EVOLUȚIA ISTORICĂ

A CONCEPTULUI DE
SUVERANITATE

Suveranitatea este dreptul exclusiv de a exercită autoritatea

supremă politică (legislativă, judiciară sau/și executivă)
asupra unei regiuni geografice, unui grup de oameni sau
asupra lor înșiși.
În general, doctrina dreptului internațional a îmbrățișat teza
potrivit căreia suveranitatea, că instituție, apare din
momentul în care încep să existe state.
Conceptul de suveranitate, deși există deja, de fapt, a fost
recunoscut prin Tratatele de la Westfalia (1648).
Doctrina suveranității s-a dezvoltat ca parte a transformării
sistemului medieval din Europa într-un sistem statal
modern, proces care a culminat cu Tratatul de la
Westfalia, din 1648. Într-o privință, apariția conceptului
de suveranitate a avut loc paralel cu apariția ideii de
proprietate privată, ambele punând accentul pe
drepturile exclusive concentrate într-un singur posesor,
spre deosebire de sistemul medieval al drepturilor
 economice si politice difuze si multistratificate. In cadrul
statului, suveranitatea semnifică ridicarea monarhului la
proieminenta absolută față de pretendenții feudali,
rivali cum sunt aristocrația, papalitatea si Sfântul
Imperiu Roman. Pe plan internațional suveranitatea a
servit drept bază pentru recunoașterea reciprocă, pe
temeiul egalității juridice, dar si ca bază a diplomației si
dreptului internațional.
Doctrina clasică a dreptului internațional leagă în mod clar
apariția suveranității de apariția statului, considerând
că, pe de o parte suveranitatea a apărut odată cu
puterea de stat, că o însușire esențială a acesteia în
condițiile creării statului, iar pe de altă parte, odată cu
existența a două state alăturate care încercau să își
mențînă independența unul față de celălalt. Astfel,
despre conceptul de suveranitate nu se poate vorbi în
societățile în care statul încă nu s-a constituit. Conceptul
de suveranitate va apărea doar după încheierea
procesului de integrare sau reconciliere între stat și
comunitate și se va manifestă oriunde și oricând acest
proces va fi ajuns într-un anumit stadiu de evoluție.
Odată ce conceptul apare în orice societate, dezvoltarea
să de mai departe va fi definitiv legată de schimbările
din cadrul relațiilor dintre societate și guvernare. Alte
idei, strâns legate de noțiunea de suveranitate au fost
exprimate de oameni de-a lungul istoriei în cuvintele
putere și conducere, imperiu și țară, rege și guvern, ele
însă sunt mai puțîn exacte și specifice decât ideea de
suveranitate. Suveranitatea este un concept
fundamental, în baza căruia oamenii au încercat să
argumenteze formele mai vechi de legitimare și
responsabilitate sau pe care au sperat să își întemeieze
noile versiuni ale acestor mijloace, prin care puterea
devine autoritate. Majoritatea analiștilor conchid că
ideea suveranității statului a apărut la început nu că una
juridică, ci că una politică, care mai târziu a îmbrăcât
formă unui concept juridic. Că fondator al teoriei
contemporane a suveranității este considerat francezul
Jean Bodin, care a formulat-o în secolul XVI. Conceptul
suveranității de stat era cunoscut în antichitate și în Evul
Mediu într-o oarecare măsură, dar Bodin a fost acel care
a introdus în teoria politică legătură dintre noțiunile stat
și suveranitate. Într-o accepțiune clasică a definiției
elaborate de Jean Bodin, suveranitatea este puterea
absolută și perpetuă a unei Republici, pe care latinii o
numesc maiestas…iar italienii segnioria, că pe un
termen folosit atât pentru persoanele private, cât și
pentru cei care dețineau controlul absolut al Republicii.
Am afirmat că această putere suverană este perpetuă,
deoarece se poate întâmplă că unul sau mai mulți
oameni să dețînă puterea absolută atribuită pe un
anumit termen limitat, după expirarea căruia nefiind
 altceva decât simpli subiecți privați. Și chiar în timp ce
sunt la putere, nu se pot numi suverani absoluți. Căci ei
nu sunt altceva decît niște persoane încredințate cu
putere fie de către popor, fie de către prinț pe o
perioada pe care aceștia o stabilesc după propria
dorința, dar de fapt posesia legală de suveranitate
rămânând a celui din urmă.Suveranitatea nu este
limitată, nici în putere, nici în conținut, nici în timp”
Suveranitatea are cinci atribute sau mărci: prerogativa
de a numi înalții magistrați și definirea funcției fiecăruia;
promulgarea sau abrogarea legilor; declararea
războiului sau încheierea păcii; dreptul de judecată, de
ultim recurs; drept de viață și de moarte (sau grațierea).
Suveranitatea este, însă, deja limitată de dreptul
natural. De asemenea, există voci care susțîn că Bodin
este de fapt un teoretician al suveranității limitate de
dreptul internațional și astfel doctrina acestuia este
foarte actuală. O altă definiție clasică, în cadrul teoriei
moderne a statului, este cea a sociologului german Max
Weber, pentru care statul își arogă cu succes dreptul de
a avea, în granițele unui anumit teritoriu[…]monopolul
asupra constrângerii fizice legitime”.
Principiul suveranitățîi statelor este recunoscut definitiv în
timpul monarhiilor feudale absolute. În Evul Mediu,
ideea suveranității în Europa, în special în Franța, începe
să se dezvolte nu numai din punct de vedere politico-
 moral (că în Grecia Antică) sau că un concept al
dominației mondiale (că în Roma Antică), dar și strict
din punct de vedere juridic, când pe prim-plan sunt puse
independența și supremația statului că noțiuni clasice.

Conceptul apărut în Franța, potrivit căruia suverane sunt doar

persoanele cu funcțîi înalte în stat, în secolul XVI a fost
înlocuit prin conceptul despre suveranitatea monarhului,
căruia ii aparține puterea nelimitată în stat și el apare pe
arena internățională că unicul reprezentant. În secolul
XVII absolutismului monarhului i-a fost opusă ideea
suveranității poporului, susținută de Ghetman, Langue,
Bouché, iar mai târziu – de Montesquie și Rousseau.

O contribuție deosebită la dezvoltarea conceptului suveranitățîi

a adus marele gânditor și diplomat olandez Hugo
Grotius. El nu numai că a fundamentat ideea
suveranității, dar a și făcut o delimitare între
suveranitatea statului și suveranitatea monarhului. În
cunoscută să lucrare, De jure belli ac pacis (1625),
Grotius, analizând un șir de norme generale și
internăționale de drept, a ajuns la concluzia privind
necesitatea diferențierii purtătorului puterii de stat și a
statului că subiect al puterii și suveranității. De
asemenea, acesta susține că se pot face limitări ale
suveranității externe în profitul binelui comun al
comunității de state.
Un rol deosebit în crearea dreptului internățional, în general, și
a principiilor sale, în special, l-a avut, precum am
mentional mai inaitnte, Tratatul de pace de la Westfalia
din 1648, care a pus capăt Războiului de treizeci de ani
din Europa. Importantă acestui tratat pentru dreptul
internațional constă în faptul că pentru prima dată un act
internațional a recunoscut egalitatea statelor că un
principiu al dreptului internațional și pentru prima dată în
istorie statele independente ale Europei s-au unit într-o
comunitate internațională.

Construită printr-un uriaș efort de a mulțumi pe toată lumea și

de a asigura o pace durabilă în Europa, Pacea Westfalica
din 1648, a stabilit în mod practic ceea ce istoricii,
politicienii și militarii aveau să numească „setul
principiilor ce definesc suveranitatea națională”. La
vremea respectivă conceptul se baza în principal pe:
crearea și afirmarea statului pe arena internățională,
fixarea suveranitățîi că autonomie interna a Principelui -
care ieșise învingător asupra Papalității, egalitatea
statelor în relațiile dintre ele, introducerea conceptului de
echilibru între puteri că mijloc de menținere a păcii.
Monarhii, însă, continuau să fie expresia statalității, așa
încât suveranitatea se referea în primul rând la persoană
lor.
Începând cu a două jumătate a secolului XVII, practic, toate
monografiile consacrate problemelor de drept
internățional se refereau, în mod direct sau indirect, la
principiul egalității statelor. Deși egalitatea statelor a fost
recunoscută prin Tratatul da la Westfalia, acest principiu
era aplicat doar în relațiile dintre Marile Puteri, lucru
observat, mai ales, în relațiile diplomatice dintre state:
numai marii monarhi se bucurau de dreptul de a numi
reprezentanți diplomatici de rang superior, de dreptul la
ceremonial regal etc. Statele mici și mijlocii nu se
bucurau de asemenea drepturi, iar nerespectarea acestor
reguli ceremoniale deseori duceau la apariția tensiunilor
între state.

În paralel cu statul suveran s-a născut ideea de “națiune”.

Locuitorii dinăuntrul granițelor aceluiași stat căpătau
treptat conștiința că aparțin unei comunități naționale, că
împărtășesc o istorie comună și, cel mai important, că au
interese comune pe care le pot apară și promova cel mai
bine prin intermediul statului.
Ulterior, în secolul XVIII, are loc acea importantă translație de
la suveranitatea monarhului la cea a națiunii sau
poporului, impulsionată de Declarația de Independența a
Statelor Unite ale Americii, consacrată mai apoi și în
Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului precum și
în Constituția Franței revoluționare. Un important pas
este făcut de cei care recunosc caracterele modelator și
moderator ale suveranității, refuzând o imagine idilică a
suveranității inalienabile perfecte. Georg Jellinek este
unul dintre pionierii teoriilor moderatoare care aduc
autolimitarea suveranității: în concepția lui, statele
acceptă dreptul internațional că pe o necesitate
autoimpusă, dar se văd deseori determinate să încalce
această normă internațională. Statul își limitează
suveranitatea prin voință suverană angajându-se prin
tratate și convenții, ceea ce înseamnă stabilirea prin
propria decizie a limitelor dincolo de care nu dorește să
meargă. În secolul XX, concepțiile lui G. Scelle și Ch.
Rousseau reconsidera suveranitatea drept o suma de
competențe pe care statele le pot delega într-o măsură
mai mare sau mai mică unor organisme internaționale.
Tot secolul XX a adus crearea Ligii Națiunilor și ulterior
a Organizației Națiunilor Unite, aceste organisme
recunoscând calitatea de subiect de drept internațional
statelor suverane și independente, competențele lor
teritorială și materială și condamnând agresiunile unor
entități statele asupra altora. Egalitatea suverană a
statelor a devenit unul dintre principiile de baza pe care
s-a fondat Carta Națiunilor Unite: articolul 2 este
relevant în acest sens – “Organizația este întemeiată pe
principiul egalității suverane a tuturor Membrilor ei”.
Rezoluția ONU nr. 2625 din 1970 definea principiul
egalității suverane prin următoarele idei: Statele sunt
egale din punct de vedere juridic”; „Fiecare stat se
bucură de drepturile deplinei suveranități”; Fiecare stat
 are obligația de a respectă personalitatea celorlalte state”;
Integritatea teritorială și independența politică a statului
sunt inviolabile”; Fiecare stat are dreptul de a alege și
dezvoltă liber sistemul sau politic, social, economic și
cultural”; Fiecare stat are obligația de a respectă deplin și
cu bună credință angajamentele sale internaționale și de a
trăi în pace cu celelalte state”. Secolul XXI aduce
noțiunii de suveranitate noi interpretări, cauzate pe
intensele transformări globale care au afectat rolul și
funcțiile statului național. Capitolul final al acestei
lucrări se concentrează tocmai pe aceste noi fenomene
care au erodat sau au modelat conceptele de suveranitate
și autonomie națională, conferind statului-națiune un nou
statut.

Bibliografie:
•http://www.romanothan.ro/romana/studii/concepte/s
vrnte.htm
•Bogdan Aurescu, Op. Cit., p.12
• Jean Bodin, On Sovereignty, Cambridge University Press,
1992, pp.345-348
•http://www.amazon.com/gp/reader/0521349923/ref=
sib_dp_pt/102-6072271-1995331#reader-link
•M. St. Korowicz, Organisations internationales et soverainete
des Etats Membres, Editura A. Pedone, Paris, 1961, citat
in Bogdan Aurescu, Op. Cit., p.44
•Weber Max, „Politica – o vocatie si o profesie”, Editura
Anima, 1992, p.2
•Bogdan Aurescu, Op.cit., p.46
•I. M. Anghel, Drept diplomatic si consular, Editura Lumina
Lex, Bucuresti, 1996, p.45
•Bogdan Aurescu, Op.cit., p.54
•Resolution nr. 2625 (XXV), 24 October 1970: Declaration on
Principles of International Law concerning Friendly
Relations and Cooperation among States in accordance
with the Charter of the United Nations, preluata de pe
site-ul: www.un.org
•http://daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/
NR0/348/90/IMG/NR034890.pdf?OpenElement