Romanul postbelic, tradițional, realist. Condiția țăranului.

Romanul este specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă,
desfăşurată pe mai multe planuri, având la bază conflicte puternice generate de confruntări
sufleteşti, cu numeroase personaje. În general, romanul conţine atât un conflict principal, cât
şi mai multe conflicte secundare, exterioare sau interioare. Acţiunea se întinde pe o durată mai
mare de timp şi se desfăşoară într-un cadru larg, în spaţii şi medii diverse.

Moromeţii
Marin Preda

Roman postbelic, tradițional, social, realist, Moromeţii a apărut în două volume,

primul în 1955, al doilea în 1967. Continuând tradiţia romanului românesc de inspiraţie rurală
(Slavici, Sadoveanu, Rebreanu), Marin Preda a creat un roman original cu o viziune modernă
asupra lumii satului.
Din punct de vedere tematic, scriitorul îşi fundamentează romanul din perspectiva
relaţiei omului cu timpul, a umanităţii cu istoria, la răscruce de epoci, sub presiunea unor
evenimente necruţătoare. Centrat pe destinul familiei Moromete, romanul ilustrează
destrămarea familiei ţărăneşti patriarhale.
Viziunea asupra lumii se conturează prin meditațiile lui Ilie Moromete și surprinde,
pe de o parte, alunecarea vieții ţărăneşti, cu tradiţiile ei ancestrale, cu legile ei nescrise, în
neființă. Pe de altă parte, la fel de semnificativă este revolta protagonistului, exponent al
lumii străvechi, împotriva mentalității și a noii orânduiri comuniste.
Romanul are o structură circulară, se deschide cu o meditaţie asupra timpului,
îngăduitor cu oamenii. Finalul simetric răstoarnă imaginea vieţii liniştite de la început:
„Timpul nu mai avea răbdare”. Spre deosebire de Liviu Rebreanu, Marin Preda reuşeşte să
pună în lumină timpul interior al personajelor sale, dând astfel adâncime psihologică
romanului. Formula compoziţională nouă este generată de tehnica decupajului. Situat în
afara evenimentelor relatate la persoana a treia, dintr-o perspectivă obiectivă, naratorul
extradiegetic renunţă parţial la omniscienţă. Acesta e mai degrabă un narator-martor care,
asemenea lui Ilie Moromete, nu cunoaşte destinul satului românesc.
Expoziţiunea plasează acţiunea romanului în apropierea unui mare eveniment
istoric, cu trei ani înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în satul Siliştea-
Gumeşti din Câmpia Dunării.O bună parte din volumul I cuprinde fapte de viaţă care se
desfăşoară între o seară de sâmbătă şi o dimineaţă de duminică, de la întoarcerea Moromeţilor
de la câmp până la fuga Polinei cu Birică.
Paginile de început construiesc imaginea familiei Moromete. Ilie Moromete e căsătorit
a doua oară cu o femeie mai tânără decât el cu 10 ani, Catrina şi au 6 copii. Paraschiv, Nilă şi
Achim sunt copiii lui Moromete din prima căsătorie, Tita, Ilinca şi Niculaie, copiii celor doi.
Primul conflict creşte în jurul ideii de paternitate: cei trei fii ai lui Ilie Moromete sunt
nemulţumiţi de cea de-a doua căsătorie a sa. Un al doilea conflict e determinat de pretenţiile
Catrinei. Moromete a vândut un pogon din pământul ei în timpul secetei şi a promis că va
trece casa pe numele ei. Neliniştea Catrinei în raport cu amânarea promisiunii va evolua spre
revolta din volumul doi. Un conflict mai atenuat în intensitate se desfăşoară între Ilie
Moromete şi sora lui, Maria.
 Intriga e constituită de semnele viitoarelor conflicte din famile, adunate mocnit,
tăinuite în sufletul membrilor săi.
Desfăşurarea acţiunii surprinde disoluţia lentă a familiei Moromete. O scenă
semnificativă e cina tradiţională. Aşezaţi „după fire şi neam” în jurul unei mese mici, rotunde,
copiii au preocupări diferite de cele ale tatălui: Achim vrea să plece cu oile la Bucureşti,
Niculaie îşi doreşte să meargă la şcoală.
Toate eforturile protagonistului se concentrează într-o unică direcţie: păstrarea
integrităţii familiei şi a pământurilor. Însă datoriile la bancă şi taxa pentru pământ sunt din
ce în ce mai împovărătoare. Primul semn al unor vremuri grele pentru Ilie Moromete este
tăierea salcâmului, simbol al stabilităţii şi trăiniciei, căruia scriitorul îi acordă semnificaţii mai
adânci: „acum totul se făcuse mai mic”. Îl vinde vecinului său, Tudor Bălosu, cu banii
obţinuţi plăteşte o parte din datorii.
Achim pleacă la Bucureşti, urmând ca în toamnă să trimită bani familiei. Înţelegând că
Achim nu se mai întoarce şi nu va trimite banii promişi, Moromete împrumută bani de la
Aristide, primarul satului. Problema celorlalte datorii rămâne insolubilă.
Fragilul echilibru al familiei e spulberat, în deznodământ, prin fuga lui Paraschiv şi
Nilă la Bucureşti, cu banii, caii şi zestrea fetelor. Finalul volumului întâi surprinde tristeţea şi
solitudinea lui Moromete, dar şi fundalul întunecat al dramei sale, izbucnirea războiului.

În cel de-al doilea volum, apărut la 12 ani distanţă de primul, autorul păstrează
personajele principale, cărora le adaugă altele noi. Deosebite într-o anumită măsură ca
problematică, cele două volume nu sunt receptate totuşi ca două romane distincte.
Reconstituirea imaginii unui univers şi a unei civilizaţii aflate într-un moment de
cumpănă imprimă celor două volume coerenţa unei viziuni unitare. Accentul se mută acum
de pe scena satului tradiţional pe cea a unui sat nou, confruntat cu o istorie violentă. Două
sunt momentele istorice care marchează viaţa satului: reforma agrară din 1945 şi
transformarea socialistă a agriculturii după 1949, fenomen abuziv care zdruncină
temeliile satului românesc. Aşadar, Moromete nu mai stă în centrul acţiunii acestui volum,
conflictul dintre el şi fiii lui alunecând într-un plan secundar. Conflictul principal îi opune pe
Ilie şi Niculae Moromete, exponenţi ai celor două lumi: lumea arhaică, ţărănească şi noua
ordine a socialismului, aflată în zorii ei. Şi tehnica de compoziţie se schimbă - tehnica
decupajului, din primul volum este înlocuită cu o tehnică rezumativă.
Încă din primele capitole Ilie Moromete trece în umbră din raţiuni dictate de noua
problematică a volumului. Protagonistul primului volum, deşi îşi reface averea, pierde
complet respectul fiilor săi prin hotărâri stranii: îi interzice lui Niculae să mai meargă la
şcoală, pentru că „nu-i aduce nici un beneficiu”, amână la nesfârşit trecerea casei şi a
pământului pe numele Catrinei, dar merge la Bucureşti la fiii săi, să le propună întoarcerea
acasă. Pentru a-i atrage, le promite că vor primi casa părintească, iar el cu soţia sa se vor
retrage într-o încăpere pe care o va înălţa lângă vechea sa locuinţă. Nu reuşeşte, fiii săi au ales
alt drum în viaţă. Mistuită de ură, Catrina îl părăseşte şi se duce să locuiască la fiica ei din
prima căsătorie.
Şi în percepţia consătenilor Ilie Moromete nu mai este omul admirabil de altădată. De
altfel, vechii lui prieteni ori au murit, ori l-au părăsit. Cei noi, Matei Dimir, Giugudel, Matei
Cismaru, Costache al Joachii, nu se ridică la nivelul glumelor lui inteligente. În schimb, satul
este inundat de figuri noi: notarul Zdroncan, Bilă, Isosică, Manta Roşie, Adam Fântână,
Plotoagă, Vasile al Moaşei şi mulţi alţii. Se conturează o politică nouă, ţăranii asistând
stupefiaţi la apariţia ameninţătoare a unui mare număr de necunoscuţi, ca dintr-un abis.
Când tatăl intră în umbră, e luminat caracterului unui nou protagonist, mezinul
Niculae Moromete. Încrezător într-o nouă ordine a lumii, va deveni activist de partid şi va fi
trimis în satul natal să asiste la predarea cotelor. Ilie Moromete are lungi discuţii polemice cu
fiul său despre „noua religie”, care duce la dispariţia clasei ţărăneşti. Curând, Niculae
realizează că este prizonierul unui vârtej depersonalizant. Distrugerea individualităţii este
relatată pe o scară largă, cuprinzând toate consecinţele ei dramatice.
Ultimele capitole reflectă sfârşitul lui Ilie Moromete, care, bătrân şi căzut la pat, îşi
rezumă existenţa în aceste cuvinte: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!”

Ilie Moromete este un personaj realist, rotund, dinamic, complex. În primul volum
este un erou activ, în cel de al II-lea volum intră într-un con de umbră, din raţiuni dictate de
noile aspecte ale problematicii romanului.
Caracterizat direct de narator la începutul capitolului al X-lea, Moromete e
bărbatul fără chip, figură simbolică, „cel din urmă ţăran român” cum îl numește criticul
Nicolae Manolescu. Autocaracterizarea, din finalul volumului al doilea, pune în lumină
raportul personajului cu propria existență, libertatea de manifestare în ciuda constrângerilor
istorice: „Domnule…eu totdeauna am dus o viață independentă!” Direct îl caracterizează și
soția sa, care îi reproșează voluptatea de a vorbi: „Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te
mai saturi, Ilie!”
Ilie Moromete e caracterizat indirect prin relația sa cu alte personaje, fapte, gesturi,
comportament, atitudini. Protagonistul este exponentul unei lumi a cărei imagine iniţială este
una a satului patriarhal, cu o spiritualitate individuală şi care se conduce după un cod
moral constituit de multă vreme. Echilibrul va fi însă zdruncinat de factori exteriori care se
insinuează în această „vatră” a universului. Atâta timp cât independenţa nu îi este ameninţată,
eroul este un spectacol inteligenţei vii, dotate cu o acuitate deosebită a spiritului de
observaţie. Tot ce îl înconjoară este filtrat de sensibilitatea sa. Elementul inedit, în special cel
comic, este creat din nou de Ilie Moromete şi povestit prietenilor cu o vervă inconfundabilă.
Firea sa contemplativă se îmbină perfect cu extraordinarul dar al vorbirii.
Un adevărat maestru al disimulaţiei, Ilie Moromete posedă însuşirea de a-şi derula
firul gândurilor în paralel cu gesturi şi vorbe care nu trădează nimic din ceea ce se petrece
înlăuntrul său. Disimulaţia este, de fapt, a doua lui natură. Nu de puţine ori apare de neînţeles
în ochii celorlalţi. Deşi sociabil şi cu intenţii constructive, este bizar în comportament
„Măştile” lui îi aduc pe ceilalţi în situaţia de a nu şti cu cine stau de vorbă, firea lui trebuie
permanent ghicită din vorbe şi gesturi derutante. Consecinţa acestei atitudini este
înstrăinarea celor apropiaţi, a copiiilor săi mai ales.
Deşi contemplativ, introspectiv, Moromete este un erou activ, dar numai în sensul
iluziilor pe care şi le-a făcut despre viaţă. Realitatea obiectivă, spiritul epocii cu care se află
într-o ireductibilă contradicţie, îl înving. Nu pentru că personajul s-ar împotrivi istoriei, ci
pentru că nu o înţelege. De aceea, se închide într-o muţenie desăvârşită, expresie a dramei
incomunicabilităţii şi incompatibilităţii lui cu noua lume.