2018

RELAȚII PUBLICE ÎN COMERȚ,

TURISM ȘI SERVICII
Suport de curs

Lector.univ. dr. LUMINITA CIOCAN

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

MANAGEMENT – ID
Anul III

2018 - 2019
 Cuprins

Introducere ...................................................................................................................................................... 2
Capitolul 1.
CE SUNT RELAŢIILE PUBLICE? .............................................................................................................. 5
Capitolul 2.
SPECIALISTUL ÎN RELAȚII PUBLICE ................................................................................................. 11
Capitolul 3.
FIRMELE DE RELAŢII PUBLICE ........................................................................................................... 15
Capitolul 4.
DEPARTAMENTUL DE RELAŢII PUBLICE ......................................................................................... 21
4.1. Asigurarea liberului acces la informațiile de interes public .................................................................. 24
4.2. Biroul de presă ...................................................................................................................................... 26
4.3. Purtătorul de cuvânt ............................................................................................................................. 32
Capitolul 5.
INSTRUMENTE DE COMUNICARE CU MASS-MEDIA .................................................................... 35
5.1. Specialiști în relații publice și jurnaliști ................................................................................................ 35
5.2. Informaţia de presă .................................................................................................................................. 5
5.3. Comunicatul de presă .............................................................................................................................. 5
5.4. Conferinţa de presă ................................................................................................................................ 5
5.5. Briefing-ul de presă ................................................................................................................................ 5
5.6. Reacția la un material de presă negativ ................................................................................................... 5
5.7. Vizita de presă ........................................................................................................................................ 5
5.8. Interviul ................................................................................................................................................... 5
Capitolul 6. Comunicarea în situații de criză ............................................................................................... 1
Bibliografie ...................................................................................................................................................... 4
Anexe ................................................................................................................................................................ 4

1
 Introducere

De ce avem nevoie de relaţii publice?

Poate cel mai clar indiciu al nevoii de profesionişti în relaţii publice pe piaţa de comunicare din
România îl reprezintă cascada de conflicte şi crize care se succed permanent în spaţiul public. Fie că
este vorba de sistemul politic, fie de cel economic sau social, societatea noastră pare că traversează o
perioadă de tensiune continuă, care tinde să devină starea ei obişnuită.
În domeniul relațiilor publice din România, în acest moment, suntem în fața unui paradox:
teoretic, piața este plină de ”specialiști în relații publice” cu diplomă de licență; un calcul simplu ne
arată că, anual, facultățile de specialitate scot, în medie, 1500 de absolvenți, la care se adaugă cei care
finalizează cursurile de master. Și totuși, cele mai multe dintre companiile românești apelează rar la
servicii de relații publice, considerându-le tot un fel de publicitate, organizațiile non-guvernamentale le
consideră utile în principal pentru strângerea de fonduri și organizarea de evenimente, partidele politice
le solicită mai ales în perioade de campanie electorală, în ideea ”să convingem oamenii să ne voteze”,
iar instituțiile publice le reduc, de cele mai multe ori, la informare publică și relația cu mass-media.
Concluziile unui studiu realizat de Alina Dolea, cu privire la rolul specialistului în relații publice
din instituțiile guvernamentale, sunt destul de ”amare”: acesta ”este redus la a furniza informații, în
special către presă. Potențialul acestuia de manager care gestionează și planifică strategic comunicarea
instituției, oferă consultanță și training liderilor instituției este adesea necunoscut sau ignorat. În plus,
încă există ministere în care structurile de comunicare confundă relațiile publice cu ”relații cu publicul”,
acestea fiind abilitate doar să ofere informații despre reclamații, sugestii, petiții, audiente, proceduri și
cereri pentru eliberarea de acte.”1
Într-o țară în care ”toată lumea se pricepe la fotbal, la politică” și, mai nou, la comunicare, există
o mare lipsă de înțelegere asupra rolului relațiilor publice și a muncii profesioniștilor din acest domeniu.
Se pare că PR-ul din România are, el însuși, nevoie de PR!
Dincolo de informațiile prezentate, ghidul se dorește și un semnal de alarmă implicit pentru toți
cei care (mai) cred că relațiile publice sunt o simplă modalitate de înfrumusețare, sau mai rău, de
inventare a unei realități ”bună de servit la presă”: dacă sunt practicate de profesioniști, relațiile publice
pot deveni o punte solidă de stabilire și menținere a încrederii și înțelegerii între instituții, companii,
cetățeni, consumatori, clienți etc. un instrument de informare continuă și coerentă a ceea ce este real,
relevant, necesar și benefic în societate.

1
http://www.wall-street.ro/articol/Marketing-PR/116972/ce-ministere-comunica-cel-mai-bine-si-cel-mai-slab.html?gclid=COi-
spCt_b0CFSQFwwod14gAcw, accesat la data de 15 septembrie 2012. Analiza completă este publicată în Public Relations Review,
Volume 38, Issue 3, September 2012, Pages 354–366 (http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0363811111002037)

2
 Capitolul 1
Ce sunt relaţiile publice?

Încă de la începutul secolului XX, relațiile publice (public relations – PR) au fost definite în
diferite moduri, în încercarea de a surprinde ceea ce este caracteristic și esențial în obiectivele, funcțiile
și practica acestui domeniu. Cele mai vechi enunțuri subliniau rolul de informare și promovare a unor
organizații, persoane, evenimente, pentru ca, mai târziu, definițiile moderne să se centreze pe ideea de
comunicare bidirecțională, obținerea și menținerea unei înțelegeri reciproce sau cea de comunicare
conștientă, planificată și continuă.
Rex Harlow1, un pionier al relațiilor publice, ”a adunat, la un moment dat, peste 500 de definiții,
din aproape tot atâtea surse. După ce le-a studiat și a discutat cu liderii din domeniu, Harlow a emis
următoarea definiție: relațiile publice sunt o funcție managerială distinctă, care contribuie la stabilirea și
menținerea unor direcții reciproce de comunicare, înțelegere, acceptare și cooperare între o organizație
și publicurile sale. Această funcție implică gestionarea problemelor sau a evenimentelor; ajută
conducerea să fie informată despre opinia publică și să reacționeze față de ea; definește și întărește
responsabilitatea conducerii de a sluji interesul public; ajută conducerea să țină pasul cu schimbarea și
să o folosească eficient, servind ca un sistem de avertizare timpurie și de anticipare a tendințelor.; și
folosește atât cercetarea, cât și tehnicile comunicării etice, ca instrumente principale de lucru.”2
Evident, există și alte definiții, formulate de autori de prestigiu sau de organizațiile profesionale
din domeniu. Chartered Institute of Public Relations definește relațiile publice astfel: ”relațiile publice
se referă la reputație – sunt rezultatul a ceea ce faci, ceea ce spui și ceea ce spun alții despre tine.

1
Profesionist de renume în domeniul relațiilor publice, dar și scriitor, redactor și editor, Rex Francis Harlow s-a născut pe 19 iunie 1892,
în Winfield, Missouri. După absolvirea studiilor universitare, devine interesat de domeniul relațiilor publice, părăsește afacerea de familie,
obține o diplomă de master de la Universitatea din Texas, apoi parcurge ciclul de studii doctorale la Universitatea Stanford din California,
instituție de învățământ unde va deveni, apoi, profesor (1938) și va înființa primul departament de relații publice. În efortul său de a face
cunoscut domeniul relațiilor publice și de a acredita profesia de relaționist, a făcut turul Statelor Unite, susținând conferințe și sponsorizând
cursuri de scurtă durată (de o săptămână). El a pledat în permanență pentru responsabilitatea socială a profesiei,inclusiv prin elaborarea
unui cod de etică și a promovat ideea de fundamentare a activității de PR pe cercetarea sociologică și psihologică. În 1939 a fost co-
fondatorul American Council on Public Relations (viitoarea Public Relations Society of America, PRSA), organizație profesională pe care
a condus-o, în calitate de președinte, în perioada 1939 – 1947. A fondat Public Relations Institute of the West, fiind președintele acestuia
din 1948 până în 1978. A înființat, condus și editat o serie de publicații prestigioase din domeniu: Public Relations Journal (1945-1947),
The Social Science Reporter (1952-1972) și Public Relations Research Review (1958-1960). A scris 75 de cărți de specialitate. Rex
Harlow s-a retras din activitatea didactică în 1966, dar a rămas consultant de relații publice până în 1977. A fost consilierul multor
personalități din viața politică, inclusiv al președinților Herbert Hoover și Franklin D. Roosevelt. În 1970, Universitatea din Michigan l-a
declarat unul dintre cei doisprezece profesioniști ai PR-ului secolului XX. Rex Harlow a murit pe 16 aprilie 1993, în Palo Alto, California.
În onoarea sa, PRSA a instituit Premiul Rex Harlow pentru servicii deosebite în domeniul relațiilor publice, care se acordă anual.
(sursa: http://digital.library.okstate.edu/encyclopedia/entries/H/HA023.html, accesat la data de 10 octombrie 2012)
2
Dennis L. WILCOX, Glen T. CAMERON, Philip T. AULT, Warren K. AGEE, Relații publice: strategii și tactici, trad. coord. de Ion
Vaciu și Roxana Onea, București, Curtea Veche Publishing, 2009, pag. 4

3
Relațiile publice reprezintă o disciplină care urmărește reputația unui subiect, cu scopul de a câștiga
înțelegerea și sprijinul opiniei publice, precum și influențarea comportamentului acesteia. Reprezintă
efortul planificat și susținut de a stabili și menține bunăvoința și înțelegerea reciprocă dintre o
organizație și publicurile sale.”1
Prima conferință mondială a organizațiilor profesionale din domeniul relațiilor publice (The first
World Assembly of Public Relations Associations), desfășurată în Mexico City, în august 1978, a
adoptat o altă definiție: ”practica relațiilor publice constituie arta și știința socială care analizează
tendințe, prezice consecințele lor, consiliază liderii de organizații și aplică programe de acțiune
planificate, care slujesc atât interesul organizației, cât și pe cel public.”2
În anii 2011-2012, Public Relations Society of America a coordonat o amplă campanie
internațională de consultare a specialiștilor și asociațiilor de profil, în dorința de a moderniza definiția
relațiilor publice acceptată până la acel moment.3 În urma acestui efort, s-a convenit următorul enunț:
relațiile publice reprezintă procesul strategic de comunicare care construiește relații reciproc
avantajoase între organizații și publicurile lor.”4
Oricum ar fi formulate, definițiile relațiilor publice conțin o serie de cuvinte – cheie care trebuie
reținute:5
Deliberat. Activitatea de relații publice este intenționată. Ea este menită să influențeze, să câștige
încredere, să furnizeze informații și să obțină feed-back.
Planificat. Activitatea de relații publice este organizată, sistematică și continuă.
Anticipativ. Relațiile publice presupun o permanentă analiză și interpretare a reacțiilor opiniei
publice, pentru a putea identifica, din timp, atitudini și probleme care ar putea afecta activitățile
organizației.
Public(uri). Relațiile publice eficiente presupun o adaptare a mesajului comunicat la
caracteristicile diferitelor categorii de public vizate. De aceea, o planificare corectă a activității
presupune și o segmentare atentă a publicului.
Proces strategic. Relațiile publice au competenţa de a aduce în atenţia conducerii organizaţiei
punctele de vedere aparţinând diferitelor categorii de public cu care aceasta interacţionează. Totodată,
specialistul în relaţii publice are capacitatea să evalueze impactul pe care anumite decizii ale conducerii
l-ar putea avea asupra publicului, activitatea sa dobândind o importanţă aparte în adoptarea strategiilor
organizaţiei. Mai mult, activitatea de relaţii publice, în ansamblul ei, reprezintă un proces care

1
http://www.cipr.co.uk/content/about-us/about-pr, accesat la data de 10 octombrie 2012
2
Dennis L. WILCOX, Glen T. CAMERON, Philip T. AULT, Warren K. AGEE, op.cit., pag. 5
3
http://prdefinition.prsa.org/index.php/public-relations-defined-resources/, accesat la data de 15 ianuarie 2013
4
http://www.prsa.org/aboutprsa/publicrelationsdefined/#.U1txTE2_kdU, accesat la data de 15 ianuarie 2013
5
Prelucrare și adaptare după Dennis L. WILCOX, Glen T. CAMERON, Philip T. AULT, Warren K. AGEE, op. cit., pag. 5

4
presupune: o definire clară a obiectivelor și o evaluare corectă a factorilor de influență interni și externi;
formularea și implementarea strategiilor de comunicare și construcție a imaginii publice; evaluarea
progresului obținut şi operarea unor eventuale corecții asupra strategiei aplicate.
Performanță. Relațiile publice eficiente se bazează pe politici și performanțe reale. Nu se poate
construi o imagine pozitivă pe un fond de informaţie falsă despre activitatea organizaţiei.
Interes public. Activitatea de relații publice trebuie să fie reciproc avantajoasă atât organizației,
cât și publicului.
Comunicare bidirecțională. Relațiile publice înseamnă mai mult decât răspândirea
unidirecțională de materiale informative. Ele trebuie să primească permanent date și informații care să le
permită evaluarea reacției celor vizați de activitatea respectivă.
Funcție managerială. Relațiile publice au eficiență maximă când conducerea departamentului
de relații publice participă direct la luarea deciziilor conducerii organizației. În acest fel, relațiile publice
au baza informațională necesară pentru a-și îndeplini rolul de consiliere în ceea ce privește comunicarea
și relaționarea.
„Complexitatea rolului relaţiilor publice a făcut ca Societatea Relaţiilor Publice din SUA (Public
Relations Society of America - PRSA) să definească paisprezece activităţi asociate, în general, cu
relaţiile publice: (1) informarea publică (publicity), (2) comunicarea internă (internal communications),
(3) afacerile publice (public affairs), (4) managementul problemelor (issues management), (5) relaţiile
guvernamentale (government affairs), (6) relaţiile publice financiare (financial public relations), (7)
relaţiile comunitare (community relations), (8) relaţiile cu industria (industry relations), (9) relaţiile cu
minorităţile (minority relations), (10) publicitatea (advertising), (11) activităţile agentului de presă
(press agentry), (12) activităţile de promovare (promotion), (13) relaţiile cu presa (media relations),
(14) propaganda (propaganda).”1
 Informarea publică este tipul de activitate care îndeplinește exclusiv o funcție de comunicare și
presupune plasarea informației într-un mediu de comunicare – presă scrisă, radio, tv, site-uri,
newsletter-e, broșuri, publicații interne ale organizațiilor etc. Este frecventă greșeala de a pune
semn de egalitate între ”relații publice” și ”informare publică”. Cea din urmă este numai un
instrument folosit de practicienii de relații publice.
 Comunicarea internă reprezintă o activitate specifică relațiilor publice care presupune
construirea unei imagini pozitive a organizației în interiorul acesteia, publicul țintă fiind, în acest
caz, angajații, respectiv membrii ei.
 Managementul problemelor (issues management) reprezintă o funcție a relațiilor publice care
presupune identificarea potențialelor probleme și surse de risc în relația dintre o organizație și

1
Doug, NEWSOM, Judy, VanSlyke, TURK, Dean, KRUCKEBERG, Totul despre relaţiile publice, (trad. coord. de Cristina Coman), Iaşi,
Polirom, 2003, pag. 18

5
 mediul în care funcționează (social, economic, natural etc.) și acționarea în mod sistematic
pentru limitarea acestora, în scopul menținerii unei relații de încredere, reciproc avantajoase,
între organizație și publicurile ei.
 Relaţiile cu presa (media relations) – reprezintă o funcție a relațiilor publice care presupune
comunicarea cu instituțiile media și jurnaliștii pentru a face cunoscut un subiect (organizația,
persoana) și a răspunde interesului acestora pentru subiectul în cauză.
 Activităţile de promovare (promotion) – o funcție a relațiilor publice care implică activități sau
evenimente speciale, elaborate pentru a stimula interesul opiniei publice și al media pentru un
subiect (organizație, produs, persoană, cauză etc.)
 Afacerile publice (public affairs) reprezintă un domeniu al relațiilor publice care presupune
gestionarea relațiilor cu instituțiile și agențiile guvernamentale, cele ale administrației publice
centrale și locale.
 Relaţiile guvernamentale (government affairs) – reprezintă un domeniu al relațiilor publice care
presupune stabilirea și menținerea relațiilor de comunicare și cooperare dintre o organizație și
instituțiile publice care reprezintă puterea legislativă și executivă.
 Relaţiile publice financiare (financial public relations) – domeniu al relațiilor publice care
presupune comunicarea și cooperarea unei organizații cu acționarii și cu comunitatea
investitorilor.
 Relaţiile comunitare (community relations) – domeniu al relațiilor publice care presupune
comunicarea și cooperarea unei organizații cu cetățenii și cu organizațiile care reprezintă
comunitatea în care aceasta își desfășoară activitatea.
 Relaţiile cu industria (industry relations) – domeniu al relațiilor publice care presupune
comunicarea și cooperarea unei organizații cu firmele din aceeași ramură industrială (sau din
ramuri apropiate) din care face ea parte.
 Relaţiile cu minorităţile (minority relations) – domeniu al relațiilor publice care presupune
comunicarea și cooperarea unei organizații cu persoane și cu grupuri care aparțin diferitelor
minorități (etnice, rasiale, de gen etc.)
 Activităţile agentului de presă (press agentry). În principal, originile relațiilor publice sunt
legate de activitatea unui agent de presă; ea presupunea proiectarea unor evenimente care aveau
menirea să atragă atenția asupra unei persoane, organizații etc. Uneori, aceste evenimente sunt
doar înscenări, fapt care intra în contradicție cu etica profesiei de relații publice.
 Publicitatea (advertising) - este procesul plasării unor reclame identificabile, în media bine
definite, contra unor costuri cunoscute ale spaţiilor sau timpilor folosiţi pentru aceasta.1 Dincolo
de faptul că advertising-ul presupune spațiu sau timp mediatic plătit, iar relațiile publice încearcă

1
Michael J. Baker, Macmillan Dictionary of Marketing & Advertising, ed. Macmillan Business, London, 1998, p. 6
6
 să atragă atenția mass-media asupra unui subiect (organizație, persoană etc.), există și alte
elemente distinctive între cele două domenii. Funcția principală a publicității este să determine
un comportament de cumpărare a produsului, pe când cea a PR-ului este să stabilească un climat
de înțelegere și acceptare între organizație și categoriile de public cu care interacționează sau
intenționează să relaționeze în viitor; relațiile publice sunt o funcție managerială, pe când
publicitatea este un serviciu care se adresează celor interesați să genereze motivație pentru
cererea unui produs sau serviciu.
 Propaganda (propaganda) – activitate conștientă, continuă și planificată de răspândire a unor
idei care prezintă și susțin o teorie, o concepție, un partid politic etc., cu scopul de a convinge și
de a câștiga adepți. Pentru a evita confuziile dintre cele două domenii, vom sublinia câteva
elemente care stabilesc o distincție clară între ele: propaganda se referă la susținerea și
promovarea unor ideologii, pe când relațiile publice acoperă un domeniu mult mai larg (deși, și
partidele politice apelează permanent la servicii de PR); mesajul propagandistic este, de multe
ori, deformat în mod intenționat, pe când mesajele campaniilor de relații publice se bazează pe
adevăr (altfel nu ar putea câștiga și menține încrederea publicului).
O altă distincție necesară este cea între marketing și relații publice. Deși unii autori de marketing
continuă să susțină că relațiile publice reprezintă doar o sumă de tactici utilizate în marketing, cele două
domenii pot fi diferențiate foarte clar.
Conform lui Philip Kotler, ”marketingul este știința și arta de a explora, de a crea și de a furniza
valoare pentru a satisface nevoile unei piețe orientată spre profit. Marketingul identifică nevoile și
dorințele neîmplinite ale consumatorilor. El definește, măsoară și cuantifică dimensiunea unei piețe
identificabile și profitul potențial al acesteia. Punctează / identifică acele segmente (n.n. de consumatori)
pe care compania este capabilă să le servească cel mai bine, pentru care proiectează și promovează
produsele și serviciile corespunzătoare. Procesele-cheie de marketing sunt: (1) identificarea
oportunității, (2) dezvoltarea de noi produse, (3) atragerea de clienți, (4), păstrarea clienților și
loializarea lor, și (5) onorarea comenzilor”.1 Așadar, scopul marketingului este satisfacerea nevoilor
clienților și, pe această cale, asigurarea profitului organizației economice, pe când rolul relațiilor publice
este de a stabili și menține încrederea diferitelor categorii de public în activitatea organizației, fie că e
vorba de publicul cu care interacționează, fie că vizează publicuri cu care își propune să relaționeze în
viitor. Evident că există situații în care obiectivele de marketing și PR se suprapun, altele în care ele sunt
complementare dar, în ansamblu, cele două sunt funcții de management diferite.
Dincolo de diferențele clare dintre relații publice, publicitate și marketing, practicienii din cele
trei domenii sunt din ce în ce mai conștienți o organizație își va atinge mult mai eficient obiectivele dacă
adoptă o strategie de comunicare integrată.
1
http://www.kotlermarketing.com/phil_questions.shtml, accesat la data de 10 decembrie 2012

7
 Capitolul 2
Specialistul în relații publice

Dacă doriți să vă construiți o carieră în relații publice, aveți, în acest moment, o arie foarte largă
de activități în care să vă specializați: relații publice pentru mediul de afaceri (companii de producție, de
distribuție etc.); relații publice pentru diferite instituții și autorități publice centrale și locale; relații
publice financiare; relații publice pentru organizații non-profit; publice pentru instituții de învățământ și
cultură; relații publice pentru organizații și instituții din domeniul sănătății; relații publice pentru
organizațiile politice, relații publice pentru industria de divertisment etc. Se pot găsi oportunități de
practicare a acestei profesii fie în calitate de angajat al unei firme de profil, fie în departamentul de
specialitate al unei organizații, fie în calitate de consilier independent (freelancer).
Am auzit de multe ori, mai ales din partea studenților, întrebarea: ”ce trebuie să știi ca să lucrezi
în relații publice?” Este greu de definit un ”portret” al specialistului în PR, însă există o serie de
aptitudini și competențe absolut necesare practicării acestei profesii:
Bine informat și documentat. Trebuie să fiți la curent cu tot ce este nou. Pentru un bun relaționist nu
există expresia ”nu am aflat în timp util”. Din acest punct de vedere, mass-media vă sunt întotdeauna
aliate.
Capacitate de a vorbi ”pe limba celuilalt”. Întrebați-vă întotdeauna cum trebuie să spui ceva pentru ca
interlocutorul să înțeleagă cel mai bine ceea ce vreți să transmiteți. În vocabularul unui specialist în
relații publice nu există ”oamenii aceștia nu sunt în stare să priceapă!”
Talent la scris. Este esențială calitatea de a vă exprima clar, concis și coerent, într-un limbaj accesibil,
având proprietatea termenilor folosiți. În plus, cunoașterea și aplicarea corectă a regulilor gramaticale și
ortografice este absolut obligatorie. Nu uitați că scuze puerile de tipul ”m-am obișnuit să scriu fără
diacritice” sau ”n-am pus cratimele din cauza oboselii” vă descalifică definitiv ca profesioniști.
Capacitate de analiză pentru identificarea și definirea problemelor și a oportunităților. Se spune că un
bun profesionist este cel care este ”cu un pas înaintea celorlalți”, mai ales în analiza acelor situații cu
potențial de risc pentru organizații.
Creativitate. În această profesie nu poți fi eficient dacă te limitezi în permanenţă prin norme şi
șabloane. Comunicarea în relații publice presupune unghiuri noi de abordare, acel „ceva” care să atragă
și să mențină atenția publicului, strategii şi tactici diferite, deseori surprinzătoare. Publicul este interesat
de acea „haină mereu nouă” pe care o îmbracă mesajele, discursurile, campaniile de informare şi
promovare ale unei organizaţii. Poate că tocmai în creativitate constă principala provocare a PR-ului!
8
Putere de convingere. Indiferent dacă ţineţi un discurs la deschiderea unui eveniment, scrieţi un
comunicat, susţineţi o conferinţă de presă sau … doriţi să vă trimiteţi copiii la culcare mai devreme,
trebuie să convingeţi, să determinaţi publicul să creadă şi să (re)acţioneze.
Atitudine pozitivă, optimistă. Un bun profesionist va încerca să „vadă partea plină a paharului”, să
vadă ceea ce este pozitiv în oamenii cu care relaţionează şi în situaţiile cu care se confruntă. Asta nu
înseamnă naivitate, ci entuziasm şi posibilitatea de a fructifica ceea ce este în beneficiul organizaţiei
pentru care lucraţi. Inclusiv situaţiile de criză pot fi văzute ca oportunităţi (de schimbare şi de învăţare).
Răbdare şi calm. Există clienţi care „ştiu totul”, dar şi clienţi care au o mulţime de „de ce-uri”;, există
şefi care doresc să elaboraţi strategia de comunicare şi să fie gata … „ieri”; există jurnalişti care vă
interpelează, nervoşi, în conferinţa de presă; pentru toţi aceştia, dar şi pentru mulţi alţii, trebuie să oferiţi
explicaţii, motive, argumente, soluţii pe un ton moderat; uneori trebuie să temperaţi situaţiile tensionate,
alteori să mediaţi conflicte.
Sociabil. În relaţiile publice, comunicarea este esenţială; în consecinţă, cel care lucrează în acest
domeniu nu poate fi altfel decât comunicativ, prietenos, apropiat, în permanenţă în contact cu oamenii.
Din acest punct de vedere, relaţiile publice nu sunt o muncă „de birou”.
Tact şi diplomație. Această profesie vă va pune deseori în postura de a judeca rapid și cu finețe o
situație dificilă, care vă va obliga să decideţi care este cea mai bună variantă de comportare corectă,
delicată, subtilă și adecvată.
Bun ascultător. Un bun comunicator este, în acelaşi timp, şi un bun ascultător, pentru a putea înţelege
argumentele şi comportamentele celor cu care interacţionează.
Rezistent la stres. Vor fi foarte multe situaţiile în care va trebui să lucraţi „contra cronometru”, vor
exista o mulţime de factori de presiune: termene - limită, sarcini, membri ai echipei, clienţi, şefi,
activităţi care trebuie gestionate în paralel etc. Aşadar, dacă vă doriţi o meserie cu program fix, de la
9.00 la 17.00, nu aveţi ce căuta în acest domeniu!
Capacitate de a lucra în echipă. Diversitatea activităţilor din acest domeniu face aproape imposibilă o
activitate solitară. Soluţia este munca în echipă, în care fiecare are atribuţii clare.
Planificat şi organizat. Un program de relaţii publice presupune o serie de activităţi ce trebuie
planificate şi coordonate. Aceasta este una dinte sarcinile specialistului în relaţii publice, care trebuie să
aibă capacitatea de a proiecta şi de a urmări atent desfăşurarea tuturor acţiunilor în detaliu, de la
respectarea termenelor – limită, distribuirea materialelor şi derularea fiecărui eveniment etc. până la
efectuarea plăţilor şi încadrarea în bugetele stabilite.
O bună pregătire teoretică şi o cultură generală solidă. Dincolo de pregătirea de specialitate, ca
profesionist, trebuie să cunoaşteţi foarte bine domeniul în care activaţi. Mai mult, veţi constata că aveţi
nevoie de cunoştinţe solide de economie, de psihologie şi sociologie, precum şi de un bagaj de

9
cunoştinţe şi informaţii care să vă permită să abordaţi o varietate foarte largă de subiecte în relaţionările
curente. Adăugaţi la acest „bagaj” şi cunoaşterea unei limbi străine (cel puţin!).
Comportament onest şi etic. Ne referim, în acest caz, la sistemul de valori şi reguli de comportament
profesional la care se raportează, în activitatea sa, specialistul în relaţii publice. În multe situaţii, vă veţi
confrunta cu dilema luării unor decizii care să satisfacă: cerinţele conducerii organizaţiei pentru care
lucraţi ori ale clientului; interesul public; sistemul propriu de valori; codul de conduită profesională1.
Într-o lume perfectă, ele nu ar trebui să intre în contradicţie, însă realitatea vă va demonstra de multe ori
contrariul…
Apariție plăcută. Nu uitaţi că în această profesie construiţi şi menţineţi o imagine. Publicul vă va
asocia, inevitabil, cu organizaţia, compania, instituţia pentru care lucraţi. Aşadar, reţineţi că, în calitate
de om de relaţii publice, nu veţi fi niciodată „în afara programului”; oriunde veţi merge, veţi reprezenta
ceva şi veţi transmite un mesaj.
Conform datelor cuprinse în World PR Report,2 în 2012, la nivel mondial industria de relaţii
publice a continuat să crească, pentru al treilea an consecutiv, cu 7,9% (creşterea înregistrată în 2011 a
fost de 7,9%, iar în 2010 de 8,1%). Cele cinci companii multinaţionale (WPP, Omnicom, Interpublic,
Publicis şi Havas) au crescut cu o medie de 6%, dar există şi companii independente care au crescut, în
medie, cu 8,6%. Veniturile raportate de industria de PR s-au ridicat, în 2012, la aproximativ 11 miliarde
USD. În această industrie, în 2012, au fost angajaţi cu puţin peste 75.000 de persoane, în creştere faţă de
2011 (66.000).
În România, această profesie a fost recunoscută în 19973 când, în urma eforturilor primei
organizații profesionale din domeniu – Asociația Română de Relații Publice, a fost introdusă în
Clasificarea Ocupațiilor din România ocupația ”specialist în relații publice” (cod 243201). În prezent,
alături de ea, regăsim în C.O.R. și pe cea de asistent relații publice și comunicare (studii medii) – cod
333906.
În prezent, în România există programe universitare și de masterat în principalele centre de
învățământ superior, care oferă o pregătire consistentă celor care își doresc o carieră în domeniul
relațiilor publice.
Totodată, profesioniştii şi firmele de relaţii publice din România s-au reunit în asociaţii
profesionale, principalele fiind Asociaţia Română de Relaţii Publice (ARRP) şi Clubul Companiilor de
Relaţii Publice (CCRP).

1
Vezi Anexa 1, Codul de conduită profesională adoptat de International Public Relations Association (IPRA), la care au aderat o mulţime
de asociaţii profesionale naţionale.
2
http://worldreport.holmesreport.com/, accesat la data de 10 septembrie 2012
3
Ordinul MMPS nr. 893 din 16 decembrie 1997 și CNS nr. 2.527c. din 17 decembrie 1997 privind completarea Clasificării Ocupaţiilor
din România, publicat în M. Of. nr. 374 din 23 decembrie 1997
10
 Asociația Română a Profesioniștilor în Relații Publice (ARRP),1 înfiinţată în iunie 1995, este o
organizație non-profit care reuneşte profesioniști, cadre universitare, consultanți și comunicatori
instituționali, respectiv comerciali. Din momentul constituirii și până în prezent, ARRP şi-a propus să
reprezinte principalul for de susţinere și dezbatere a problematicii specifice profesiei de specialist în
relații publice din România. Totodată, prin toate demersurile şi activităţile sale, ARRP contribuie a
promovarea corectă a disciplinei relațiilor publice in Romania și la creșterea constantă și consistentă a
profesionalismului breslei.
ARRP acționează în conformitate cu Codul de la Atena și cu propriul său cod de practică
profesională, adoptat în 2008.
Clubul Companiilor de Relaţii Publice (CCRP), înfiinţat în octombrie 2003, este o asociaţie non-
profit care reuneşte câteva dintre cele mai active firme din domeniu şi care îşi propune să promoveze
activitatea şi interesele industriei de relaţii publice, contribuind la dezvoltarea unui mediu profesional
etic şi competent.

1
Informaţii preluate de pe pagina de prezentare a asociaţiei, https://www.facebook.com/ARRPRomania/info
11
 Capitolul 3
Firmele de relații publice

Firmele de relaţii publice reprezintă deja o prezenţă normală în peisajul economic actual din
România, fie că vorbim despre companii mici, cu câte 1-3 angajaţi, fie medii (10 – 15 angajaţi), fie
despre filiale ale giganţilor din domeniu. Ele oferă clienţilor o gamă deosebit de variată de servicii de
comunicare şi promovare, acţionând, în unele cazuri, ca o prelungire a departamentului de relaţii publice
al clientului, sau, în alte cazuri, când respectiva structură din interiorul organizaţiei nu există, preluând
în întregime activitatea de PR a acestuia.
Ce servicii oferă o firmă de relaţii publice?
 Consiliere în elaborarea strategiilor de comunicare şi promovare: sprijin acordat conducerii
organizaţiei pentru definirea obiectivelor de comunicare, analiza factorilor de influenţă, identificarea
categoriilor de public-ţintă, stabilirea strategiei şi a tacticilor, fixarea bugetului si a calendarului,
evaluarea programelor de comunicare şi promovare implementate din perspectiva îndeplinirii
obiectivelor strategice;
 Managementul imaginii companiei şi al brandului: consiliere în scopul creşterii notorietăţii
organizaţiei şi consolidării încrederii publicului în produsele, serviciile şi activităţile acesteia; stabilirea
identităţii potrivite şi crearea unei semnificaţii corespunzătoare a brandului; construirea şi consolidarea
relaţiilor cu clienţii bazate pe loialitatea acestora faţă de brand;
 Consiliere în relaţiile cu mass-media: stabilirea şi menţinerea unei comunicări în flux continuu
cu jurnaliştii, organizarea şi coordonarea evenimentelor pentru presă (conferinţe, briefing-uri, vizite);
elaborarea şi transmiterea materialelor destinate mass-media (comunicate, informaţii de presă etc.)
 Elaborarea şi implementarea campaniilor de comunicare: stabilirea şi elaborarea conceptului
de campanie, planificarea obiectivelor, segmentarea publicului - ţintă, fixarea conţinutului campaniei,
stabilirea bugetului, coordonarea derulării activităţilor şi evaluarea;
 Elaborarea şi implementarea campaniilor de responsabilitate socială (CSR): consilierea
conducerii organizaţiei pentru includerea obiectivelor de responsabilitate socială în strategiile şi
politicile generale ale organizaţiei; conceperea şi coordonarea campaniilor de CSR;
 Managementul comunicării în mediul on-line: conceperea şi dezvoltarea campaniilor de
comunicare în mediul on-line (site-uri, bloguri, reţele de socializare etc.), ca parte a strategiei generale
de comunicare a organizaţiei;

12
  Managementul comunicării interne: consilierea conducerii organizaţiei în scopul construirii şi
menţinerii unei imagini pozitive a organizaţiei în interiorul acesteia; conceperea şi implementarea
programelor de comunicare internă;
 Managementul comunicării în situaţii de criză: consilierea conducerii organizaţiei în scopul
identificării problemelor cu potenţial de risc, gestionarea comunicării cu mass-media şi cu celelalte
categorii de public în situaţii de criză;
 Managementul evenimentelor: conceperea, planificarea şi desfăşurarea diferitelor evenimente
ale organizaţiei – conferinţe, mese rotunde, congrese, simpozioane, aniversări, lansări de produse etc.
 Consiliere în pregătirea discursurilor: trainingul membrilor conducerii organizaţiei pentru
apariţiile şi vorbirea în public, inclusiv scrierea discursurilor şi modul de prezentare personală;
 Servicii de „corporate publishing”: realizarea materialelor informative precum broşuri,
cataloage, pliante, rapoarte anuale, publicaţii interne şi externe, newsletter-e, filme de prezentare etc.
 Cercetare şi evaluare: realizarea analizelor de imagine publică a organizaţiei, a evaluărilor
privind percepţiile şi atitudinile diferitelor categorii de public faţă de activitatea acesteia.
De ce să angajăm o firmă de relaţii publice?
Sunt foarte multe situaţiile în care companiile apelează la serviciile unei agenţii de relaţii
publice, deşi multe dintre ele au propriile lor departamente interne de PR (sau de marketing). De ce ar
face acest lucru? Din cel puţin trei motive: expertiză, creativitate şi obiectivitate. Firma dispune de
specialişti şi resurse, are o experienţă şi o credibilitate solide şi, ceea ce este foarte important, poate
analiza problemele clientului dintr-o perspectivă nouă, (poate) mai obiectivă, ca orice observator
abilitat, care vede totul „din afara” organizaţiei.
Care sunt dificultăţile colaborării dintre firma de relaţii publice şi client?
Deşi perspectiva externă aduce un plus de obiectivitate, există riscul ca firma de PR să nu
înţeleagă în profunzime specificul activităţii clientului; pentru a depăşi acest obstacol, ea are nevoie
informaţii, de o perioadă de acomodare şi de colaborarea cu angajaţii din departamentul de relaţii
publice al organizaţiei în cauză. Dacă perioada de acomodare se prelungeşte, acest lucru poate genera
frustrări; pot apărea resentimente, mai ales din partea celor care lucrează în structura de PR a clientului,
care pot înţelege apelul la consultanţă externă ca pe un semn de neîncredere în capacitatea lor de a-şi
îndeplini atribuţiile.
În plus, o firmă de relaţii publice are mai mulţi clienţi, astfel încât nici unul dintre ei nu poate
beneficia de toate resursele şi toţi specialiştii acesteia. La toate aceste motive se adaugă şi costurile, căci
consultanţa nu este niciodată ieftină…
Cu toate acestea, beneficiile pe care o companie le poate avea de pe urma colaborării cu o firmă de
relaţii publice sunt suficient de vizibile şi de consistente pentru a compensa riscurile menţionate mai sus.

13
 În prezent, la nivel internațional, tendinţa companiilor de PR este aceea de a oferi clienţilor
pachete de servicii de comunicare integrată. Aceasta duce la o mutare majoră pe piaţa relaţiilor publice –
asocierea / fuziunea cu agenţii de publicitate şi de marketing. „Până în anii 1970, cele mai mari firme de
relaţii publice erau deţinute în mod independent de membrii conducerii sau, uneori, de angajaţi,
acţionari. […] Începând cu anii `80, tendinţa este ca atât firmele de relaţii publice, cât şi agenţiile de
publicitate să facă parte din holdinguri mari, diversificate, cu acoperire globală. […] Marile
conglomerate de publicitate cumpără firme de relaţii publice din mai multe motive. Unul este tendinţa
firească de a integra diferite discipline ale comunicării în reţele <<totale de comunicare>>. Adepţii
acestei tendinţe susţin că agenţiile cu o unică specializare nu dispun de personalul şi de resursele
necesare pentru a îndeplini eficient funcţii complexe de marketing, adesea la nivel global, pentru clienţii
lor. Cu alte cuvinte, acţionând sinergic, sub stindardul unei singure corporaţii, publicitatea şi relaţiile
publice reuşesc să transmită mai bine un mesaj unitar, cu aspecte multiple. […] Al doilea motiv ţine
strict de afaceri. Firmele de publicitate şi holding-urile lor consideră că firmele de relaţii publice sunt o
investiţie promiţătoare. Conform PR Week, veniturile din publicitatea făcută diferiţilor clienţi se menţin
la aproape acelaşi nivel de cinci ani, pe când veniturile firmelor de relaţii publice s-au dublat, în acelaşi
interval de timp.”1

Tabel nr. 1
2
Primele 10 de companii de relaţii publice din lume

Locul Locul Numele companiei Ţara de Venituri - USD Venituri - USD Creştere
(2017) (2016) origine (2017) (2016) (%)
1 1 Edelman USA 893.591.000 874.968.000 2,1
2 2 Weber Shandwick USA 805.000.000 825.000.000 -2,4
3 3 FleishmanHillard USA 570.000.000 570.000.000 0
4 4 Ketchum USA 550.000.000 562.000.000 -2,1
5 5 Burson Marsteller USA 463.000.000 480.000.000 -3,5
6 7 MSL France 460.000.000 460.000.000 0
7 6 Hill and Knowlton USA 400.000.000 395.000.000 1,3
Strategies
8 8 Ogilvy USA 354.000.000 361.000.000 -1,9
9 9 BlueFocus China 321.849.607 268.675.634 12,3
10 12 Cohn & Wolfe USA 246.000.000 224.000.000 9,8
Notă: pentru multe dintre agenţiile menţionate în TOP 10, veniturile declarate cuprind şi pe cele obţinute de
filiale – inclusiv cele de cercetare, publicitate etc.; multe dintre ele operează sub brand-uri distincte, dar cu toate
acestea, raportarea veniturilor este comună.

În ceea ce priveşte piaţa de relaţii publice din România, aceasta a fost evaluată, în 2012, la peste
41,02 milioane de euro, în creștere cu 6,4% față de anul precedent. Profitul total de pe piața de PR s-a

1
Dennis L. WILCOX, Glen T. CAMERON, Philip T. AULT, Warren K. AGEE, Relaţii publice: strategii şi tactici, pag. 116 - 117
2
https://www.holmesreport.com/ranking-and-data/global-pr-agency-rankings/2018-pr-agency-rankings/top-10, accesat la data de 28
septembrie 2018
14
ridicat la 3.014.510 euro, mai mare cu 2,7% față de 2016.1 Evident, ca în orice domeniu tânăr, aflat în
expansiune, şi aici există „puncte tari” şi „puncte slabe”. O cercetare desfăşurată de Revista BIZ și
Unlock Market Research2 în 2013 a pus în evidenţă atât paşii făcuţi spre maturizarea acestei industrii,
cât şi o serie de tensiuni şi nevoi ale clienţilor.
Cercetarea s-a desfăşurat în două faze: a) colectarea şi sintetizarea datelor de la jucătorii de PR
din piaţă (agenţii active de relaţii publice şi comunicare); b) colectarea şi sintetizarea datelor de la un
eşantion reprezentativ de clienţi ai serviciilor de relaţii publice din companii de top din România
(directori de PR, de marketing şi de comunicare din industrii diferite şi din companii cu profil şi
structură internă variate).
Una dintre situaţiile analizate a fost modul în care clienţii percep relaţia cu agenţia de relaţii
publice cu care colaborează: 44% dintre respondenţi au fost mulţumiţi şi foarte mulţumiţi de aceasta;
50% spun că iau în considerare o eventuală schimbare a agenţiei peste un interval de timp de peste 3
ani, iar 20% dintre ei intenţionează să-şi schime agenţia în următorul an.
O parte dintre clienţi apreciază creativitatea specialiştilor cu care colaborează (33%),
profesionalismul şi seriozitatea (32%), consultanţa strategică/gândirea strategică (28%),
promptitudinea/viteza de răspuns (14%) şi flexibilitatea acestora (12%).
În acelaşi timp, sunt şi companii care acuză lipsa creativităţii agenţiilor de relaţii publice (16%),
costurile ridicate (12%), lipsa de abordare strategică (11%), lipsa experienţei angajaţilor (11%), lipsa de
promptitudine şi flexibilitate (11%).
Cercetarea a mai scos în evidenţă faptul că, în alegerea agenţiei de relaţii publice, contează în
primul rând seriozitatea implementării strategiilor şi atingerea obiectivelor de campanie şi brand (98%),
apoi profesionalismul echipei (95%), capacitatea strategică (93%), creativitatea (89%) şi experienţa
angajaţilor (86%). Au o importanţă mai mică cifra de afaceri (5%), premiile câştigate (12%) sau
apartenenţa agenţiei la o reţea internaţională (18%).
Conform aceluiaşi studiu, principalele servicii pentru care o companie angajează o agenţie de
relaţii publice sunt: stabilirea şi menţinerea relaţiei cu mass-media (81%), comunicarea de criză (68%),
consultanţă în comunicare integrată (63%), organizarea şi managementul evenimentelor (63%),
campanii de responsabilitate socială (61%), comunicare online (56%), media training (54%), public
affairs, advocacy, lobby (53%).
75% dintre respondenţi consideră că gradul de competenţă al agenţiilor de relaţii publice din
România este mediu. 33% dintre ei îşi doresc sa vadă îmbunătăţiri pe zona de public affairs si lobby,
considerat un domeniu încă în faza de pionierat, în care, pe de-o parte, agenţiile de PR nu au suficientă

1
Petre Barbu, Bilanțuri: Topul agențiilor de Public Relations în anul 2017, articol publicat pe site-ul Forbes Romania,
https://www.forbes.ro/bilanturi-topul-agentiilor-de-public-relations-anul-2017-119859, accesat la data de 23 septembrie 2018
2
***, Top PR Romania, articol disponibil la adresa https://www.revistabiz.ro/top-pr-romania-1218/, accesat la data de 23 septembrie
2018
15
experienţă, iar pe de altă parte nu există o înţelegere a clientului referitor la ce ar însemna relaţiile
publice în această zonă.
Şi în aria relaţiilor publice corporative, 30% dintre respondenţi spun că agenţiile de PR ar trebui
să aibă o abordare globală a problemelor clienţilor, să ofere soluţii integrate, atât tactice cât şi mai ales
strategice.
În ceea ce priveşte brand PR-ul, clienţii consideră că agenţiile de relaţii publice „suferă” de lipsă
de creativitate, campaniile sunt doar interesante, însă nu relevante şi se simte nevoia de strategii pe
termen lung, care să includă şi educarea pieţei, nu doar soluţionarea unor probleme punctuale.

Tabel nr. 2

Primele 10 de firme de relaţii publice din România, in functie de cifra de afaceri (2017)1

1
Petre Barbu, Bilanțuri: Topul agențiilor de Public Relations în anul 2017, articol publicat pe site-ul Forbes Romania,
https://www.forbes.ro/bilanturi-topul-agentiilor-de-public-relations-anul-2017-119859, accesat la data de 28 septembrie 2018
16
 Capitolul 4
Departamentul de relații publice

Departamentul de relații publice reprezintă acea structură din cadrul unei organizații care are ca
menire principală stabilirea și menținerea unei relații de înțelegere și acceptare reciprocă între
organizația în cauză și categoriile de public interesate direct sau indirect de activitatea pe care ea o
desfășoară. Practic, rolul unui astfel de departament este acela de a construi și consolida imaginea
pozitivă și, implicit, credibilitatea organizației la nivelul publicului, fie acesta intern (angajați, membri,
afiliați etc.), fie extern (clienți actuali și potențiali, firme colaboratoare, instituții ale administrației
publice, mass-media, organizații non-guvernamentale, categorii de persoane a căror activitate este
influențată, într-un fel sau altul, de organizația respectivă).
Prin toate activitățile pe care le proiectează și le pune în aplicare, departamentul de relații publice
devine o interfață care:
 ajută publicul să înțeleagă specificul activităților pe care le desfășoară organizația;
 ajută conducerea organizației să înțeleagă așteptările și reacțiile publicului, pentru a putea lua
deciziile în cunoștință de cauză.
Organizarea și dimensiunea unui departament de relații publice diferă foarte mult, fiind
dependente de domeniul în care activează organizația, de obiectivele pe care și le propune, de mărimea
și structura ei, de viziunea conducerii asupra necesității și rolului unui astfel de departament și, nu în
ultimul rând, de bugetul disponibil.
Indiferent de dimensiuni, însă, într-o astfel de structură va exista un birou de presă, unul de
analiză și strategie de comunicare, precum și alte compartimente specializate în activități de comunicare
destinate diferitelor categorii de public (în funcție de specificul organizației). Spre exemplu, în
departamentul de relații publice al unei companii listate la bursă va exista un birou de relații cu
acționarii; în departamentul de PR al unei confederații sindicale va exista și un compartiment de
comunicare internă (care menține relația cu organizațiile afiliate); dacă organizația a dezvoltat una sau
mai multe publicații (interne și externe), în cadrul departamentul de relații publice va exista un
compartiment care le gestionează etc. Activitatea fiecărui compartiment este coordonată de o persoană
care se subordonează ierarhic șefului de departament.
Spre exemplificare, iată cum funcționează departamentul de relații publice al unei instituții de
învățământ superior din SUA, University of Virginia.1

1
Informații preluate de pe site-ul Biroului de comunicare al University of Virginia, http://www.virginia.edu/universitycommunications/,
accesat la data de 21 septembrie 2011

17
 Exemplul 1 – Biroul de comunicare al Universității Virginia din S.U.A.

Misiunea acestuia este să inițieze și să desfășoare o varietate de activități de relații publice, comunicare
și de responsabilitate socială menite să sporească înțelegerea și încrederea publicului față de programele
didactice, activitatea de cercetare și celelalte servicii pe care le oferă universitatea.

Activitatea sa este structurată pe mai multe compartimente, în care lucrează 35 de persoane (conducere
și personal executiv):

a. Comunicare strategică și marketing – reprezintă compartimentul – nucleu al activității de relații

publice. Aici se dezvoltă și se implementează strategiile de comunicare publică, se formulează mesajele
principale de promovare și se colectează și se interpretează datele de marketing necesare formulării
strategiilor de comunicare eficientă.

b. Relații cu mass-media – reprezintă compartimentul care furnizează presei informații despre

activitatea didactică și de cercetare a celor 12 instituții de învățământ din cadrul universității, a celor 18
000 de studenți, a celor 10.000 de angajați (personal executiv și conducere). Totodată, biroul de relații
cu mass-media editează publicați universității – UVA Today.

c. Relaționarea cu comunitatea – este biroul care asigură legătura dintre universitate și comunitatea
din zona în care își desfășoară activitatea. Personalul acestui birou se concentrează pe comunicarea
externă, stabilirea de parteneriate și promovarea unei imagini pozitive a universității, care să contribuie
la înțelegerea și acceptarea ei de către membrii comunității.

d. Audio & video – este compartimentul care realizează toate materialele audio și video din cadrul
campaniilor de informare și promovare pe care le desfășoară universitatea. Totodată, acest
compartiment asigură relaționarea cu feluriți specialiști – cameramani, regizori, companii de producție
audio-video etc., pentru realizarea acelor materiale care presupun servicii externalizate.

e. Web Communications – este structura care asigură suportul tehnic pentru activitățile de comunicare
și promovare on-line; gestionează pagina de Internet a universității și a tuturor entităților care intră în
componența acesteia.

În cazul unei companii, activitatea de relații publice acoperă o arie largă de activități, de la relația
cu presa până la comunicarea cu investitorii, campanii de responsabilitate socială sau dialogul social.
Importanța acordată domeniului se evidențiază și prin faptul că, în consiliul de administrație al unei
companii există o persoană, de obicei cu rangul de vicepreședinte, care supervizează toată activitatea de
comunicare corporativă.

Exemplul 2 – Compania OMV Petrom SA

În cadrul companiei Petrom, activitățile specifice domeniului relațiilor publice se regăsesc în atribuțiile
a două departamente, ambele subordonate direct directorului general executiv.

a. Departamentul ”Comunicare şi Sustenabilitate" - include biroul de presă (în cadrul căruia există un
purtător de cuvânt), Comunicare internă şi relaţii publice, Advertising şi Branding, Sponsorizări,
Evenimente şi Online.

b. Relația cu investitorii reprezintă o diviziune a departamentului ” Strategie, Dezvoltare corporativă şi

Relaţii cu investitorii”. Obiectivul principal al acesteia este să acţioneze ca o interfaţă de informaţii şi
comunicare între conducerea companiei şi pieţele de capital, asigurând o bună transmitere a
informaţiilor strategice, financiare şi operaţionale către acționari, potențialii investitori și comunitatea
financiară în general. 18
 În instituțiile publice din România, departamentele de relații publice se structurează, în principal,
în jurul celor două tipuri de activități impuse de legislația în vigoare – cea de relaționare cu mass-media
și cea de asigurare a accesului cetățeanului la informațiile considerate de interes public. Plecând de la
acestea, fiecare instituție își construiește organigrama structurii de comunicare potrivit specificului
activității, interesului arătat acestui domeniu și bugetului alocat.

Exemplul 3: Direcția de informare și relații publice a Ministerului Apărării Naționale1 face

parte din Departamentul pentru relația cu Parlamentul și informare publică și are următoarea
structură:

4.1. Asigurarea liberului acces la informațiile de interes public

Instituțiile publice din România au obligația legală de a stabili în organigramă o structură de

relații publice (sau de a-și desemna persoane) care să îndeplinească cel puțin două obiective:
comunicarea cu mass-media și asigurarea accesului cetățeanului la informațiile de interes public.1
Conform Legii nr. 544/2001, această obligație revine oricărei autorități ori instituţii publice care
utilizează sau administrează resurse financiare publice, oricărei regii autonome, companii naţionale,
precum şi oricărei societăți comerciale aflată sub autoritatea unei autorităţi publice centrale ori locale

1
Vezi Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare,
însoţită de Hotărârea Guvernului nr. 123 /2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii 544 2001
privind liberul acces la informaţiile de interes public.
19
şi la care statul român sau, după caz, o unitate administrativ-teritorială este acţionar unic ori
majoritar. (Vezi Anexa 2)
Considerăm că art. din lege care definește termenul de ”autoritate sau instituție publică” ar trebui
completat astfel încât să includă și acele autorități publice care nu utilizează resurse financiare publice,
precum Banca Națională a României.
Tot în sensul legii menționate, prin ”informație de interes public se înţelege orice informaţie
care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice,
indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei”1. Și aici considerăm că
legea ar trebui să facă o distincție mai clară între informația de interes public, informația publică și
documentul de interes public. Practica a demonstrat că există situații în care o informație de intere
public devine publică numai de la un anumit moment sau situații în care o informație care intră în
categoria celor de interes public este cuprinsă într-un document care nu poate fi făcut public în totalitate.
Există o serie de informații de interes public pe care instituția trebuie să le comunice la cererea
diferiților petenți, iar altele pe care trebuie să le ofere din oficiu – structura organizatorică, atribuțiile
departamentelor, numele persoanelor din conducere și programul de audiențe al acestora, sursele
financiare, bugetul și bilanțul contabil, programele și strategiile proprii etc.2; totodată, instituția este
obligată să-și definească și să facă publică o listă cuprinzând documentele de interes public, precum și
una în care sunt enumerate categoriile de documente produse și/sau gestionate, potrivit legii.
Accesul la informațiile publice oferite din oficiu se realizează fie prin afișare la sediul instituției,
fie prin publicare în Monitorul Oficial al României, pe pagina de Internet, în publicații proprii ori în
mijloace de informare în masă. Ele pot fi consultate și la sediul instituției, în spații special destinate
acestui scop; totodată, ele trebuie publicate într-un buletin informativ ce se actualizează anual. Tot din
oficiu se dă publicității un raport periodic de activitate al instituției publice (cel puțin anual), raport care
va di publicat și în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.
Orice persoană are dreptul să solicite (verbal sau în scris) și să primească de la autoritățile și
instituțiile publice informațiile de interes public, cu respectarea procedurii prevăzute de lege. Pentru a
nu exista confuzii cu privire la modul în care acestea pot fi obținute (ce trebuie să cuprindă cererea
scrisă, unde se depune în cât timp se primește răspunsul etc.), recomandăm ca biroul de informare
publică să redacteze un ghid al solicitantului, care să fie permanent la dispoziția celor interesați.
Termenele pentru comunicarea în scris a unui răspuns sunt:
a) 10 zile lucrătoare pentru comunicarea informației de interes public solicitate, dacă aceasta a
fost identificată în acest termen;

1
Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, art. 2
2
Vezi art. 5 al Legii nr. 544/2001

20
 b) 10 zile lucrătoare pentru transmiterea unui răspuns intermediar prin care petentul este anunțat
că identificarea informației solicitate necesită un timp mai îndelungat, astfel că intervalul în care
va primi răspunsul se prelungește la maxim 30 de zile lucrătoare;
c) 5 zile lucrătoare pentru transmiterea refuzului de comunicare a informației solicitate și a
motivării refuzului.
Persoanele care efectuează studii și cercetări în interes propriu (ex. realizarea lucrării de licență,
de doctorat etc.) sau în interes de serviciu, au acces la fondul de documentare al instituției publice, în
condițiile legii, însă ele trebuie să înțeleagă că nu pot invoca Legea nr. 544/2001 pentru a cere autorității
să facă (în locul lor) analize de date, sinteze sau prognoze pentru a răspunde unei solicitări. Totodată,
asigurarea accesului la informațiile de interes public nu trebuie confundată cu activitatea instituției
publice de răspunsuri la petiții și audiențe.
În cazul în care o persoană nu a primit nici un răspuns la solicitarea sa, ori consideră că răspunsul
este nesatisfăcător, are la dispoziție 30 de zile pentru a depune o reclamație administrativă la sediul
instituției. Reclamația este analizată de o comisie constituită exclusiv în acest scop. Dacă, în urma
cercetării administrative se constată că reclamația este întemeiată, petentul va primi răspunsul în maxim
15 zile. Solicitantul care, după primirea răspunsului la reclamația administrativă, se consideră în
continuare lezat în drepturile sale prevăzute de lege, poate face plângere la secția de contencios
administrativ a tribunalului, in termen de 30 de zile. Plângerea, ca și eventualul recurs la curtea de apel,
sunt scutite de taxa de timbru.

4.2. Biroul de presă

Biroul de presă este acea structură din cadrul departamentului de relaţii publice al unei
organizaţii, care are ca scop stabilirea şi menţinerea relaţiilor de comunicare dintre aceasta şi mass-
media. Practic, biroul de presă reprezintă interfaţa dintre organizaţie şi categoriile de public cu care
interacţionează (sau îşi propune să relaţioneze în viitor), prin intermediul mass-media.

Public

Birou de
presă
Public

Organizaţie
Public
Mass-media

Fig. 1 Rolul biroului de presă din cadrul unei organizaţii

21
 Putem spune că activitatea biroului de presă are trei obiective generale:
 să stabilească şi să menţină o relaţie de comunicare continuă şi coerentă cu mass-media, în
beneficiul organizaţiei din care face parte;
 să informeze publicul, prin intermediul mass-media, cu privire la activitatea organizaţiei pe care
o reprezintă, contribuind, în acest fel, la crearea şi menţinerea unei imagini publice pozitive a
acesteia;
 să comunice în interiorul organizaţiei orice informaţie apărută în mass-media cu privire la
activitatea acesteia sau care ar putea influenţa activitatea pe care o desfăşoară.
În organizaţiile mari, biroul de presă face parte din departamentul de relaţii publice, iar persoana
care coordonează biroul se subordonează ierarhic şefului de departament care, la rândul său, se află în
relaţie directă de subordonare faţă de conducerea organizaţiei. În organizaţiile mai mici, unde nu există
structură de relaţii publice, biroul de presă se află în subordinea directă a conducerii.1
Este normal să fie aşa, deoarece una dintre calităţile unui birou de presă eficient este viteza de
reacţie. Ori, aceasta este condiţionată de rapiditatea şi coerenţa cu care circulă informaţia între
conducere şi persoana care coordonează activitatea curentă de comunicare cu mass-media. Din acest
punct de vedere, un bun coordonator al biroului de presă trebuie:2
 să ştie tot ce se întâmplă sau se va întâmpla important în organizaţie, pentru a putea reacţiona
rapid şi corect în cazul în care presa solicită anumite informaţii;
 să cunoască deciziile luate de conducere şi să poată contribui la orientarea lor corectă din
perspectiva impactului lor comunicaţional;
 să cunoască ceea ce se întâmplă în mod curent în organizaţie, pentru a putea selecta acele
informaţii ce pot constitui subiecte de interes pentru presă şi care, cu acordul conducerii
organizaţiei, pot fi transmise mass-media;
 să poată urmări şi chiar prevedea evoluţia unor evenimente din activitatea organizaţiei, îndeosebi
a celor cu potenţial de criză;
 să poată obţine cooperarea permanentă a personalului din diferitele departamente ale
organizaţiei, să aibă o poziţie ierarhică suficient de importantă pentru a nu fi blocat în activitatea
sa de diferitele persoane aflate în funcţii de conducere de pe eşaloanele intermediare;

1
Instituţiile şi autorităţile publice reprezintă un caz special în ceea ce priveşte comunicarea cu presa, în sensul că, în
România, există reglementări distincte privind obligativitatea unei astfel de activităţi, în scopul creşterii transparenţei şi
responsabilităţii. Pentru detalii, consultă Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public cu
modificările şi completările ulterioare, însoţită de Hotărârea Guvernului nr. 123 /2002 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii 544 2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public. Vezi şi Anexa 2 a prezentei
lucrări.
2
Preluare şi adaptare după Cristina Coman, Relațiile publice și mass-media, Iași, Polirom, 2004, pag. 74

22
  să evite dependenţa celor care lucrează în biroul de presă de serviciile de marketing sau de
publicitate.
Instituţiile şi autorităţile publice reprezintă un caz special
Activităţi specifice biroului de presă
Luând în considerare cele trei obiective generale ale unui birou de presă, putem spune că
activităţile acestuia se împart în:
a. Activităţi care vizează relaţionarea cu mass-media
i. Fişierele de presă constituie baza activităţii de relaţionare cu instituţiile media. Pentru a
avea o comunicare bună cu mass-media, trebuie să ştii cui te adresezi, care sunt media interesate de
informaţiile provenite din organizaţie, ce jurnalişti lucrează la un post de televiziune sau la o revistă,
cărui trust de presă aparţine un post de radio sau un ziar etc.
O bază de date cu fişiere bine documentate permite:
 „identificarea jurnaliştilor din instituţiile de presă care ar putea fi interesate de
informaţiile distribuite;
 trimiterea comunicatelor, a dosarelor de presă, a invitaţiilor la conferinţele de presă sau
pentru voiajele de presă către persoanele potrivite, în momentele potrivite;
 menţinerea legăturii cu jurnaliştii, după ce li s-a transmis o anumită informaţie;
 reacţia promptă după ce o anumită informaţie a fost pusă în circulaţie de către presă.”1
Nu confundaţi fişierele de presă cu o listă cu numele jurnaliştilor, numerele de telefon şi adresa
acestora de e-mail! Ele sunt baze de date care cuprind, în principal, două categorii mari de informaţii:
cele referitoare la instituţiile de presă şi cele referitoare la jurnalişti.
Instituţiile de presă pot fi clasificate după ritmul de apariţie, după domeniu, după zona de
apariţie, după publicul-ţintă etc. În crearea fişierelor de presă vom utiliza acele criterii de clasificare pe
care le considerăm cele mai utile în activitatea biroului de presă. Ele vor cuprinde cel puţin următoarele
date:
 numele publicaţiei / postului / agenţiei de presă / site-ului;
 date de contact (adresă, telefon, fax, e-mail, pagină web);
 numele persoanelor din structura de conducere şi datele lor de contact;
 numele redactorului-şef şi datele de contact;
 numele responsabililor de departamente sau de rubrici şi datele lor de contact;
 numele şi funcţia jurnaliştilor din departamentele / redacţiile cu care colaboraţi şi datele
lor de contact;
 grupul de presă din care face parte instituţia;

1
Cristina Coman, Relațiile publice și mass-media, Iași, Polirom, 2004, pag. 94

23
  periodicitatea apariţiilor, respectiv a programelor, emisiunilor care ne interesează;
 tiraje / rate de audienţă;
 caracteristicile publicului căruia se adresează;
 alte informaţii referitoare la subiecte tratate cu predilecţie de aceste instituţii (dacă este
cazul).
Fişierele referitoare la jurnalişti vor cuprinde cel puţin următoarele:
 nume, prenume;
 funcţie;
 instituţia de presă la care este angajat;
 domeniul de activitate şi specializarea (ex: social – sindicate);
 date de contact (adresă, telefon, fax, e-mail, pagină web);
 ultimele documente transmise de organizaţia dumneavoastră;
 materialele realizate în ultima perioadă (6 luni – 1 an) referitoare la organizaţia
dumneavoastră;
 evidenţa participării jurnalistului la evenimentele organizaţiei dumneavoastră;
 alte informaţii / observaţii.
Este evident că o asemenea cantitate de date este rodul unei munci minuţioase de cercetare şi
sintetizare a informaţiilor referitoare la instituţiile media şi la jurnalişti. Activitatea nu se opreşte nici
după completarea tuturor rubricilor de mai sus, caci fişierele de presă trebuie actualizate periodic.
Jurnaliştii migrează frecvent de la un post de televiziune la altul, colaborează cu mai multe publicaţii în
acelaşi timp; instituţiile de presă apar şi dispar (uneori cu o rapiditate uimitoare), astfel că datele se
modifică permanent.
ii. Comunicarea cu jurnaliştii presupune, pe de o parte, transmiterea informaţiilor
considerate de interes către mass-media, iar pe de altă parte, formularea răspunsurilor la solicitările
jurnaliştilor privind activităţile organizaţiei pe care o reprezentaţi. O bună comunicare cu presa implică
o conlucrare permanentă cu jurnaliştii, în limitele profesionale şi deontologice ale fiecărei profesii. Nu
uitaţi că partenerul dumneavoastră de comunicare este, teoretic, instituţia media, dar practic, jurnalistul.
Evident că, în acest parteneriat, nici una dintre părţi nu uită obiectivele celeilalte; însă, la fel de adevărat
este că fiecare are nevoie de celălalt. Jurnalistul va aprecia capacitatea unui birou de presă de a oferi
informaţii reale, complete, în timp scurt şi într-o formă adecvată, iar specialistul în relaţii publice va
respecta obiectivitatea jurnalistului în redarea informaţiei, documentarea prealabilă şi echidistanţa cu
care tratează un subiect de presă.
iii. Pregătirea materialelor şi organizarea evenimentelor pentru presă
Una dintre activităţile principale ale biroului de presă este să elaboreze materialele destinate
jurnaliştilor, fie că acestea vor fi transmise din iniţiativa organizaţiei, fie ca răspuns la întrebările

24
jurnaliştilor. Nu uitaţi că orice informaţie care iese din biroul de presă are caracter oficial, de aceea
obţineţi acordul conducerii organizaţiei pentru difuzarea acesteia.
Tot în sarcina biroului de presă intră şi organizarea evenimentelor destinate jurnaliştilor -
conferinţe şi briefing-uri, vizite sau voiaje de presă.
iv. Acreditarea jurnaliştilor este o activitate specifică biroului de presă prin care organizaţia
acordă un accept formal pentru ca un jurnalist, fie el reprezentant al unei instituţii media, fie în nume
propriu (în calitate de freelancer) să participe la activităţile organizaţiei destinate presei.
Există voci care argumentează în favoarea acreditării jurnaliştilor, considerând că, în acest fel
relaţia dintre jurnalist şi organizaţie se personalizează şi devine mai eficientă. Un jurnalist acreditat la o
instituţie se specializează, practic, în domeniul respectiv, volumul de informaţie primit şi comunicarea
continuă cu instituţia în cauză conducând, în timp, la o înţelegere mai aprofundată a subiectelor
specifice. De obicei, instituţiile publice (mai ales cele centrale – instituţia prezidenţială, guvernul,
ministerele etc.) sunt cele care practică procedura de acreditare a jurnaliştilor.
Alte voci consideră că acreditarea poate fi folosită ca o formă de limitare a accesului la
informaţie al jurnaliştilor.
Oricum, dacă organizaţia pe care o reprezentaţi decide acreditarea jurnaliştilor, procedura
presupune următorii paşi: instituţia media depune o cerere la biroul de presă al organizaţiei,
nominalizând jurnalistul sau echipa pentru care se cere acreditarea; biroul de presă înregistrează datele
persoanelor în cauză (nume, prenume, date de identificare, date de contact, fotografie, eventual alte
date); biroul de presă confirmă acreditarea şi emite legitimaţia de acreditat (nominală, netransmisibilă).
De obicei, biroul de presă construieşte un formular de acreditare pe care solicitantul îl completează cu
datele necesare (vezi Anexa 3)
Există şi practica acreditării temporare, valabilă numai pe perioada desfăşurării unor evenimente
– spre exemplu Summit-ul NATO la Bucureşti, vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti etc.
b. Activităţi care vizează relaţionarea cu conducerea organizaţiei
Comunicarea directă şi continuă cu membrii conducerii organizaţiei este o condiţie esenţială a
funcţionării unui birou de presă. Dacă relaţia este „fracturată” din motive care ţin de neîncredere, de
dorinţa de a monopoliza relaţia cu jurnaliştii sau din diferite alte raţiuni, va avea de suferit întreaga
organizaţie.
Coordonatorul biroului de presă este expertul care consiliază conducerea în ceea ce priveşte
relaţionarea cu mass-media; este cel care sesizează apariţia în presă a unor informaţii şi comentarii
referitoare la activitatea organizaţiei şi propune conducerii un anumit tip de reacţie. Tot el este cel care
poate propune iniţierea unor campanii de informare a presei sau organizarea unor evenimente care să
ducă la înţelegerea corectă şi completă a unor subiecte legate de activitatea curentă.

25
 Dacă există solicitări din partea jurnaliştilor pentru obţinerea unui interviu sau a unei declaraţii a
conducerii organizaţiei pe un anumit subiect, discuţiile preliminare sunt purtate de reprezentantul
biroului de presă.
În cazul unor situaţii de criză, coordonatorul biroului de presă face parte din echipa de gestionare
a crizei, rolul său fiind de interfaţă (singura autorizată) între organizaţie şi jurnalişti. În cadrul biroului
de presă se redactează o serie de comunicate – standard care pot fi unor adaptate la situaţia respectivă, se
elaborează seturi de răspunsuri la întrebările frecvente care ar putea fi primite din partea presei şi se face
tot posibilul ca să nu existe „voci neautorizate” din cadrul organizaţiei, care să emită către jurnalişti
puncte de vedere proprii, opinii personale etc. cu privire la situaţia care a generat starea de criză.
c. Activităţi care vizează relaţionarea cu departamentele executive ale organizaţiei
În cadrul unei organizații există o multitudine de informații cu caracter public, rezultate din
activitatea curentă, ce pot constitui subiecte de interes pentru mass-media, numai că ele se află în
”gestiunea” departamentelor executive. Biroul de presă trebuie să stabilească o procedură prin care
astfel de informații îi sunt transmise, cu o anumită regularitate. Această activitate este, deseori,
percepută de unii șefi de departamente fie ca pe o sarcină suplimentară îngreunează inutil activitatea
curentă (”noi avem multe lucruri importante de făcut și ne pierdem timpul cu transmiterea unor date
către biroul de presă”), fie ca pe o atribuție a celor care lucrează în cadrul biroului de presă și pe care
aceștia o transferă în mod abuziv celor din departamentele executive (”noi trebuie să facem și munca
celor de la biroul de presă”).
După ce a adunat o cantitate de informație din interiorul organizației, biroul de presă are sarcina
să o evalueze și să selecteze ceea ce ar putea fi transformat în informație de presă.
Există și cazuri în care analiza informațiilor primite de la departamentele de specialitate pun în
evidență elemente sensibile, care prezintă risc potențial de criză. Dincolo de faptul că ele trebuie imediat
semnalate conducerii organizației, biroul de presă va urmări cu precădere evoluția lor, colectându-se
toate datele necesare pentru a avea o reacție rapidă și fundamentată, în cazul unor eventuale solicitări
din partea jurnaliștilor.
d. Activităţi care vizează informaţiile din mediul extern al organizaţiei
O activitate specifică biroului de presă este şi cea cunoscută sub numele de „revista presei”; ea
constă în monitorizarea permanentă a mass-media, în scopul selectării acelor informaţii referitoare la
activitatea organizaţiei, precum şi a celor care intră în sfera de interes a acesteia.
Deşi este migăloasă şi, de la un punct încolo, chiar rutinieră şi obositoare, revista presei devine
un instrument extrem de util organizaţiei, dacă este folosit eficient. El se distribuie zilnic conducerii
organizaţiei care poate să-şi orienteze astfel unele decizii, inclusiv în privinţa comunicării cu jurnaliştii
(ex. poate să solicite biroului de presă să transmită o informaţie de presă, să ia legătura cu un jurnalist
pentru clarificarea şi completarea unor informaţii etc.).

26
 Totodată, este normal ca la revista presei să aibă acces şi şefii departamentelor executive din
cadrul organizaţiei, deoarece anumite informaţii apărute în media pot influenţa activitatea curentă a
acestora. Mai mult, există organizaţii care postează această monitorizare zilnică pe reţeaua de Intranet,
astfel încât toţi cei care lucrează în departamentele de specialitate să aibă acces la materialele de presă
selectate.
În acelaşi timp, revista presei constituie baza de informaţie pentru analiza zilnică de imagine ce
se realizează la nivelul departamentului de relaţii publice. Dacă există un compartiment distinct de
analiză şi sinteză a informaţiei, biroul de presă direcţionează zilnic revista presei către acesta; dacă nu,
analiza de imagine rămâne tot în sarcina biroului de presă.
Datorită numărului din ce în ce mai mare de mijloace de comunicare în masă care trebuie
monitorizate (ziare şi reviste în format scris şi on-line, posturi de radio şi televiziune, fluxuri de ştiri ale
agenţiilor de presă, site-uri) şi a resurselor umane care trebuie utilizare în acest scop, există organizaţii
care preferă externalizarea serviciului, apelând la firme de specialitate care livrează biroului de presă, în
fiecare dimineaţă, revista presei în format on-line.

4.3. Purtătorul de cuvânt

Purtătorul de cuvânt reprezintă o piesă deosebit de importantă în arhitectura structurii de relații

publice a unei organizații; el este, practic, purtătorul secundar de imagine al organizației respective,
ținând locul conducătorului acesteia în relația cu mass-media.
Este nevoie de un purtător de cuvânt? Cu siguranță, da. Practica a demonstrat în nenumărate
situații că:
 un conducător de organizație nu poate fi permanent la dispoziția jurnaliștilor;
 Există persoane aflate la conducerea diferitelor organizații care sunt foarte buni profesioniști,
manageri competenți, dar nu posedă, în mod necesar, abilități de comunicare;
 apariția permanentă a conducătorului organizației în fața jurnaliștilor conduce, în timp, la
erodarea imaginii publice a acestuia; în consecință, existența unui purtător de cuvânt (care
comunică permanent cu mass-media) va permite celui ce deține funcția de conducere să apară în
fața presei numai în situații deosebite, conferind o semnificație mult mai mare mesajului său (de
câte ori pe an apare președintele SUA în fața jurnaliștilor acreditați la Casa Albă?);
 purtătorul de cuvânt poate motiva, în fața jurnaliștilor, că nu deține informațiile solicitate, că nu
este abilitat să răspundă la o întrebare sau că problema este încă în analiză și nu a fost formulată
o poziție oficială a organizației referitor la un anumit subiect cu grad mare de sensibilitate; ori,
conducătorul organizației nu poate da astfel de răspunsuri!

27
  contrar opiniei unor lideri de organizații, care consideră că gestionarea relației cu mass-media
este atributul exclusiv al funcției pe care o dețin, purtătorul de cuvânt nu le știrbește autoritatea
în fața jurnaliștilor. Conținutul declarațiilor acestuia nu reprezintă altceva decât punctul de
vedere oficial al organizației cu privire la un subiect, iar informațiile către presă sunt transmise
doar cu girul conducerii.
Este mai eficient un purtător de cuvânt care vine din lumea presei? Există conducători de
organizații care preferă să-și desemneze, pentru poziția de purtător de cuvânt, un fost ziarist, pe
considerentul că ”îi cunoaște bine pe jurnaliști și poate să discute altfel cu ei”. Este greu de spus ce
înseamnă această ”discuție altfel”. Este adevărat că un bun practician de relații publice trebuie să
cunoască specificul muncii unui jurnalist, iar o persoană care a lucrat într-o instituție media știe cum
funcționează o redacție și are experiența redactării materialelor de presă. Mai mult, ea poate folosi
relațiile acumulate pentru a colabora cu jurnaliștii într-o manieră deschisă și corectă. Dacă, însă,
conducătorul instituției speră că fostul jurnalist, aflat acum în poziția de purtător de cuvânt, poate să
influențeze deciziile colegilor de presă privind publicarea unor materiale despre organizație, se înșală.
Un purtător de cuvânt trebuie să știe că legătura sa cu jurnaliștii este una bazată pe colaborare,
profesionalism și respect reciproc; în această relație, însă, jurnalistul rămâne persoana care caută știrea,
noul, chiar senzaționalul, de preferat în exclusivitate, iar purtătorul de cuvânt este cel care servește
interesele organizației și exprimă poziția oficială a acesteia în spațiul public. Un jurnalist nu va scăpa
niciodată ocazia de a obține informații sau de a cita declarația unui purtător de cuvânt, chiar dacă acesta
este fostul său coleg de redacție.
Având în vedere specificul activității de comunicare al unei organizații, considerăm că,
indiferent care ar fi fost activitatea sa anterioară, un bun purtător de cuvânt trebuie să fie și specialist în
domeniul relațiilor publice. Totodată, este necesar:
 ”să cunoască toate aspectele legate de activitatea organizației pe care o reprezintă, obiectivele și
strategiile, încât să poată da răspunsuri în consens cu politica acesteia;
 să fie la curent cu toate deciziile conducerii organizației și să aibă girul liderului acesteia, pentru
tot ceea ce face;
 în tot ceea ce exprimă în numele și în interesul organizației, să nu ignore interesul public;
 să se exprime clar, corect, coerent și convingător;
 să aibă capacitatea de a anticipa ceea ce doresc jurnaliștii să afle, astfel încât să-și identifice la
timp informațiile necesare formulării răspunsurilor;
 să cunoască specificul genurilor și formatelor jurnalistice, pentru a putea face față solicitărilor
jurnaliștilor;
 să cunoască preocupările anterioare ale jurnaliștilor cu care interacționează, zona lor tematică,
tipul de materiale de presă pe care le realizează și, în genere, atitudinea lor față de organizație;

28
  să nu fie pasiv sau defensiv – purtătorul de cuvânt răspunde întrebărilor jurnaliștilor dar, în
același timp, trebuie să sublinieze aspectele și să transmită mesajele pe care le consideră
importante pentru organizație;
 să ofere răspunsuri directe, fără exagerări, fără informații false, fără agresivitate, fără să se
pripească în declarații;
 să nu răspundă la întrebările la care nu are informații clare ci să se angajeze că va obține și va
transmite, în cel mai scurt timp, datele solicitate (și să-și țină promisiunea!);
 să evite simpla formulă ”nu comentez” și să explice, în mod onest, de ce nu poate să dea răspuns
la o întrebare;
 să știe să treacă ușor de la aspectele negative la cele pozitive, să pună în evidență preocuparea,
eforturile organizației pentru a ameliora o situație, pentru a repara o eroare, pentru a rezolva
problema în cauză;
 să-și păstreze întotdeauna calmul, amabilitatea și fermitatea, chiar dacă întrebările jurnaliștilor
devin agresive.”1
Care este relația dintre purtătorul de cuvânt și biroul de presă? În unele organizații, purtătorul
de cuvânt conduce și activitatea biroului de presă, pe când în altele, cele două funcții sunt ocupate de
persoane diferite. Deși ambele variante au atât avantaje cât și dezavantaje, o considerăm funcțională mai
degrabă pe a doua.
Purtătorul de cuvânt se subordonează direct conducătorului organizației și practic, îi ține locul în
fața mass-media. În consecință, el are o autonomie aparte și un grad crescut de libertate de mișcare (el îl
însoțește, ba uneori îl reprezintă pe liderul organizației la diferite evenimente unde sunt prezenți în
special reprezentații presei) care nu-i permite, întotdeauna, să se ocupe și de activitățile curente ale unui
birou de presă. Condiția esențială este ca cei doi – purtătorul de cuvânt și conducătorul biroului de presă
să colaboreze, să-și coordoneze inițiativele, astfel încât să nu apară nesincronizări sau activități dublate.
Mai mult, relația de colaborare și încredere ridicată care ar trebui să existe între lider și purtătorul
său de cuvânt face ca, uneori, cel din urmă să-și încheie activitatea odată cu finalul mandatului primului
(purtătorul de cuvânt vine și pleacă odată cu conducătorul organizației). În aceste condiții, nu este
eficient ca, la fiecare schimbare a structurii de conducere (situație des întâlnită mai ales în instituțiile
publice), să ”decapitezi” și biroul de presă.

1
Preluare și adaptare după Cristina Coman, Relațiile publice și mass-media, Iași, Polirom, 2004, pag. 90 - 91

29
 Capitolul 5
Instrumente de comunicare cu mass-media

5.1. Specialiști în relații publice și jurnaliști

Toate studiile care au ca obiect relaţia dintre specialiştii în relaţii publice şi jurnalişti subliniază o
idee comună: aceasta este o relaţie complexă şi ambiguă, uneori cu momente de tensiune, alteori de
colaborare, dar în mod sigur obligatorie.
Jean Charron,1 membru al unui grup de cercetare din cadrul Universităţii Laval, Quebec,
consideră că relaţia dintre cele două categorii profesionale se înscrie pe trei coordonate principale –
cooperare, conflict şi negociere. Cooperarea rezultă din „natura funcţională a raporturilor profesionale
dintre cele două categorii”.2 Rolul jurnalistului este acela de a produce ştiri despre tot ceea ce se
întâmplă în lume; pentru aceasta, el are nevoie de surse de informaţii, iar unele dintre acestea sunt
specialiştii în relaţii publice. Pe de altă parte, există o serie de persoane, organizaţii, instituţii care
depind de jurnalişti pentru a ajunge la publicurile lor. Mesajul acestora este construit şi transmis de
aceeaşi specialişti în PR, a căror activitate principală o reprezintă distribuirea de informaţii, şi care
depind astfel de munca jurnalistului. În acest fel, dependenţa este, practic, bilaterală. Ea poate scădea în
intensitate, în măsura în care jurnalistul poate obţine aceeaşi informaţie de la o altă sursă, iar specialistul
în relaţii publice poate să-şi plaseze mesajele către publicul vizat, cu (cel puţin) acelaşi efect, folosind
alte canale şi suporturi.
Indiferent de intensitatea ei, dependenţa dintre cele două categorii profesionale este de neocolit;
în consecinţă, jocul negocierii se desfăşoară pe două planuri: schimbul de resurse (informaţii şi
vizibilitate) şi regulile care coordonează aceste schimburi.
Este evident că, între anumite limite, şi jurnalistul, şi specialistul în relaţii publice vor dori să
aibă controlul asupra informaţiei produse şi transmise, însă niciunul nu va deţine, vreodată, monopolul.
Pe de o parte, jurnalistul foloseşte informaţia provenită de la departamentul de PR; pe de altă
parte, jurnalistul consideră că PR-ul are tendinţa de a manipula informaţia pe care o transmite, în sensul
formulării mesajului astfel încât să favorizeze organizaţia pentru care lucrează. Evident, jurnaliştii sunt
în avantaj, în sensul că au posibilitatea să verifice informaţia primită apelând la o sursă paralelă; în
practică, verificarea nu mai are loc, fie din cauza lipsei de timp, fie din comoditate, fie din lipsă de

1
Jean Charron, Relations Between Journalists and Public Relations Practitioners: Cooperation, Conflict and Negotiation, Canadian
Journal of Communication, vol 14, no. 2 (1989), pag. 41 – 54, http://www.cjc-online.ca/index.php/journal/issue/view/52/showToc, accesat
la data de 12 august 2012
2
Jean Charon, op.cit, pag. 42

30
profesionalism. Există şi situaţii în care jurnalistul nu are la dispoziţie surse alternative şi atunci, într-
adevăr, depinde în totalitate de specialistul în relaţii publice.
Ce altceva mai reproşează jurnaliştii? „Înregimentarea” PRului, subordonarea totală faţă de
interesele organizaţiei pentru care lucrează şi incapacitatea de a oferi presei informaţiile cerute, în
timpul solicitat; lipsa de acurateţe în redactarea materialelor; strecurarea unor elemente de auto-
promovare în materialele destinate presei; dificultăţile de contactare a persoanelor desemnate pentru
relaţia cu presa în momentele în care jurnalistul are neapărată nevoie de o informaţie sunt doar câteva
dintre nemulţumirile jurnaliştilor faţă de specialiştii în relaţii publice.
La rândul lor, relaţioniştii îi acuză pe jurnalişti că nu se documentează suficient asupra unui
subiect, că publică informaţii neverificate sau că preiau din materialele transmise de departamentele de
relaţii publice numai o parte dintre informaţii, pe care le scot din context, le distorsionează şi/sau le
interpretează.
Alte nemulţumiri se leagă de tendinţa reprezentanţilor mass-media de a ocoli departamentele de
PR, căutând informaţia oriunde altundeva, în interiorul organizaţiei sau de ignorarea multor materiale pe
care departamentele de relaţii publice le transmit cu regularitate.
Dincolo de reproşurile reciproce, un lucru este cert: profesioniştii aparţinând celor două domenii
sunt conştienţi că o parte semnificativă din activitatea fiecăruia depinde de munca celuilalt. De aceea ei
vor continua să „joace împreună”, depăşind tensiunile, situaţiile conflictuale şi nemulţumirile care,
inevitabil, vor „condimenta” permanent relaţia dintre ei.

5.2. Informația de presă

Informația de presă rămâne una dintre cele mai folosite instrumente de comunicare prin care
puteți transmite mass-media detalii despre un anumit subiect, fie la solicitarea unui jurnalist, fie la
inițiativa organizației. Trebuie să rețineți că informația de presă nu se confundă pur şi simplu cu
evenimentul care a generat-o. Ea reprezintă relatarea sau descrierea, într-o formă comunicabilă, a
evenimentului respectiv, însă jurnalistul este cel care decide dacă ea va constitui subiectul unui material
de presă.
Evident, scopul unui specialist în relații publice este ca informația de presă să fie preluată de cât
mai multe media și, de preferat, cât mai aproape de forma transmisă. Aceasta presupune ca materialul în
sine să respecte cerințele conținutului și redactării unei știri.
Prin elementele pe care le cuprinde, informația de presă trebuie să răspundă la întrebările pe care
şi le pune receptorul (cititor, telespectator, radio-ascultător). Acestea sunt:
• Cine (este implicat sau este autorul evenimentului, acţiunii) - aduce în atenția jurnalistului
organizația sau persoana la care se referă comunicatul;

31
• Ce (s-a întâmplat) – arată evenimentul care este adus în atenția mass-media, semnificația și
importanța sa pentru public;
• Unde (a avut loc evenimentul) – localizarea lui;
• Când (s-a petrecut) - va sublinia actualitatea informației;
• Cum (s-au desfăşurat faptele) – explică evoluția acestora;
• De ce (care au fost motivele, cauzele evenimentului) – plasează subiectul într-un context, îi
motivează necesitatea și îi pune în evidență implicațiile și consecințele.
Structura unei ştiri de presă urmează modelul “piramidei răsturnate”: informaţiile care compun
ştirea sunt ordonate în ordinea descrescătoare a importanţei lor, cele mai însemnate informaţii aflându-
se în primul paragraf. Dacă este bine scris, acesta va capta atenţia cititorului şi îi va trezi curiozitatea
de a citi şi restul. O introducere bună respectă câteva reguli de bază:
• nu depăşeşte un paragraf;
• răspunde la cât mai multe din cele şase întrebări;
• de regulă, trebuie să răspundă la primele patru – cine, ce, când, unde.
Cuprinsul informației de presă va conţine câteva paragrafe în care se dau detalii mai
importante despre eveniment. Iată câteva reguli de respectat:
• răspundeţi în cuprins la câteva întrebări fundamentale la care nu aţi răspuns în introducere (de
regulă, cum şi de ce);
• atribuiţi surselor (persoanelor, instituţiilor) afirmaţiile făcute, citate din declaraţii;
• identificaţi persoana / persoanele implicate în eveniment (cu nume, prenume, funcţie), dacă nu
aţi făcut-o în introducere;
• nu repetaţi informaţii pe care le aveţi în introducere;
• oferiţi alte explicaţii privind evenimentul expus în introducere (fapte concrete şi de necontestat);
• nu folosiţi ca verbe pentru atribuirea informaţiilor “a crede”, sau “ a presupune”; este de preferat
să utilizați “a spus”, “a declarat”, “a afirmat”;
• folosiți, pe cât posibil, acelaşi timp verbal (trecut sau prezent, dar nu pe amândouă);
• nu construiţi paragrafe lungi;
• scrieţi pentru a exprima, nu pentru a impresiona;
• variaţi începutul paragrafelor.
Încheierea – ultima parte a informației de presă - va cuprinde detalii mai puţin importante, dar
pe care le consideraţi interesante pentru public.
Nu uitați că jurnaliștii caută acel ”ceva” din conținutul informației de presă care să devină
nucleul știrii de presă. Ce apreciază jurnaliștii?

32
 Actualitatea Nimic nu este mai vechi decât știrea de ieri! Jurnaliștii
apreciază informațiile de presă care prezintă
evenimente cât se poate de apropiate, în timp, de
momentul relatării. Internetul a accentuat semnificativ
”marea bătălie” a jurnaliștilor pentru informații de
ultimă oră, datorită multiplelor posibilități de a posta în
timp real, pe site-urile instituțiilor de presă, informații
despre evenimentele în desfășurare.
Dimensiunea Un eveniment este interesant cu precădere atunci când
consecințelor are efecte de durată asupra unui public cât mai
numeros.
Proximitatea Oamenii sunt interesați mai ales de ceea ce se întâmplă
în mediul în care trăiesc. De aceea, o știre despre un
concert în oraș va fi preferată uneia despre un festival
muzical în cealaltă parte a lumii.
Curiozitatea Ziariștii preferă să relateze întâmplări care stârnesc
curiozitatea, care abordează noul, necunoscutul.
Încărcătura dramatică Tensiunea creată contribuie la creșterea valorii știrii.
Faptul că medicii, utilizând un nou echipament
SMURD, au reușit să salveze un copil căzut într-o
fântână va fi considerat o știre.
Senzaționalul Dacă informația are și o doză de senzațional, dacă
impresionează puternic, uimește, dacă generează un
interes pe care jurnalistul îl consideră semnificativ, va
reprezenta, cu siguranță, punctul de plecare al unui
material jurnalistic.
Conflictul Confruntarea dintre doi sau mai mulți subiecți –
persoane, instituții, organizații etc. va fi întotdeauna un
subiect dezbătut în materialele de presă, fie că este
vorba de procesul intentat statului de o persoană care se
consideră lezată în drepturile sale, fie că două ”clanuri”
s-au bătut cu cuțitele în parcul din oraș.
Încărcătura emoțională Jurnaliștii exploatează situații, evenimente care au și o
componentă afectivă – copii dispăruți, bătrâni fără
ajutor, divorțuri etc.
Personalități ale vieții Știrile referitoare la viața persoanelor publice și a
publice personalităților vor fi întotdeauna gustate de public,
mai ales dacă ele sunt ”condimentate” cu informații cu
încărcătură emoțională, uneori chiar senzațională.
Importanța publică Un fapt deosebit, precum deschiderea unui nou mall în
orașul X este o informație de interes pentru jurnaliștii
locali. În schimb, pentru media naționale, informația va
fi considerată de o importanță scăzută.
Sursa: adaptare după Karl Fronlich, Daniela Lovric, Relații publice. Comunicarea eficientă cu publicul și cu presa1

1
Adaptare după Karl Fronlich, Daniela Lovric, Relații publice. Comunicarea eficientă cu publicul și cu presa, trad. Roxana
Vidican, București, Editura All, 2009, pag. 40

33
 5.3. Comunicatul de presă

Pentru specialistul în relaţii publice, comunicatul de presă este un instrument eficient de a

transmite publicului informaţii despre un anumit subiect (organizaţie, eveniment, produs, serviciu, idee
etc.) prin intermediul mass-media. Pentru jurnalist, acelaşi comunicat de presă reprezintă o sursă de
informaţie despre subiectul în cauză. Aşadar, specialistul în relaţii publice tinde să judece importanța
comunicatului din perspectiva interesului organizaţiei pe care o reprezintă şi a publicului pe care îl
vizează, în schimb jurnalistul va aprecia mai degrabă ştirea din conţinutul comunicatului și valoarea ei
pentru cititor/telespectator/ascultător. De aceea, să nu ne mire dacă o informaţie pe care organizaţia o
consideră „deosebită”, „esenţială”, ”absolut necesară”, nu se va regăsi în paginile publicaţiilor ori în
buletinele de ştiri ale posturilor de radio sau tv.
Subiectul unui comunicat de presă poate fi extrem de variat: poate informa mass-media cu
privire la un eveniment important dintr-o organizație; poate exprima o atitudine, o poziție oficială a
organizației față de o realitate anume; poate transmite date statistice referitoare la un numit domeniu de
activitate etc. Numitorul comun îl reprezintă valoarea de știre pentru mass-media și pentru publicul
căruia îi este destinat.
Jurnaliștii apreciază un comunicat redactat cu acuratețe, într-un limbaj accesibil, în care
informația esențială să se regăsească cu ușurință. În aceste condiții, este foarte important pentru un
specialist în relații publice să înțeleagă cum funcționează instituțiile media, care este sfera de interes a
acestora, cum se selectează informațiile primite. Același mesaj va fi apreciat diferit de o televiziune
locală sau de una națională, de o publicație de specialitate sau de un ziar de informație generală etc.

Ce reproșează jurnaliștii?
 Comunicatele de presă nu oferă subiecte cu valoare de știre. Fie informația nu este interesantă
(din punctul lor de vedere), fie este de interes restrâns, fie nu este oferită la timp.
 Uneori informația este prezentată eronat.
 Comunicatele sunt neclare, stufoase, nestructurate.
 Conținutul lor este sărac în informație, dar presărat cu elemente de auto-promovare.
 În corpul comunicatelor apar greșeli de exprimare sau de ortografie.

Ce reproșează specialiștii în relații publice?

 Selecția comunicatelor se face pe criterii subiective, ignorând informațiile importante, în dauna
celor ”senzaționale”.
 Jurnaliștii preiau informația din comunicatul de presă dar o prezintă incomplet (voit sau ca
urmare a tratării superficiale a subiectului).

34
 Cert este că, odată ajuns în redacție, un comunicat de presă ”intră în concurență directă” cu zeci
de alte comunicate, jurnalistul fiind pus în fața primei decizii – care dintre ele vor fi selectate pentru a fi
utilizate imediat, care devin subiecte ”de rezervă” și care ajung direct la coșul de gunoi.
Nu există o ”rețetă” a redactării unui comunicat de presă, însă se recomandă respectarea unor
reguli ce țin atât de conținutul și forma sa, cât și de difuzarea către mass-media.

5.3.1. Conținutul comunicatului de presă

 De cele mai multe ori, informaţia care face obiectul unui comunicat de presă nu este deţinută de
cei care lucrează în cadrul structurii de relaţii publice; ea trebuie obţinută de la departamentele
de specialitate din cadrul organizaţiei. Este recomandat să aveţi o procedură internă clară care să
stabilească circuitul intern al acestor informaţii: cine le deţine (ce departament); cine este
responsabil cu transmiterea lor către biroul de presă; de la cine le obţineţi şi în ce interval de
timp trebuie să vi le pună la dispoziţie; dacă există informaţii cu caracter public care se transmit
periodic către mass-media (ex: date statistice care reflectă activitatea organizaţiei), cu ce
ritmicitate trebuie să fie ele date spre prelucrare structurii de relaţii publice; şi nu în ultimul rând,
cine din departamentul de specialitate îşi dă acordul cu privire la corectitudinea şi
completitudinea datelor şi a explicaţiilor cuprinse în comunicat. În lipsa unei astfel de proceduri
(care trebuie să fie cât mai simplă şi mai funcţională), fie nu veţi avea informaţiile la timp, fie
biroul de presă va fi acuzat că transferă departamentelor de specialitate atribuțiile proprii și ”nu
face nimic”!

 Construiți textul comunicatului respectând (aceeași) regula jurnalistică a piramidei inversate.

Primul paragraf – numit lead - este cel ce prezintă, pe scurt, esența mesajului, răspunzând la
întrebările fundamentale: ”cine? ce? când? unde? de ce? cum?”. ”Cine?” – aduce în atenția
jurnalistului organizația sau persoana la care se referă comunicatul. ”Ce?” – arată evenimentul
care este adus în atenția mass-media, semnificația și importanța sa pentru public. ”Când?” – va
sublinia actualitatea informației. ”Unde?” – localizează evenimentul, ”cum?” – îi explică
evoluția iar ”de ce?” – plasează subiectul într-un context, îi motivează necesitatea și îi pune în
evidență implicațiile și consecințele.

 Paragrafele următoare vor dezvolta aceste informații, aducând date suplimentare, explicații. Nu
există o regulă strictă de delimitare a informațiilor care vor fi puse în lead de cele care își vor
găsi locul în paragrafele următoare; este alegerea celui care redactează comunicatul să evalueze
și să ierarhizeze informațiile în funcție de importanța lor. De aceea, nu cădeți în capcana lead-

35
 ului ”care vrea să spună totul”, dar nici nu este recomandat să lăsați informații de interes major
pentru paragrafele finale ale comunicatului, căci există riscul ca ele să fie ignorate.1

 Redactați un text concis și accesibil, care să redea maximum de informație de interes cu un

minim de cuvinte. La modul ideal, ar trebui să respectați regula: un paragraf = o idee = un mesaj.
Dacă jurnalistul dorește să afle mai multe detalii despre subiectul în cauză, va lua legătura cu
persoana de contact menționată în comunicat.

 Renunțați la frazele complicate, greoaie, evitați, pe cât posibil, jargonul, arhaismele sau cuvintele
străine mai puțin cunoscute. Acolo unde limbajul foarte tehnic nu poate fi ocolit, încercați să
explicați sensul termenilor, pentru a evita neclaritățile și confuziile.

 Redactaţi textul într-un ton neutru, evitând superlativele, exagerările sau mesajele publicitare.
Nici un jurnalist nu va aprecia, într-un comunicat de presă, fraze de genul: „Compania X a
realizat într-un timp record, cel mai bun şi mai ieftin mobilier de pe piaţa românească.”

 Unii practicieni în relații publice recomandă folosirea unui titlu (în afara celui generic de
”Comunicat de presă”). Acesta nu va fi unul jurnalistic ci, mai degrabă, un enunț concis, explicit,
care stârnește interesul, rezumă ideea principală a comunicatului și permite jurnalistului să
înțeleagă, încă de la început, la ce se referă.

 Persoanele menționate în comunicat se prezintă cu prenume, nume, funcție, titlu (dacă este
cazul). Verificați corectitudinea acestor informații.

 În corpul comunicatului puteţi cita opiniile, declarațiile etc. unor persoane importante din cadrul
organizației. Se ”personalizează” astfel conținutul comunicatului, se întăreşte şi se amplifică
impactul mesajului. Citatul se marchează cu ghilimele și se menționează persoana căreia îi
aparține (evident, aceasta trebuie să fie de acord cu citarea). Se recomandă ca citatul în cauză să
nu fie plasat în primul paragraf.

 Uneori, pentru o mai bună înţelegere a subiectului comunicatului sunt necesare mai multe detalii,
explicaţii suplimentare, grafice, tabele etc. Alteori, organizaţia care emite comunicatul nu este
suficient de cunoscută în spaţiul public, astfel că se simte nevoia unei prezentări. Toate acestea
puteţi să le plasaţi ca anexă la comunicat, într-o aşa-numită „notă tehnică”.

 Verificați corectitudinea datelor și a cifrelor pe care le faceți publice. În general, utilizarea

acestui tip de informație ”dă greutate” comunicatului, însă asigurați-vă că ele reflectă realitatea,
provin dintr-o sursă credibilă (de cele mai multe ori oficială) și sunt însoțite de explicații

1
“Un lead bun nu va depăși 50 de cuvinte sau 5 – 6 rânduri de text.” (Cristina Coman, Relațiile publice și mass-media, Iași,
Polirom, 2004, pag. 123)
36
 pertinente. Dacă datele în cauză nu sunt rezultatul activității celui care emite comunicatul, ci
provin din altă sursă, menționați-o!

 Verificaţi textul din punct de vedere al corectitudinii exprimării, al ortografiei şi al punctuaţiei.

Nu uitaţi că textul se redactează cu diacritice!

 Menţionaţi, la finalul comunicatului, o persoană de contact (nume, prenume, funcţie, nr. telefon,
e-mail) care este abilitată şi are, totodată, capacitatea de a oferi informaţii suplimentare despre
subiect, în situaţia în care jurnaliştii solicită detalii. De obicei, această persoană este purtătorul de
cuvânt al organizaţiei, respectiv coordonatorul structurii de relaţii publice.

5.3.2. Formatul comunicatului de presă

Succesul unui comunicat depinde atât de informația pe care o transmite, cât și de aspectul său:
paginarea corectă, spațierea sau elementele grafice distinctive rețin atenția, ușurează lecturarea și măresc
șansele ca informația să devină material de presă. Câteva reguli elementare:
 Orice comunicat este un document scris, oficial, pe care emitentul și-l asumă; în consecință,
asigurați-vă că un astfel de material va avea elemente clare de identificare a emitentului –
numele organizației, sigla, adresa, date de contact (ex.: se poate utiliza o hârtie cu antetul
imprimat al organizației, ceea ce permite păstrarea unei identități vizuale a acesteia), nr. de
înregistrare și data emiterii.

 Majoritatea comunicatelor sunt transmise pentru publicare imediată. În cazul în care dorim ca
informația să devină publică după o anumită dată sau oră, putem utiliza așa-numita dată
embargo, de exemplu: ”De difuzat nu înainte de data de 1 iunie 2013, ora 16.00”. Jurnaliștii nu
au nici o obligație legală să respecte această restricție, dar o fac în numele relației de bună
colaborare și respect profesional față de cei care au transmis comunicatul. Este evident că
embargoul nu va fi respectat, dacă jurnalistul apreciază că acesta a fost folosit cu intenția clară
de manipulare a informației!

 Materialul scris va avea un titlu generic – ”Comunicat de presă”, urmat de un al doilea care
sintetizează conținutul comunicatului; pentru a reține atenția cititorului, acesta poate să fie scris
cu majuscule.

 Redactați comunicatul pe o pagină format A4; tipăriți textul spațiat la un rând și jumătate,
folosiți corect alineatele și utilizați, dacă este nevoie, chiar titluri intermediare pentru a face
textul mai ușor de parcurs. Unii practicieni recomandă să se lase un spațiu de patru - cinci
centimetri între text și marginea din dreapta a paginii, pentru a permite jurnalistului care citește
comunicatul să facă eventuale mențiuni/adnotări etc. chiar pe foaia respectivă.

5.3.3. Aprobarea comunicatului de presă

37
  Odată finalizat, comunicatul de presă trebuie să fie încă odată citit de persoanele din
departamentele de specialitate ale organizaţiei (care au furnizat informaţiile şi şi-au asumat
responsabilitatea pentru corectitudinea şi completitudinea lor) şi apoi de conducerea acesteia,
potrivit procedurilor interne existente; dacă aceste proceduri nu există, este sarcina biroului de
presă să le propună şi să le supună aprobării.
 Nu difuzaţi niciodată un comunicat de presă fără acceptul conducerii. Vă asumaţi riscul să fiţi
acuzaţi fie că aţi transmis presei o informaţie fără caracter public, fie incorectă, fie incompletă,
fie pur şi simplu că aţi ignorat ierarhia. Experienţa demonstrează că, de multe ori, este mai dificil
să convingi conducerea propriei tale organizaţii să facă publică o informaţie, decât să oferi presei
un material suficient de convingător pentru a fi preluat.
 Este de preferat să existe o singură persoană din conducere (de obicei preşedintele) care avizează
forma finală a comunicatului. Cu cât sunt mai mulţi cei care îşi exprimă opinia cu privire la
conţinutul lui, cu atât vor dori să adauge tot felul de detalii nesemnificative, să includă fraze cu
conţinut general sau chiar cu „iz” publicitar ori să ceară modificări de formă, ceea ce conduce, de
obicei, la un text greoi sau mult prea tehnic şi dificil de folosit de jurnalişti.

5.3.4. Transmiterea comunicatului de presă

 Verificaţi lista jurnaliştilor la care veţi trimite comunicatul de presă; selectaţi, cu această ocazie,
acele instituţii media care consideraţi că pot fi interesate de subiectul comunicatului (greu de
presupus, de exemplu, că o revistă specializată pe probleme de agricultură va prelua o informaţie
legată de retragerea autorizaţiei de funcţionare a unei societăţi de servicii de investiţii
financiare). Trimiteţi comunicatul la toate mass-media interesate, fără „tratamente preferenţiale”.
 În prezent, cel mai folosit mijloc de transmitere a unui comunicat de presă este e-mail-ul – rapid,
comod, ieftin, poate fi citit la birou sau oriunde în altă parte, de pe dispozitive portabile (telefon,
tabletă, notebook etc.). Deşi transmiterea unui e-mail a devenit un fapt banal, aveţi în vedere
câteva reguli de bază în corespondenţa electronică:1
a. Dacă transmiteţi comunicatul la mai multe adrese de e-mail odată, menţionaţi-le în
antetul e-mail-lui completând câmpul BCC (prescurtare de la de la "Blind Carbon Copy"); în
acest fel, expeditorul este singurul care ştie la câţi destinatari a transmis comunicatul.

1
Conform standardelor definite, un e-mail este compus din două părţi: antetul (header) şi corpul (body), textul mesajului
propriu-zis.
Antetul conține cel puțin patru câmpuri: expeditor (From) - adresa de e-mail a expeditorului mesajului; destinatar (To) -
adresa de e-mail a destinatarului (sau adresele destinatarilor, dacă sunt mai mulți); subiectul (Subject) - un enunţ care
sintetizează conţinutul mesajului; data (Date) - data și ora locală a trimiterii mesajului. Alte câmpuri sunt: Cc (de la "Carbon
Copy") - o copie identică a mesajului va fi trimisă și la adresa sau adresele de e-mail din acest câmp; Bcc (de la "Blind
Carbon Copy") - la fel ca și Cc, cu deosebirea că nici un destinatar nu va şti la cine se mai trimit copii ale mesajului.
38
 b. Completaţi câmpul „Subiect” din antet cu un enunţ suficient de clar, astfel încât
jurnalistul să ştie, încă de la deschiderea poştei electronice, ce conţine mail-ul (ştiţi foarte bine,
din proprie experienţă, că mail-urile primite fără subiect enervează şi primul impuls este să le
ştergeţi fără a le citi).
c. Transmiteţi comunicatul în fişier ataşat.
d. Explicaţi, în corpul e-mail-ului, printr-un scurt enunţ redactat în termeni politicoşi, la
ce se referă documentul ataşat. Nu uitaţi că „enunţul politicos” începe cu o formulă de adresare
şi se încheie cu semnătura expeditorului, însoţită de datele de contact.
 Există şi alte posibilităţi de a transmite un comunicat de presă: prin fax, prin poştă etc., dar e-
mail-ul a câştigat definitiv „lupta” cu acestea. Dacă, totuşi, sunteţi pus în situaţia de a transmite
prin fax, reţineţi:
a. Comunicatul se trimite jurnalistului specializat pe domeniul respectiv sau interesat de
subiectul abordat în comunicat, cu menţiunea: „Către … (numele instituţiei de presă)”,
„În atenţia … (numele jurnalistului, funcţia)”.
b. Ulterior transmiterii comunicatului, contactaţi jurnalistul pentru a avea certitudinea că l-a
primit şi nu s-a pierdut printre zecile de fax-uri care pot fi transmise într-o redacţie pe
parcursul unei zile.

5.3.5. Evaluarea
Rolul specialistului în relaţii publice din cadrul biroului de presă nu se încheie odată cu
transmiterea comunicatului. Va trebui să urmăriţi ce agenţii de presă, publicaţii, posturi de radio şi de
televiziune au preluat comunicatul, cum a fost redată informaţia (completă, fragmentată, modificată),
dacă şi cum a fost comentată de jurnalişti. Se realizează, astfel, o analiză cantitativă şi calitativă a
impactului pe care l-a avut, în media, mesajul organizaţiei – dacă subiectul a fost de interes, ce jurnalişti
şi instituţii media s-au arătat interesaţi, care a fost atitudinea faţă de subiectul comunicatului şi faţă de
organizaţia în sine, dacă este nevoie de o reacţie a biroului de presă faţă de o eventuală prezentare
denaturată a mesajului etc.
Nu faceţi greşeala de a lua legătura cu un jurnalist pentru a-i reproşa că nu a publicat nici un
material referitor la subiectul tratat în comunicatul de presă. Mass-media nu au nici o obligaţie în acest
sens şi nu puteţi impune unui jurnalist preluarea şi distribuirea unei informaţii.
Nu sunt recomandate nici mulţumirile exagerate transmise acelor jurnalişti care au prezentat
subiectul într-o manieră pozitivă. Ei nu au realizat materialul jurnalistic din obligaţie faţă de organizaţia
voastră şi nu vor aprecia o astfel de manifestare.

39
 5.4. Conferinţa de presă

Este considerată un eveniment deosebit de important al activităţii de relaţii publice, deoarece

presupune organizarea unei întâlniri a reprezentanţilor organizaţiei pentru care lucraţi cu jurnaliştii, într-
un cadru formal, permiţând celor dintâi să transmită un mesaj coerent şi complet către toate mass-media.
Date fiind eforturile umane, materiale şi de pregătire a materialului informaţional, decizia de
organizare a unei conferinţe de presă o luaţi numai dacă aveţi un răspunsuri consistente la următoarele
întrebări:
a. Există un eveniment foarte important pentru public (atât din perspectiva organizaţiei, cât şi din
cea a unui jurnalist) pentru a aduna la un loc reprezentanţii mass-media? Răspunsul la această
întrebare va arăta dacă sunt suficiente motive pentru a organiza conferinţa sau puteţi transmite
informaţiile către presă folosind alte instrumente de comunicare.
b. Organizaţia a formulat un punct de vedere oficial cu privire la subiectul în cauză, pe care să-l
transmită publicului prin intermediul jurnaliştilor prezenţi la conferinţă?
c. Sunteţi în posesia tuturor datelor care vor susţine şi argumenta mesajul? Răspunsul la această
întrebare influenţează data evenimentului.
d. Sunt resurse suficiente pentru a organiza un astfel de eveniment?
Iată cel puţi patru motive pentru care vom organiza o conferinţă de presă: pentru a anticipa un
eveniment de interes major pentru mass-media; pentru a economisi timp, preîntâmpinând un mare
număr de interviuri individuale; pentru a furniza simultan mai multor mijloace de informare în masă
date despre un eveniment, proiect etc.; pentru a evita acuzaţiile de favoritism în relaţiile cu presa. În
orice caz, specialistul în relaţii publice nu va lua niciodată, de unul singur, hotărârea de a organiza un
astfel de eveniment. El va propune conducerii organizaţiei, argumentând necesitatea unei întâlniri de
acest fel cu jurnaliştii, decizia aparţine, însă, conducătorului.
Cine poate susţine conferinţa de presă? Conducătorul organizaţiei, atunci când situaţia impune
acest lucru, sau purtătorul de cuvânt însoţit de alţi membri din conducerea organizaţiei sau de specialişti
care sunt capabili să trateze tema în termeni de specialitate. Oricum, este de preferat ca numărul celor
care susţin conferinţa să fie limitat la strictul necesar; nu este cazul să se “umple” prezidiul cu personaje
de decor, prezente numai de dragul de a fi văzute de presă.

5.4.1. Pregătirea conferinţei de presă

În situaţii normale (nu de criză), o conferinţă de presă se gândeşte cu cel puţin o lună înainte.
Paşi de parcurs:
 stabilirea datei de desfăşurare;
 stabilirea locului;
 stabilirea listei participanţilor, redactarea invitaţiilor şi transmiterea lor;
40
  elaborarea materialelor pentru cei care vor susţine conferinţa;
 pregătirea materialelor ce vor fi oferite jurnaliştilor, pentru documentare;
 pregătirea reprezentanţilor organizaţiei care vor participa la conferinţă, dacă este cazul. (vezi şi
Anexa 4 - ”Listă de verificare pentru organizarea conferinței de presă”)

Stabilirea datei de desfăşurare. Deşi data de desfăşurare a conferinţei va ţine seama, în primul
rând, de programul organizaţiei, trebuie să aveţi în vedere şi alte evenimente peste care nu are sens să vă
suprapuneţi: zile cunoscute ca importante (sărbători naţionale, religioase etc.); târguri mari; competiţii
sportive mari, evenimente culturale, începutul anului şcolar, conferinţe ale organizaţiilor similare cu a
dumneavoastră etc. În ceea ce priveşte ziua, este de preferat să ne orientăm către mijlocul săptămânii
(marţi, miercuri, joi), deoarece lunea poate exista o aglomerare a evenimentelor din weekend şi a celor
de la începutul săptămânii următoare. Ora de începere se fixează şi în funcţie de programul ziariştilor şi
al redacţiilor, deci undeva în intervalul 10.00 - 12.00 (nu foarte târziu, pentru a da posibilitatea, mai ales
televiziunilor, să prelucreze materialele de la conferinţă). Evident, în situaţii de criză toate aceste repere
nu se mai iau în considerare.
Locul de desfăşurare a conferinţei de presă trebuie să fie accesibil (central, de preferat); dacă
sediul organizaţiei nu este central sau nu permite desfăşurarea unei conferinţe în condiţii bune, este bine
să se închirieze o sală care îndeplineşte condiţiile necesare. Spaţiul trebuie să fie adecvat dimensional
numărului de participanţi. Sala trebuie să fie încălzită, confortabilă, aerisită, luminoasă; să aibă mese şi
scaune astfel dispuse încât să ofere participanţilor condiţii care să favorizeze dialogul şi să permită
fotografilor şi cameramanilor să se deplaseze în timpul evenimentului (nu se recomandă aşezarea
mobilierului în forma de “T”).
Nu uitaţi că ambianţa sălii „spune multe” despre organizaţia care invită jurnaliştii la conferinţa
de presă şi despre eveniment. Puteţi personaliza spaţiul cu materiale care conţin elementele de identitate
ale organizaţiei (nume, siglă, logo), ale sponsorilor sau partenerilor (dacă este cazul), imagini etc.
Verificaţi dacă sala beneficiază de o dotare tehnică minimă: instalaţie de amplificare, microfoane
fixe şi mobile, instalaţie de proiecţie etc. Asiguraţi-vă că tot echipamentul, precum şi reţeaua de
alimentare cu energie electrică sunt verificate din timp de o echipă tehnică de intervenţie.
Deşi mijloacele de comunicare s-au diversificat extrem de mult, iar jurnaliştii au posibilitatea de
a transmite informaţii rapid în redacţii sau de a posta imediat un material de presă pe site-ul publicaţiei,
nu neglijaţi pregătirea unei săli „a presei” în imediata apropiere a celei în care se desfăşoară conferinţa.
Aceasta va avea notebook-uri, acces la Internet, telefoane, fax, precum şi mese şi scaune pentru
jurnaliştii care doresc să-şi realizeze materialele la faţa locului, după terminarea conferinţei.
Stabilirea listei participanţilor, redactarea invitaţiilor şi transmiterea lor. Decideţi ce jurnalişti
veţi invita, în funcţie de specificul subiectului. Spre exemplu, este complet nepotrivită prezenţa unui

41
jurnalist de la o publicaţie sportivă la o conferinţă despre prezentarea unor noi tratamente
antiretrovirale! În acest moment îşi dovedesc utilitatea fişierele de presă, ce vor fi consultate pentru a
avea siguranţa că nu aţi omis invitarea unei publicaţii, a unei agenţii de presă ori a unui post de
televiziune sau radio dintre cele pentru care subiectul ar fi fost de interes real.
Invitaţia se face în scris și se transmite cu cel puțin două-trei săptămâni înainte de eveniment
(pentru publicațiile cu apariție lunară, chiar și mai înainte). Se specifică în invitaţie data, ora, locul,
subiectul, numele celor care vor susţine conferinţa, precum şi amănunte privind modalitatea de ajungere
la locul evenimentului, mai ales dacă acesta nu se desfăşoară la sediul organizaţiei. Deoarece agenda
unui jurnalist este încărcată, de cele mai multe ori este necesar un telefon ”de confirmare” cu o zi sau
două înaintea conferinței.
Elaborarea materialelor pentru cei care vor susţine conferinţa. În sarcina specialistului în
relații publice intră și sprijinul acordat persoanelor care vor susține conferința de presă, pentru a-și
realiza materialele de prezentare. În unele situații poate să i se ceară să realizeze doar documentarea
pentru subiectul în cauză iar în altele va trebui să scrie chiar discursul. Oricum, în calitate de specialist
în relații publice, este necesar să aveți (cel puțin) o discuție prealabilă cu fiecare dintre persoanele
respective, pentru a stabili ce materiale aveți de realizat. În cadrul acestor întâlniri va trebui să discutați
și despre posibilele întrebări pe care ar putea să le primească din partea ziariștilor și răspunsurile care ar
trebui date.
Pregătirea materialelor ce vor fi oferite jurnaliştilor, pentru documentare. Acestea pot fi
imagini, grafice, diagrame, texte documentare cu informații tehnice, broșuri, pliante, informații generale
despre organizație (dacă este cazul), CV-urile persoanelor care vor susține diferite prezentări (dacă
considerați că sunt relevante pentru subiectul conferinței) etc. Ele vor alcătui dosarul de presă care va fi
înmânat jurnalistului la intrarea în sală (vezi subcapitolul ”Dosarul de presă”).

5.4.2. Desfășurarea conferinţei de presă

În general, o conferință de presă se desfășoară după un scenariu care presupune:
a. Primirea jurnaliștilor. La intrarea în sală, jurnaliștii vor fi întâmpinați de una – două persoane
din cadrul biroului de relații publice care cunosc detalii despre conferința de presă și care le vor
înmâna dosarul de presă.
b. Deschiderea conferinței. De obicei, purtătorul de cuvânt este cel care deschide evenimentul,
adresând câteva cuvinte de bun venit jurnaliștilor. Anunță tema conferinței, durata aproximativă
a acesteia și introduce persoana care va susține conferința, prezentând-o cu nume și funcție.
De obicei, conferința va fi susținută de o persoană reprezentativă din cadrul organizației
(conducătorul acesteia), care face o prezentare a subiectului și va răspunde la întrebări.
Purtătorul de cuvânt joacă, în acest caz, rol de moderator al evenimentului. Există și situații în

42
 care, alături de cel ce susține conferința, sunt și unul-doi specialiști care intervin pentru a preciza
aspectele tehnice ale temei, mai ales în partea a doua a conferinței, unde intervin întrebările
jurnaliștilor.
Este nerecomandat ca la prezidiul conferinței să fie plasate persoane care nu au legătură cu
subiectul prezentat și nu au abilitatea de a oferi răspunsuri jurnaliștilor, numai pentru simplul
motiv că fac parte din conducerea organizației și trebuie să apară ”în prim-plan”. (Va trebui să
explicați într-un mod politicos acest lucru, mai ales dacă lucrați pentru o organizație care nu are
practica organizării conferințelor de presă și în care conducerea vede în acest tip de eveniment
doar o ”bună ocazie de a fi văzuți de jurnaliști!”).
c. Discursul reprezentantului organizației. Pentru a o face cât mai accesibilă, prezentarea trebuie
structurată pe aceeași regulă a ”piramidei inversate”: mesajul principal la început, apoi
argumentele, ideile, informațiile care vin în sprijinul acestuia. Discursul nu trebui să aibă mai
mult de 5 minute; el va concentra elementele esențiale ale subiectului care, oricum, vor fi
dezvoltate apoi pe baza întrebărilor jurnaliștilor.
Este de preferat ca vorbitorul să aibă un discurs liber (nu citit!), prezentat pe un ton relativ
neutru, dar nu monoton sau lent, să nu se piardă în amănunte, să nu ”deschidă paranteze la
paranteze” și să evite exprimările excesiv de tehnice. Dacă este cazul, discursul său va fi
completat de intervenția (scurtă) a unui specialist care adaugă detalii tehnice, date, cifre etc., dar
într-o manieră accesibilă.
d. Întrebările jurnaliștilor. Moderatorul conferinței mulțumește celui/celor care a(u) susținut
discursul și invită jurnaliștii să pună întrebări, menționând că le va da cuvântul în ordinea în care
ei solicită acest lucru. În mod normal, fiecare jurnalist se va prezenta înainte de a adresa
întrebarea.
În calitate de moderator al evenimentului, rolul dumneavoastră este atât de important încât puteți
”decide” succesul sau eșecul conferinței de presă. Nu vă veți limita doar la a menține ordinea
întrebărilor jurnaliștilor (deși veți constata că și acest lucru este dificil, dacă discuțiile ”se
aprind”!). Intervențiile dumneavoastră sunt absolut necesare în diferite situații precum:
 tendința vorbitorului de a ”se pierde” în explicații foarte tehnice și foarte numeroase, ca
răspuns la o întrebare a unui jurnalist (caz în care puteți sugera posibilitatea realizării unei
întâlniri cu specialistul, a celor interesați, ulterior încheierii conferinței);
 tendința unui jurnalist de a monopoliza discuția, în detrimentul altor colegi;
 dorința unui jurnalist de a adresa și întrebări care nu se referă la tema conferinței (situație
în care menționați că nu este în intenția reprezentanților organizației de a ocoli răspunsurile
solicitate, dar că problemele ridicate nu au legătură cu subiectul anunțat pentru

43
 evenimentul în desfășurare, iar ele vor putea fi discutate într-o altă întâlnire, la o dată pe
care o veți conveni).
În calitatea dumneavoastră de moderator, nu uitați:
 Reprezentanții organizației sunt cei care răspund la întrebările jurnaliștilor! Nu răspundeți
dumneavoastră în locul lor. (Dacă simțiți că este cazul, puteți doar să interveniți cu o
eventuală reformulare/clarificare a întrebării adresate, pentru a le da timp să-și formuleze
răspunsul).
 Abțineți-vă de la judecăți de valoare.
 Păstrați-vă calmul, indiferent de agresivitatea unor jurnaliști.

e. Închiderea conferinței. Atunci când timpul alocat conferinței se apropie de sfârșit, menționați
acest lucru într-o manieră politicoasă (de obicei, anunțând că mai este timp pentru o întrebare,
maxim două).
Finalizarea conferinței este un bun prilej pentru reprezentantul organizației să facă un scurt
rezumat al subiectului acesteia, transmițând, încă odată, mesajul (veți mesajele) principale.
Încheiați conferința mulțumind jurnaliștilor pentru participare și reamintind faptul că discuția
poate continua, într-un cadru informal, într-o sală alăturată.
f. Conversațiile informale de la finalul conferinței. Practica conferințelor de presă a demonstrat că
cele 30-40 de minute de discuții informale cu jurnaliștii au o mulțime de avantaje:
 permit o continuare a discuțiilor din timpul conferinței, într-un cadru mai puțin
constrângător;
 reprezintă un prilej de cunoaștere reciprocă între jurnaliști și reprezentanții organizației;
 se pot acorda interviuri jurnaliștilor care solicită acest lucru, se pot face fotografii etc.
De obicei, pentru acest moment se organizează și un mini-bufet cu cafea, apă, răcoritoare.

5.4.3. Evaluarea conferinţei de presă se face pe baza înregistrărilor făcute pe parcursul

acesteia şi a articolelor din presă, ce vor apare în ziua următoare. In principal, analiza va urmări:
acurateţea informaţiei prelucrate de mass-media; imaginea conturată de acestea; modificările de imagine
obţinute (în funcţie de anumiţi indicatori stabiliţi anterior); comportamentul celui care a susţinut
conferinţa.

5.4.4. Dosarul de presă este baza de date, de informare pentru ziarist. El se pregăteşte din timp
şi se dă la sfârşitul conferinţei. Conţine informaţii despre organizaţie: istoric, dotare, materiale statistice,
grafice, o listă a personalităţilor cunoscute (dacă există), informaţii despre evenimentul în curs. Iniţial,
dosarul nu-l interesează pe ziarist, dar îl are; periodic, se trimit fişe cu date noi. Dacă este serios,

44
ziaristul le păstrează şi poate avea, în timp, un material amplu. Dosarul de presă trebuie să arate foarte
bine din punct de vedere grafic.

5.5. Briefing–ul de presă

Este asemănător în multe privinţe cu conferinţa de presă. Deosebirile esenţiale sunt: în acest
cadru, se supune presei un singur subiect de o amploare şi complexitate mai restrânsă decât în cazul
conferinţei, iar de regulă, briefing-ul este susţinut de o singură persoană.
Existenţa mai multor solicitări de informaţie pe aceeaşi temă din partea mass-media este un
indiciu că se recomandă organizarea unui briefing pe tema respectivă. Briefing-urile se organizează și în
cazul unor evenimente care se desfășoară cu rapiditate și care impun o comunicare imediată cu
jurnaliștii (ex.: o situație de criză poate fi un prilej de desfășurare a unui briefing, dar aceasta nu
înseamnă că asociem, în mod obligatoriu, acest instrument de comunicare cu evenimentele negative din
viața organizației).
Ca structură, un briefing are două părţi principale: a) declaraţia iniţială (care durează aproximativ
5 minute); b) întrebări şi răspunsuri (aproximativ 15 – 20 minute).
Declaraţia iniţială presupune, de obicei: o introducere (salutul adresat participanţilor,
prezentarea celui ce susţine briefing-ul (nume, funcţie), prezentarea subiectului pe care îl va aborda;
prezentarea conținutului (mesajul va cuprinde informații sintetizate astfel încât să răspundă la întrebările
de bază: cine, ce, unde, când, cum, de ce).
Întrebările şi răspunsurile se vor concentra exclusiv pe tema anunțată. Refuzaţi politicos să
răspundeţi la cele care nu au legătură cu subiectul.

5.6. Reacția la un material de presă negativ

„Dreptul la replică este modalitatea reglementată juridic sau prevăzută în normele deontologice
prin care o persoană ale cărei drepturi au fost lezate prin afirmaţii neconforme realităţii, făcute în presă,
poate restabili adevărul şi poate primi satisfacţie sub aspect publicistic şi juridic.”1 În noţiunea generică
de drept la replică includem şi dreptul la rectificare, dreptul la acordarea dezminţirii, respectiv dreptul la
răspuns, la exprimarea punctului de vedere propriu referitor la problema în discuţie. Evident, fiecare
dintre variantele enumerate comportă o serie de explicaţii şi delimitări ale sensului, însă comun tuturor

1
Ion Marin, Ana Cristina Popa, Dicţionar juridic şi deontologic pentru jurnalişti, Constanţa, Ed. Dobrogea, 2013, pag. 55
45
este faptul că ele reprezintă o corectură adusă unei afirmaţii, unui comentariu făcute prin intermediul
unor mass-media.1
În activitatea curentă, un specialist în relații publice se confruntă destul de frecvent cu apariția, în
mass-media, a unor relatări sau comentarii nefavorabile organizației. Evident, reacția conducerii este
una de nervozitate, iar prima reacție este una de tipul: ”să dăm imediat un drept la replică!”
Înainte de a apela la un astfel de instrument, este bine să evaluați atât posibilele cauze care au
generat materialul de presă defavorabil, cât și soluțiile pe care le puteți alege. Astfel:
a. Analizați dacă este vorba despre informații incomplete, care au condus la o înțelegere
fragmentară a situației. În acest caz, puteți lua direct legătura cu jurnalistul care a semnat materialul
pentru a avea o discuție obiectivă, calmă, fără acuzații, pe subiectul respectiv. Uneori, un plus de
informație, o explicație mai amănunțită pot conduce la clarificări ce îl vor determina pe jurnalist să reia
subiectul însoțit de rectificarea dorită de dumneavoastră. În același timp, va trebui să convingeți
conducerea organizației că angajarea unei discuții cu jurnalistul este o soluție mai adecvată decât
transmiterea unui drept la replică (iar acest lucru nu este întotdeauna simplu!).
b. Dacă nu este vorba de o problemă foarte importantă, luaţi în calcul şi varianta de a nu
reacţiona prin materiale scrise sau solicitări de rectificare ce pot „inflama” o neînţelegere minoră.
c. Folosiți dreptul la replică numai ca pe o ultimă soluție (spre exemplu, în cazul unor deformări
repetate ale realității de către același mijloc de presă sau a unor acuze pe care le considerați grave și pe
care le puteți ”demonta” cu argumente solide).
d. Chiar și atunci, țineți cont că:
 publicarea rectificării sau a dreptului la replică este un prilej pe care jurnalistul îl va folosi ca să
adauge și alte comentarii, cu siguranță deloc favorabile;
 dezmințire din partea organizației readuce în atenția publicului subiectul respectiv (întrebați-vă
dacă este convenabilă această reamintire pentru organizația pe care o reprezentați?);
 chiar dacă reacția dumneavoastră va fi publicată / difuzată în condiții similare celor în care s-a
produs lezarea acuzată, nu aveți siguranța că publicul care a citit sau a vizionat materialul de
presă ”incriminat” va fi același cu cel care va recepționa conținutul dreptului la replică sau al
rectificării;
 primirea unui drept la replică nu este tocmai tipul de material scris pe care un jurnalist își dorește
să-l primească de la specialistul în relații publice, astfel că va trebui să vă așteptați și la anumite
”asperități” în colaborarea cu el și cu instituția de presă pe care o reprezintă;
 în legislația românească, obligativitatea difuzării rectificării sau a dreptului la replică este
stipulată numai în reglementările privind mass-media audiovizuale.1 (vezi Anexele 5,6). Pentru

1
Pentru explicaţii suplimentare ale termenilor în cauză, vezi lucrarea Ion Marin, Ana Cristina Popa, Dicţionar juridic şi
deontologic pentru jurnalişti, Constanţa, Ed. Dobrogea, 2013, articolul „Dreptul la replică”
46
 toți jurnaliștii, însă, publicarea acestor materiale rectificative reprezintă o obligație profesională,
menționată în codurile deontologice adoptate de asociațiile profesionale ale breslei (spre
exemplu, Codul deontologic al Asociației Jurnaliștilor din România, cel al Clubului Român de
Presă).
O soluție folosită de specialiștii în relații publice este cea a unei scrisori deschise către public,
respectiv un document scris care să exprime poziția oficială a organizației cu privire la problema creată
de materialul de presă, care să fie publicat și prin intermediul unor suporturi media alternative – site-ul
organizației, publicații proprii ale acesteia, rețele de socializare etc.
Uneori, tensiunea acumulată în urma unor materiale defavorabile apărute în mass-media este atât
de mare, încât puteţi să aveţi din partea conducerii organizaţiei pentru care lucraţi şi un mesaj de tipul
„dacă nu retrag acuzaţiile, spune-le că îi dăm în judecată!”. Nu uitaţi că acţiunea în justiţie împotriva
mass-media este dificil de câştigat; de aceea folosiţi-l ca ultim mijloc de reacţie, şi numai în cazul în
care aveţi dovezi clare că materialele de presă pornesc de la date voi false, redactate cu intenţia clară de
denigrare şi care aduc prejudicii imaginii organizaţiei. Nu ameninţaţi cu acţionarea în justiţie dacă nu
aveţi de gând să şi faceţi acest lucru; dacă se ajunge până acolo, anunţaţi compartimentul juridic să se
ocupe de problemă.

5.7. Vizita de presă

Vizita de presă reprezintă un eveniment organizat pentru reprezentanții mass-media, care are ”ca
obiectiv central deplasarea jurnaliștilor într-un anumit loc (sediul unei organizații, un spațiu în care se
lansează un nou produs, o investiție de interes public etc.) cu scopul de a-i face părtași la un eveniment
sau de a li se prezenta cât mai multe informații și de a le facilita întâlniri și discuții cu lideri sau cu alți
membri ai organizației.”2 Literatura de specialitate mai utilizează și termenul de ”voiaj de presă” pentru
a desemna o astfel de vizită a reprezentanților mass-media care se organizează într-o altă localitate
(regiune, țară etc.) și pe o durată mai mare de timp (mai multe zile).
Înainte de a propune conducerii un astfel de eveniment, întrebați-vă dacă rezultatele așteptate
sunt pe măsura efortului de organizare (material, financiar, uman și de timp). El se justifică în condițiile
în care informația este suficient de nouă și de semnificativă pentru a-l determina pe jurnalist să se
deplaseze; în același timp este legată exclusiv de un anumit loc și nu poate fi pusă în valoare altfel –
inaugurarea unei întreprinderi, prezența, în portul Constanța, a unui vas militar care organizează ”ziua

1
Vezi art. 41 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, publicată în Monitorul
Oficial Partea I nr. 534/22 iulie 2002 și Titlul IV, art. 49 - 63 din Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr.
220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare, publicată
în Monitorul Oficial Partea I nr. 174 din 11 martie 2011
2
Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media, Iaşi, Polirom, 2004, pag. 208
47
porților deschise” etc. Un astfel de eveniment trebuie pregătit din timp și cu mare atenție, deoarece orice
eroare îl poate transforma într-un insucces cu consecințe semnificative asupra organizației
dumneavoastră.
Pași de parcurs:
a. Analiza necesității organizării unei vizite de presă
b. Obținerea acordului de principiu al conducerii organizației pentru organizarea unei vizite de
presă;
c. Realizarea unui plan preliminar al evenimentului, care să conțină și o estimare a bugetului
necesar;
d. Stabilirea perioadei de desfășurare a evenimentului;
e. Stabilirea listei invitaților;
f. Identificarea opțiunilor pentru transport, masă, cazare;
g. Finalizarea planului evenimentului (inclusiv programul și bugetul) și supunerea sa aprobării
conducerii organizației;
h. Redactarea și trimiterea invitațiilor;
i. Pregătirea propriu-zisă a evenimentului;
j. Desfășurarea evenimentului;
k. Evaluarea
Analiza necesității organizării unei vizite de presă. Faceți o evaluare a subiectului vizitei de
presă, din perspectiva organizației. (Informațiile despre subiectul respectiv pot fi prezentate jurnaliștilor
și altfel, cu același impact? Are organizația interes să organizeze un eveniment care să aducă
reprezentanții presei în contact direct cu activitatea zilnică a angajaților? Există resursele necesare
organizării în bune condiții a unui astfel de eveniment? Care sunt avantajele așteptate, în planul
comunicării cu mass-media și în cel al gestionării imaginii publice?)
Realizați aceeași evaluare, însă din punctul de vedere al jurnalistului. (Sunt informațiile de
interes pentru presă? Va fi apreciat subiectul ca fiind suficient de interesant pentru ca instituția media să
deplaseze un jurnalist în afara localității?).
Obținerea acordului de principiu al conducerii organizației pentru organizarea evenimentului.
Prezentați conducerii organizației o propunere care să cuprindă cel puțin: tema vizitei și argumente în
favoarea organizării ei; perioada propusă și durata; locul, număr aproximativ de participanți din partea
presei, posibile locații de cazare, variante de transport, o schiță a conținutului evenimentului. Dacă
obțineți acordul de principiu, solicitați să fie desemnat un membru al conducerii organizației cu care să
colaborați direct în organizarea acestui eveniment și ale cărei decizii să fie acceptate de ceilalți membri
(evitați, astfel, situația extrem de ineficace în care trebuie să cereți acordul fiecărui membru din

48
conducere cu privire la amănunte precum numele invitaților, conținutul invitației, numele hotelului unde
vor fi cazați ziariștii, culoarea mapelor, agendelor și a pixurilor etc.!)
Realizarea unui plan preliminar al evenimentului, care să conțină și o estimare a bugetului
necesar. De multe ori, dimensiunea bugetului pe care îl veți prezenta reprezintă argumentul principal în
acceptarea definitivă a evenimentului de către conducerea organizației (nu uitați niciodată că, cel puțin
până în acest moment, aveți doar acordul de principiu!).
În majoritatea cazurilor, cheltuielile cu deplasarea jurnaliștilor (cazare, transport, masă) sunt
suportate de organizația care inițiază această vizită. Păstrați aceste cheltuieli în limite decente, pentru ca
nu fi acuzați că transformați evenimentul într-un mijloc de ”influențare” a obiectivității și independenței
de opinie a jurnaliștilor.
Pentru un calcul realist al bugetului, luați în considerare numărul de participanți (invitați și
membri ai organizației), durata evenimentului, cheltuielile cu transportul, cazarea și masa, costuri
generate de materialele destinate invitaților (tipărituri, rechizite, dosare de presă, consumabile, eventuale
cadouri protocolare etc.), eventuale alte costuri de închiriere, translatori, vizite la obiective turistice
s.a.m.d. Este recomandat să bugetați și o sumă pentru cheltuieli neprevăzute, inerente unui astfel de
eveniment.
În cazul în care organizatorul evenimentului este o instituție sau autoritate publică, nu scăpați din
vedere faptul că există o serie de reglementări care fixează bareme de cheltuieli cu cazarea, transportul,
masa și diurna, atât pentru deplasările în țară1, cât și pentru cele în afara ei2. În alte organizații există
regulamente interne privind aceste cheltuieli.
Stabilirea perioadei de desfășurare a evenimentului. În stabilirea datei, țineți seama, pe cât
posibil, ca vizita să nu se suprapună pe alte evenimente care ar putea împiedica jurnaliștii să participe
(zile naționale, sărbători religioase, târguri și expoziții internaționale etc.). În ceea ce privește durata, nu
uitați că vizita de presă nu este o călătorie de plăcere; nu alcătuiți un program ”maraton”, în care
participanții să viziteze totul ”pe fugă”, dar nici unul extrem de lejer, în care invitații să aibă senzația că
pierd timpul. J. Deschepper recomandă ca pentru vizitarea unui obiectiv ”să nu se depășească două ore,
pentru un voiaj în interiorul țării să se prevadă maximum două zile, pentru un voiaj în țările vecine,
maxim 2 – 3 zile, iar pentru o deplasare în țări mai îndepărtate, aproximativ o săptămână.”3
Stabilirea listei invitaților. Consultați fișierele de presă și selectați jurnaliștii pe care îi veți
invita. Numărul lor depinde de amploarea pe care doriți să o dați evenimentului, dar și de bugetul pe

1
Vezi Hotărârea Guvernului nr. 1860/2006 privind drepturile și obligațiile personalului autorităților și instituțiilor publice pe perioada
delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării în cadrul localității, în interesul serviciului, publicată în M.Of. nr.
1046/29 decembrie 2006. Anexa a fost modificată și completată prin H.G. nr. 1677/2008, publicată în M.Of. 857/19 decembrie 2008
2
Vezi Hotărârea Guvernului nr.518 din 10 iulie 1995, privind unele drepturi şi obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru
îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, publicată în M.Of. 154/19 iulie 1995, cu modificările și completările ulterioare.
3
Jacques Deschepper, Savoir communiquer avec les journalistes de la presse, de la radio et de la television – guide practique, Paris,
Editions Eyrolles, 1990, p. 93, în Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media, Iaşi, Polirom, 2004, pag. 214
49
care organizația își propune să îl aloce acestei vizite. Alcătuiți și o listă de rezervă, pentru a-i putea
înlocui pe aceia care declină invitația.
Nu uitați că la eveniment vor participa și reprezentanți ai organizației (membri ai conducerii și
personalul care se ocupă de organizare). Realizați o listă separată cu aceștia, pentru a o prezenta
conducerii.
Identificarea opțiunilor pentru transport, masă, cazare. În ceea ce privește transportul, țineți
seama de numărul persoanelor care participă la eveniment, distanța de parcurs, gradul de confort pe care
îl oferiți și, evident, costurile. Judecați toate avantajele și dezavantajele fiecărei opțiuni – cu autocarul,
cu trenul, cu avionul etc., atât din punct de vedere al programului, al costurilor, al timpului alocat
transportului, cât și al modului în care ar putea fi fructificat acest timp.
Dacă transportul presupune deplasarea în coloană rutieră, luaţi legătura cu instituţiile abilitate
pentru a obţine aprobările şi facilităţile necesare.
În alegerea locului unde urmează să fie cazați participanții, trebuie să luați în calcul gradul de
confort, distanța față de locul de desfășurare al evenimentului și costurile. Înainte de a decide, verificați
dacă spațiile de cazare vizate au suficiente camere libere și dacă nu au programate, în paralel, alte
evenimente care ar putea împiedica buna desfășurare a vizitei de presă.
Nu uitați că toate condițiile materiale pe care le oferiți invitaților ”vorbesc” despre organizația
dumneavoastră; de aceea, cuvântul de ordine trebuie să rămână ”decența”. Nu alegeți spații de cazare și
masă care să creeze disconfort și iritare participanților prin calitatea scăzută a condițiilor și a serviciilor,
dar nu alunecați nici în cealaltă extremă (hoteluri de 5 sau mai multe stele, camere și restaurante foarte
costisitoare etc.), din dorința de ”a face totul pentru ca oaspeții să se simtă bine”.
Există și situații în care o instituție media confirmă participarea unui jurnalist la eveniment, cu
condiția ca ea să suporte o parte din cheltuieli (sau toate) pentru reprezentantul său. Respectați-i dorința,
deoarece face parte din politica instituției respective de păstrare a libertăţii presei.
Finalizarea planului evenimentului (inclusiv programul și bugetul) și supunerea sa aprobării
conducerii organizației. În momentul în care aveţi stabilite: programul, lista invitaţilor (inclusiv cea
suplimentară), lista participanţilor din cadrul organizaţiei, variantele de transport, cazare, masă şi
bugetul (organizat pe categorii de cheltuieli), puteţi să prezentaţi conducerii organizaţiei planul de
eveniment, pentru aprobare. Luaţi în calcul şi faptul că bugetul global să fie apreciat ca fiind prea mare,
astfel că este bine să aveţi şi variante, astfel încât să nu mai pierdeţi timp cu recalculările.
Numai după ce aveţi acceptul formal pentru planul prezentat, puteţi trece la organizarea propriu-
zisă a evenimentului.
Redactarea și trimiterea invitațiilor. Invitaţiile au, în esenţă, acelaşi format ca şi cele transmise
pentru participarea la conferinţa de presă. Nu uitaţi să specificaţi în conţinut:
 cine este organizatorul;

50
  care este scopul vizitei / voiajului de presă;
 locul şi durata evenimentului;
 programul (pe scurt);
 cine suportă cheltuielile
 data până la care se primesc confirmările de participare;
 datele de contact ale persoanei care primeşte confirmările şi poate oferi detalii despre
organizarea evenimentului.
Invitaţiile se trimit tuturor jurnaliştilor aflaţi pe lista aprobată. Nu există o regulă fixă a
momentului în care acestea se transmit, criteriul principal fiind intervalul de timp necesar pentru
organizarea evenimentului; de obicei, cu cel puţin 15 zile înaintea desfăşurării acestuia. Acest interval se
poate extinde până la 1 – 2 luni, în funcţie de complexitatea voiajului de presă şi de problemele de
organizare (de exemplu, la deplasările în străinătate este nevoie, în anumite cazuri, de viză; se fac
rezervări la cursele aeriene etc.).
Pentru evenimentele de amploare mai mare (care presupun mai multe zile de deplasare), puteţi să
anexaţi, la invitaţie, o „fişă de înscriere”, în care să solicitaţi o serie de informaţii, inclusiv dacă există
obiceiuri alimentare sau probleme de sănătate care necesită un regim special.
Reţineţi că veţi avea jurnalişti care răspund imediat sau în intervalul de timp indicat în invitaţie
(confirmând sau infirmând participarea), jurnalişti care nu răspund, dar şi invitaţi nehotărâţi (confirmă,
apoi infirmă dar „cu semnul întrebării”, amână răspunsul şi se hotărăsc abia cu câteva zile înainte de
eveniment). Din acest motiv, persoana desemnată să primească confirmările va lua legătura cu cei care
nu transmit un răspuns până la data indicată, explicând că, pentru bunul mers al organizării
evenimentului, este neapărată nevoie de o confirmare sau o infirmare a participării.
După ce au fost primite confirmările, alcătuiţi lista definitivă a participanţilor. Transmiteţi
acestora programul detaliat (pe zile şi intervale orare), însoţit de informaţii privind:
- eventuale documente necesare (ex: date pentru acreditare, paşaport, vize, taxe aeroportuare,
asigurări etc.);
- amănunte legate de ora şi ziua plecării, locul de întâlnire, persoane de contact şi datele
acestora;
- cazare, locaţii de desfăşurare a evenimentului, cum se ajunge acolo, hărţi (dacă este cazul);
- detalii care ţin de etichetă şi protocol (dacă este cazul);
- informaţii legate de climă, relief, starea vremii etc. dacă deplasarea se face într-o altă regiune.
Orice modificare apărută în program va fi transmisă tuturor invitaţilor.
Pregătirea propriu-zisă a evenimentului. Încheiaţi din timp (sau verificaţi) încheierea
contractelor privind diferite materiale şi servicii necesare desfăşurării vizitei / voiajului de presă
(transport, cazare, masă, săli de conferinţe, translatori, rechizite, tipărituri, etc.)

51
 Împărţiţi sarcini clare echipei de organizare, astfel încât fiecare persoană să ştie ce are de făcut,
cu cine colaborează şi care este data limită de realizare.
Pentru transport, faceţi din timp rezervările, stabiliţi (în cazul transportului cu autocarul) traseul,
punctele de oprire, durata. Aceeaşi recomandare privind rezervarea din timp este valabilă pentru sălile
de conferinţă, cazare şi masă. În plus, se recomandă ca spaţiile respective să fie vizionate din timp,
pentru a vă asigura că totul este conform condiţiilor convenite prin contract. Oricum, este indicat ca un
membru al echipei de organizare să fie prezent în locaţiile prevăzute pentru desfăşurarea vizitei /
voiajului de presă cu ceva timp înainte de sosirea invitaţilor, pentru eventuale corecţii de ultim moment.
Dacă vizita/voiajul de presă se desfăşoară într-o locaţie care presupune anumite restricţii,
asiguraţi-vă că toate reglementările vor fi respectate, inclusiv cele care ţin de protecţia fizică a
participanţilor.
Pregătiţi din timp materialele destinate invitaţilor, supuneţi-le aprobării şi apoi asiguraţi
multiplicarea lor Fiecare jurnalist va primi o mapă de presă care va conţine: programul detaliat al
evenimentului, materiale informative, date sintetice, grafice, fotografii etc. La acestea se pot adăuga
informaţii despre locaţiile unde se desfăşoară evenimentul, CD-uri de prezentare, obiecte de mică
valoare, inscripţionate cu elementele de identitate vizuală a organizaţiei – agende, pixuri, insigne etc.
Alături de jurnalişti, vor participa la vizita de presă / voiajul de presă atât reprezentanţi ai
conducerii, cât şi specialişti din cadrul organizaţiei, care au legătură cu subiectul evenimentului şi îi vor
însoţi pe jurnalişti. Aceştia din urmă trebuie să fie persoane competente, pentru a putea oferi informaţiile
cerute de invitaţi şi să fie capabile să prezinte aceste detalii într-o manieră accesibilă; să se exprime clar
şi cursiv, să fie amabili şi, totodată, să fie conştienţi că orice informaţie pe care o oferă jurnaliştilor (în
momente formale sau mai puţin formale pe parcursul vizitei) va fi folosită de aceştia în materialele de
presă ca provenind din sursă autorizată. S-ar putea să fie necesară o discuţie prealabilă, în acest sens, cu
persoanele din cadrul organizaţiei care vor fi prezente la eveniment.
Gândiţi-vă la toate detaliile de organizare, inclusiv la posibile situaţii de risc şi modalităţile de
reacţie. Este mai bine să fiţi prevăzător, decât să fiţi pus în faţa unei decizii dificile şi să nu aveţi
informaţiile şi instrumentele necesare. În felul acesta, vă asiguraţi că vizita/voiajul de presă va fi o
reuşită pentru organizaţia dumneavoastră.
Desfășurarea evenimentului.
Jurnaliştii vor fi primiţi de un reprezentant al conducerii, însoţit de echipa de relaţii publice şi alţi
specialişti din cadrul organizaţiei. După o introducere de bun venit, vor fi prezentate obiectivele vizitei
de presă şi, în general, importanţa evenimentului care a generat întâlnirea respectivă.
Se derulează vizita propriu-zisă, organizată astfel încât fiecare jurnalist să poată beneficia de
explicaţiile specialiştilor, să poată să pună întrebări etc. Dacă cea mai bună soluţie este să împărţiţi

52
invitaţii pe grupuri mai mici, asiguraţi-vă că fiecare va beneficia de un ghid care să ofere detaliile
necesare şi că va fi tratat cu toată atenţia.
La finalul vizitei, este recomandată organizarea unei întâlniri între jurnalişti, conducerea
organizaţiei şi specialişti, într-un spaţiu mai adecvat discuţiilor (o sală de conferinţă, spre exemplu), în
care primii să aibă posibilitatea de a dialoga cu ceilalţi pe tema vizitei. Dacă programul prevede, după
vizita propriu-zisă, un moment informal – dejun, cină, cocktail etc., este important ca la el să participe şi
reprezentanţii conducerii (ei fiind gazdele acestui eveniment).
Evaluarea. Programul vizitei de presă se consideră încheiat abia după ce ultimul jurnalist a
plecat de la locul evenimentului sau, în cazul voiajului de presă, a coborât din mijlocul de transport care
le-a asigurat întoarcerea.
Activitatea de relaţii publice, însă, nu s-a încheiat. Reprezentanţii biroului de presă vor
monitoriza apariţiile în mass-media, măsurând efectele pozitive / negative asupra imaginii organizaţiei.
Se va întocmi un raport de evaluare a vizitei / voiajului de presă, din perspectiva obiectivelor propuse,
care va fi prezentat conducerii; dacă obiectivele au fost atinse, puteţi propune evenimente similare.
În acelaşi timp, puteţi transmite jurnaliştilor care au participat la eveniment fotografii şi alte
materiale suplimentare.
Totodată, asiguraţi-vă că eventualele obligaţii contractuale pe care organizaţia şi le-a asumat cu
ocazia acestui eveniment, au fost stinse (ex.: plăţi către firma care a asigurat transportul, către cea care a
asigurat serviciile de catering, cazarea etc.). Dacă au existat parteneri care au contribuit la buna
desfăşurare a evenimentului – hotel, firmă de transport, tipografie, florărie etc., este politicos să le
transmiteţi câte o scrisoare de mulţumire.

5.8. Interviul
Interviul este, în esență, un dialog în care jurnalistul își propune să obțină de la persoana
intervievată unele opinii, aprecieri, informații cu referire la diferite subiecte pe care le consideră de
interes pentru opinia publică, în scopul difuzării lor prin intermediul presei scrise, radioului sau
televiziunii.
Ca specialist în relații publice, nu scăpați din vedere un lucru esențial: nici o organizație nu poate
să-şi atingă scopurile fără sprijinul diferitelor segmente de public cu care relaționează. De aceea, priviți
întotdeauna interviul ca pe o oportunitate, ca pe un prilej de a transmite mesajele organizaţiei
dumneavoastră în mod clar şi concis către grupurile-ţintă pe care le aveţi în vedere, prin intermediul
mass-media.
Din punct de vedere al iniţiativei, spre deosebire de ştirea sau comunicatul de presă, unde
iniţiativa vă aparţine, interviul are un caracter pasiv, în sensul că iniţiativa aparţine jurnalistului; acesta
poate sau nu să vă solicite realizarea unui interviu. De aceea, în cel mai bun caz, puteţi să stârniţi
53
interesul pentru un anumit subiect, astfel încât să determinaţi reporterul să solicite un dialog cu un
reprezentant al organizației (un comunicat sau o ştire de presă incitante, interesante, pot avea un astfel
de rezultat!).
Există și situații în care organizația nu poate sau nu dorește să exprime un punct de vedere oficial
asupra unui subiect; în eventualitatea în care vi se solicită un interviu pe această temă, refuzați politicos.
Pregătirea interviului
Succesul unui interviu este asigurat într-o proporţie ridicată de modul în care este pregătit. Dacă
acesta este văzut ca un simplu schimb de opinii care poate fi gândit şi realizat pe moment, interviul nu
va reprezenta nici un fel de avantaj real pentru persoana sau organizaţia în cauză. Ba de multe ori poate
reprezenta un dezavantaj, datorită lansării unor mesaje eronate, incomplete sau prost formulate.
a. Stabilirea unor detalii tehnice privind desfășurarea interviului. De obicei, solicitarea de a
obține un interviu se face prin intermediul biroului de presă. În această situație, este bine să clarificați
încă de la început:
 Numele persoanei care solicită interviul şi pe cine reprezintă (ziar, post de radio, post de televiziune
etc.)
Ce așteaptă jurnalistul de la biroul de
 Care va fi problema abordată în interviu. presă:
 Ce aspecte anume ale problemei îl interesează.
 să nu-i fie refuzată solicitarea de realizare
 Cu ce oameni doreşte să discute (în funcţie de a interviului pe o anumită temă.
subiect). Dacă este cazul, sugeraţi jurnalistului şi  dacă interviul este, totuși, refuzat, să i se
alte persoane din cadrul organizaţiei pe care ar ofere o explicație

putea să le intervieveze deoarece sunt implicate  să stabilească rapid detaliile privind

realizarea interviului;
direct în problema respectivă ( aşa-numiţii
 odată definitivate detaliile privind data,
“experţi pe problema”). ora, locul interviului etc, să nu fie
 Conveniţi asupra unor detalii tehnice precum schimbate fără un motiv serios;

data propusă de jurnalist, locul de desfăşurare,  să nu i se ”sugereze” întrebările;

eventual, în mare, întrebările care vor fi puse.  să nu i se ceară să transmită întrebările în

avans, urmând ca răspunsurile să-i fie
 Cât de multe date cunoaşte despre organizaţia pe transmise în scris, iar interviul efectiv să
care o reprezentați. În condiţiile în care constataţi nu mai aibă loc;
că aceste informaţii sunt insuficiente sau eronate,  să nu i se ceară să intervină asupra
conținutului interviului, după ce acesta a
oferiţi-vă să-i transmiteţi într-un interval de timp
fost realizat.
rezonabil date ajutătoare care să-i permită să
realizeze un interviu complet. Acestea pot fi:
scurtă descriere a politicii organizaţiei, situaţia actuală, date la zi (care pot fi şi doriţi să fie făcute
publice), fapte importante, eventual un curriculum vitae aparţinând persoanei ce va fi intervievată.

54
 Data când va fi publicat / difuzat interviul. În cazul în care acesta este realizat pentru radio sau TV,
cereţi desfăşurătorul emisiunii şi numele celorlalţi invitaţi (dacă vor exista în cadrul emisiunii).
 Cereţi un răgaz (maxim 1 oră) pentru a lua legătura cu persoana sau persoanele ce vor fi intervievate,
pentru a confirma posibilitatea desfăşurării interviului. Conveniţi cu jurnalistul modalitatea de
recontactare pentru a confirma interviul (politicos este să reveniţi dumneavoastră, de aceea cereţi un
număr de telefon şi/sau fax unde puteţi lua legătura cu reporterul).

NU UITAȚI!
Când discutați cu jurnalistul:
 fiţi politicos, sincer, daţi dovadă că sunteţi bine intenţionat;
 exprimaţi-vă intenţia de a fi de folos;
 păstraţi un mod profesional de exprimare; evitaţi formulările “neoficiale” sau
“neortodoxe”;
 păstraţi-vă, orice ar fi, calmul;
 nu spuneţi “fără comentarii”;
 încercaţi să definiţi clar subiectul interviului şi limitele sale;
 dacă jurnalistul vă întrerupe, spuneţi :”înainte de a ajunge acolo …”şi
continuaţi întrebările;
 nu tărăgănaţi; termenele jurnaliștilor sunt, de regulă, destul de strânse;
 dacă jurnalistul doreşte un pre-interviu cu dumneavoastră, planificaţi-l la o dată
şi o oră reciproc convenabile şi pregătiţi-vă cu toate informațiile publice, datele
etc. necesare pentru acest dialog.

b. Pregătirea mesajului. Reamintim ideea principală - interviul este, pentru dumneavoastră şi

organizaţia pe care o reprezentaţi, o şansă de a face ca mesajele să ajungă la categoriile de public pe care
doriţi să le sensibilizaţi, să le căpătaţi încrederea, înţelegerea, simpatia sau sprijinul. Din acest motiv
trebuie sa acordaţi o mare atenţie construirii acestor mesaje. În elaborarea lor se urmăresc, în principiu,
câţiva paşi:
Pasul 1. Transmiteți conducerii organizației solicitarea jurnalistului (însoțită de detaliile discutate) și
cereți aprobarea pentru realizarea interviului.

Pasul 2. Stabiliţi persoana care va da interviul.

Dacă solicitarea reporterului nu vizează o anumită persoană (sau nu trebuie să oferiţi
dumneavoastră interviul) aveţi în vedere dacă:
 persoana pentru care optaţi este disponibilă;

55
 subiectul ce va fi abordat îi este familiar;
 se exprimă corect din punct de vedere gramatical, coerent, fluent;
 are experienţa acordării unui interviu de tipul celui solicitat;
 face faţă presiunii unei confruntări cu jurnalistul (mai ales în cazul unei apariţii în direct la radio sau
TV);
 are, ca persoană, un fond de imagine negativă ce ar putea prejudicia imaginea organizaţiei.
În cazul în care este vorba de o persoană din executivul organizației, cereți acceptul conducerii
pentru ea.

Pasul 3: Documentaţi-vă!
Verificaţi fapte, date, statistici, tot ceea ce vă poate oferi informaţii despre subiectul interviului.
Consultaţi-vă cu persoanele care au fost sau sunt implicate în evenimentele în discuţie şi vă pot da
amănunte. Un interviu poate fi ratat numai pentru simplul fapt că jurnalistul este mai bine informat decât
interlocutorul sau doar creează această senzaţie.
Dacă simţiţi nevoia prezentării unor mijloace ajutătoare – hărţi, grafice, statistici, mostre,
fotografii etc. conveniţi cu jurnalistul acest lucru, apoi pregătiţi-le din vreme, la dimensiunile şi formatul
potrivite pentru prezentare.

Pasul 4. Cu cine veţi sta, de fapt, de vorbă?

Nu omiteţi faptul ca veţi dialoga cu un jurnalist care reprezintă un canal de comunicare
(publicație, post de radio sau TV) cu un anumit punct de vedere, o anumită politică editorială. Selectaţi
din baza de date a biroului de presă tot ce vă poate fi de folos pentru a cunoaşte modul specific de
abordare instituției de presă, precum și jurnalistul cu care veţi realiza interviul.

Pasul 5. Stabiliţi audienţa-ţintă

În cele mai multe dintre situaţii, în problema luată în discuţie există deja create diferenţe de
opinie în rândul publicului. O primă categorie de public poate manifesta o atitudine pozitivă faţă de
problemă, o alta are o poziţie negativă (uneori puternic negativă), la fel cum există şi grupuri de public
care nu au nici o opinie conturată, fie că nu-i interesează, fie că nu au datele necesare.
Întrebați-vă, întotdeauna, cui vă adresați, de fapt, și ce doriți să le transmiteți.

Pasul 6. Pregătiţi mesajele

Scopul real al interviului este ca, răspunzând întrebărilor jurnalistului, să transmiteți publicului
propriile mesaje. Mesajul trebuie să fie astfel formulat încât să fie scurt, clar, uşor de reţinut, de

56
preferat formulat pozitiv şi să conţină, într-o formă cât mai concisă, răspunsul la întrebările: Cine?
Ce? Unde? Când? De ce? Cum?
Construiți frazele astfel încât să plasați cele mai importante idei la începutul răspunsului.
Publicul nu apreciază frazele lungi, obositoare, greu de înțeles. Mai mult, în cazul interviului pentru
radio sau televiziune, acolo unde există presiunea timpului, apare și riscul ca, la montaj, să dispară
anumite pasaje din răspunsul dumneavoastră.
Evitați atât exprimările excesiv de tehnice, cât și expresiile de argou.

Pasul 7. Pregătiţi persoana care va da interviul

Dacă persoana care va susține interviul nu are experiența dialogului cu jurnaliștii, oferiți-i tot
sprijinul necesar – documentare, formularea diferitelor răspunsuri la posibile întrebări, realizarea
materialelor de sprijin (grafice tabele etc.). Dacă este cazul (și dacă persoana în cauză este de acord),
realizați chiar simulări ale diferitelor situații de interviu.

Pasul 8. Fiți prezent la realizarea interviului

În calitate de reprezentant al biroului de presă, cereți acordul persoanei care va da interviul să fiți
de față la realizarea lui. Comunicați din timp acest lucru și jurnalistului.
Evident, dumneavoastră nu veți fi vizibil (în cazul în care materialul se realizează pentru un post
de televiziune) și nu veți interveni pe parcursul interviului. Veți înregistra, însă, dialogul dintre cei doi,
pentru fondul documentar al biroului de presă.
Dacă, pe parcursul interviului apar întrebări care necesită documentare, preluați această sarcină
și promiteți jurnalistului un răspuns ulterior (și vă țineți de promisiune!). Oferiți materiale grafice,
fotografii etc. pe care jurnalistul să le poată folosi la prezentarea interviului sau oferiți oportunitatea de a
face fotografii semnificative cu persoana intervievată.

Pasul 9. Evaluaţi interviul. Analizați (eventual, împreună cu persoana care a acordat interviul) modul
de desfășurare a dialogului cu jurnalistul, întrebările adresate, conținutul răspunsurilor etc. Urmăriți
eventualele ecouri ale interviului, în mass-media și evaluați impactul acestora asupra imaginii
organizației.

57
 Capitolul 6
Comunicarea în situații de criză

1. Ce este imaginea publică a unei organizaţii?

Afirmaţii de tipul „firma X are o imagine bună”, „acest articol de ziar este un atac la imaginea lui Y”,
„organizaţia Z îşi apără imaginea” au devenit atât de obişnuite încât le acceptăm şi le utilizăm, uneori
cu prea multă uşurinţă, fără să mai sesizăm câteva elemente esenţiale:

 Imaginile joacă, în viaţa de zi cu zi, un rol mult mai important decât ne dăm seama sau vrem să
recunoaştem. Studii de marketing au demonstrat că, de multe ori, cei mai fideli cumpărători ai unor
tipuri de produse nu le pot deosebi de altele, din aceeaşi categorie, dacă nu le pot identifica prin
marcă. Aşadar, în cazul unor bunuri cu caracteristici relativ apropiate, decisivă în alegere devine
apartenenţa la o marcă, implicit imaginea noastră despre ea.
Asociem diferite tipuri de produse cu un anumit statut social - în fapt, cuplăm două imagini:
reprezentarea noastră despre statutul respectiv şi cea despre marcă, cea din urmă dobândind în acest
fel calitatea de simbol al statutului.

Nevoia de recunoaştere a unei poziţii sociale determină o persoană să ţină foarte mult la
reprezentarea pe care o au cei din jur despre ea; dacă aceasta reprezentare este pozitivă, va încerca să
o conserve, dacă este defavorabilă, va face tot posibilul să o schimbe. De fapt, este vorba de
imaginea persoanei în cauză, individul comportându-se astfel încât ceea ce face, ceea ce consumă,
ceea ce poartă, ceea ce declară să fie în concordanţă cu modul în care doreşte să fie perceput.

O organizaţie poate să funcţioneze eficient dacă se bucură de susţinere – în egală măsură a propriilor
membri şi a celor din exteriorul ei. Ori, susţinerea este determinată de încrederea pe care o au în ea,
iar încrederea, la rândul ei, este condiţionată de modul în care este percepută organizaţia în spaţiul
social, deci de imaginea publică de care se bucură.

În plan internaţional, imaginea unei ţări este inevitabil asociată cu imaginile publice ale produselor
create de aceasta, ale organizaţiilor şi personalităţilor care o reprezintă. Se impune, din ce în ce mai
mult, o ierarhie a statelor în funcţie de imaginea socială de care se bucură la nivelul comunităţii
internaţionale şi, nu de puţine ori, modul în care este percepută o ţară înclină balanţa în favoarea
unei decizii (politice, economice, militare etc.) sau a alteia.

58
 O imagine publică pozitivă nu se creează şi nu se menţine de la sine. În spatele ei se află resurse
materiale, financiare şi umane considerabile, o strategie bine întocmită, uneori o întreagă „industrie”
care funcţionează continuu, coerent şi planificat.
Argumentele de mai sus, ca şi multe altele, impun ca gestionarea imaginii publice a organizaţiilor să fie
concepută ca o funcţie a managementului. Se consideră, pe bună dreptate, că imaginea publică este un
obiect de patrimoniu, la fel de valoros (sau poate mai mult) ca şi celelalte bunuri pe care o organizaţie le
moşteneşte sau le creează pe parcursul existenţei sale. Unele companii chiar consideră imaginea/marca
mai valoroasă decât totalitatea mijloacelor fixe de care dispun, prin urmare o înregistrează la instituţii
specializate, o gestionează şi o evaluează ca atare.

Vom considera imaginea socială ca reprezentarea care se formează la nivelul indivizilor sau
grupurilor de indivizi despre un subiect, ca urmare: (1) a informaţiilor rezultate din funcţionarea lui;
(2) a mesajelor provenite din mediul în care subiectul activează; (3) a celor emise deliberat de
structurile specializate ale acestuia.

Enunţul de mai sus sugerează faptul că, referitor la un subiect, avem de-a face cu un complex de imagini
sociale, în funcţie de categoriile de public la nivelul cărora se formează şi de sistemul de referinţă al
acestora. Însă nu toate imaginile formate au acelaşi grad de relevanţă. Ne vor interesa, în special:
 imaginea socială formată la nivelul indivizilor şi a grupurilor care se află în relaţie funcţională cu
subiectul (fie în interiorul, fie în exteriorul acestuia, când este vorba de organizaţii);
 imaginea socială formată la nivelul indivizilor şi a grupurilor care au fost, sunt sau pot fi afectate de
activitatea subiectului;
 imaginea socială formată la nivelul indivizilor şi a grupurilor care au avut, au sau pot avea interese
în relaţia cu subiectul.

2. Tipuri de crize
În orice tip de activitate umană există momente de disfuncţionalitate, de conflict care, pentru a nu avea
consecinţe nedorite, trebuie identificate la momentul oportun şi rezolvate pentru a nu degenera în situaţii
de criză, cu consecinţe nedorite şi greu de evaluat.
În evoluţia sa, conflictul parcurge mai multe etape: dezacordul, confruntarea, escaladarea, punctul
culminant, de-tensionarea, rezolvarea.
Principalele tipuri de conflicte sunt:
1. În funcţie de intensitatea manifestării: dezacordul, incidentul, neînţelegerea, tensiunea, criza.
2. În funcţie de nivelul organizaţional la care se produc: intern în plan orizontal, intern în plan
vertical; intern-extern.

59
 Factori care favorizează conflictul

Factori relaţionali intergrupali

Factori
C
contextuali şi O
organizaţionali Incompatibilitatea obiectivelor operaţionale N
Diferenţierea
F
L
MEDIUL Eterogenitatea grupurilor

MĂRIMEA IC
Interdependenţa sarcinilor
T
AdaptatOBIECTIVELE
după Ion Chiciudean, ValeriuInsuficienţa resurselor
Ţoneş, Gestionarea crizelor de imagine, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2002, p. 35

STRUCTURA Distribuţia puterii

Criza Incertitudinea
Simbolul chinezesc pentru criză este compus din alte două simboluri: unul pentru problemă şi altul
Sistemul de recompense
pentru oportunitate
Lipsa reală a managementului sectorial
Pentru medicii din antichitate, cuvântul grecesc “krisis” desemna momentul în care maladia suferea o
schimbare subită, fie în bine, fie în rău.

Tipuri de crize

După tipul de După tipul de După domeniul După urgenţa După nivelul la
soluţii şi modul mediu în care apar rezolvării care apar
de rezolvare

 de dezvoltare  interne  politice  imediate  locale

 de legitimitate  externe  economice  urgente  naţionale
 de onestitate  ideologice  susţinute  zonale
 de competenţă  culturale  continentale
 de  mondiale
comunicare
 de imagine

Vom considera starea de criză ca fiind o perioadă în dinamica unui sistem, caracterizată prin
acumularea accentuată a dificultăţilor, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt care face dificilă
funcţionarea normală, declanşându-se puternice presiuni spre schimbare.1

1
Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, 1993

60
Ne interesează în mod deosebit conotaţia negativă a crizei, şi anume cea care este asociată cu un
dezastru, o catastrofă, în general o situaţie limită. Criza nu afectează numai buna funcţionare a unei
structuri. In cazul mediatizării puternice, este prejudiciată şi imaginea sa publică .

Modul în care este percepută de mass-media poate să dobândească importanţă mai mare decât criza în
sine, sau poate chiar să i se substituie şi să devină obiectul acesteia, dincolo de evenimentul declanşator,
care trece pe planul doi.

Câteva caracteristici ale crizelor:

Crizele au o natură proprie de tip exploziv. Minimalizarea sau ignorarea acestora nu ajută. La
producerea lor, întregul nostru mic univers este bulversat, nu mai este nimic la locul lui. Specialiştii
apreciază că, deşi fiecare criză este unică în felul său, ele au câteva caracteristici comune.

a) Surpriza
Deşi toată lumea speră să nu se confrunte niciodată cu o criză, de cele mai multe ori ea se va produce pe
neaşteptate, fără nici un semn care să-i anunţe iminenţa. Trebuie, totuşi, menţionată şi situaţia de criză
care este generată de unele acţiuni ale organizaţiei. Schimbările din interior, atunci când afectează
interesele unor categorii de indivizi, pot genera blocaje, deci situaţii de criză.

b) Insuficienţa informaţiilor
Când inevitabilul s-a produs, nu ai timpul material necesar să iei o decizie în urma unei analize
complete, bazată pe analiza unei comisii, recomandări, evaluării profesionale etc. Brusc vei constata că
nimeni din organizaţie nu cunoaşte problema în detaliu.

c) Viteza informării şi deteriorarea calităţii acesteia

Ca urmare a vitezei cu care se derulează evenimentul, ca şi a modului de tratare, apare o neconcordanţă
între derularea situaţiei şi tratamentul mediatic al acesteia. Ai de luat 10 decizii în tot atâtea minute…
telefoanele sună …totul “arde” în jurul tău …

d) Pierderea controlului
Este cea mai prost lucru care ţi se poate întâmpla. Informaţia se scurge pe toate canalele posibile şi
imposibile, toată lumea reacţionează în maniere noi: unii se blochează, alţii “iau măsuri pe cont propriu”
şi, de cele mai multe ori, proaste. Mark Twain obişnuia să avertizeze “Pe când minciuna a străbătut
deja jumătate de glob, adevărul abia îşi pune pantofii”.

e) Panica

61
Este antrenată atât de elementul – surpriză cât şi de lipsa unui plan de acţiune. Are efecte devastatoare
atunci când se produce la nivelul conducerii, pentru că se traduce în măsuri pripite şi pe propagă la
nivelele inferioare. Joacă rol de multiplicator de efecte negative.

f) Vizibilitatea maximă
Atât datorită evenimentului în sine cât şi mediatizării intense, organizaţia este în centrul atenţiei, toată
lumea îţi monitorizează fiecare mişcare. Nimic din ceea ce întreprindeţi nu pare a fi bun. Se încep
“săpăturile” pentru a descoperi şi alte probleme din trecut.

g) Limitarea orizontului de acţiune

Efectul cumulat al mai multora dintre factorii menţionaţi ne determină să ne concentrăm numai asupra
perspectivei imediate. A răspunde articolelor nefavorabile devine o prioritate consumatoare de timp,
nervi, resurse materiale şi umane.

Cum recunoaştem o criză?

 Este afectată reputaţia, credibilitatea organizaţiei / instituţiei?

 Sunteţi asaltat cu întrebări şi cereri de detalii din partea a tot mai multor grupuri de indivizi?
 Simţiţi că nu mai faceţi faţă fluxului de informaţii?
 Sunteţi în măsură să daţi răspunsuri raţionale, corecte la valul de întrebări?
 Şefii au început să vă reproşeze o mulţime de “nerealizări” care au dus la producerea
evenimentului respectiv?

3. Criza organizaţională
Criza organizaţională este starea de disfuncţionalitate care afectează fizic întregul sistem, ameninţându-i
principiile, valorile, identitatea şi existenţa. Membrii ei constată că nimic nu mai funcţionează, că
principiile, normele şi valorile sunt greşite sau nu mai corespund realităţii şi refuză să şi le mai asume.
Crizele se pot gestiona. În majoritatea cazurilor, procesul de gestionare parcurge următoarele etape:
detectare, prevenire, gestionarea propriu-zisă, limitarea efectelor negative, redresarea.
O strategie pentru managementul crizelor trebuie să cuprindă:
 Acceptarea faptului că gestionarea crizelor este o activitate panificabilă şi integrarea acestui tip de
management în planificarea strategică a organizaţiei
 Constituirea şi includerea în conducerea organizaţiei a echipei de gestionare a crizelor
 Existenţa unor planuri pregătite pentru fiecare tip de risc identificat.
 Simularea unor situaţii de criză pentru a vedea cum răspunde personalul
 Crearea unui buget special pentru gestionarea crizelor

62
 Realizarea unor materiale documentare privind personalul, resursele şi capacităţile organizaţiei
 Realizarea unor acţiuni de evaluare şi diagnoză pentru identificarea potenţialelor surse de criză –
financiare, asigurarea securităţii mijloacelor şi a personalului
 Respectarea reglementărilor privind relaţiile cu mass-media
 Evaluarea critică a modului în care organizaţia a răspuns la starea de criză
 Pregătirea personalului pentru a reacţiona corect în diferite situaţii de criză
 Amplificarea eforturilor de informare şi comunicare

Planul pentru gestionarea crizelor

Reprezintă punctul de sprijin necesar pentru situaţii de criză, în special în relaţiile cu presa. Elaborarea
planului pentru gestionarea crizelor este o activitate care se desfăşoară din timp, “la rece”, nu sub
presiunea evenimentelor.
Deşi fiecare organizaţie îşi pregăteşte planul de criză în funcţie de specificul ei, principalii paşi de
parcurs pentru elaborarea planului sunt:

1. Constituirea unei echipe operative, cu un nucleu relativ fix şi, în rest, cu o componenţă flexibilă,
adaptabilă la tipul de eveniment care s-ar putea produce. Sarcinile se stabilesc exact (pe cât posibil)
şi se aduc la cunoştinţa celor implicaţi.
2. O analiză a istoricului organizaţiei în vederea identificării principalelor tipuri de crize cu care s-a
confruntat în timp. Există o posibilitate ridicată ca acestea să se repete. Se pot identifica astfel
cauzele şi canalele neoficiale prin care “se scurg” informaţiile inexacte sau tendenţioase.
3. Elaborarea unui set de comunicate de presă standard, care ar putea fi uşor modificate utilizate în
momentul producerii evenimentului.
4. Redactarea unui set de răspunsuri la întrebările cele mai frecvente pe care le-aţi putea primi.
5. Întocmirea unui plan de paşi care trebuie neapărat parcurşi din momentul declanşării crizei.
6. Alcătuirea unei liste cu persoanele care trebuie anunţate obligatoriu şi modalităţile de contactare a
acestora.
7. Informarea întregului personal angajat despre modul de acţiune în caz de …..
8. Pregătirea conducerii organizaţiei pentru contactul cu presa în astfel de momente.

Greşeli în evaluarea situaţiilor care pot genera situaţii de criză

 Mărimea ne protejează.
 Organizaţiile mari nu trec prin crize
 Organizaţiile bine conduse nu trec prin crize

63
 Crizele nu necesită proceduri speciale. Planurile de gestionare a lor reprezintă un lux sau o pierdere
de timp.
 Dacă se produce o criză majoră, sunt alţii abilitaţi să ne salveze.
 Criza nerecunoscută nu există.
 Majoritatea crizelor se rezolvă de la sine, mai ales dacă nu le acorzi importanţă
 Banii pot rezolva orice criză.
 Suntem destul de buni ca să acţionam într-o situaţie de criză, fără să ne pregătim în mod special
pentru asta.
 În cazuri de criză nu permitem nimănui să se amestece în treburile noastre.

4. Criza de comunicare
Criza de comunicare reprezintă o disfuncţionalitate în fluxul informaţional în interiorul organizaţiei,
între organizaţie şi mediul exterior acesteia, având ca finalitate confruntarea în spaţiul comunicaţional,
ceea ce deteriorează activitatea organizaţiei, putând merge până la dezorganizare.

Criza de comunicare poate fi o componentă a crizei organizaţionale, dar nu este obligatoriu acest lucru.

Cauze:

 Inexistenţa sau nerespectarea unor norme de comunicare internă

 Canale de comunicare inadecvate
 Existenţa unor bariere în procesul de comunicare (de mediu, de limbaj, de status)
 Raportul comunicare formală – comunicare informală
 Circulaţia unui volum mult prea mare de informaţie într-un interval prea scurt de timp, ceea ce duce
la o procesare incompletă sau incorectă.
 Existenţa unei acţiuni intenţionate de perturbare a comunicării

Gestionarea crizelor de comunicare

 Elaborarea unor strategii de comunicare internă şi cu mediul extern

 Crearea unor structuri specializate care să dezvolte fluxurile de comunicare în interiorul organizaţiei.
 Combaterea zvonurilor
 Stabilirea clară a informaţiilor cu caracter public şi modalităţile în care acestea ajung la categoriile
de public interesate.
 Prevenirea şi combaterea manipulării informaţionale

64
 5. Criza mediatică
Criza mediatică este un caz particular al crizei de comunicare, caracterizată prin intervenţia mass-media
în evoluţia acesteia, datorită lipsei de informaţie oficială pe canalele obişnuite.
Criza mediatică determină, în primul rând, pierderea controlului informaţiei şi al publicului. De obicei,
în aceste cazuri, informaţia este incompletă, confuză, contradictorie şi în permanentă modificare. Opinia
publică se formează în primul rând prin ceea ce aude, citeşte şi vede în presă.
Gradul de vizibilitate al organizaţiei creşte brusc şi într-o manieră nedorită.

Poate degenera uşor într-o criză organizaţională, deoarece, cu acest prilej, ies la iveală o mulţime de
puncte slabe ale sistemului.

Comunicarea în situaţii de criză

Negarea crizei s-a dovedit, în cele mai multe cazuri, cea mai proastă alternativă. Este mai bine să
gestionezi criza încercând să scoţi în faţă versiunea proprie despre evenimente, decât să laşi terenul liber
ziariştilor să speculeze.

Interesul unui ziarist pentru criză este cu atât mai mare cu cât eforturile organizaţiei / instituţiei de a
păstra secretul sunt mai mari. Mass-media are o capacitate de investigaţie foarte mare. NU O
SUBESTIMATI! Mai ales că mass-media adoră crizele, fiind capabilă, uneori, să le genereze fără ca
situaţia să aibă suport real în organizaţie.

Este adevărat că mass-media este unul dintre cele mai importante vehicule de comunicare, şi trebuie să-i
acordaţi atenţia necesară. Dar nu este singura categorie de public, de aceea nu neglijaţi propriii angajaţi,
acţionarii, sponsorii, partenerii etc. Nu este bine ca aceştia să afle detalii despre eveniment numai din
presă. Canalele de comunicare către aceste categorii de public trebuie menţinute deschise şi alimentate
în permanenţă cu informaţii de la sursă, nu prin intermediari.

O comunicare de succes pe timpul unei crize presupune:

 să recunoşti că te confrunţi cu o criză;

 să întreprinzi măsurile adecvate pentru a remedia situaţia;
 să fii văzut cum acţionezi pentru remedierea situaţiei;
 să spui ceea ce trebuie.
Prima reacţie a oamenilor la producerea unei crize majore este una de şoc. Această stare se transformă
foarte rapid în supărare sau chiar furie, dacă organizaţia implicată nu este văzută că ia măsuri rapide de
remediere sau dacă nu este auzită spunând ceea ce trebuie.

65
Ce nu trebuie să lipsească din mesajele organizaţiei dumneavoastră, comunicate în situaţii de criză:

 Până în momentul producerii evenimentului (crizei), totul funcţiona la parametri normali (dacă, din
fericire pentru dumneavoastră, aşa a fost) şi s-a făcut tot posibilul pentru prevenirea situaţiei.

Datorită specificului activităţii organizaţiei dumneavoastră, există şi unele riscuri de producere a unor
asemenea evenimente, dar instituţia ia în calcul posibilitatea producerii lor, fapt pentru care are pregătite
planuri pentru remedierea situaţiilor nedorite, în cel mai scurt timp posibil; de fapt mesajele
dumneavoastră vor contura o echipă de oameni responsabili, competenţi, preocupaţi, care au intrat în
acţiune foarte repede pentru a face faţă situaţiei;

 Instituţia este realmente preocupată de ceea ce s-a petrecut.

După producerea unui incident major, acţiunea care demonstrează cel mai bine preocuparea şi
implicarea instituţiei este prezenţa conducătorului la locul faptei, precum şi faptul de a fi văzut
implicându-se personal.

In paralel cu aceasta, conducătorul organizaţiei trebuie să-şi centreze mesajul pe trei direcţii:

 ce s-a întâmplat;
 ce face instituţia pentru a remedia situaţia;
 ce simte conducerea ei despre cele petrecute.
In timpul crizelor, ordinea în care trebuie abordate problemele, atât în comunicare scrisă cât şi în cea
verbală sunt:

1. oamenii
2. mediul
3. proprietatea, bunurile
4. banii.

NU UITATI !

 Comunicatul iniţial de presă se difuzează în cel mult două ore de la producerea evenimentului.
Acesta nu va conţine decât confirmarea producerii evenimentului şi faptul că cineva este desemnat să
investigheze situaţia.

Difuzarea la timp a comunicatului este importantă din mai multe motive:

 Arată că stăpânim situaţia şi că suntem capabili să reacţionăm rapid în momente neprevăzute.
 Reafirmă intenţia de transparenţă a organizaţiei/instituţiei.

66
 Permite, în paralel cu vestea proastă, a mesajelor dorite, menţinând astfel şi controlul asupra fluxului
de informaţii.
 Dacă există victime, numele acestora nu se dau publicităţii decât după anunţarea familiilor acestora.
Nu daţi detalii despre răni, diagnostice medicale etc.
 Nu daţi detalii tehnice despre eveniment dacă nu sunteţi specialist. Apelaţi la ajutorul celor care
cunosc bine situaţia.
 Răspundeţi cererilor de informaţie din partea ziariştilor, în măsura posibilităţilor. In acest fel veţi fi
punctul lor de contact şi veţi ţine fenomenul sub control.
 Ţineţi deschise toate canalele de informare, arătaţi transparenţă, dar verificaţi ce informaţie iese din
organizaţie şi cine o difuzează!
 Nu fugiţi de ziarişti!
 Evitaţi formula “No comment”. Induceţi ideea că aveţi ceva de ascuns.
 Unul dintre mesajele obligatorii este manifestarea regretului organizaţiei pentru cele întâmplate şi
asigurarea că instituţia are tot interesul şi face tot ceea ce este omeneşte posibil pentru a limita
efectele negative ale crizei. Acest gest va avea o valoare considerabil mai mare dacă îl faceţi la
iniţiativa organizaţiei şi nu la presiunea presei.
 Limitaţi tendinţa tuturor de a face declaraţii pe cont propriu pentru presă.
 Toate declaraţiile făcute în timpul crizei sunt OFICIALE. Nimic nu este “off the record”.
 Dacă nu puteţi oferi anumite informaţii, din varii motive, recunoaşteţi acest lucruri dar oferiţi-vă să
reveniţi cu răspunsul în cel mai scurt timp.
 Nu faceţi aprecieri asupra cauzelor sau a vinovaţilor. Lăsaţi organele de anchetă să facă acest lucru.

6. Criza de imagine

Pentru a înţelege cum se declanşează o criză de imagine, este necesar să ne explicăm care este
procesul de formare a imaginii unei organizaţii.

67
Cauze care pot genera apariţia unor crize de imagine

Incapacitatea organizaţiei de a-şi gestiona identitatea – lipsa de resurse sau de interes;

Alte tipuri de conflicte care nu fost gestionate corect;

Identificarea greşită a nevoii de informare a diferitelor categorii de public;

Stabilirea greşită a mesajelor

Planuri de gestionare a imaginii neconcordante cu realitatea;

Existenţa mai multor „voci” autorizate care emit mesaje contradictorii;

68
 Caracteristicile crizei de imagine

 Apare şi se dezvoltă în timp.

 Se află în legătură cu alte tipuri de crize deja existente sau pe care le poate declanşa.

 Este mai greu de identificat iar efectele se prelungesc în timp.

Bibliografie

ARONSON, Merry, SPETNER, Don, AMES, Carol, Ghidul redactării în relaţii publice. Era digitală,
2nd edition, (trad.), Bucureşti, Amsta Publishing, 2007
BALABAN, Delia, PR Trend, Bucureşti, Tritonic, 2007
BLYTHE, J., Comportamentul consumatorului, Bucureşti, Ed. Teora, 2000
BORŢUN, Dumitru, Relaţiile publice şi noua societate, Bucureşti, Tritonic, 2012

69
BORŢUN, Dumitru, Responsabilitatea socială corporativă de la relaţii publice la dezvoltare durabilă,
Bucureşti, Tritonic, 2012
CHICIUDEAN, Ion, DAVID, George, Managementul comunicării în situaţii de criză, Bucureşti,
Comunicare.ro, 2010
CHICIUDEAN, Ion, TONEŞ, Valeriu, Gestionarea crizelor de imagine, Bucureşti, Comunicare.ro,
2010
CHIRIȚĂ, Elena, Puterea imaginii în relațiile publice. Norme de protocol și comunicare eficientă,
București, Ed. Universitară, 2015
CISMARU, Diana, Maria, Comunicarea internă în organizaţii, Bucureşti, Tritonic, 2010
CISMARU, Ana Maria, Social media şi managementul reputaţiei, Bucureşti, Tritonic, 2012
CMECIU, Camelia, Tendinte actuale in campaniile de relatii publice, Iași, Polirom, 2013
COMAN, Cristina, Relaţii publice. Principii şi strategii, Iaşi, Polirom, 2001
COMAN, Cristina, Relaţiile publice şi mass-media, Iaşi, Polirom, 2004
COMAN, Cristina, Comunicarea de criză. Tehnici şi strategii, Iaşi, Polirom, 2009
CUTLIP, Scott, M., CENTER, Allen, H., BROOM, Glen, M., (trad.) Relaţii publice eficiente,
Bucureşti, Comunicare.ro, 2010
DAGENAIS, Bernard, Campania de relaţii publice, Iaşi, Polirom, 2003
DAGENAIS, Bernard, Profesia de relaţionist, Iaşi, Polirom, 2002
DAVIS, Anthony, Tot ce ar trebui să ştii despre PR, Bucureşti, Publica, 2008
DAVID, George, Tehnici de relaţii publice, Iaşi, Polirom, 2008
DOBRESCU, Paul, BÎRGĂOANU, Alina, Mass-media şi societatea, Bucureşti, Comunicare.ro, 2001
DOSPINESCU, Nicoleta, Relații publice, comunicare media și managementul reputației, Iași, Ed.
Tehnopress, 2011
FRONLICH, Karl, LOVRIC, Daniela, Relații publice. Comunicarea eficientă cu publicul și cu presa,
trad. Roxana Vidican, București, Editura All, 2009
FRUNZĂ, Sandu, Comunicare etică şi responsabilitate socială, Bucureşti, Tritonic, 2011
GREEN, Andy, Comunicarea eficientă în relaţiile publice. Crearea mesajelor şi relaţiile sociale,
(trad.), Iaşi, Polirom, 2009
GREGORY, Anne (coord.), Relaţiile publice în practică, (trad.), Bucureşti, All Beck, 2005
GREGORY; Anne, Planificarea şi managementul campaniilor de relaţii publice, (trad.), Iaşi, Polirom,
2009
GUŢU – TUDOR, Dorina, New Media, Bucureşti, Tritonic, 2008
IACOB, Dumitru, CISMARU, Diana-Maria, PRICOPIE, Remus, Relaţii publice. Coeziune şi eficienţă
prin comunicare, Bucureşti, Comunicare.ro, 2011
KAPFERER, Jean – Noel, Zvonurile, Bucureşti, Humanitas, 1993
LIBAERT, Thierry, (trad.), Planul de comunicare. Cum să-şi defineşti şi să-şi organizezi strategia de
comunicare, Iaşi, Polirom, 2009
LOCHARD, G., BOYER, H., Comunicarea mediatică, Iaşi, Institutul European, 1998
MARCONI, Joe, Ghid practic de relaţii publice, Iaşi, Polirom, 2007
MAXIM, Cornelia, Comunicarea online – provocări şi oportunităţi. Instrumente Office pentru mediul
de comunicare, Bucureşti, Comunicare.ro, 2012
MUCCHIELLI, Alex, Arta de a comunica. Metode, forme si psihologia situatiilor de comunicare,
(trad.), Iaşi, Polirom, 2015
NEWSOM, Doug, HAYNES, Jim, (trad.), Redactarea materialelor de relaţii publice, (trad.) Iaşi,
Polirom, 2011

70
NEWSOM, Doug, TURK, VanSlyke, Judy, KRUCKEBERG, Dean, Totul despre relaţiile publice,
((trad. coord.de Cristina Coman), Iaşi, Polirom, 2003
OLIVER, Sandra, Strategii de relaţii publice, (trad.), Iaşi, Polirom, 2009
OPREA, Luminiţa, Responsabilitatea socială corporatistă, Bucureşti, Tritonic, 2005
POPESCU, Cristian, Florin, Dicţionar de jurnalism, relaţii publice şi publicitate , Bucureşti, Ed.
Niculescu, 2007
PRICOPIE, Remus, Relaţiile publice – evoluţia şi perspective, Bucureşti, Tritonic, 2011
RIES, Al, RIES, Laura, Căderea advertisingului şi ascensiunea PR-ului (trad.), Bucureşti,
Brandbuilders Grup, 2005
ROGOJINARU, Adela, Relaţiile publice – fundamente interdisciplinare, Bucureşti, Tritonic, 2010
ROTARU, Ileana, Comunicarea virtuală, Bucureşti, Tritonic, 2010
SAFFIR, Leonard, PR cu buget restrâns, Bucureşti, Brandbuilders, 2008
SZAMBOLICS, Julia, PR versus JURNALISM. Influente bilaterale, București, Tritonic, 2014
VEGHEŞ, Ruff, Iulian, GRIGORE, Bogdan, Relaţiile publice şi publicitatea on-line, Iaşi, Editura
Polirom, 2003
WILCOX, Dennis, CAMERON, Glen, T., AULT, Philip, H., AGEE Warren, K., Relaţii publice –
strategii şi tactici, trad.coord.de Ion Vaciu şi Roxana Onea, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2009

Resurse de Internet

Asociaţia Jurnaliştilor din România www.ajr.ro

Clubul Român de Presă www.clubulromandepresa.ro
Consiliul Naţional al Audiovizualului www.cna.ro
Global Alliance for Public Relations and www.globalalliancepr.org
Communication Management
Institute for Public Relations www.instituteforpr.org
International Association of Business Communicators www.iabc.com
International Communications Consultancy www.iccopr.com
Organisation
International Public Relations Association http://www.ipra.org

71
 Anexa 1

Codul de Conduită IPRA1

Codul de Conduită IPRA afirmă comportamentul profesionist şi etic al membrilor Asociaţiei

Internaţionale de Relaţii Publice (International Public Relations Association - IPRA) şi este recomandat
practicienilor de relaţii publice din întreaga lume.
Codul întăreşte Codul de la Veneţia din 1961, Codul de la Atena din 1965 şi Codul de la Bruxelles din
2007.
a) Reamintind Carta Naţiunilor Unite care stabileşte „reafirmarea credinţei în drepturile
fundamentale ale omului, precum şi în demnitatea şi valoarea fiinţei umane”;
b) Reamintind „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” din 1948 şi în special Articolul 19;
c) Reamintind că relaţiile publice, prin favorizarea fluxului liber de informaţii, contribuie la
interesele tuturor stakeholderilor;
d) Reamintind că relaţiile publice şi public affairs oferă o reprezentare democratică esenţială
pentru autorităţile publice;
e) Reamintind că practicienii de relaţii publice, prin intermediul competenţelor lor de comunicare,
dispun de abilitatea de a influenţa, abilitate care ar trebui moderată de un cod de comportament
etic şi profesional;
f) Reamintind că diversele canale de comunicare, precum Internetul şi alte media digitale,
reprezintă canale prin care informaţiile eronate sau înşelătoare pot fi diseminate pe cale largă şi
rămân necontestate, aşadar necesită o atenţie specială din partea practicienilor de relaţii publice
pentru menţinerea încrederii şi a credibilităţii;
g) Reamintind că Internetul şi alte media digitale necesită atenţie specială în ceea ce priveşte
protejarea intimităţii indivizilor, clienţilor, angajatorilor şi colegilor;

Prin Codul de Conduită de relaţii publice, practicienii vor:

1. Observare. Vor observa principiile Cartei Naţiunilor Unite şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului;
2. Integritate. Se vor purta onest şi integru în toate ocaziile, pentru a întări şi menţine încrederea celor
cu care practicianul intră în contact;
3. Dialog. Vor încerca să pună bazele condiţiilor morale, culturale şi intelectuale pentru dialog şi să
recunoască drepturile tuturor părţilor implicate, permiţându-le să-şi afirme cazul şi să-şi expună părerile;
4. Transparenţă. Vor fi deschişi şi transparenţi atunci când îşi vor declara numele, organizaţia şi
interesele pe care le reprezintă;
5. Conflict. Vor evita orice conflicte de interese profesionale şi vor face cunoscute aceste interese
părţilor implicate, atunci când acestea apar;
6. Confidenţialitate. Vor respecta informaţia confidenţială care le-a fost furnizată;
7. Acurateţe. Vor face toţi paşii responsabili pentru a se asigura de adevărul şi acurateţea informaţiilor
furnizate;

1
http://ipra.org/images/Romanian.pdf, accesat la data de 11 septembrie 2012

72
8. Caracterul fals. Vor face orice efort posibil pentru a nu disemina intenţionat informaţii false sau
înşelătoare, vor avea grijă să nu facă acest lucru în mod neintenţionat şi vor corecta orice astfel de gest
cu promptitudine;
9. Înşelăciune. Nu vor obţine informaţii prin înşelăciune sau mijloace necinstite;
10. Dezvăluire. Nu vor crea sau utiliza o organizaţie pentru a servi unei cauze anunţate, dar care să
servească de fapt unui interes nedezvăluit;
11. Profit. Nu vor vinde pentru profit către o terţă parte copii ale documentelor obţinute de la
autorităţile publice;
12. Remuneraţie. În timpul oferirii de servicii profesionale, nu vor accepta nicio formă de plată legată
de acele servicii de la altcineva decât de la superior.
13. Persuadare. Nu vor oferi, direct sau indirect, câştiguri financiare sau alte forme de persuasiune
reprezentanţilor publici, reprezentanţilor media sau altor stakeholderi;
14. Influenţă. Nu vor propune şi nici nu vor întreprinde orice acţiune care ar putea constitui o influenţă
improprie asupra reprezentanţilor publici, asupra media sau a altor stakeholderi;
15. Competitori. Nu vor prejudicia intenţionat reputaţia profesională a altui practician;
16. Furt. Nu vor încerca să preia clientul altui practician prin mijloace necinstite;
17. Angajare. Atunci când angajează personal din cadrul autorităţilor publice sau din rîndul
competitorilor, vor avea grijă să respecte regulile de confidenţialitate ale acelor instituţii şi organizaţii;
18. Colegialitate. Observaţi acest Cod respectând colegii membri ai IPRA şi practicienii din întreaga
lume.
Susţinând acest cod, membrii IPRA vor fi de acord să respecte şi să ajute la întărirea procedurilor
disciplinare ale IPRA privind orice încălcare a acestui Cod.
(Traducere Adina Tudor, Forum for International Communications)

Anexa 2
LEGEA nr. 544 din 12 octombrie 2001
privind liberul acces la informaţiile de interes public
(publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 663 din 23 octombrie 2001)

CAP. I
Dispoziţii generale
ART. 1 Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public, definite astfel prin
prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice,
în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul României.
73
ART. 2 În sensul prezentei legi:
a) prin autoritate sau instituţie publică se înţelege orice autoritate ori instituţie publică ce utilizează sau
administrează resurse financiare publice, orice regie autonomă, companie naţională, precum şi orice societate
comercială aflată sub autoritatea unei autorităţi publice centrale ori locale şi la care statul Român sau, după caz, o
unitate administrativ-teritorială este acţionar unic ori majoritar;
-------------
Lit. a) a art. 2 a fost modificată de pct. 1 al art. unic din LEGEA nr. 371 din 5 octombrie 2006, publicată în MONITORUL
OFICIAL nr. 837 din 11 octombrie 2006.

b) prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile
unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a
informaţiei;
c) prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată
sau identificabilă.

CAP. II
Organizarea şi asigurarea accesului la informaţiile de interes public

SECŢIUNEA 1
Dispoziţii comune privind accesul la informaţiile de interes public

ART. 3 Asigurarea de către autorităţile şi instituţiile publice a accesului la informaţiile de interes public
se face din oficiu sau la cerere, prin intermediul compartimentului pentru relaţii publice sau al persoanei
desemnate în acest scop.
ART. 4 (1) Pentru asigurarea accesului oricărei persoane la informaţiile de interes public autorităţile şi
instituţiile publice au obligaţia de a organiza compartimente specializate de informare şi relaţii publice sau de a
desemna persoane cu atribuţii în acest domeniu.
(2) Atribuţiile, organizarea şi funcţionarea compartimentelor de relaţii publice se stabilesc, pe baza dispoziţiilor
prezentei legi, prin regulamentul de organizare şi funcţionare a autorităţii sau instituţiei publice respective.
ART. 5 (1) Fiecare autoritate sau instituţie publică are obligaţia să comunice din oficiu următoarele
informaţii de interes public:
a) actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice;
b) structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare, programul de audienţe al
autorităţii sau instituţiei publice;
c) numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a instituţiei publice şi ale funcţionarului
responsabil cu difuzarea informaţiilor publice;
d) coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon,
fax, adresa de e-mail şi adresa paginii de Internet;
e) sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;
f) programele şi strategiile proprii;
g) lista cuprinzând documentele de interes public;
h) lista cuprinzând categoriile de documente produse şi/sau gestionate, potrivit legii;
i) modalităţile de contestare a deciziei autorităţii sau a instituţiei publice în situaţia în care persoana se consideră
vătămată în privinţa dreptului de acces la informaţiile de interes public solicitate.
(2) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să publice şi să actualizeze anual un buletin informativ care va
cuprinde informaţiile prevăzute la alin. (1).
(3) Autorităţile publice sunt obligate să dea din oficiu publicităţii un raport periodic de activitate, cel puţin anual,
care va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.
------------

74
Alin. (3) al art. 5 a fost modificat de RECTIFICAREA nr. 544 din 12 octombrie 2001, publicata în MONITORUL OFICIAL
nr. 145 din 26 februarie 2002.

(4) Accesul la informaţiile prevăzute la alin. (1) se realizează prin:

a) afişare la sediul autorităţii sau al instituţiei publice ori prin publicare în Monitorul Oficial al României sau în
mijloacele de informare în masă, în publicaţii proprii, precum şi în pagina de Internet proprie;
b) consultarea lor la sediul autorităţii sau al instituţiei publice, în spaţii special destinate acestui scop.
(5) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să pună la dispoziţia persoanelor interesate contractele de
privatizare încheiate după intrarea în vigoare a prezentei legi, prin consultarea la sediul acestora. Prevederile de
mai sus nu se aplică în cazul contractelor de privatizare care se încadrează în sfera de aplicare a dispoziţiilor art.
12 alin. (1).
------------
Alin. (5) al art. 5 a fost introdus de art. unic din LEGEA nr. 188 din 19 iunie 2007, publicată în MONITORUL OFICIAL nr.
425 din 26 iunie 2007.

ART. 6 (1) Orice persoană are dreptul să solicite şi să obţină de la autorităţile şi instituţiile publice, în
condiţiile prezentei legi, informaţiile de interes public.
(2) Autorităţile şi instituţiile publice sunt obligate să asigure persoanelor, la cererea acestora, informaţiile de
interes public solicitate în scris sau verbal.
(3) Solicitarea în scris a informaţiilor de interes public cuprinde următoarele elemente:
a) autoritatea sau instituţia publică la care se adresează cererea;
b) informaţia solicitată, astfel încât să permită autorităţii sau instituţiei publice identificarea informaţiei de interes
public;
c) numele, prenumele şi semnătura solicitantului, precum şi adresa la care se solicită primirea răspunsului.
ART. 7 (1) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să răspundă în scris la solicitarea informaţiilor
de interes public în termen de 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării, în funcţie
de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor documentare şi de urgenţa solicitării. În cazul în care durata
necesară pentru identificarea şi difuzarea informaţiei solicitate depăşeşte 10 zile, răspunsul va fi comunicat
solicitantului în maximum 30 de zile, cu condiţia înştiinţării acestuia în scris despre acest fapt în termen de 10
zile.
(2) Refuzul comunicării informaţiilor solicitate se motivează şi se comunică în termen de 5 zile de la primirea
petiţiilor.
(3) Solicitarea şi obţinerea informaţiilor de interes public se pot realiza, dacă sunt întrunite condiţiile tehnice
necesare, şi în format electronic.
ART. 8 (1) Pentru informaţiile solicitate verbal funcţionarii din cadrul compartimentelor de informare şi
relaţii publice au obligaţia să precizeze condiţiile şi formele în care are loc accesul la informaţiile de interes
public şi pot furniza pe loc informaţiile solicitate.
(2) În cazul în care informaţiile solicitate nu sunt disponibile pe loc, persoana este îndrumată să solicite în scris
informaţia de interes public, urmând ca cererea să îi fie rezolvată în termenele prevăzute la art. 7.
(3) informaţiile de interes public solicitate verbal se comunică în cadrul unui program minim stabilit de
conducerea autorităţii sau instituţiei publice, care va fi afişat la sediul acesteia şi care se va desfăşura în mod
obligatoriu în timpul funcţionării instituţiei, incluzând şi o zi pe săptămână, după programul de funcţionare.
(4) Activităţile de registratură privind petiţiile nu se pot include în acest program şi se desfăşoară separat.
(5) informaţiile de interes public solicitate verbal de către mijloacele de informare în masă vor fi comunicate, de
regulă, imediat sau în cel mult 24 de ore.
ART. 9 (1) În cazul în care solicitarea de informaţii implică realizarea de copii de pe documentele
deţinute de autoritatea sau instituţia publică, costul serviciilor de copiere este suportat de solicitant, în condiţiile
legii.

75
(2) Dacă în urma informaţiilor primite petentul solicită informaţii noi privind documentele aflate în posesia
autorităţii sau a instituţiei publice, această solicitare va fi tratată ca o nouă petiţie, răspunsul fiind trimis în
termenele prevăzute la art. 7 şi 8.
ART. 10 Nu este supusă prevederilor art. 7-9 activitatea autorităţilor şi instituţiilor publice de răspunsuri la
petiţii şi de audienţe, desfăşurată potrivit specificului competenţelor acestora, dacă aceasta priveşte alte aprobări,
autorizări, prestări de servicii şi orice alte solicitări în afara informaţiilor de interes public.

ART. 11 (1) Persoanele care efectuează studii şi cercetări în folos propriu sau în interes de serviciu au
acces la fondul documentaristic al autorităţii sau al instituţiei publice pe baza solicitării personale, în condiţiile
legii.
(2) Copiile de pe documentele deţinute de autoritatea sau de instituţia publică se realizează în condiţiile art. 9.
ART. 11^1 Orice autoritate contractantă, astfel cum este definită prin lege, are obligaţia să pună la dispoziţia
persoanei fizice sau juridice interesate, în condiţiile prevăzute la art. 7, contractele de achiziţii publice.
-----------
Art. 11^1 a fost introdus de pct. 1 al art. unic din LEGEA nr. 380 din 5 octombrie 2006, publicată în MONITORUL OFICIAL
nr. 846 din 13 octombrie 2006.

ART. 12 (1) Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 şi, respectiv, la art.
11^1, următoarele informaţii:
-----------
Partea introductivă a alin. (1) al art. 12 a fost modificată de pct. 2 al art. unic din LEGEA nr. 380 din 5 octombrie 2006,
publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 846 din 13 octombrie 2006.

a) informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din categoriile
informaţiilor clasificate, potrivit legii;
b) informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale
României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;
c) informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere dreptului de
proprietate intelectuală ori industrială, precum şi principiului concurenţei loiale, potrivit legii;
--------------
Lit. c) a alin. (1) al art. 12 a fost modificată de pct. 2 al art. unic din LEGEA nr. 371 din 5 octombrie 2006, publicată în
MONITORUL OFICIAL nr. 837 din 11 octombrie 2006.

d) informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii;

e) informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul
anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei
persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare;
f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces
echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces;
g) informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor.
(2) Răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informaţiilor aparţinând categoriilor prevăzute la alin.
(1) revine persoanelor şi autorităţilor publice care deţin astfel de informaţii, precum şi instituţiilor publice abilitate
prin lege să asigure securitatea informaţiilor.
ART. 13 Informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituţie
publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor clasificate şi constituie informaţii de interes public.
ART. 14 (1) Informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes
public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice.
(2) Informaţiile publice de interes personal nu pot fi transferate între autorităţile publice decât în temeiul unei
obligaţii legale ori cu acordul prealabil în scris al persoanei care are acces la acele informaţii potrivit art. 2.

76
SECŢIUNEA a 2-a
Dispoziţii speciale privind accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public

ART. 15 (1) Accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public este garantat.
(2) Activitatea de culegere şi de difuzare a informaţiilor de interes public, desfăşurată de mijloacele de informare
în masă, constituie o concretizare a dreptului cetăţenilor de a avea acces la orice informaţie de interes public.
ART. 16 Pentru asigurarea accesului mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public
autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să desemneze un purtător de cuvânt, de regulă din cadrul
compartimentelor de informare şi relaţii publice.
ART. 17 (1) Autorităţile publice au obligaţia să organizeze periodic, de regulă o dată pe lună, conferinţe de
presă pentru aducerea la cunoştinţă a informaţiilor de interes public.
(2) în cadrul conferinţelor de presă autorităţile publice sunt obligate să răspundă cu privire la orice informaţii de
interes public.
ART. 18 (1) Autorităţile publice au obligaţia să acorde fără discriminare acreditarea ziariştilor şi
reprezentanţilor mijloacelor de informare în masă.
(2) Acreditarea se acordă la cerere, în termen de două zile de la înregistrarea acesteia.
(3) Autorităţile publice pot refuza acordarea acreditării sau pot retrage acreditarea unui ziarist numai pentru fapte
care împiedică desfăşurarea normală a activităţii autorităţii publice şi care nu privesc opiniile exprimate în presă
de respectivul ziarist, în condiţiile şi în limitele legii.
(4) Refuzul acordării acreditării şi retragerea acreditării unui ziarist se comunică în scris şi nu afectează dreptul
organismului de presă de a obţine acreditarea pentru un alt ziarist.

ART. 19 (1) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să informeze în timp util mijloacele de informare
în masă asupra conferinţelor de presă sau oricăror alte acţiuni publice organizate de acestea.
(2) Autorităţile şi instituţiile publice nu pot interzice în nici un fel accesul mijloacelor de informare în masă la
acţiunile publice organizate de acestea.
(3) Autorităţile publice care sunt obligate prin legea proprie de organizare şi funcţionare să desfăşoare activităţi
specifice în prezenţa publicului sunt obligate să permită accesul presei la acele activităţi, în difuzarea materialelor
obţinute de ziarişti urmând să se ţină seama doar de deontologia profesională.
ART. 20 Mijloacele de informare în masă nu au obligaţia să publice informaţiile furnizate de autorităţile
sau de instituţiile publice.

CAP. III
Sancţiuni

ART. 21 (1) Refuzul explicit sau tacit al angajatului desemnat al unei autorităţi ori instituţii publice pentru
aplicarea prevederilor prezentei legi constituie abatere şi atrage răspunderea disciplinară a celui vinovat.
(2) Împotriva refuzului prevăzut la alin. (1) se poate depune reclamaţie la conducătorul autorităţii sau al instituţiei
publice respective în termen de 30 de zile de la luarea la cunoştinţă către persoana lezată.
(3) Dacă după cercetarea administrativă reclamaţia se dovedeşte întemeiată, răspunsul se transmite persoanei
lezate în termen de 15 zile de la depunerea reclamaţiei şi va conţine atât informaţiile de interes public solicitate
iniţial, căt şi menţionarea sancţiunilor disciplinare luate împotriva celui vinovat.
ART. 22 (1) În cazul în care o persoană se consideră vătămată în drepturile sale, prevăzute în prezenta
lege, aceasta poate face plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială
domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii ori al instituţiei publice. Plângerea se face în
termen de 30 de zile de la data expirării termenului prevăzut la art. 7.
(2) Instanţa poate obliga autoritatea sau instituţia publică să furnizeze informaţiile de interes public solicitate şi să
plătească daune morale şi/sau patrimoniale.
(3) Hotărârea tribunalului este supusa recursului.
(4) Decizia Curţii de apel este definitivă şi irevocabilă.

77
(5) Atât plângerea, cât şi recursul se judecă în instanţă, în procedură de urgenţă, şi sunt scutite de taxă de timbru.
----------
Alin. (5) al art. 22 a fost modificat de art. 42 din LEGEA nr. 76 din 24 mai 2012 publicată în MONITORUL OFICIAL nr.
365 din 30 mai 2012.

CAP. IV
Dispoziţii tranzitorii şi finale
ART. 23 (1) Prezenta lege va intra în vigoare la 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
(2) În termen de 60 de zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I,
Guvernul va elabora, la iniţiativa Ministerului informaţiilor Publice, normele metodologice de aplicare a acesteia.
ART. 24 (1) În termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi Ministerul informaţiilor
Publice, Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei informaţiei şi Ministerul Finanţelor Publice vor înainta
Guvernului propuneri privind măsurile necesare pentru ca informaţiile de interes public să devină disponibile în
mod progresiv prin intermediul unor baze de date informatizate accesibile publicului la nivel naţional.
(2) Măsurile prevăzute la alin. (1) vor privi inclusiv dotarea autorităţilor şi instituţiilor publice cu echipamentele
de tehnică de calcul adecvate.
ART. 25 Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice prevederi contrare.

Anexa 3

(antetul instituţiei care acreditează)

……………………………………

FORMULAR DE ACREDITARE

Denumirea mass-media care solicită

acreditarea
Tipul de media (bifaţi rubrica Presă scrisă
corespunzătoare) Televiziune
Radio
Agenţie de presă
Publicaţie on-line
Nume şi prenume director/redactor-şef

Date contact director/redactor-şef E-mail:

Telefon:
Date de contact ale instituției media Telefon redacţie
Fax redacţie
E-mail redacţie
Web site
Adresa instituţiei
Numele şi prenumele persoanei pentru care
se solicită acreditarea

78
Funcţia (redactor, cameraman, tehnician)

Nr. legitimaţiei de presă:

Telefon mobil
Fax
e-mail
TIP ACREDITARE Acreditare permanentă
Acreditare temporară

Data solicitării acreditării Acordul instituţiei – semnătura (cu numele in clar), ştampila
……………………………. …………………………………………………

Anexa 4

Listă de verificare pentru organizarea conferinței de presă1

Etapă Conținut / observații Timp necesar Persoane și

departamente
implicate
Stabilirea temei Tema poate fi generată de evenimentele Cu 5-6 Conducerea
conferinței care se desfășoară în cadrul organizației sau săptămâni organizației,
poate fi propusă de coordonatorul biroului înainte purtătorul de
de presă / purtătorul de cuvânt, în urma cuvânt și biroul
analizelor de imagine din care rezultă un de presă /
interes deosebit al mass-media pentru un structura de
anumit subiect. Oricum, tema conferinței relații publice
trebuie să aibă acceptul conducerii
organizației
Stabilirea datei de Se stabilește data conferinței, de preferință Se aprobă odată Conducerea
desfăşurare în cursul săptămânii. cu tema, locul și organizației,
Data nu trebuie să se suprapună cu alte bugetul purtătorul de
evenimente care ar putea diminua interesul cuvânt și biroul
mass-media pentru conferința pe care doriți de presă /
să o organizați. structura de
Ora de începere a conferinței ar trebui relații publice
fixată în intervalul 10.00 – 12.00, dacă nu
există alți factori de care trebuie să țineți
seamă.
Stabilirea locului; La sediul organizației, dacă aceasta are un Se aprobă odată Conducerea
1
Adaptare după Karl Fronlich, Daniela Lovric, Relații publice. Comunicarea eficientă cu publicul și cu presa, trad. Roxana
Vidican, București, Editura All, 2009, pag. 82

79
 spațiu adecvat acestor evenimente; cu tema,data și organizației,
Într-un spațiu închiriat, de preferat într-o bugetul purtătorul de
locație care oferă o sală cu dotările necesare cuvânt și biroul
(lumină, mobilier adecvat, instalație de de presă/
amplificare, de proiecție, o sală alăturată structura de
pentru centrul de presă etc.) relații publice
Stabilirea bugetului, În buget se vor fixa sumele necesare pentru: Se aprobă odată Conducerea
întocmirea planului de închiriere sală (dacă este cazul), catering, cu tema,data și organizației,
costuri translator (dacă este cazul), mape pentru locul purtătorul de
presă, tipărire etc. El va fi aprobat de cuvânt și biroul
persoana din conducerea organizației care de presă
coordonează evenimentul.
Încheierea Dacă organizarea evenimentului presupune Cu 5 săptămâni Departamentul
contractelor încheierea unor contracte, acestea se înainte de data economic al
negociază și se semnează înainte de a stabilită pentru organizației și
transmite invitațiile. desfășurarea un reprezentant
evenimentului al structurii de
relații publice
Stabilirea listei Se consultă fișierele de presă și se Cu 4 - 5 Biroul de presă
participanţilor din alcătuiește lista cu instituțiile de presă săptămâni și purtătorul de
partea mass-media potențial interesate de subiectul conferinței, înainte de data cuvânt
precum și cu jurnaliștii care ar putea stabilită pentru
participa, de la: agenții de presă, publicații desfășurarea
cotidiene naționale / locale, publicații de evenimentului
profil, reviste, publicații online, posturi de
radio, televiziuni.
Redactarea invitaţiilor Invitațiile vor conține informații privind Cu 2 - 3 Biroul de presă
şi transmiterea lor; data, ora, locul, subiectul, numele celor care săptămâni și purtătorul de
vor susţine conferinţa, precum şi amănunte înainte de data cuvânt
privind modalitatea de ajungere la locul stabilită pentru
evenimentului, mai ales dacă acesta nu se desfășurarea
desfăşoară la sediul organizaţiei. evenimentului
Desemnarea În mod obișnuit, este un reprezentant al Cu 3 - 4 Conducerea
persoanelor din partea conducerii organizației, însoțit, dacă este săptămâni organizației și
organizației, care vor cazul, de unul sau doi specialiști care au înainte de data purtătorul de
susține conferința capacitatea de a da detalii tehnice despre stabilită pentru cuvânt
subiectul în cauză. desfășurarea
Purtătorul de cuvânt este, în această evenimentului
situație, moderatorul conferinței.
În cazul briefing-urilor de presă, persoana
care susține conferința poate fi și purtătorul
de cuvânt.
Elaborarea Se ia legătura cu persoanele desemnate și se Cu 3 - 4 Purtătorul de
materialelor pentru cei stabilește cu fiecare dintre acestea în ce va săptămâni cuvânt și biroul
care vor susţine consta sprijinul acordat pentru conceperea înainte de data de presă /
conferinţa discursului ce va fi susținut în cadrul stabilită pentru structura de
conferinței. Sprijinul poate consta în: desfășurarea relații publice
elaborarea unor materiale documentare; evenimentului,
scrierea discursurilor; elaborarea după ce acestea
materialelor – suport pentru prezentarea din au fost
timpul conferinței. desemnate de
conducerea
organizației
Verificarea spațiilor Se verifică funcționalitatea dotărilor din Cu 3 săptămâni Reprezentant al
de conferință sala de conferință – podium, pupitru, înainte de data biroului de presă
laptop, instalație de sonorizare, instalație de stabilită pentru / al structurii de
proiecție, instalație de translare, instalație desfășurarea relații publice

80
 electrică, de aer condiționat, mobilier, evenimentului
conexiune la internet, fax, dar și garderoba,
parcarea, toaletele
Stabilirea materialelor Bannere, siglă, logo, roll-up-uri, ecusoane, Cu 3 săptămâni biroul de presă /
care vor fi plasate în ”călăreți”, aranjamente florale etc. înainte de data structura de
sala de conferință, stabilită pentru relații publice
pentru asigurarea desfășurarea
identității vizuale evenimentului
Pregătirea materialelor Pregătirea conținutului mapei de presă și Cu 3 săptămâni biroul de presă /
ce vor fi oferite multiplicarea acesteia înainte de data structura de
jurnaliştilor, pentru stabilită pentru relații publice și
documentare; desfășurarea purtătorul de
evenimentului cuvânt
Definitivarea listei cu Se actualizează permanent lista cu Zilnic, din biroul de presă /
jurnaliști participanți jurnaliștii care confirmă participarea la momentul în structura de
conferință. care încep să relații publice
vină
confirmările
Pregătirea Se desfășoară o nouă discuție cu persoana / Cu 3 – 4 zile Purtătorul de
reprezentanţilor persoanele care vor susține conferința, lucrătoare cuvânt
organizaţiei care vor pentru a stabili cu acestea ”filmul” înaintea zilei de
participa la conferinţă conferinței și eventualele detalii legate de desfășurare a
discursul de prezentare conferinței
Lămurirea tuturor Cu 4 – 5 zile Un reprezentant
detaliilor privind lucrătoare al biroului de
aspectul sălii de înaintea zilei de presă / al
conferință și masa desfășurare a structurii de
conferinței relații publice
Confirmarea prezenței Telefonic, se reamintește politicos Cu 1 – 2 zile Un reprezentant
jurnaliștilor jurnaliștilor că va avea loc conferința de înaintea al biroului de
participanți presă (în special jurnaliștilor care au fost conferinței presă / al
invitați și nu au confirmat / infirmat structurii de
participarea) relații publice și
purtătorul de
cuvânt
Reverificarea spațiului Se reverifică funcționalitatea sălii de Cu o zi înaintea Un reprezentant
în care se va desfășura conferință și a sălii de presă conferinței al biroului de
conferința Se plasează elementele de identitate vizuală presă / al
în sala de conferință structurii de
Se reconfirmă detaliile legate de catering relații publice și
purtătorul de
cuvânt
Alcătuirea listei de Se alcătuiește lista jurnaliștilor prezenți la La începutul Un reprezentant
prezentă a jurnaliștilor conferință, cu date de contact. Ulterior, conferinței al biroului de
care participă la acestea vor completa / actualiza baza de presă / al
eveniment date a biroului de presă. structurii de
relații publice
care a fost
desemnat să-i
întâmpine pe
jurnaliști și să le
înmâneze
mapele de presă
Înmânarea La finalul conferinței, în completarea La finalul Un reprezentant
comunicatului de dosarului de presă, jurnaliștii prezenți vor conferinței al biroului de
presă primi un exemplar al comunicatului de presă / al
presă referitor la subiectul conferinței. structurii de

81
 Textul comunicatului se postează pe site-ul relații publice
organizației care a fost
desemnat pentru
înmânarea
comunicatului
Activitate post Evaluarea impactului conferinței în mass- 1 – 2 zile după biroul de presă /
conferință media. finalizarea structura de
Realizarea unui raport de presă și conferinței relații publice,
prezentarea acestuia conducerii organizației purtătorul de
Ulterior conferinței, pot fi expediate cuvânt
jurnaliștilor absenți mape de presă însoțite
de comunicatul de presă emis de
organizație la finalul evenimentului.
Trimiterea unor materiale suplimentare
jurnaliștilor care au solicitat acest lucru în
timpul conferinței.

Anexa 5

Art. 41 din Legea audiovizualului nr. 504 din 11 iulie 20021

(publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 534/22 iulie 2002)

[…]
ART. 41
(1) Orice persoană fizică sau juridică, indiferent de naţionalitate, ale cărei drepturi sau interese legitime, în
special reputaţia şi imaginea publică, au fost lezate prin prezentarea de fapte inexacte în cadrul unui program,
beneficiază de dreptul la replică sau la rectificare.
(2) Consiliul va adopta procedura necesară exercitării efective a dreptului la replică sau la rectificare, precum şi
orice alte măsuri necesare, inclusiv sancţiuni, în vederea garantării dreptului la replică sau la rectificare într-o
limită rezonabilă de timp de la primirea cererii solicitantului.
(3) Difuzarea rectificării sau acordarea dreptului la replică nu exclude dreptul persoanei lezate să se adreseze
instanţelor judecătoreşti.
[…]

Anexa 6

Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 220 din 24 februarie 2011

privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual2
(publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 174 din 11 martie 2011)
1
Legea audiovizualului nr. 504 din 11 iulie 2002, http://www.cna.ro/Legea-audiovizualului-nr-504-din,6023.html, accesat la
data de 8 octombrie 2012
2
http://www.cna.ro/DECIZIE-Nr-220-din-24-februarie,6076.html, accesat la data de 10 ianuarie 2013

82
Text actualizat în baza actelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I,
până la 1 aprilie 2013.

Act de bază
#B: Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 220/2011

Acte modificatoare
#M1: Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 459/2011
#M2: Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 141/2013

[…]

TITLUL IV
Dreptul la replică şi la rectificare

CAPITOLUL I
Procedura exercitării dreptului la replică şi la rectificare

ART. 49
Orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul
unui program audiovizual a unor fapte neadevărate beneficiază de dreptul la replică.
ART. 50
(1) Dreptul la replică nu poate fi solicitat:
a) pentru opinii şi judecăţi de valoare exprimate sau pentru a emite opinii şi judecăţi de valoare;
b) în situaţia în care radiodifuzorii au respectat principiul audiatur et altera pars;
c) în situaţia în care se solicită replica la replică;
d) în cazul în care radiodifuzorul răspunde acuzaţiilor unei persoane, cu condiţia să nu afecteze drepturile sau
interesele legitime ale unui terţ.
(2) Respectarea principiului audiatur et altera pars presupune condiţii nediscriminatorii de exprimare în cadrul
aceluiaşi program.
ART. 51
(1) Orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în
cadrul unui program audiovizual a unor informaţii eronate beneficiază de dreptul la rectificare.
(2) Rectificarea nu poate fi solicitată în cazul în care eroarea nu este evidentă şi semnificativă.
ART. 52
(1) Persoana care se consideră lezată de prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevărate
sau informaţii eronate, denumită în continuare solicitant, poate cere radiodifuzorului, în termen de cel mult 15 zile
de la data difuzării acestuia, revizionarea sau reaudierea programului în cauză.
(2) Radiodifuzorul are obligaţia de a asigura accesul la revizionarea ori la reaudierea programului în termen de
24 de ore de la data primirii unei solicitări scrise, fie direct, la sediul radiodifuzorului, fie indirect, prin înmânarea
unei copii video sau audio, după caz.
(3) În cazul în care solicitantul este minor în vârstă de până la 14 ani, cererea de revizionare sau de reaudiere va
fi semnată de părinţi ori de reprezentantul legal; pentru minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, cererea va fi
semnată de acesta şi de părinţi sau de reprezentantul legal.
(4) Minorul va fi asistat la revizionări sau la reaudieri de părinţi ori de reprezentantul legal.
ART. 53
(1) În termen de cel mult 15 zile de la data difuzării emisiunii în care s-a produs lezarea, solicitantul unui drept la
replică sau la rectificare va transmite în scris, la sediul postului care a difuzat programul incriminat, o cerere care
va conţine, după caz, următoarele:
a) numele şi adresa acestuia, numărul de telefon sau coordonatele oricărui alt mijloc care să facă posibilă
contactarea sa rapidă şi eficientă;
b) denumirea emisiunii şi data difuzării;
c) faptele neadevărate pentru care se solicită dreptul la replică sau informaţiile eronate pentru care se solicită
rectificarea;
d) motivarea cererii;
e) textul replicii, care trebuie să se refere numai la faptele neadevărate contestate.

83
 (2) În cazul minorului în vârstă de până la 14 ani, cererea va fi semnată de părinţi sau de reprezentantul legal;
pentru minorul cu vârsta între 14 şi 18 ani, cererea va fi semnată de acesta şi de părinţi sau de reprezentantul
legal.
ART. 54
(1) Cererea de drept la replică/rectificare va fi înregistrată de radiodifuzor, cu precizarea datei şi orei primirii, iar
solicitantului i se va înmâna o dovadă scrisă în acest sens.
(2) În cazul în care radiodifuzorul refuză să înregistreze cererea, solicitantul se poate adresa direct Consiliului
Naţional al Audiovizualului, denumit în continuare Consiliul, în termen de cel mult 30 de zile de la data difuzării
programului care a produs lezarea.
ART. 55
Radiodifuzorul poate refuza exercitarea dreptului la replică sau la rectificare în următoarele situaţii:
a) cererea nu a fost trimisă în termenul şi în condiţiile prevăzute la art. 53;
b) radiodifuzorul deţine dovezi care probează adevărul faptelor prezentate sau, după caz, este îndeplinită una
dintre condiţiile prevăzute la art. 50 şi art. 51 alin. (2);
c) lungimea textului replicii depăşeşte cu mult necesarul dreptului la replică şi persoana lezată nu acceptă
scurtarea textului.
ART. 56
(1) În termen de două zile de la primirea cererii, radiodifuzorul este obligat să comunice, în scris, solicitantului
fie ziua şi ora difuzării dreptului la replică sau a rectificării, fie motivul refuzului.
(2) Refuzul motivat va preciza în mod obligatoriu posibilitatea solicitantului de a se adresa Consiliului în termen
de cel mult 30 de zile de la data difuzării programului care a produs lezarea.
ART. 57
(1) Dreptul la replică va fi difuzat gratuit, fără comentarii ale radiodifuzorului, în termen de maximum 3 zile de
la data aprobării cererii, în aceleaşi condiţii în care drepturile sau interesele legitime ale persoanei au fost lezate:
în cadrul aceluiaşi interval orar, al aceleiaşi emisiuni, în limitele aceleiaşi durate şi cu precizarea emisiunii în care
s-a produs lezarea.
(2) Dacă următoarea ediţie a emisiunii în care s-a produs lezarea este programată într-un termen mai lung de 7
zile, calculat de la data aprobării cererii, dreptul la replică se difuzează în maximum 3 zile de la această dată, în
acelaşi interval orar şi cu precizarea emisiunii în care s-a produs lezarea.
(3) Dreptul la replică se exercită fie prin difuzarea pe post a intervenţiei directe a persoanei lezate, fie prin
difuzarea unei înregistrări realizate de radiodifuzor sau de solicitant; înregistrarea realizată de solicitant trebuie să
corespundă standardelor tehnice utilizate de radiodifuzor.
(4) În situaţia în care solicitantul este de acord, dreptul la replică poate fi difuzat şi sub forma unui text scris.
ART. 58
(1) Dreptul la rectificare se exercită prin difuzarea gratuită pe post, în termen de maximum 3 zile de la data
aprobării cererii, în acelaşi interval orar, a unor precizări prin care radiodifuzorul corectează informaţiile eronate
care au produs lezarea, menţionând emisiunea în care au fost prezentate informaţiile eronate şi data difuzării ei.
(2) Forma rectificării trebuie convenită în prealabil cu persoana lezată.

CAPITOLUL II
Sesizarea Consiliului Naţional al Audiovizualului
ART. 59
Solicitantul căruia i s-a refuzat de către radiodifuzor dreptul la replică ori la rectificare se poate adresa
Consiliului în termen de maximum 30 de zile de la data difuzării programului care a produs lezarea.
ART. 60
Sesizarea, însoţită de întreaga documentaţie referitoare la cererile de acordare a dreptului la replică sau la
rectificare, se înregistrează la Registratura Consiliului.
ART. 61
Consiliul este obligat să se pronunţe asupra sesizării în termen de cel mult 7 zile de la data înregistrării ei.
ART. 62
În cazul în care Consiliul dă câştig de cauză solicitantului, radiodifuzorul va duce la îndeplinire decizia
Consiliului în termen de cel mult 3 zile de la data comunicării ei.
ART. 63
Acordarea dreptului la replică sau la rectificare nu împiedică persoana ale cărei drepturi sau interese legitime au
fost lezate să se adreseze instanţelor judecătoreşti.

[…]

84
85