vedere geografic asa cum sunt grupate popoarele din
Europa, trebuie så existe un fel de legåturå federalå, aceste popoare trebuie så aibå în orice clipå

53
putinta de a intra în contact, de a-si discuta interesele, de a lua hotåråri comune, så stabileascå
între ele o legåturå de solidaritate care så le îngåduie så facå fatå, cånd este nevoie, unor
împrejuråri grave, dacå ele s-ar naste, cred cå se pot obtine succese în aceastå directie, dar sunt
sigur cå si din punctul de vedere politic, din punctul de vedere social, legåtura federala, fårå a
atinge suveranitatea nici unei natiuni care ar putea face parte dintr-o asemenea asociatie, poate fi
binefåcåtoare” (discursul din Camerå al lui Briand din 5 septembrie 1929).
La 1 mai 1930, Briand a trimis guvernelor europene un memorandum referitor la
Uniunea Europeanå în care sunt expuse douå idei esentiale ale acestei proiectate institutii:
respectul suveranitåtii statelor si strånsa cooperare cu Liga Natiunilor. Sunt prevåzute ca organe
de conducere ale Uniunii Europene: Conferinta Europeanå, compuså din reprezentanti ai tuturor
statelor continentului, Comitetul Politic Permanent si Secretariatul (se poate constata o anumitå
identitate cu structurarea Ligii Natiunilor). Sunt, de asemenea, avansate propuneri pentru
realizarea cooperarii economice între statele europene.
Råspunsurile înaintate de state la propunerea francezå au fost bineînteles diferite, functie
de propriile interese. Nimeni nu a atacat principiile asezate generos la baza proiectului, dar
diverse guverne au înaintat contrapropuneri care au facut consensul imposibil. Germania si
Ungaria au solicitat includerea clauzei revizuirii tratatelor de pace, Polonia si Italia ca
dezarmarea så fie obiectivul principal urmårit de cåtre Uniunea Europeanå, toate celelalte state
cerånd subordonarea noii organizatii Ligii Natiunilor (mai putin Cehoslovacia).
Interesele divergente ale statelor, cu deosebire ale actorilor principali, au pecetluit soarta
proiectului U.E.. Intentia Frantei ca prin U.E. så-si sporeascå securitatea proprie prin “fixarea”
Germaniei într-o nouå organizatie s-a izbit de vointa acesteia de a evita o astfel de situatie si de a
obtine o revizuire a clauzelor tratatului de la Verssailles. In acelasi timp, proiectul U.E. laså
deoparte URSS. Ori este evident - cum o vor demonstra evenimentele urmåtoare - ca o Europå
unitå nu poate fi realizatå fårå Rusia ori împotriva ei întrucåt altminteri îsi atrage un formidabil
( si probabil mortal) inamic.
De altfel, proiectul U.E. a fost apreciat de cåtre unii specialisti drept un “punct
culminant” al epocii de destindere intervenite în sistem dupa încheierea primului råzboi mondial,
o continuare fireascå a atmosferei pasnice dezvoltate în Europa dupå tratatele de la Locarno si
pactul Briand-Kellogg. Ulterior acestei idei generoase, sistemul international de state a fost
zguduit de o succesiune de crize (conflictul China-Japonia în 1931, invazia Italiei în Abisinia în
1934, ocuparea zonei demilitarizate a Rinului în martie 1935, etc.) care vor culmina în
declansarea celui de-al doilea råzboi mondial.
Organizatia Natiunilor Unite. In cursul celui de-al doilea råzboi mondial, în tabåra
puterilor învingåtoare s-au conturat trei abordåri diferite în ceea ce priveste organizarea
sistemului international de state în epoca postbelicå.
1. Ideea celor “patru politisti” ai lumii, care a apartinut presedintelui american,
F.D.Roosevelt. Conform acesteia, fiabilitatea sistemului international de state în epoca postbelicå
urma så fie asiguratå prin: dezarmarea si împartirea Germaniei, sub controlul aliatilor; controlul
puterilor mari învingåtoare asupra diverselor state din sistem (între care, ciudat, Franta);
sfåråmarea imperiilor coloniale, cu deosebire britanic si francez. Aceastå conceptie a
presedintelui american a fost expuså de Harry Hopkins, un apropiat al lui, într-o scrisoare
adresatå premierului britanic Winston Churchill, dupå vizita la Washington a ministrului de
externe sovietic: “Presedintele i-a vorbit lui Molotov/ ministrul de externe sovietic - n.n./ despre
un sistem care så permitå doar marilor puteri - Anglia, SUA, URSS si, posibil, China - så posede
arme. Acesti politisti vor actiona împreunå pentru a mentine pacea”.
Practic, prin aceastå conceptie - afirmå unii dintre analistii relatiilor internationale -
Roosevelt vroia så evite neajunsurile pe care le vådise în perioada interbelicå Liga Natiunilor.
Lipsa în cadrul acesteia a instrumentului militar capabil så sanctioneze statele care cålcau

54
stipulatiile Pactului, precum si interesele divergente ale marilor puteri pecetluiserå ineficienta
Ligii în måsurarea cu crizele declansate.
Conceptia celor “patru politisti”, gardieni ai functionårii sistemului, aminteste de ideea
puså de Metternich la baza “Sfintei Aliante”: asigurarea status-quo-ului legitimitåtii monarhice
prin actiunea comunå a semnatarilor. Dar, spre deosebire de ideea cancelarului austriac, ideea lui
Roosevelt nu aseza la baza întelegerii dintre cele patru mari puteri politiste o valoare comun
împårtåsita de acestea. Mai mult decåt atåt, ar fi fost foarte greu dacå nu imposibil a gåsi
asemenea valoare comunå întrucåt între prezumtivii “politisti” exista o pråpastie ideologicå: de o
parte comunismul, de cealaltå liberalismul democratic.
2. Winston Churchill, premierul britanic, a înteles cå trebuie så navigheze între SUA si
URSS. Ambele puteri constituiau o primejdie deosebitå pentru Imperiul britanic: SUA întrucåt
urmårea chiar desfiintarea acestuia, URSS pentru cå tindea så se înståpåneascå în Balcani si
Centrul Europei ameninttånd rutele imperiale vitale si tinzånd så devinå hegemon al Europei.
Pentru a salva Imperiul britanic el a încercat construirea unei lumi post-razboi bizuitå pe
echilibru. Intrucåt rolul de echilibrator în sistem, cu deosebire în Europa, nu mai putea fi jucat
singular de Anglia, el a încercat så-l asigure printr-o relatie anglo-americanå specialå (ceea ce el
a numit în memoriile sale “comunitatea natiunilor anglo-saxone”). Concomitent, în scopul de a
interzice URSS cåstigarea unor pozitii europene care s-o punå în postura de aspirant la
hegemonie a militat în douå directii:
* interzicerea cuceririi de teritorii de cåtre Armata Rosie, cu deosebire Balcanii si Europa
Centralå, în care scop a actionat pentru aplicarea unei strategii periferice pentru înfrångerea
Germaniei (debarcarea în “påntecele moale” al Europei, în Balcani);
iar, odatå cu esecul acesteia, odatå ce s-a hotåråt la Teheran în decembrie 1943 a debarcårii în
Nord-vestul Frantei, recurgerea la:
* împårtirea Europei centrale si de Est în sfere de influentå cu URSS.
Aplicånd aceastå ultimå directie, Churchill a încheiat cu Stalin, în octombrie 1944,
cunoscutul “acord de procentaj”, prin care Romånia, Ungaria, Bulgaria si, partial Iugoslavia,
erau cedate URSS în schimbul Greciei si neamestecului Moscovei în Occidentul Europei.
3. Stalin a “våzut” lumea postbelicå conform traditiei imperiale rusesti. El a militat pentru
recuperarea granitelor URSS din 1941 (care îi fuseserå recunoscute de cåtre Hitler), pentru
constituirea unei centuri de state sigure la granita europeanå a imperiului, pentru o “voce” în
China si în Iran, pentru acces la mårile calde. Viziunea lui Stalin asupra lumii postbelice l-a facut
pe Kissinger så-l numeasca adept al unui Realpolitik demodat, întrucåt ar fi fost lipsit de
anvergurå mondialå pentru a întelege cu adevårat perspectivele reale ale URSS (competitor la
hegemonie mondialå).
Ceea ce nu este chiar în întregime adevårat. Este real cå Stalin a întrevåzut pozitia
viitoare a Rusiei asa cum o statuase diplomatia taristå în cursul primului råzboi mondial, ceea ce
explicå si acordurile încheiate de el pentru sfere de influentå (cu Churchill în Europa balcanicå si
centralå si în Iran) sau “tårguiala” aprinså în privinta pretului intrårii URSS în razboi împotriva
Japoniei.
Pe de altå parte înså, Stalin a fost constient de perspectivele mondiale ale Rusiei, întelese
înså sub raport ideologic. Exponent a doctrinei comuniste, Stalin era prizonierul dogmei marxist-
leniniste a istoriei obiective a noului sistem la scarå planetarå. In Rusia, singura tarå comunistå,
dogma avea principalul instrument, iar victoria în råzboi era o confirmare. Asa cum îi declarase
liderului comunist iugoslav Milovan Djilas “acest råzboi nu este ca cele trecute; oricine ocupå
teritorii impune totodatå propriul såu sistem social. Fiecare impune propriul såu sistem atåt de
departe cåt pot ajunge armatele lui. Nu poate fi altminteri”. Råspåndirea propriului sistem în
sfera de influentå traditionalå a Rusiei crea conditiile înaintårii obiective a comunismului în
lume. Cu cåt Rusia era mai puternicå cu atåt comunismul va avea sorti de expansiune mai ampli.

55
Dar ea trebuia så se refacå dupå un razboi epuizant, iar asigurarea la masa tratativelor a propriei
sfere de influentå si apoi impunerea aici a comunismului au fost etapele esentiale ale unui plan
pe care Stalin l-a aplicat cu o måiestrie fårå egal.
Intr-o serie de conferinte la “vårf” – Teheran - noiembrie, decembrie 1943; Ialta -
februarie 1945 - cei “trei mari” au croit lumea postbelicå. Aceea pe care o cunoastem aståzi din
punctul de vedere al granitelor - dar trebuie luate în considerare schimbårile intervenite dupå
1990, prin divorturi de “catifea” sau sångeroase ori prin implozia URSS - si, gestionatå prin
intermediul Organizatiei Natiunilor Unite.
In cursul amintitelor conferinte, conceptia lui Roosevelt a celor patru “politisti” a esuat în
concretizare datoritå viziunilor diferite ale celor “trei mari” asupra lumii. ONU a fost rezultatul
unui compromis între aceste conceptii. Stalin “vedea” ideologic - triumful comunismului,
pråbusirea imperiilor coloniale prin lupta de eliberare a popoarelor exploatate -, iar ca realist, fie
el si demodat, întelesese cå Anglia nu mai reprezenta un challenge în Europa decåt în alianta cu
SUA. dar chiar SUA nu erau pregåtite pentru misiunea anagajårii în Europa si deci pentru
asumarea unor responsabilitåti mondiale (a interveni oriunde în lume unde este amenintatå pacea
si a pedepsi perturbatorul). Anglia era excesiv preocupatå de mentinerea propriului colonial, ceea
ce îi dådea anvergura de putere mondialå si era dornicå så întåreascå cu orice pret alianta
transatlanticå, dar så si opreascå înaintarea armatelor ruse cåtre Vest si Sud-Vest.
Compromisul între cele trei abordåri ale lumii postbelice a determinat Charta
Organizatiei Natiunilor Unite, care a cåutat så impunå un primat al marilor puteri în politica
mondialå prin modul în care au fost investite acestea cu responsabilitåti în afacerile mondiale.
Spaima Angliei privind lipsa de tråinicie a legåturii transatlantice si imperativul de a conserva
imperiul au determinat-o så caute så asigure conclavului de “politisti” încå un membru european
- Franta -, cu ajutorul cåruia så poatå så mentinå un anumit echilibru pe båtrånul continent
(Germania fiind împårtitå în patru zone de ocupatie militarå, deci neînsemnatå sub raportul
balantei de putere). Beneficiind si de personalitatea mesianicå a lui de Gaulle, Franta a reusit un
tur de fortå remarcabil, dobåndindu-si un loc în clubul puterilor învingåtoare si o “portie” din
responsabilitatea ocupårii Germaniei.
Conform Chartei ONU marile puteri învingåtoare au “voce” predominantå în cadrul
acestei institutii. Astfel, Consiliul de Securitate este compus din 5 membri permanenti (puterile
învingåtoare în råzboi: SUA, URSS, Anglia, China?, Franta) si alti zece membri nepermanenti
alesi de Adunarea generalå pentru un termen de 2 ani. Fiecare din cei 5 membri permanenti poate
så se împotriveascå oricårei actiuni luate în considerare de organizatie pentru mentinerea påcii la
esalon global prin procedura de veto. Cu alte cuvinte, pentru ca o actiune ONU så poatå fi
aplicatå este nevoie de acordul celor 5 membri permanenti, la care trebuie så se adauge si acordul
a cel putin 4 nepermanenti.
Adunarea Generalå a ONU este formatå din reprezentanti ai tuturor guvernelor care au
ratificat Charta (159 state in 1990). Ea aprobå bugetul, alege, împreunå cu Consiliul de
Securitate, secretarul general si judecåtorii Curtii Internationale de Justitie, adoptå rezolutii în
diverse probleme de naturå globalå.
Capitolul VI al Chartei (intitulat “Solutionarea pasnicå a disputelor) obligå partile
angrenate într-un conflict/disputå, care ar putea periclita pacea si securitatea internationalå så-l
supunå unei rezolvåri pasnice (negociere, ancheta, mediere, conciliere, arbitraj, etc.) unei agentii
regionale ori oricårui alt for. Membrii ONU se obligå så nu recurgå la fortå, chiar dacå
procedurile mentionate mai sus esueazå. Conflictele nerezolvate în afara ONU trebuie supuse în
ultimå instantå Consiliului de Securitate. Orice parte, fie cå este sau nu membru ONU, poate
supune organizatiei orice fel de chestiune care intereseazå comunitatea internationalå; acelasi
drept îl au Adunarea Generalå si Consiliul de Securitate. Mai mult, Consiliul de Securitate (cu
acordul tuturor membrilor permanenti) poate investiga orice situatie si recomandå solutii ale ei

56
(asocierea cu atributiile unui “supraguvern” international, dacå existå acordul permanentilor nu
poate fi reprimatå). In sfårsit, orice actiune prevåzutå de Capitolul VI în privinta solutionårii
conflictelor trebuie så fie întreprinså cu acordul pårtilor implicate.
Capitolul VII al Chartei prevede puteri sporite pentru Consiliul de Securitate în cazul
unei amenintåri la adresa påcii, violarea ei ori un act de agresiune. Dacå ajunge la o asemenea
concluzie (Kuweit - 1990) poate dispune tuturor mebrilor så adopte “måsuri provizorii” (art.40),
precum armistitiu ori interventia tertilor. Articolele 41- 43 aratå måsurile care le poate
întreprinde Consiliul de Securitate pentru a-si implementa måsurile; non-violente ori violente. In
råndul acestora din urmå, furnizarea de cåtre membri de “forte militare, asistentå, facilitåti,
inclusiv dreptul de trecere necesare scopului mentinerii påcii si securitåtii internationale”.
Asadar, aplicånd o comparatie, se poate consemna cå ONU “acoperå lipsuri ale Ligii
Natiunilor cu douå conditii înså: acordul celor 5 membri permanenti ai Consiliului de Securitate
si acordul pårtilor în conflict pentru a întreprinde orice actiune sub Capitolul VI al Chartei.
ONU reprezintå neidoielnic un pas înainte fatå de Liga Natiunilor. Pentru cå stipulånd
egalitatea suveranå a tuturor membrilor asigurå conditii egale tuturor actorilor scenei
internationale, iar atributiile Adunårii Generale pot face din asocierea celor “minori” o fortå
importantå a politicii mondiale (vezi miscarea nealiniatilor). Unanimitatea de vointå a celor 5
membri permanenti poate så asigure o gestiune fluentå a sistemului, desi existå interpretarea unei
hegemonii a acestora (în ultima vreme cautå så acceadå la statutul de permanent si învinsii,
Germania si Japonia, dar si alte state precum India, Nigeria, Brazilia, Mexic). Oricum, ONU a
jucat un rol important în cursul råzboiului rece, amortizånd contradictiile dintre cei doi poli ai
acestuia, iar aståzi tråieste o nouå tinerete. Vocile care cer o amendare serioaså a Chartei sunt tot
mai numeroase.

Rezolvarea conflictelor prin intermediul organizatiilor internationale.

Studiile întreprinse pånå în prezent evidentiazå cå în perioada 1815-1976 au avut loc 827
conflicte (definite ca amenintare sau utilizare a fortei militare) dintre care 210 s-au consumat în
secolul XIX, iar restul (617) în sec.XX.
Asadar, o incidentå de 5,2 conflicte anual. Cea mai pasnica perioadå a fost cea ulterioarå
råzboaielor napoleoniene, iar epoca de dupå 1945 a cunoscut cea mai mare incidentå a
conflictelor. O corectie necesarå: în epoca post-napoleonianå erau doar 23 “actori” pe scena
internationalå, iar azi sunt mai mult de 165. Luånd în considerare acest lucru, cea mai
“aglomeratå” perioadå de conflicte a fost între 1910-1920, în timp ce perioada de dupå 1950 este
comparabilå cu perioada anilor ‘50 si ‘60 a secolului trecut.
Statistica efectuatå evidentiazå cå marile puteri au participat la 41 la sutå dintre
conflictele consumate, fie ca initiatori, tnte sau pårti implicate (în conflicte declansate de alte
pårti). Tabelul urmåtor relevå “topul” statelor participante în conflictele internationale.

Nr.crt. Statul Ca initiator Ca tintå Total implicåri

1. SUA 51 28 120
2. Marea Britanie 56 18 119
3. Rusia/URSS 47 31 117
4. Franta 26 16 99
5. Prusia/Germania 27 28 76
6. Turcia 12 40 70
7. Italia 20 11 58
8. China 21 19 52
9. Japonia 25 16 50

57
10. Peru 29 18 47
11. Israel 14 16 45

Interpretarea statisticå scoate în relief predominanta marilor puteri în privinta conflictelor

consumate vreme de 160 ani. Incidenta confruntårilor între marile puteri a scåzut însa dupå 1945
(2,1% anual fatå de 2,6% înainte de cel de-al doilea råzboi mondial); incidenta conflictelor care
antreneazå “actori” minori a crescut substantial dupå 1945 ( de la 2,47% anual între 1900-1914
la 10,1% în perioada post 1945).
In ceea ce priveste chestiunile în disputa în cadrul acestor conflicte, interpretarea
statisticå a 59 de råzboaie desfåsurate în perioada de dupå cel de-al doilea razboi mondial aratå:7
- în 53 la sutå dintre acestea la “mijloc” au fost chestiuni legate de teritoriu si dispute de granitå,
asadar control spatial
- 51 la sutå dintre ele se includ în categoria “creatiei statale”: råzboaie de eliberare
nationalå, unificare nationalå sau secesiune;
- 44 la sutå îsi au motivatie ideologicå (compunere guvernamentalå “eliberare ideologicå”
si “protectie ideologicå”).
In ceea ce priveste rezultatul celor 827 conflicte recenzate în perioada de referintå trebuie
mentionate urmåtoarele:
- 63 au sfårsit în råzboaie, asadar mai mult de 10% probabilitate ca desfåsurarea
conflictelor internationale så implice utilizarea fortei si producerea a mai mult de 1.000 pierderi
omenesti;
- rata escaladårii conflictelor în råzboi a atins un vårf la sfårsitul anilor ‘40 si începutul
anilor ‘50 ai secolului XX (20%) în perioada 1955-1976 probabilitatea a scåzut la 6%, ceea ce
corespunde predominantei detentei în evolutia vietii internationale;
- conflictele între marile puteri au o mai mare probabilitate så conducå la råzboi (23%
pentru întreaga perioadå 1815-1976) decåt cele între actorii mai mici (6 la sutå).
- agresiunea ori initierea de conflict vådeste a fi profitabilå. Din 827 de conflicte,
initiatorii au cåstigat 59% si au pierdut doar 13%, în timp ce “remiza” a constituit restul de 28 la
sutå.
- marile puteri, bineînteles, au prevalat în conflictele cu puterile “minore”. Marile puteri,
ca initiatoare ale confruntårii cu actorii “minori”, au cåstigat 68% dintre conflicte, au pierdut 8%,
iar restul de 24% s-au sfårsit în “remize”.
In sfårsit pentru a întelege mai bine notiunea de conflict (care nu se confundå cu aceea de
råzboi), iatå interpretarea statisticå a celor 638 de conflicte din intervalul 1900-1976. Ele au fost
clasificate potrivit nivelului de amenintare, coercitie sau utilizarea fortei astfel:
1. amenintare verbalå cu utilizarea fortei;
2. demonstratii de fortå (alerte, imobilizåri, etc.)
3. utilizarea fortei fårå victime (de pildå, blocade).
4. utilizarea fortei implicånd mai putin de 1000 de pierderi umane;
5. råzboiul, implicånd mai mult de 1.000 de pierderi umane.
Doar 4% din cele 638 de conflicte s-au sfårsit la nivelul 1; 22% s-au sfårsit cu etalarea de
fortå de cåtre pårtile implicate; 27% au presupus forme de coercitie non-ardenta (blocadå, boicot,
embargo comercial); 31% au atins nivelul de fortå, cu relativ putine victime; restul de 16% au
sfårsit în råzboi.

Actiunea L.N. si ONU în directia solutionårii pasnice a conflictelor

7
In su ma rea p ro ce nt e lo r de pa se st e 10 0% d at o rit a co mb ina rii, in cad ru l u no r con f lict e , a
ma i mu lt o r mot iva t ii.

58
 Cum am våzut, L.N. si apoi ONU nu au apårut pe un teren gol. La modul general,
înaintea lor a existat institutia “concertului de putere”. Pe un plan particular, se cuvine mentionat
faptul cå în întreg secolul al XIX-lea diversele state au încheiat tratate bilaterale care cuprindeau
clauze pentru solutionarea pasnicå a disputelor (circa 300 de dispute internationale au fost
rezolvate prin proceduri de arbitraj ad-hoc). In dreptul public international si deopotrivå în opinia
publicå s-a conturat ideea creårii unor institutii internationale permanente pentru gestionarea
conflictelor si disputelor.
Aceasta idee a condus la organizarea, în 1899 si 1907, a doua conferinte internationale pentru
discutarea creårii unor astfel de institutii.
In 1899 a fost elaborat “Actul General pentru Solutionarea Pasnicå a Disputelor”, care a
fost completat în 1907 si la care au aderat în jur de 50 de state. Delegatii au elaborat si o
conventie stabilind o Curte Permanentå de Arbitraj, în fapt o listå de arbitri (numiti de guverne)
care puteau fi aleti de statele în disputå pentru solutionarea conflictelor. Articolul 38 al Actului
General îndemna semnatarii så utilizeze procedurile de arbitraj în “Chestiuni de naturå juridicå...
în special interpretarea ori aplicarea conventiilor internationale”, dar îi exonara de la obligatia de
a supune arbitrajului disputele, conflictele, care implicau chestiuni de “onoare nationalå” ori
atingeau interesele lor “vitale”. Supunerea acestora la proceduri de arbitraj - ca si aståzi, era
voluntarå.
Cum s-a observat deja, art.13, 15 si 16 din Pactul Ligii Natiunilor stabilea procedura de
arbitraj si obligatia membrilor de a nu recurge la fortå pentru a contesta deciziile de arbitraj. In
practicå, Consiliul Ligii Natiunilor a utilizat o varietate de procedee: medierea, ancheta,
concilierea.
Intr-un caz (conflictul polono-lituanian din 1921 asupra orasului Vilnius) a luat în
considerare trimiterea unei forte internationale pentru a separa combatantii si a organiza
încetarea focului. In alte zone, Liga Natiunilor a supravegheat desfåsurarea de plesbicite privind
dispute teritoriale.
In ce priveste stipulatiile art.16 - care se referå la faptul cå toti membrii Ligii socot
utilizarea fortei, prin violarea obligatiilor art.12, 13 si 15, ca un atac asupra lor însisi -
functionarea lor a fost mai mult decåt mediocrå. Mai ales cå o serie de amendamente aduse
ulterior Covenantului au “subtiat” aceste obligatii. Astfel, în 1921, 3 state scandinave au introdus
o rezolutie stipulånd ca fiecare membru al Ligii - si nu Consiliul ei - trebuie så decidå dacå a avut
loc o cålcare a Convenantului. In asemenea sens a fost introduså o nouå rezolutie în 1923 de
cåtre Canada, dar nu a fost adoptatå în pofida faptului cå doar o singurå tarå a votat împotriva ei
(ceea ce a aråtat orientarea generalå a membrilor Ligii).
In general Liga Natiunilor a avut oarecare succes în introducerea de proceduri privind
gestionarea disputelor/conflictelor implicånd actorii “minori”, dar a esuat în cazul marilor puteri
(Japonia în China - 1931; Italia în Etiopia - 1935; URSS în Finlanda - 1939).
In ceea ce priveste ONU, performantele acesteia pot fi måsurate de asemenea statistic
( sub rezerva faptului cå cele existente nu acoperå întreaga perioadå de existentå a organizatiei).
Astfel, din 282 de “dispute” înregistrate între 1945 si 1981 aflate pe agenda ONU ori a unor
organizatii regionale (Liga Arabå, Organizatia Unitåtii Africane, Organizatia Statelor
Americane) 77 la sutå (adicå 217) au implicat lupte; 123 au fost imediat sub atentia ONU; 80% a
organizatiilor regionale si 20% atåt a ONU cåt si a unor organizatii regionale. Circa o påtrime nu
au intrat în atentia acestora. Intre 1951 si 1965 ONU a înregistrat remarcabile succese în
gestionarea conflictelor internationale.
Dupå 1965 a existat un declin, desi numårul de conflicte aflate sub “lupa” ONU a fost
relativ substantial (24 pentru intervalul 1976-1981). Succesele anterioare lui 1965 s-au datorat
faptului cå decolonizarea se afla la ordinea zilei, iar razboiul rece tråia faza lui primitivå. Dupå

59
aceastå datå pe agenda ONU au apårut conflicte relativ insolubile. Astfel ONU a gestionat, total
ori partial, 65 la sutå din conflictele care i-au fost supuse atentiei între 1945 si 1950, dar numai
42% între 1976 si 1981.
De la încheierea razboiului rece, ONU si-a asumat un rol proeminent în gestionarea si
rezolvarea conflictelor. URSS a evidentiat cåtre sfårsitul anilor ‘80 o altå atitudine fatå de ONU
renuntånd la utilizarea dreptului de veto în cadrul Consiliului de Securitate. Un test al acestei noi
atitudini a Moscovei a fost acceptarea medierii ONU într-un conflict, în care URSS era implicatå
(Afganistan).
In 1990, URSS a votat pentru sanctionarea internationalå a invaziei Kuweitului de cåtre
Irak.
De asemenea ONU a jucat un rol însemnat în încheierea råzboiului Iran-Irak în 1989 sau
în nasterea Namibiei ca stat independent. Asadar putem så constatåm o råsturnare a tendintei
remarcate dupå 1965 si o afirmare considerabilå a organizatiei internationale în gestionarea
conflictelor la esalon global.

PRELEGEREA 16

60
 ROMANII IN SISTEMUL MULTINATIONAL DE STATE (1815-1878)

Cazul Romaniei in sistemul international de state in intervalul 1815 -1878 este ilustrativ
din mai multe unghiuri.
Mai intii ceaa ce este Romania in 1990 ca spatiu goepolitic nu exista in 1815 decit cum se
va vedea in laboratoarele unor carturari. Practic la 1815 spatiul politic romanesc includea 3
componente majore, cu diferente mai mult si mai putin notabila intre ele. Moldova si Tara
Romaneasca erau principate autonome aflate sub suveranitatea Imperiului Otoman (care numeau
direct domnitori din rindurile familiilor fanariote).
Iar Transilvania se afla in compunerea Imperiului Habsburgic (imparatul de la Viena
avea si titlul de mare principe al Transilvaniei). Banatul era in compunerea regatului UNGARIEI
(Imparatul de la Viena avea si coroana UNGARIEI, iar DOBROGEA era sub administratia
directa a imperiului otoman).
In al doilea rind Romania este unul din actorii noi ai scenei internationale impusi de
curentul national (ori nationalist ) care a dobindit o forta impresionanta dupa revolutia franceza
si care am vazut deja va eroda treptat asezamintele de la Viena din 1815. Unirea Moldovei si
Tarii Romanesti in 1859 si dobindirea independentei in mai 1877, au consfintit Romania ca
actor distinct al sistemului international de state. Aplicarea principiului autodeterminarii
nationale in 1918 a dus la unificarea intregului spatiu politic romanesc.
In al 3-lea rind, aparitia Romaniei ca actor al sistemului si realizarea unitatii politice a
spatiului politic romanesc au fost posibile datorita conjugarii a 2 fenomene ample. Pe de o parte,
a fost forta impresionanta a curentului national, care dupa 1920 a gestionat intregul proces al
statului roman modern. Pe de alta parte, au fost imperative de echilibru de putere - in speta
blocarea expansionanismului Rusiei - care au actionat in sensul intaririi fortei curentului
national romanesc.
Primele decenii ale sec. al 19 lea releva si reluarea cu o noua forta a chestiunii orientale si
in cadru unor noi raporturi de putere in estul Europei. Chestiunea sau criza orientala defineste
complexul istoric al decaderii Turciei din statutul de mare putere si concomitent competitia ptr.
impartirea acestuia. Inca din secolul precedent noi concurenti europeni se releveaza ca principali
pretendenti la mostenirea imperiala otomana: Rusia si Austria. In inaintarea ei spre Sud, Rusia isi
asigura in 1812 partea Moldovei dintre Prut si Nistru (pe care a numit-o Basarabia, extinzind
denumirea portiunii sudice a acestui teritoriu), dupa ce incercase sa anexeze Moldova intreaga,
iar apoi pina la Siret. In secolul trecut, Austria anexase ptr. 2 decenii Oltenia (1718-1738), in
1775 a preluat nordul Moldovei (pe care l-a numit Bucovina).
Adincirea crizei orientului a plasat spatiul politic romanesc in prima linie a confruntarii
intre Rusia si imperiul otoman precum si intre Austria si Turcia prefigurind grave primejdii ptr.
supravietuirea acestuia. Deja in 1807 la Tilsit Napoleon aderase la predarea catre Rusia a
Principatelor Romane, asadar aceasta din urma obtinindu-i o recunoastere a cel putin un drept de
negare asupra spatiului politic romanesc. Perseverenta Rusiei in aceasta directie catre
Constantinopol avea sa fie o constanta a evolutiilor politice si militare in E. si SE. Europei in
prima jumatate a secolului al 19 lea.
Concomitent acestei realitati se configureaza alta cu tendinte de generalizare la nivel
regional si continental. Dezvoltarea accelerata a miscarii de eliberare nationala care in
CONTEXTUL CHESTIUNII ORIENTALE a cuprins popoarele aflate in compunerea imperiului
otoman. 2 decenii sirbii au luptat ptr. a dobindi o autonomie politica, iar in 1821, cu substantial
sprijin rusesc, Grecia declanseaza un adevarat razboi de eliberare nationala.
In acest context regional se incadreaza si miscarea de eliberare nationala romaneasca; ea
este edificata ideologic pe temelia daco-romanismului, elaborata de generatii suuccesive ale
scolii ardelene in sec al 18 lea si are ca obiective fundamentale realizarea unitatii spatiului

61
politic romanesc si dobindirea independentei. Deja prima generatie ardeleana a acestei scoli
evidentiase unitatea spatiului politic romanesc, astfel incit la inceputul sec al 19 lea acest fapt
era incontestabil in rindurile elitei politice romanesti. Supplex-ul din 1804 vorbea de romani
care sint "mostenitorii Daciei care cuprinde Ardelul,Valchia, Moldo-vlahia si Banatul". Ceea ce
surprinde atit ideea unitatii de neam, cit si politice romanesti.
Deopotriva cu vechimea acestei organizari politice unitare (Dacia). In gindirea politica
romaneasca, pe aceste baze, independenta incepe sa fie revendicata raspicat. Fie ca este vorba de
memorii ale boierilor inaintate in 1769 Rusiei, Austriei si Prusiei, fie in 1807 lui Napoleon de
boierii munteni emigrati la Brasov este constatabila cerinta neatirnarii sub formula "vechilor
noastre drepturi ".Independenta a fost ceruta in 1721 de 10 ori, de 2 ori in 1873 si de 2 ori in
1879, 1791, 1807, 1821, 1829.
Ceea ce se evidentiaza este o constanta stabila a politicii romanesti care se accelereaza in
frecventa dupa revolutia franceza. Revendicarea neatirnarii era adresata marilor puteri europene
cu deosebire celor angajate in competitie in "chestiunea orientala" Rusia si Austria, iar autorii
erau fie munteni fie moldoveni (memoriul din 1807), fie trasilvaneni.
Asadar, dobandirea (redobandirea) statutului de actor distinct, independent al relatiilor
internationale devine un punt central al programului renasterii nationale in conditiile in care
spatiul politic romanesc devine tinta a imperialismului rusesc in inaintare spre sud. In 1821, in
timpul miscarii lui Tudor Vladimirescu, cind apare si o "partida nationala" (Nicolae Balcescu),
acest deziderat este afirmat raspicat si tinde sa devina o veritabila problema europeana.
Cum am subliniat anterior, afirmarea dezideratului de independenta a spatiului politic
romanesc a fost rezultatul conjugarii a doi vectori: inaintarea puterii imperiale rusesti (interes
european) si consolidarea miscarii de eliberare nationala. In deceniile care au urmat dupa 1821,
in fapt pana la revolutia de la 1848, secundul vector s-a intarit necontenit, iar cel dintai a fost
prioritar in conturarea situatiei politice externe a Principatelor Romane.
Adrianopole din 1829, care a pus capat razboiului purtat impotiva Turciei de catre Rusia.
Un "Osebit act pentru Moldova si Tara Romaneasca", parte a acestui tratat, recunostea
autonomia administrativa si libertatea comerciala si industriala pentru ambele principale. Practic,
ele sunt "scoase" de sub dominatia otomana exclusiva, atat Rusia, cat si celelate mari puteri
europene (mai ales Anglia), fiind beneficiare sub raport politic (cea dintai) sau economic
(celelate, prin abolirea monopolului otoman asupra comertului exterior romanesc).
Se contura insa o noua si grava primejdie. Autonomia dobandita la Adrianopole (inclusiv
Unirea principatelor prevazuta in Regulamentele organice, veritabile constitutii oligarhice cu
care au fost ele dotate in 1831-1832, sub stapanire ruseasca) putea fi un prim pas catre
instituirea dominatiei exclusive a Rusiei, chiar a anexarii unei unei mari parti a spatiului politic
romanesc de catre aceasta. Rusia procedase in chip similar in alte cazuri (vezi hanatul Crimeeii
in secolul XVIII) si era evident ca imperative geopolitice comandau imperialismului rusesc sa
inglobeze, in marsul sau spre sud, spatiul extracarpatic romanesc.Un prim pas era facut la 1829,
cand a fost instituit asupra acestuia protectoratul Rusiei.
Dar, deopotriva, primejdia crescuta a imperialismului rusesc a determinat o consolidare a
miscarii de eliberare nationala. Pe de o parte, acest fenomen s-a produs ca urmare a dinamicii ei
interne - inmultirea elitelor, radicalizarea nationalismului, deschiderea catre Europa dupa 1829 si
dezvoltarea unei clase de mijloc etc - iar, pe de alta parte, datorita realizarii primejdiei
geopolitice care plana asupra spatiului romanesc.
Spre deosebire de secolul precedent, cand sprijinul rusesc fusese intrevazut ca
indispensabil pentru eliberarea din "robia paganilor", instalarea protectoratului Rusiei a
developat in chip limpede ce se ascundea sub fatada "ajutorului crestin". Mai mult decat atat,
devine tot mai clar elitelor politice romanesti ca amenintarea rusa depaseste in proportii insusi
neajunsul suzeranitatii otomane. De altminteri, expansiunea imperialismului Rusiei este

62
intrevazuta si la nivel european drept contraproductiva pentru chiar echilibrul european si, din
aceasta perspectiva, se va ajunge la razboi pentru a lichida aceasta amenintare.
O activizare deosebita este inregistrate de miscarea de emancipare nationala dupa 1834-
1835, iar aceast lucru este observabil la scara intregului spatiu romanesc. Deopotriva, la nivelul
opiniei publice europene incepe sa patrunda ideea existentei unei "probleme romanesti" in cadrul
chestiunii orientale, prin activitatea unor intelectuali de prestigiu ca: J. Vaillant, E. Quinet, J.
Michelet sau H. Desprez. Esenta acestei "probleme romanesti" incepe sa fie perceputa ca fiind
legata deopotriva de unitatea si independenta politica a natiunii romane. In ianuarie 1848, de
pilda, a aparut in prestigioasa "Revue des deux mondes" articolul intitulat "Moldo-Valahia si
miscarea romaneasca", semnat de H. Desprez (in realitate redactat de N. Balcescu), in care se
evidentia imperativul formarii unei "Romanii unitare", "un stat destul de puternic ca sa ia sau sa
pastreze in numele intereselor Europei latine, rolul unei santinele vigilente si sigure".
Revolutia romana de la 1848-1849 a imbratisat intregul spatiu politic romanesc, asadar
atat Moldova, Tara Romaneasca, cat si Transilvania si Banatul. Componenta a unui urias val
revolutionar european, cladit pe principiile liberalismului si cauzei nationale, revolutia din
spatiul romanesc a evidentiat cateva trasaturi de interes nemijlocit in problematica de care ne
ocupam. Astfel, alaturi de revendicarile de ordin socio-economic, care tinteau la schimbarea
"vechiului regim" feudal, revendicarea unitatii si independentei nationale a statului roman s-a
evidentiat ca prioritara. Demn de relevat este faptul ca aceasta revendicare a patruns de la nivelul
elitelor la cel al opiniei publice nationale (desigur aflata in faza incipienta), ceea ce i-a conferit o
vigoare fara precedent. Deopotriva, ea a fost cvasi-similara la nivelul intregului spatiu romanesc.
Revolutionarii moldoveni, refugiati la Brasov dupa reprimarea miscarii la Iasi, au alcatuit un
legamant secret, intitulat "Printipiile noastre pentru reformarea patriei", care stipula "Unirea
Moldovei si Valahiei intr-un singur stat neatarnat romanesc" (s.n). Programul revolutionar din
Tara Romaneasca (de la Islaz) revendica "independenta" administrativa a principatului si
"neamestec al nici unei Puteri din afara in cele intru ale sale" (inlaturarea protectoratului Rusiei
si limitarea drastica a suzeranitatii otomane). Se afirma ca cei opt milioane de romani, deci din
intregul spatiu politic national, se vor opune oricaror invazii.
In Transilvania, adunarile nationale de la Blaj (mai si septembrie 1848) au revendicat
independenta politica a natiunii romane. Primul articol adoptat in mai 1848 proclama ca
"natiunea romana, razimata pe principiul libertatii, egalitatii si fraternitatii pretinde independenta
sa nationala in respectul politic, ca sa figureze in numele sau, ca Natiunea Romana sa-si aiba
reprezentantii sai in Dieta tarii in "proportiune cu numarul sau..." Ultima specificare era capitala,
dat fiind ca natiunea romana era majoritara numeric in Transilvania, ceea ce insemna
transformarea principatului intr-un stat romanesc. Pe aceasta fundamentare, aceeasi adunare
nationala de la Blaj din mai 1848 a avertizat ca "uniunea" Transilvaniei la Ungaria nu se poate
face fara consultarea natiunii romane, ceea ce inseamna insasi negarea amintitei "uniuni".
Asadar, se desprinde in perimetrul nostru de interese, ca o prima trasatura a ridicarii
nationale din 1848 revendicarea afirmarii ca actor distinct in arena internationala a spatiului
politic romanesc, sub forma statului romanesc moldo-valah si a independentei politice in
Transilvania, ceea ce semnifica transformarea acesteia intr-un stat romanesc in cuprinsul
monarhiei habsburgice. Aceasta forma duala nu insemna renuntatea la obiectivul constructiei
Romaniei unitare care sa includa intregul spatiu politic national, ci era impusa de logica
realitatilor goepolitice (existenta imperiilor inconjuratoare si disproportia de forte, absenta unui
sprijin extern eficace etc). Ziarul parizian "Le Siecle" scria in iulie 1848 ca" Romania, care
cuprinde Moldo-Valahia, Bucovina, Transilvania si o parte cel putin din Basarabia, are opt
milioane de locuitori", ceea ce semnifica patrunderea revendicarii romanesti in opinia publica
europeana.

63
 O a doua trasatura de majora importanta care se cuvine relevata este determinata de
faptul ca natiunea romana s-a aratat, pentru prima data in istoria moderna, decisa sa respinga in
forta orice veleitate anexionista profilata asupra spatiului ei politic. Daca in 1775 si in 1812,
Bucovina si respectiv Basarabia fusesera smulse fara o impotrivire militara, in 1848 tenativa
ungara de a anexa Transilvania, a determinat o riposta armata de anvergura a natiunii
romane.Cum s-a aratat, inca din mai 1848, adunarea nationala romana de la Blaj, avertizase
asupra unei decizii de uniune a Transilvaniei cu Ungaria, fara consultarea natiunii romane.
Cu toate acestea, Dieta a proclamat aceasta unire, iar Viena a sanctionat-o. Natiunea
romana, in cea de a doua adunare de la Blaj (septembrie 1848), a hotarat lupta impotriva anexarii
tarii la Ungaria si constituirea unei Diete alese proportional. Practic, de la acesta Dieta prin forta
armelor romanesti, Transilvania devine un stat national romanesc. Teritoriul, ei este impartit in
prefecturi, prefectul numit de adunare si avand obligatia sa recruteze unitati militare si sa asigure
functionarea administratiei. Muntii Apuseni, devin o veritabila cetate militara aparata cu succes
in fata asalturilor militare ungare.
Asadar, pentru intaia data si proba concludenta a spiritului national maturizat, romanii nu
mai accepta sfartecarea spatiului lor politic, ei se impotrivesc militar oricarei tentative in acest
sens. Este o trasatura care va imprima tesaturii psihice nationale, o coordonata de o importanta
covarsitoare fundamentand decizii capitale in deceniile care au urmat.
In sfarsit, dar nu in cele din urma, revolutia romana de la 1848 a evidentiat pregnant
necesitatea ca, in urmarirea atingerii obiectivelor nationale sa se tina seama de contextul extrem
de fluid geopolitic al regiunii continentului in care se afla Romania. Practic, la 1848, spatiul
romanesc se afla in calea expansiunii Rusiei spre Sud, deopotriva sub umbra imperialismului
habsburgic si a incercarilor disperate ale Turciei de a-si pastra statutul imperial. Obtinerea
statutului de actor distinct al relatiilor internationale in asemenea conditii putea sa apara ca o
himera, daca o elita constienta si capabila n-ar fi stiut sa construiasca o strategie fiabila.
In ce a constat aceasta strategie si cum a fost depasit handicapul geopolitic enuntat si
atingandu-se obiectivul afirmarii Romaniei ca actor distinct in arena internationala?
Punctul central al acestei strategii a fost constituit din exploatarea contradictiilor
intervenite intre marile puteri europene. Asezamintul din 1815, care angajase balanta de putere
continentala si un echilibru precar al sistemului, tindea sa fie erodat tot mai mult. Imperialismul
rusesc in inaintare catre Sud cauta sa obtina permanenta in Balcani si sa rupa acest echilibru.
Anglia se simtea amenintata de "scurgerea" catre strimtori a Rusiei, Franta pe de alta parte sub
Napoleon al 3-lea tindea sa devina campioana implementarii principiului national in Europa,
vector care sa-i asigure deopotriva un loc fruntas intre marile puteri si sa le slabeasca pe aceastea
din urma (imperiile Habsburgic si Rus intii de toate). Sprijinirea Turciei," omul bolnav al
Europei", in fata amenintarii ruse devine astfel un postulat ptr. Anglia si Franta. Austria,
debarasata de Metternich, arhitectul Sf. Aliante, face o mare cotitura si "rupe" alianta cu Rusia.
Intr-un astfel de peisaj geopolitic intervine razboiul Crimeii (1853-1856), prin care
expansionismul rusesc spre Sud este stopat, alianta occidentala (Anlia, Franta, Piemontul si in
final Austria) administrind Rusiei o severa infringere militara .
"Citirea" corecta a evolutiilor pe scena internationala a permis elitei politice romanesti sa
inteleaga, imediat dupa 1849, ca o parte a spatiului politic romanesc (teritoriul extracarpatic) a
intrat nemijlocit in sfera de interes Occidentului ca prim si redutabil obstacol in calea
expansionismului rusesc .
Din aceasta ratiune predominanta, careia i s-a adaugat si motivatia ca Austria sa alaturat
coalitiei Occidentale cu razboiul Crimeii, a rezultat un obiectiv minim: realizarea unirii celei
mici, realizarea Romaniei "macar in cuprisul ingust de la Carpati la Dunare" (N. Iorga).

64
 A 2-a coordonata esentiala a strategiei romanesti post-pasoptista este derivata din cea
dintii. Realizarea interesului european in spatiul politic romanesc trebuia completata cu o ampla
proiectie la nivel de opinie publica occidentala a "problemei romanesti".
Iar aceasta proiectie a "problemei romanesti", trebuia sa insemne atit sadirea in
mentalitatea publica occidentala a urgentei unei rezolvari juste a ei, cit si comportament al
elitelor politice corespunzator " interesului european".
La cel dintii etaj, s-a situat activitatea publicistica necontenit amplificata in cele mai
diverse tribune de opinie publica europeana, intreprinsa de emigratia romana, sau de intelectuali
de prestigiu international.
La secundul etaj, s-a aflat participarea boierilor emigratiei romane post-pasoptiste in
timpul razboiului Crimeii, alaturi de Occident impotriva Rusiei. Armatele au ocupat
Principatele Romane in 1853 (de unde s-au retras in urma unui ultimatum al Austriei in 1854),
unde au intimpinat insa ceea ce am numi astazi, nesupunere civica (revolte taranesti, refuzul de
a forma unitati de voluntari, etc..)
Retragerea in 1854 a trupelor ruse a insemnat intrarea in tara a celor austriace si
otomane. Inca din 1833, emigratia romana a hotarat sa se alature trupelor otomane si sa provoace
o insurectie in Bucuresti pentru a determina unirea Principatelor sub egida Turciei (inlaturarea
deci a protectoratului rus, indepartarea de Dunare a Rusiei).
Congresul de la Paris din 1856 a decis rezolvarea "problemei romanesti". Era un rezultat
instabil al aplicarii pragmatice a unei strategii adecvate fluiditatii geopolitice a epocii. Unirea
cea mica se infaptuia in 1859 (24 Ianuarie), Romania inscriindu-se in sfera relatiilor
internationale ca actor distinct. Cu limitari precis stipulate insa: numele oficial era Principatele
Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti; ele se aflau sub garantia efectiva a marilor puteri
europene si suzeranitate otomana; cele trei judete din sudul Basarabiei reveneau noului actor in
felul acesta rupandu-se continuitatea teritoriala intre Rusia si Turcia in Europa.
Dobandirea tuturor atributelor de actor independent al sistemului, a facut obiectul unei
actiuni perseverente intinse pe aproape doua decenii si care a demarat odata cu instalarea lui
Alexandru I. Cuza ca domn al Romaniei. Autorul ei a fost aceeasi elita politica pasoptista care a
realizat unirea cea mica.
Principalul obiectiv al natiunii romane ulterior infaptuirii unirii la 1859, a fost obtinerea
independentei nationale, asadar dobandirea calitatii de actor distinct al relatiilor internationale. A
fost evident elitei politice romanesti, ca acest obiectiv nu putea fi atins decat in complexul
"chestiunii orientale", unde principalii protagonisti erau aceeasi. A fost o strategie de asteptare a
conditiilor favorabile pentru obtinerea independentei, asadar ivirea unui moment prielnic pentru
exploatarea fluiditatii geopolitice a spatiului est-european in acest scop.
Intre timp statul roman a angajat un vast proces de modernizare, de sincronizare a
structurilor social economice si politico institutionale cu Occidentul european. Acest efort a
reprezentat prima mare modernizare a societatii romanesti si a cuprins intre altele :
1. infaptuirea reformei agrare in 1864 a lui A.I.Cuza ;
2. dotarea cu institutii moderne
3. constructia infrastructurii (cai ferate , sosele, etc.)
4.organizarea si dezvoltarea armatei;
5.asigurarea reprezentativitatii internationale etc.
In 1875 a izbucnit o noua faza a "chestiunii orientale". Revolte in Bosnia Hertzegovina si
apoi Bulgaria (1876), care au determinat represiuni brutale ale fortelor otomane. Opinia publica
europeana a fost oripilata de masacrele crestinilor din Imperiul otoman si a executat presiuni
pentru ameliorarea situatiei acestora. Serbia si Muntenegru, au intrat in razboi cu Turcia.
Romania si-a declarat si mentinut neutralitatea in asteptarea momentului prielnic pentru o
actiune decisiva. Evolutia evenimentelor a determinat Romania sa adopte o pozitie transanta,

65
astfel profilandu-se certitudinea unui razboi ruso-turc. Bucurestii au actionat pe doua planuri,
pentru atingerea obiectivului independentei. Prima cale a fost intelegerea cu Rusia care sa
stipuleze acordul pentru strabaterea teritoriului romanesc de catre trupele rusesti, spre teatrul de
operatii militare din Balcani. Acest acord, prevedea si recunoasterea de catre Rusia a integritatii
teritoriului national, si crearea conditiilor optime proclamarii independentei Romaniei. Intr-o
intalnire a premierului roman Ion I. C. Bratianu cu tarul Alexaandru si cancelarul rus Gorciacov,
desfasurata la Livadia in Octombrie 1876, au fost convenite stipulatiile acestui acord.
Concomitent, a fost elaborata si solutia secunda: recunoasterea de catre Turcia a independentei
Romaniei, ceea ce ar fi facut inutil acordul romano-rus. In acest scop a fost trimis la
Constantinopol in Dec. 1876, fratele premierului, Dimitrie Bratianu. Oficialitatile otomane au
raspuns insa negativ demersurilor romanesti. Solutia acordului cu Rusia s-a impus ca singura
viabila. El a fost incheiat in 4 Aprilie 1876, iar o saptamana mai tarziu, Rusia a declarat razboi
Turciei. Intrarea trupelor ruse pe teritoriul romanesc, a determinat riposta militara otomana
(bombardamente asupra unor orase romanesti dunarene, incursiuni la Nord de Dunare). In astfel
de conditii constatandu-se starea de razboi dintre Romania si Turcia, prin agresiunea celei din
urma, parlamentul a proclamat 9 Mai 1877 independenta tarii. Indelungata straduinta nationala
pentru a atinge statutul de actor distinct al arenei internationale era incununata de succes.

66
 Prelegerea nr. 17
Romania intre Est si Vest:
coordonate de politica externa a Romaniei

Odata cu obtinerea independentei Romania a incetat sa se mai afle sub “umbrela”

garantiei marilor puteri, asadar la adapost relativ de invazia straina.
Asezarea geopolotica a Romaniei independente determina riscuri majore pentru
securitatea ei. Pe de o parte, Rusia, victorioasa in razboiul cu Imperiul otoman, continua sa-si
afirme veleitatile expansioniste in Balcani, cu tinta finala Constantinopolul. Pe de alta parte,
Austro-Ungaria evidentia o nervozitate crescinda fata de existenta Romaniei independente, pe
care o considera un punct de atractie pentru romanii din imperiu. In acelasi timp, Turcia incerca
sa-si fortifice prezenta in sistem pentru a evita pe cit posibil pierderea posesiunilor europene
urmarite de Rusia si Austro-Ungaria (in ianuarie 1877 inainte de izbucnirea rezboiului ruso-turc,
Viena si Petersburgul incheiasera un acord secret prin care cea dintii primea Bosnia-Hertegovina,
iar secunda sudul Basarabiei.
Intr-un astfel de context geopolitic, date fiind resursele insuficiente ale Romaniei si
disproportia de fapte fata de eventualii ei inamici, securitatea noului actor al sistemului era grav
amenintata. Gasirea unei solutii adecvate acestei situatii extrem de periculoase pentru existenta
statului roman independent trebuia sa asigure: individualitatea politica a Romaniei, linistea
necesara continuarii in ritm accelerat a procesului de modernizare a tarii angajat inca din
vremeea lui Al.I.Cuza; crearea conditiilor necesare pentru reintregirea statului national roman.
Era evident ca in asemenea conditii, Romania avea de facut o optiune intre Vest si Est,
intre Rusia si Austria, intrucit aceste puteri se aflau in competitie si una putea fi o pavaza
impotriva celeilalte. In oricare dintre actiuni, alegerea era in perimetrul a ceea ce se numeste
invitatii la hegemonie, datorata evidentei disproportii fata de “umbrela” aleasa.
Daca optiunea era Est (adica Rusia), aceasta ar fi insemnat sprijinirea expansionismului
Rusiei catre Sud in schimbul unor beneficii (desigur in Balcani), dar care implica si pericolul
pierderii identitatii statale (anexarea). Deopotriva, beneficiile puteau in cuprinsul Imperiului
habsburgic (de ordin teritorial), unde se afla o portiune insemnata si compacta a natiunii romane.
In afara riscului major al anexarii se profila in cazul unei astfel de optiuni si cel al reducerii, ca
virtualitate, a unei folii adinci intre romanii din Romania si cei din Transilvania si Banat. O astfel
de virtualitate s-a evidentiat in preajma si in cursul primului razboi mondial, cind imperiul
inamic a recurs la o deznationalizare fatala si,la crearea unei adevarate “centuri sanitare” de
separare de-a lungul Carpatilor (“centura” de ordin etnic si cultural).
In cazul optiunii Vest, Romania s-ar fi plasat in ordinea unui., european vadit deja cu
prisosinta in deceniile precedente: stoparea expansionismului rusesc spre sud. Intr-un asemenea
caz, neajunsurile se plasau in: indepartarea pina la disparitie a posibilitatii recuperarii Basarabiei;
renuntarea pentru o indelungata perioada de timp la obiectivul reintegrarii nationale la Vest,
compensat insa cu o pirghie insemnata de influentare a situatiei romanilor din Imperiul
habsburgic; virtualitatea pierderii identitatii politice in cazul unui conflict militar Est-Vest
datorita locatiei strategice a Romaniei (spatiul extracarpatic este vulnerabil invaziei dinspre Est,
prima bariera in fata acesteia fiind muntii Carpati).
Care erau beneficiile optiunii Vest? Desigur, in primul rind insemna alinierea la un
interes european major si o garantie indu........ a unei existente statale independente. Deopotriva
crea premise pentru ca, la momentul oportun sa se procedeze la o actiune de recuperare a
Basarabiei. In general, optiunea Vest insemna racordarea la societatea industriala occidentala,
factor de insemnatate fundamentala pentru progresul modernizarii amorsat in Romania.

67
Cum se intimpla cel mai adeseori in istorie, optiunile sint facute prin cintarirea
costurilor/beneficiilor optiunilor la dispozitie, dar totodata si sub impactul unor elemente
de ordin subiectiv cu incarcatura psihologica extrem de ridicata pe care le evidentiaza elitele
politice la conducere, precum si opinia publica.
Optiunea Romaniei a fost efectuata in 1883 prin alaturarea la Tripla Intelegere
(Germania, Austro-Ungaria, Germania). Deja in 1881, Romania se proclamase regat, ceea ce
semnifica egalitati depline cu celelalte state din sistem.
Citeva observatii asupra acestei optiuni Vest
Prima: este o optiune naturala avindu-se in vedere elita occidentalizata aflata la
conducerea statului (regele: un Hohenzollern; elita politica: generatia pasoptista, hranita la
izvoarele civilizatiei occidentale), dar deopotriva si inclinarea naturala a societatii dezvoltate din
Vest ( continuarea trendului de occidentalizare)
Secunda : S-a incercat diminuarea efectelor negative calculate prin racordarea la un
element de ponderare fata de vecinul puternic, covirsitor si banuitor in ceea ce priveste intentiile
Romaniei (Austro-Ungaria). Acest ponderator era Germania, care trebuia sa diminueze efectele
invitatiei la hegemonie, asadar contrabalansind tendinta dominatiei exclusiva asupra
Romaniei exercitata de Austro-Ungaria. O astfel de paradigma s-a impus traditional in
comportamentul Romaniei in arena externa si este, de altfel, caracteristic oricarei puteri mici sau
mijlocii aflate in situatii geopolitice asemanatoare cu a Romaniei.
Terta. Intre elementele de ordin subiectiv care au determinat optiunea Vest s-au numarat:
comportamentul Rusiei fata de Romania la 1878, cind a amenintat cu ocuparea tarii (a si
procedat de facto la ocupatie); amenintarea resimtita de elitele politice ca in cazul ocupatiei
rusesti vor fi anihilate, frustrarea resomtita la nivelul elitelor de tratamentul la care au fost supuse
de Rusia in timpul crizei europene din 1878, dupa San Stefano.
Quatro. Tratatul la alianta al Romaniei cu Puterile Centrale a fost secret si a ramas astfel
pina in 1914, la izbucnirea primei conflagratii mondiale. Au avut cunostinta de continutul lui
doar premierii guvernelor de la Bucuresti, insa nu trebuie exclus ca el nu era cunoscut in
capitalele marilor puteri interesate, cu deosebire Rusia. De ce aceasta............ lipsa de
transparenta? Pe de o parte era in spiritul epocii, dominata de diplomatia secreta. Pe de alta parte,
in acest fel se evita factorul de provocare cu care ar fi fost perceput in opinia publica ruseasca si
in cadrul elitelor politice ale acesteia; nu mai putin se evita astfel vectorul inhibant pe care l-ar fi
avut “transparenta” tratatului asupra miscarii de eliberare a romanilor din Transilvania. In sfirsit
oferea o libertate de miscare relativa diplomatiei romane in arena internationala.
Optiunea facuta in 1883 a fost parasita treptat sub presiunea a doi factori fundamentali,
rezultat al unei evolutii in timp, atit a contextului intern in spatiul politic romanesc, cit si in sfera
relatiilor internationale.
S-a constatat astfel ca unul din interesele nationale vitale - prevenirea deznationalizarii
natiunii romane din Imperiul habsburgic - nu mai poate fi asigurat prin optiunea din 1883.
Acest lucru a devenit limpede prin prisma politicii de maghiarizare fatala efectuata de cabinetele
de la Budapesta, dupa 1905 cu deosebire. Deopotriva, ia un mare avint miscarea de eliberare
nationala a romanilor din monarhia....cu tinta evidenta: Unirea. Asadar, in atari conditii,
optiunea Vest de la 1883 se vadea, tot mai mult, contraproductiva.
In sfera relatiilor internationale s-au produs de asemenea mutatii insemnate. Astfel, din
1906 politica Austro-Ungariei devine extrem de agresiva in Balcani ca urmare, intre altele si a
stabilirii principalului competitor in regiune, Rusia (dupa infringerea din 1905 in razboiul cu
Japonia). Ori, o orientare axiomatica in politica externa romaneasca este impotrivirea fata de
marea putere care incearca sa-si instituie hegemonia in Balcani.
In consecinta, mai ales dupa transformarea Bulgariei in regat in 1908, Romania a urmarit cu
neliniste actiunile Austro-Ungariei. Iar razboaiele balcanice (1912-1913) i-au aratat in claritate

68
tendinta hegemonica a acesteia, prin utilizarea Bulgariei ca un “cal troian”. Primejdia pentru
Romania a devenit de o gravitate extrema, “contraponderea” germana fiind insuficienta. In
consecinta, orientarea Romaniei anti-hegemonica devine prioritara. Take Ionescu apreciaza
perticiparea Romaniei la cel de al doilea razboi balcanic drept “primul pas al emanciparii
noastre de sub jugul austro-ungar”.
Impactul conjugat al celor doi factori a erodat iremediabil optiunea din 1883. Ea a
inregistrat o modificare substantiala la Consiliul de Coroana din 21 iulie/3 august 1914
desfasurat la Sinaia. A fost adoptata neutralitatea in razboiul mondial declansat citeva zile mai
devreme, motivata in felul urmator de Ionel Bratianu:
“Noi cerem ca Romania sa ramina neutra.Tratatul, precum s-a aratat, nu ne obliga....
Austria si Germania au pregatit razboiul si l-au declarat. Nu ne-au facut cinstea chiar sa ne
comunice intentiile lor. Abia dupa ce razboiul a fost un fapt implinit ne-au cerut sa luam armele
alaturi de ele. Un stat ca al nostru, care a intrat in alianta ca stat suveran si pe picior de
egalitate nu poate primi sa fie tratat in asa chip.... Sentimentul public e aproape in unanimitate
impotriva razboiului. Chestiunea romanilor din Ardeal domina intregul sentiment public. Ea e
PURUREA punctul negru al aliantei. Soarta romanilor de peste munti, idealul national al
romanismului sunt chestiuni pe care un guvern roman nu le poate nesocoti. Daca in lucrurile
mici se poate trece peste simtamintul public, in ceasurile mari ale vietii nationale oamenii de
stat trebuie sa tina seama de vointa poporului. Nu se poate face un razboi in vremurile de azi
cind acest razboi nu este inteles, nu este aprobat de constiinta nationala sa raminem deci
neutri”.
Schimbarea de optiune in politica externa se produce citeva luni mai tirziu. La 18
septembrie/1 octombrie 1914 s-a incheiat acordul secret romano-rus, prin care Romaniei i se
recunostea dreptul de a reuni partile din Austro-Ungaria locuite de romani atunci “cind va
considera oportun” (in privinta Bucovinei urma sa se aplice principiul nationalitatilor). Romania
se obliga la o neutralitate binevoitoare fata de Rusia, care se obliga sa determine Franta si Anglia
sa recunoasca aceasta intelegere.
In termeni reali, o astfel de intelegere era o invitatie la hegemonie, fara o contrapondere
eficienta, mai ales ca Sazonov a considerat acest tratat (schimb de note) ca apartinind Rusiei si
nu l-a comunicat Angliei si Frantei. In consecinta acrosarea acestei contraponderi a devenit tinta
principala a diplomatiei romane in anii mentalitatii. Ea a fost atinsa la 4/17 august 1916 cind
Romania a incheiat tratatul de alianta cu Antanta, care practic recunostea promisiunile ruse din
1914 si de catre Anglia, Franta si Italia.
Schimbarea definitiva de optiune a avut loc prin decizia Consiliului de Coroana din
14/27 august 1916, cind adversarii (P.P.Carp, de pilda) au uzat de argumentul invitatiei la
hegemonie, iar sustinatorii de cel al contraponderii apusene.
Desigur, aceasta optiune poate fi numita Est, datorita vecinatatii inedite a aliatului
(asimetric) rus. Dar deopotriva, fiindca Anglia si Franta erau garanti fata de o hegemonie
eventuala a Rusiei fata de Romania aceasta optiune poate fi numita Vest. Cu atit mai mult cu cit
dupa iesirea Rusiei din razboi, Romania a mers neabatut pe calea din 1916, chiar impotriva
Rusiei, si o va mentine nestirbit pina in 1940.
Desfasurarea razboiului de reintregire nationala este in linii mari cunoscuta. Sunt de
cuviinta a fi relevate aici urmatoarele seturi de evenimente:
- imposibilitatea Romaniei de a mentine singura frontul oriental in conditiile defectiunii Rusiei
bolsevice;
- incheierea pacii de la Buftea (pasagera) - expresie a vointei de a pastra individualitatea statului
roman;
- unirea Basarabiei (martie 1918): expresie a vointei de autodeterminare nationala a romanilor
basarabeni;

69
- reintrarea in razboi (9 noiembrie 1918) si reafirmarea optiunii facute in 1916, acum si
impotriva Rusiei care ne declarase razboi;
- recunoasterea internationala a Unirii romanilor prin tratatele de la Versailles.
Perioada interbelica a evidentiat pregnant optiunea Vest in orientarea politicii externe
si de securitate a Romaniei. Citeva domenii in care s-a concretizat optiunea Vest in intervalul
1918-1940:
1. Romania a fost un membru fidel al Ligii Natiunilor si a urmat indeaproape
politica custozilor sistemului versaillez, Franta si Anglia. A existat un tratat de alianta cu
Franta (1926) care nu stipula insa ajutor mutual in caz de agresiune in afara de actiunea art.16 al
Ligii Natiunilor.
Consecventa acestei orientari a fost demonstrata de: respingerea “cintecelor de sirena” ale
Moscovei din 1921 care promitea recunoasterea Basarabiei in schimbul tezaurului si al
recunoasterii diplomatice a Rusiei bolsevice; “incalzirea” relatiilor diplomatice cu Rusia
devenita treptat adepta a securitatii colective odata cu sporirea amenintarii Germaniei; automarea
negocierii unui tratat de asistenta mutuala cu URSS in 1936 dupa modelul celui intre Franta si
Cehoslovacia; sprijinul etalat de Romania in timpul crizei sudete in 1938 victimei agresiunii;
obtinerea garantiilor anglo-franceze in martie 1939.
2. Alcatuirea unui sistem de securitate regional dedicat conservarii status-quo-ului
teritorial si politic concretizat in Mica Antanta (Romania, Cehoslovacia, Iugoslavia),
Intelegerea Balcanica (Romania, Grecia, Turcia, Iugoslavia) si alianta romano-polona.
Evolutia acestor aliante a tins sa inchege un sistem de securitate regionala, recordat celui
continental de sorginte franceza, destinat sa asigure conservarea status-quo-ului. Din 1933, dupa
accederea la putere in Germania, in cadrul planificarii militare in interiorul acestor aliante s-a
“lucrat” si ipoteza razboiului generalizat.
Practic, acest sistem de securitate regionala s-a destramat sub impactul reasezarilor
geopolitice pe continent: Auschluss in 1938, Munchenul in septembrie 1938. Romania a
consemnat de facto ineficienta lui in cadrul crizei basarabene din iunie 1940.
3. In planificarea politico-militara de la Bucuresti aceasta optiune Vest a fost
constanta, inclusiv in perioada marilor crize ale anilor ‘30. Astfel, citeva probe documentare
reliefeaza acest adevar: 9 ianuarie 1934 - studiu al Marelui Stat Major aprobat de C.S.A.T.:
“Procesul de regrupare a statelor a dus la declansarea unei formidabile curse a inarmarilor.
Pentru cei ramasi in urma nu mai este nici un minut de pierdut. Nu numai ca dreptul lor obtinut
cu atiotea indelungate sacrificii, dar insesi existenta, libertatea le sint periclitate fara putinta de
salvare. Experienta trecutului a demonstrat pina la evidenta o suma de adevaruri care
intereseaza pe cei nepregatiti in special, astfel:
- nu este suficient ca sa nu vrei razboiul pentru ca sa fii la adapost de el;
- cine are interese sa nu provoace cum este cazul nostru, nu va putea fi evitat de a nu fi
provocat: singura garantie contra provocarii este insa permanenta si completa pregatire pentru
razboi”
4. Conceptia Marelui Stat Major Roman asupra inamicului in 1934.
a) “ca importanta a problemelor ce ne pot pune: Rusia-Ungaria-Bulgaria
b) ca ordine de urgenta in rezolvarea acestor probleme: Ungaria- Rusia- Bulgaria”
In 1936 - in urma evolutiilor de evenimente pe plan international in documentul
“Strategia Micii Intelegeri in cadrul unui conflict generalizat” se aprecia: “ oricare ar fi
cauzele ce ar da nastere conflictului, cele doua tabere potrivnice aveau urmatoarea alcatuire:
aliatii - Franta, Belgia si statele Micii Intelegeri: inamicii: Germania, Austria si Ungaria..
Acestor doua grupari li s-ar putea adauga, enumerati in ordinea probabilitatilor: la aliati:
Rusia si Turcia; la inamici: Bulgaria. Ramine a fi intrevazuta atitudinea Angliei, Italiei, Poloniei
si Greciei”.

70
“Pentru Mica Intelegere directorul principal ramine si acum scoaterea din cauza a armatei
ungare aceasta constituind prima problema ce se pune sa rezolve Mica Intelegere. Odata aceste
operatiuni terminate se poate intrevedea o intrunire a tuturor fortelor Micii Intelegeri si o
cooperare cu armata franceza impotriva Germaniei.
In ian. 1938: “Memorii pentru revederea si punerea la curent a ipotezelor de razboi” la
capitolul “Posibilitatea unui razboi pe cele 3 teatre de operatiuni ale noastre: “ 1. ca si anul
trecut, Romania face parte din doua constelatii politice - Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica
si si-a reintarit relatiile de prietenie cu Polonia, cu care are un tratat de alianta defensiva
a) Toate tratatele de alianta sint defensive. Conventiile militare respective nu intra in vigoare
decit in cazul cind una din puterile Micii Intelegeri, Int.Balcanica sau Polonia sunt atacati sau cel
putin amenintati
b) Ungaria si Bulgaria in special Ungaria sunt din ce in ce mai legate de Axa Berlin-Roma ori de
ideologia politica germano-italiana este diametral opusa ideologiei franco-britanice”
23 sept.1938 - in plina criza a sudetilor Marele Stat Major aprecia: “Se definesc astazi doua
grupari de state cu interese divergente si greu de solutionat cu actuala situatie internationala;
grupul 1: reprezentat prin Germania, Polonia si Ungaria care prin amputarile pe care incearca sa
le aplice Cehoslovaciei vor sa creeze un precedent periculos, favorabil ideii de revizuire a
frontierelor
grupul 2: reprezentat prin Cehoslovacia, Iugoslavia si Romania care sunt obligate sa intervina in
cazul cind Ungaria va forta cu armata sa frontiera ceha..... In acest din urma caz Rusia Sovietica
care in mod netagaduit sustine inca Cehoslovacia intra in sfera conflictelor de interese ale
statelor................care sunt reprezentantele aceleiasi idei.
27 oct.1938 Referatul nr.1293 al Marelui Stat Major catre C.S.A.T. (aprobat la 10 nov. 1938) de
Carol II:
“Din punct de vedere politic si din punct de vedere militar Romania se sprijinea pe aliatii
ei apropiati si pe cele 2 mari puteri din Apus: Anglia si Franta. Evenimentele din ultimul timp au
zdruncinat mult valoarea acestor aliante. Germania a manifestat hotarirea sa ferma de a realiza
integral si neintirziat planul expansiunii in Europa Centrala chiar si cu riscul unui conflict armat.
Franta si Anglia nu s-au putut opune, iar Mica Intelegere a avut o atitudine pozitiva. Mica
Intelegere desi formal nedizolvata este de fapt azi inexistenta prin amputarea
Cehoslovaciei. Intelegerea Balcanica poate eventual suferi influenta pe care Italia si Germania o
vor exercita asupra unora dintre statele componente. In fine, un invatamint sigur al
evenimentelor din ultimul timp este ca valoarea aliantelor si angajamentelor politico-militare din
timp de pace arata foarte relativa”
In consecinta se propunea:
- sa se aiba in vedere “in primul rind situatia si nevoile proprii de aparare si numai in al doilea
rind pe cele rezultate din aliantele in vigoare”.
Propune si se aproba ca intrucit Ungaria nu va ataca singura, ci cu Germania, atunci mai
intii apar la Frontiera de Vest si apoi manevra ofensiva hotarita prin Conferinta Micii Intelegeri.
14 aprilie 1939, noua apreciere a Marelui Stat Major in “studiu asupra fortelor germano-
italiene care ar putea interveni contra Romaniei” in cazul unei conflagratii generale:
“Un conflict generalizat este posibil in trei ipoteze:
1. Conflictul generalizat ia nastere din atacul italo-german asupra Romaniei si tarilor balcanice in
scopul de a adauga la stapinirea Europei Centrale pe aceea a Peninsului Balcanice pentru
asigurarea resurselor necesare Puterilor Centrale si pentru a face fata blocusului anglo-franco-
american.
2. Conflictul generalizat debuteaza prin atacul german asupra Poloniei (concomitent sau nu cu o
actiune italiana in Balcani).

71
3. Conflictul generalizat ia nastere cu atacul italo-germano-spaniol in contra Frantei si coloniilor
franceze”
Se aprecia ca: “coalitiunea rezultata din alianta franco-engleza sporita cu Polonia si Intelegerea
Balcanica (chiar fara Iugoslavia) poate opune initial Axei germano-italiene si satelitilor ei
(Ungaria, Bulgaria si Spania) forte sensibil egale, cu conditiunea ca intrarea in actiune sa se faca
de la inceput solitar si simultan de toate puterile coalitiei. In desfasurarea ulterioara a
operatiunilor timpul lucreaza contra centralilor, in scurt timp coalitiunea poate capata o
superioritate zdrobitoare militara si materiala - date fiind imensele resurse ale Americii,
Sovietelor si vastelor imperii coloniale englez si francez..... Pentru ca Romania sa poata rezista
cu succes in locul ce-i revine in aceasta coalitiune si pentru a fi in masura sa se poata folosi la
timp de fructul victoriei comune ea ar trebui sa dispuna de minim 31 devizii de infanterie
(complet oraganizate si dotate) si sa-si organizeze complet apararea aeriana a teritoriului. Oricare
ar fi dificultatile prin care ar trece initial Romania, victorioasa alaturi de coalitiune nu va avea
nimic de temut atit in propasirea ei interna cit si in afirmarea ei ulterioara in conceptul celorlalte
state. In schimb, o Romanie victorioasa alaturi de Centrali ar fi un stat vasal din punct de vedere
economic, politic si cultural Germaniei”.

5.Dislocarea fortelor romane pe “fronturi”

Anul Fr.V. Fr.E. Fr.S.
1936 18 div. 6 div. 6 div.
1937 16 div. 8 div. 3 div.
1938 14 div.+3 brig. 6 div. 5 div.
1939 6 div.+1 cv. 16 div.+2 cv. 5 div.

6.Ponderea bugetului apararii in bugetul national

Anul Ponderea Cifre absolute
1935/36 23% 4,76 mild.
1936/37 21,38 4,912 mild.
1937/38 22,2 5,76 mild.
1938/39 21,7 6,65 mild.
1939/40 24,6 7,93 mild.

7.Efectivele armatei in perioada 1934-1937

Categorii 1934 1935 1936 1937
Efectiv total ( 2 153 620 159 357 153 696 179 226
contingente)
Uscat 125 6777 131 240 132 734 104 817

Disponibil la mobilizare in 1937: 3.437.267 oameni (17,6%)

Intrucit, cu deosebire dupa 1933, procesul de regrupare al statelor s-a conturat pregnant,
in politica externa a Romaniei incepe sa se contureze o noua linie optionala. Anume neutralitatea
in conflictul care urma sa devasteze conflictul si lumea. Aceasta optiune nu era insa o parasire a
optiunii Vest, ci efectiv o pastrare a fortelor proprii pentru eventualitati neprevazute si pentru
intrarea in razboi la momentul cel mai potrivit pentru aliatii vestici. Este optiunea pe care o
punem in opera la declansarea celui de al doilea razboi mondial.

72
 Prelegere 18
DIPLOMATIE - 1990- 2000
Organizare sistemica nedeterminata

1. Organizarea sistemica a fost, din punct de vedere istoric, consecutiva razboiului

hegemonic si pacii ulterioare, astfel:

- dupa 1815, prin actele incheiate la Congresul de la Paris, in principal prin tratatul cvadripartit, a
fost constituit “concertul de putere”, care a asigurat fiabilitatea si predictibilitatea in sistem. De
pilda, se stia ca aparitia unor noi actori in sistem era guvernata de acordul marilor puteri ale
“concertului” (Grecia in 1830, Belgia mai tarziu, Italia, Romania, Serbia, Muntenegru, etc. );
- dupa 1918-1919, in conditiile existentei Ligii Natiunilor, ale asadar egalitatii in drepturi a
statelor, expresie a noii filozofii in relatiile internationale, organizarea sistemica a fost
reprezentata de Liga Natiunilor, ca institutie de fiabilizare a acesteia. Acum apare pentru prima
data conceptual de gestionare a crizelor prin intermediul institutiilor “comunitare”. Astfel , prin
stipulatiile Pactului SDN, erau prevazute proceduri de arbitraj (chiar au fost aplicate in cazul
stabilirii frontierelor dintre state baltice) sau chiar de interventie (cazul comisiei Litton in cazul
conflictului chino-japonez din 1931) ori al “ pedepsirii” Italiei in 1935, ca urmare a agresiunii
din Abisinia (episodul Titulescu). Desigur, a fost nevoie de “custozi ai sistemului (Anglia si
Franta) intrucat era nevoie de o forta respectabila , politica si militara, pentru aplicarea
amintitelor proceduri la nivelul sistemului. Mai ales ca forta coercitiva in acest sens era
“vaduvita” de prestatia SUA, de-a lungul intregului interval interbelic, apoi temporar de a
Germaniei sau Rusiei. Asadar, a marilor puteri dotate cu influenta politica internationala si
depotriva forta militara pentru a se face ascultate. Pentru a asigura fiabilitatea sistemului este
neaparat necesara existenta unei forte coercitive, care nu poate sa fie asigurata decat de
catre marile puteri (influenta politica si forta militara). In perioada interbelica sistemul a fost
multipolar, dar nu in sensul “concertului de putere”- cand toate marile puteri ale sistemului il
gestionau, ci intr-unul sui generis in care “custozii” incercau sa asigure egalitatea in drepturi a
tuturor actorilor (celor dintai, Anglia si Franta li s-au alaturat, ulterior si temporar, Germania si,
mai ales, URSS, dupa 1933). Din aceasta perspectiva teoretica, sistemul Ligii Natiunilor nu s-a
deosebit esential de cel anterior , al “concertului de putere”.
- Dupa razboiul hegemonic din 1939-1945, sistemul a fost organizat bipolar. Acest lucru fusese
anuntat de detasarea evidenta , spectaculoasa si covarsitoare a SUA si URSS in timpul razboiului
in termeni militari (dar desigur o traducere a unei forte economice uriase a ambelor state) si a
fost legalizat in triada conferintelor celor “trei mari” de la Teheran (dec. 1943), Ialta (febr.1945)

73
si Potsdam (iulie 1945). In primii ani postbelici, detasarea in sistem a superputerilor nu a fost atat
de evidenta, mai ales ca intrarea in era nucleara (6 august 1945) parea sa impuna un singur pol
hegemonic: SUA. Dar pe masura ce opozitia ideologica intre cele doua sisteme social-politice de
organizare devenea tot mai evidenta, decantarea polilor sistemici s-a facut fara intarziere. Trei
elemente au sprijinit aceasta polarizare. Primul a fost doctrina “containemen-tului “ inceputa cu
“telegrama cea lunga “ (1946) continuata cu decizia Truman de a sprijini Grecia si Turcia in fata
subversiunii comuniste (martie 1947) si cu “planul Marshall” (iulie 1947). Cel de al doilea a fost
formarea NATO (aprilie 1949), iar al treilea instalarea puterii comuniste la Pekin. Acest din
urma eveniment a avut un impact copvarsitor asupra polarizarii sistemului intrucat prin formarea
blocului sovieto-chinez s-a creat o primejdie geopolitica masiva (mortala in termenii geopoliticii
clasice) pentru SUA. Amenintarea unei singure puteri stapanind Eurasia a devenit reala atat in
termeni de putere, cat si ideologici. Politica de containement s-a aplicat acestui bloc sovieto-
chinez, iar razboiul din Coreea a fost prima incercare a comunistilor de a sparge incercuirea
geopolitica. De aceea a fost atat de rapida si covarsitoare reactia Occidentului in frunte cu SUA.
2. Dupa incheierea Razboiului Rece sistemului i-a lipsit o organizare capabila sa-l
faca fiabil, astfel:
- daca imediat dupa Conferinta de la Paris si Charta pentru Noua Europa (noiembrie 1990) s-a
conturat o “mare alianta” intre Est si Vest, al carei rezultat a fost conduita comuna in razboiul
din Golf (februarie-martie 1991), ulterior acest condominium hegemonic SUA-URSS a cazut in
desuetudine. Cauza principala a fost prabusirea instantanee si fara drept de apel a URSS in urma
puciului din august 1991. Este adevarat ca ar fi fost foarte greu ca URSS, cu slabiciunile stiute,
sa fi fost capabila, chiar continuindu-si existenta, sa asigure partea de hegemonie mondiala care
ii revenea in mentionatul condominium;
- ulterior au fost sperante ca ordinea mondiala ar putea fi asigurata unipolar, ca urmare a
superioritatii incontestabile a SUA. Se parea chiar ca o astfel de posbilitate este primita pozitiv
de comunitatea internationala (Rusia era “intoarsa catre ea insesi”, China conta inca destul de
putin in jocurile mondiale, iar Occidentul european era naucit), iar Washingtonul parea sa fie de
acord. Noua speranta s-a naruit insa la Mogadischu in 1993, in cursul unei misiuni de PK si in
conditiile schimbarii raportului de forte intre republicani si democrati in Congresul SUA. Pe de o
parte, in Somalia, SUA au inregistrat o “dare inapoi” de la responsabilitatile mondiale presupuse
de lumea unipolara, ca urmare a presiunii opiniei publice oripilate de imaginea transmisa prin
CNN a mariner-ului ucis si tarat pe starzile capitalei somaleze de o multime infierbantata careia
ucisul si colegii lui cautau sa-i confere stabilitate si securitate. Sub aceasta presiune, SUA au

74
retras fortele proprii de mentinere a pacii din Somalia si desi au mai actionat ulterior in acelasi
sens apetitul pentru astfel de misiuni a devenit tot mai scazut intr-o opinie publica tot mai
hotarata sa nu mai accepte pierderi umane acolo unde interesele vitale americane nu erau in
primejdie. Aproape concomitent cu episodul somalez, inlocuirea prin alegeri a unei parti din
Congresul american a dat o majoritate republicana in Camera Reprezentantilor si in Senat, ceea
ce a semnificat ascendenta unui curent de minimizare a interventiei internationaliste americane
si, deopotriva, o chestionare a roului ONU si adecvarii acestuia intereselor SUA. Campion al
acestei orientari cu invecinari izolationiste a devenit senatorul Jesse Helms, presedinte al
puternicei comisii de politica externa a Senatului.
- Institutiile internationale au intrat intr-o perioada tot mai fierbinte de reformulare si adaptare la
noile exigente ale epocii post-Razboi Rece, ceea ce le-a impiedicat sa fie utilizabile in
gestionarea sistemului international de state. Astfel, Conferinta pentru Securitate si
Cooperare in Europa (devenita din decembrie 1994 Organizatia pentru…. OSCE), focalizata
pe diplomatie preventiva si apararea drepturilor omului a fost practic paralizata de tentativa
Rusiei de a o proiecta ca principala institutie de gestionare a afacerilor internationale in spatial
euroatlantic si de opozitia Occidentului, mai ales a SUA, la aceasta perspectiva. In termeni de
putere, OSCE a trebuit sa se cantoneze, ca urmare a acestei contradictii de fond, la un rol
secundar, fara a avea instrumentele necesare, desi prevazute in acordurile care o definesc, de a
desfasura opeartii de mentinere a pacii. Rusia este singura mare putere care mentine OSCE in
atentia publica tocmai ca un mijloc de a a-si conserva statutul pierdut de superputere (aici Rusia
poate avea dreptul de veto care ii este refuzat de alte organizatiii, mai précis de NATO). ONU,
croita pentru lumea post-al doilea razboi mondial, s-a vadit a fi nepregatita pentru instabilitatea
post-Razboi Rece. Pe de o parte, statele initial vaduvite de pondere in afacerile mondiale, ca
urmare a infrangerii in razboi (Germania si Japonia), reclama un rol permanent in Consiliul de
Securitate. De asemenea, puteri care nu au o pondere insemnata ori pe potriva insemnatatii
economic-politice in plan mondial pot sa utilizeze privilegiul de a fi membru permanent al
Consiliului de Securitate si sa exercite o influenta supraponderala in relatiile internationale
(Franta, Rusia). In acelasi timp, ONU nu este pregatita pentru a gestiona crizele intervenite
intrucat nu are fondurile necesare si totodata nu este sprijinita de marile puteri, in special de
SUA. Washingtonul, sub motivul ca dreptul de veto poate intarzia interventia salutara pentru
gestionarea crizelor (cazul Kosovo), tinde sa ocoleasca ONU si sa recurga la legitimarea
dreptului de interventie decis de organizatiile de securitate regionale pentru cazuri umanitare
urgente . NATO a intrat, o data cu incheierea Razboiului Rece, intr-o reformulare accelerata care

75
sa faca alianta capabila sa existe in conditii schimbate fata de cele care i-au determinat aparitia..
Mai intai, odata cu prabusirea URSS, a adoptat un nou concept strategic si a organizat Consiliul
de Coordonare Nord-Atlantic destinat sa impulsioneze cooperarea cu fostii adversari. Apoi, din
1994 a lansat Parteneriatul pentru Pace , ca un substitut la largirea spre Est ceruta tot mai decis
de statele foste in spatiul imperial sovietic. In sfarsit, in iulie 1997 a adresat primele invitatii de
aderare acestor state (Polonia, Ungaria, Cehia), iar in aprilie 1999 a adoptat un nou concept
strategic si a afirmat vointa de a se extinde in continuare spre Rasarit. NATO intampina o
opozitie decisa din partea Rusiei in legatura cu extinderea si este in plin effort pentru a
substantia acte fundamentale incheiate cu Rusia (Actul Fondator) si Ucraina (Charta). Alte
institutii existente, precum Uniunea Europeana (UE) sau Uniunea Europei Occidentale
(UEO), Asociatia Statelor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Organizatia Statelor Arabe
(OSA), Uniunea Statelor Africane, fie ca au un domeniu de competenta limitat, regional, fie ca
nu au ca obiect de actiune fiabilitatea sistemica. Asadar, institutiile cu rol de gestionare a
relatiilor internationale sunt intr-o perioada in care ponderea lor in domeniu este scazuta, din
cauze care au fost aratate mai sus, lacunar, fragmentar.
3. Manifestarea unor viziuni diferite asupra organizarii sistemului de state din
partea actorilor majori, astfel:
- se creioneaza tendinta unui leadership american, expresie a unei hegemonii sistemice
intemeiate pe o economie de un dinamism fara precedent si o forta militara fara egal. In pofida
unei reale opozitii interne fata de sporirea angajamentelor internationale, SUA se detaseaza in
plan mondial prin influenta determinanta asupra oricarei evolutii sistemice.
- exista insa politica unor state (Rusia, Franta) de opunere la aceasta tendinta de unipolarizare a
sistemului (si de recunoastere a hegemoniei americane) si de creare a conditiilor pentru crearea
unui sistem multipolar. Iritati de aroganta unicei superputeri (sau hyperpuissance - Franta),
aceste puteri si-au stabilit ca obiectiv strategic constructia unui sistem multipolar (Rusia) ori au
demarat procesul de adjudecare a statutului de putere nucleara (India) sau a fortei economice si
capacitatilor de proiectie a fortei militare la distanta care sa le plaseze in postura de eventual
competitor al hegemonului (China). Concomitent, anumite organizatii regionale chestioneaza
directia de evolutie – catre statut de superputere sau nu - care s-o plaseze in postura similara
(Uniunea Europeana).
- opozitia la o eventuala lume unipolara se manifesta si la nivelul altor puteri regionale, cazul cel
mai concludent fiind Iranul; pe de alta parte, Irakul infrant in razboiul din Golf, se opune chiar

76
militar tendintei catre unipolaritate si este sprijinit in consecinta de catre cei aflati pe aceeasi
platforma (Rusia, China, Franta).
- Rusia a propus chiar (in timpul cand E. Primakov a fost premier) ca efortul de constructie a
lumii bipolare sa fie concertat, propunere adresata Indiei si Chinei, dar declinata (se pare ca
exista temerea ca astfel Moscova vrea sa-si intareasca sansele de mentinere a statutului de egal al
SUA). Este de observat ca Rusia nu a adresat o propunere similara Uniunii Europene sau, macar,
Frantei. Oricum, Moscova actioneaza in sensul de a forja o alianta cu China (parteneriat
strategic incheiat in august 1999 si livrari de armament performant), India (livrari de armament
performant), Iran (sprijin pentru programul nuclear)
- analizele recente americane apreciaza ca, in viitorul previzibil, pentru SUA adversarii
geopolitici sunt China si Rusia. Cu alte cuvinte, in pofida profilului jos al Rusiei (economic, intai
de toate), aceasta ramane pe termen mediu si lung un competitor al SUA (oare doar din cauza
arsenalului nuclear rusesc, comparabil numai cu cel american ?); iar China, in conditiile
framantarilor interne si tulburarii determinate de o supraincalzire economica, se profileaza ca
adversarul pe termen lung al SUA.
4. Inexistenta unei ordonari sistemice si efortul de identificare si consolidare a
uneia dintre cele oferite de realitatea relatiilor internationale are consecinte multiple :
- instalarea unei stari de insecuritate accentuata in ansamblul sistemului, probata de frecventa de
aparitie a crizelor sistemice (cele care implica actori cu viziuni diverse asupra ordonarii
sistemice, cum este cazul in Kosovo}, precum si de comportamentul atipic al unor actori majori
(cazul Indiei , care a devenit putere nucleara, al Chinei, care ameninta cu reunificarea prin forta
militara a Taivanului) sau de atitudinea antisistemica a unor state - asa numitele “ rogue states”,
care fie se opun direct puterilor dominante - Irak, Iran - fie au ca obiectiv reintronarea unor
relatii sistemice deja revolute (Libia, Coreea de Nord, prizoniere ale mentalitatii bipolare);

- instabilitatea in zonele de invecinare ale marilor actori, cu orientari diverse in privinta

organizarii sistemice sau in plin efort de pozitionare pentru competitia din cadrul sistemului
viitor; astfel se explica instabilitatea din Balcani, din Asia centrala si din zona caucaziana, din
zona “marilor lacuri “ africane sau din Asia de sud-est. Cazul Balcanilor europeni este
simptomatic: pe de o parte, Uniunea Europeana si NATO apreciaza ca zona trebuie sa cada in
propria sfera de gestionare, intrucat potentialul de contagiune este ridicat si amenintator, pe de
alta parte, Rusia socoate ca acceptand acest lucru ar fi practic exclusa din Europa si condamnata
la statutul de mare putere de rangul doi;

77
- stare de neliniste si agresivitate la nivelul actorilor mici si mijlocii, care intrevad in absenta
organizarii sistemice o fereastra de oportunitate pentru realizarea neintarziata a unor design-uri
proprii. Din aceasta perspectiva, situatia din zona Africii “marilor lacuri” este ilustrativa: Ruanda
incearca , pe fondul competitiei dintre marile puteri, care creaza momentan un “gol de putere”,
sa intemeieze un imperiu tutzi;
- competitie acerba intre marile puteri, mai ales in ceea ce priveste organizarea sistemica, ceea ce
induce incertitudine si impredictibilitate in ansamblul relatilor internationale. Un exemplu in
acest sens este contradictia intre statele NATO si Rusia in timpul conflictului din Kosovo,
contradictiile intre SUA si Anglia pe de o parte, si Rusia, Franta si China pe de alta parte, in
privinta Irakului, neintelegerile periodice intre SUA si Franta relative la locul si rolul Europei in
NATO ori in angrenajul mai larg al relatiilor internationale, etc., etc.
- aparitia tendintei de grupare a marilor actori, pentru a-si impune punctul de vedere asupra
organizarii sistemice, ceea ce creaza inclusiv pericolul unui razboi hegemonic. Din aceasta
perspectiva, apelul Rusiei la India si China de a milita in comun pentru constructia unui sistem
multipolar este practic o propunere de fracturare a sistemului si de organizare a acestuia in
formula de blocuri opuse;
- tendinta statelor din zonele de fractura dintre marii actori de a se asocia acestora pentru a evita
insecuritatea. Pe de o parte, ele isi asuma aceasta orientare voluntar (cazul tarilor din Europa
Centrala si de Est, care au optat pentru UE si NATO) ori sunt impinse catre optiune de politica
marilor vecini (cazul tarilor din “vecinatatea apropiata a Rusiei);
- accentuarea tendintei identitare a gruparilor entice pana la reclamarea statutului de
independenta politica (cazurile Ceceniei, Kosovo, Lombardiei, Eritreei, etc.);
- schitarea orientarii statelor mici si mijlocii de a se sustrage, prin “comasare regionala”,
competitiei dintre marii actori pentru formularea sistemului. Astfel, in regiunea nordica a
Europei, statele apartenente la UE strang relatiile in plan multilateral cu statele baltice, iar in
Balcani, prin Pactul de Stabilitate se cauta a se induce un astfel de comportament la nivelul
actorilor zonali;
5. Care sunt posibilitatile de organizare sistemica si cand se va institui o noua
ordine internationala ?
- organizarea sistemica poate lua, avand in vedere precedentele, forma fie a multipolaritatii
(cazurile post-1815 si post-1918) fie a unipolaritatii (continuitatea hegemoniei americane). Pare
sa fie exclusa forma bipolaritatii nefiind intrevazuta in viitorul previzibil o mare putere capabila
sa sustina, impreuna cu SUA, o astfel de organizare;

78
- intervalul temporal de constructie a noii ordini sistemice este greu de prognozat datorita
faptului ca lipseste un termen de referinta istorica (acum nu a avut loc un razboi hegemonic, iar
Razboiul Rece nu poate fi socotit un substitut al acestuia). Referintele din literatura prognozeaza
o perioada de circa 50 de ani de insecuritate pana la constituirea unei noi ordini sistemice
(Wallerstein) pe baza teoriei ciclurilor Kondratieff;
- este insa clar, conform realitatilor relatiilor internationale astazi, ca forma de organizare
sistemica va depinde cu siguranta de comportamentul si intelegerile existente intre principalii
actori mondiali: SUA, Uniunea Europeana, Rusia si China;
6. Care trebuie sa fie comportamentul Romaniei in actuala conjunctura sistemica ?
In ultimul deceniu al secolului XX, Romania si-a stabilit orientarea strategica in relatiile
internationale: Vestul. Aceasta orientare are suportul tuturor partidelor politice parlamentare si se
bucura de sprijinul majoritatii opiniei publice. In imprejurarile post-Kosovo, cand Romania a
avut orientarea conforma intereselor nationale, Uniunea Europeana a invitat-o sa inceapa
negocierile de aderare, ceea ce reprezinta un prim success;
- Aderarea la NATO reprezinta cealalta mare tinta a politicii externe si de securitate a Romaniei.
Dupa Summit-ul de la Washington (aprilie 1999), Romania se afla in pozitia de “leading
candidate” in grupul celor noua aspiranti la aderare. Exercitiul MAp al Romaniei, alcatuit in
conformitate cu exigentele NATO, cuprinde nu doar un plan comprehensiv de reforma a armatei,
care s-o faca interoperabila cu alianta pana in 2007, dar si obiective in domeniul politic,
economic, financiar, juridic, de securitate, care sa apropie Romania de standardele statelor aliate;
- In conditiile actuale, cand UE incearca constituirea unei Identitati Europene de Securitate si
Aparare, Romania trebuie sa militeze pentru preluarea integrala in ansamblul acesteia a aquis-
ului din cadrul UEO pentru partenerii-asociati; de asemenea, nu trebuie sa slabeasca ritmul de
raspuns la exigentele NATO pentru a obtine invitatia de aderare la urmatorul Summit (probabil
2002);
- Decisive pentru succesul actiunii de integrare a Romaniei la Vest (UE si NATO) sunt reluarea
cresterii economice si consolidarea stabilitatii politice;
- Alternativele la integrarea la Vest sunt contraproductive: neutralitatea este depasita istoric si ar
insemna izolare datorita asezarii geopolitice sau, mai grav, pericol extrem pentru interesele
nationale fundamentale, integritatea teritoriala si suveranitatea: integrarea la Est respinsa pe
baza experientei istorice si datelor schimbate astazi la aceasta fatada geografica.

79