MONARHIA ABSOLUTISTĂ ȘI REPREZENTANȚII SĂI

Absolutismul monarhic este o formă de guvernare monarhică în care regele își exercită autoritatea
supremă de conducere în calitatea de șef al statului și al guvernului, puterile sale nefiind limitate, de obicei,
de restricții legale sau constituționale. Un monarh absolut are o putere politică nelimitată asupra statului
suveran și a oamenilor săi. Monarhiile absolute sunt adesea ereditare, dar sunt atestate și alte mijloace de
transmitere a puterii.
În teorie, monarhul absolut exercită o putere totală asupra unui stat și asupra supușilor care trăiesc în
acesta, dar în realitate, monarhia este contrabalansată de grupurile politice din rândul claselor sociale, cum ar
fi: aristocrația, clerul, burghezia și proletariatul. Deși practicat de mai mulți monarhi din Europa (secolele
XV–XVIII), absolutismul se regăsește de-a lungul istoriei în alte multe regiuni. În antichitate, Shi Huangdi
în China, Darius în Persia și Caesar în Roma erau conducători absoluți. În perioada medievală (între 1500 și
1800), monarhii absolutiste se regăsesc în China, India, Africa de Vest, Imperiul Otoman, Persia (Safavizii)
și Japonia (Tokugawa).
Originea absolutismului european își are rădăcinile în încercările regilor din anglia și Franța (secolele
XI și XIV) de a crește puterea lor în detrimentul seniorilor feudali și ai Bisericii. Aceste fundații au început
să se consolideze atunci când noii monarhi din Europa de Vest au încercat să stabilizeze și să
profesionalizeze administrația statelor lor în spiritul Renașterii. Reforma protestantă a slăbit și a întărit, în
acelașii timp, această tendință spre centralizare regală.
Necesitatea instaurării statului absolutist este justificată teoretic de Jean Bodin (1530-1596) și
Thomas Hobbes (1588-1679). Pornind de la presupunerea că climatul unei țări modelează caracterul
populației sale și, prin urmare, într-o mare măsură pe cea a formei de guvernare, Bodin a postulat că o
marhie ereditară ar fi regimul ideal pentru o națiune temperată, cum ar fi Franța. Această putere ar trebui să
fie „suverană”, adică nu se supune vreunei alte puteri, deși într-o anumită măsură este limitată de instituții,
cum ar fi instanțele superioare (Parlamentul) și adunările reprezentative (Stările Generale) care au anumite
drepturi și privilegii primite de la suveran. Cu ajutorul istoriei politice, Bodin a demonstrat că, deși
conducătorii ar putea evita consultarea acestor organisme legislative pentru lungi perioade de timp, acest
lucru conduce la rezistență și revoluție. Mai presus de toate, monarhul fiind „responsabil doar în fața lui
Dumnezeu” el se află deasupra facțiunilor confesionale.
Thomas Hobbes (1588-1679), în cea mai cunoscută lucrare a sa (Leviathan), face o analogie între o
comunitate și anatomia umană, în care regele este reprezentat în calitate de cap, iar restul societății ca
organism. El emite un punct de vedere asupra naturii umane neconstrânsă de guvern sau de standardele
morale comune. Într-o astfel de situație, a argumentat el, nu poate să existe nici o garanție asupra vieții
umane sau asupra bunurilor decât dacă se folosește violența. Deoarece realitatea stării naturale umane
desfășoară un egoist „război al tuturor împotriva tuturor”, oamenii sunt forțați, pentru a supraviețui, să
încheie un contract prin care își cedează drepturile lor naturale în mod definitiv unei autorități (fie prin a face
un legământ sau prin a fi cucerit), a cărui dominație asupra tuturor supușilor devine astfel absolută
(indivizibilă, indisolubilă). Această autoritate ar putea lua una din cele trei forme: monarhie, aristocrație sau
democrație. El a susținut că dintre acestea, monarhia este teoretic de preferat, deoarece este cel mai puțin
probabil să degenereze în luptele dintre facțiuni și război civil. Această monarhie, a continuat el, nu ar trebui
să fie electivă (ca în Sfântul Imperiu Roman) sau limitată (așa cum se susținea în Anglia), caz în care ea nu
reprezenta o monarhie adevărată, deoarece sursa supremă a suveraneității este cel mai bine exercitată prin
persoana regelui (monarhie absolută).
Ca și Bodin, Hobbes a susținut că un monarh adevărat se ferește să acționeze într-un mod arbitrar și
în interesul personal. Deoarece monarhul este întruchiparea suveranității, interesul său privat s-ar fi aliniat
cu cel al binele public. Un conducător înțelept ascultă de sfaturile competente ale celor din jurul lui, dar își
rezervă întotdeauna dreptul personal de a alege și de a implementa cea mai bună politică. Anticipând
criticile care ar indica exemple istorice ale unor conducători care nu s-au preocupat de binele comun sau nu
au dus politicile cele mai rezonabile, Hobbes a declarat în repetate rânduri că orice probleme cauzate de
corupția de un singur suveran ar fi multiplicate pur și simplu într-o oligarhie sau de o democrație.
Jacques Bossuet (1627-1704) definește absolutismul în formula „un rege, o credință, o lege” (Un roi,
une foi, une loi) și arată că regele, deoarece depinde de mila lui Dumnezeu, nu trebuie să-și justifice
acțiunile față de Biserică sau popor. Pentru a explica natura puterii monarhice Bossuet se folosește de
cuvintele Sfintei Scripturi. Principiul care enunță că autoritatea temporală a monarhului își are originea în
Dumnezeu se regăsește în multe părți ale Bibliei, suveranii europeni medievali fiind considerați ca fiind de
origine sacră, unși ai lui Dumnezeu. Doctrina regalității a dreptului divin a fost invocată de către
conducătorii secolului din secolele 16 și 17 pentru a justifica acțiunile lor și pentru a condamna rezistența la
acestea sau a pune sub semnul întrebării autoritatea lor. În Franța, calitatea sacră a regalității a avut o
dimensiune suplimentară: din momentul înscăunării pe tron a regelui de către Dumnezeu, rezistența la
puterea lui a fost ilegitimă și păcătoasă, iar cei care s-au opus măsurilor politice sau religioase luate de către
rege, cum au fost hughenoți, nu erau tolerați. Monarhia absolutistă se bazează, în același timp, pe ierarhia
feudală, pe conceptul roman al statului personificat de suveran și pe dreptul divin de a conduce. Suveranul
aflat în vârful ierarhiei feudale are dreptul să ceară supușilor săi fidelitate și sprijin. Curtea regală permite
monarhului să aibă sub supraveghere directă nobilimea. Ideea romană a statului îl asimilează pe rege cu
statul. Urmaș al împăratului roman, regele este „împărat în regatul său”. El se află la baza autorității
administrative, a întregii legislații și întregii justiții. Toate tribunalele judecă în numele regelui care poate
interveni direct în cauzele judiciare. El are dreptul de legiferare prin ordonanțe, edicte, declarații sau hotărâri
ale Consiliului regal. Ca șef al administrației, poate numi „ofițerii” încredințați cu puterea de a-i executa
ordinele. Este singurul care are dreptul de bate monedă, să stabilească și să perceapă impozite. Regele este
cel care conduce politica externă, numai el poate hotărî dacă se declară război sau încheie pace. Pentru
instaurarea unei autorități absolute regele se înconjoară de colaboratori apropiați, înnobilați de curând și care
îi sunt datori. Eficacitatea aparatului guvernamental se datorează Consiliului regelui, care datorită numărului
mare de probleme apărute în timpul guvernării se va împărți pe secțiuni specializate. Consiliul Suprem
formează adevăratul guvern al regatului, membrii săi purtând numele de miniștrii de stat. Consiliul de
finanțe urmărește rezolvarea problemelor financiare. Consiliul de corespondență răspunde scrisorilor venite
din provincie.

THOMAS HOBBES JACQUES BOSSUET