CÂNTEC DE DOR – NICHITA STĂNESCU

Romantismul este un curent literar ce ajunge la apogeu în literatura română la jumătatea

secolului al XIX-lea. El nu ia naștere ca o reacție împotriva clasicismului, ci a asimilat principiile
estetice ale celui european, cristalizându-se ca o largă mișcare de redeșteptare națională.
Poezia „Cântec de dor” de Nichita Stănescu se încadrează în acest curent literar, deoarece
reliefează întocmai trăsăturile acestuia.
Specifică poeziei romantice este comuniunea dintre om și natură, fiind folosită într-un mod
cât mai frumos de către eul liric. El creează un tablou al celor doi îndrăgostiți înconjurați de natură,
spațiul ocrotitor pentru ei, de amurg, fata cântându-i tânărului cu glasul ei duios, el jucându-se cu
părul ei, fiind feriți de ceilalți oameni ce nu făceau parte din lumea lor.
Creația lui Nichita Stănescu prezintă cea mai definitorie caracteristică a romantismului,
aceasta fiind tema iubirii. Eul liric prezent în poezie descrie relația dintre doi tineri îndrăgostiți care
se află pe cele mai înalte culmi ale iubirii, unde nimeni și nimic nu îi poate despărți. El descrie
lumea frumoasă a dragostei, fără griji, în care doar cei doi există, lucrurile din jur fiind inutile și fără
sens pentru ei. El este cu totul absorbit de persoana de lângă el, încât nu mai este atent la ce se
petrece în jur, ci doar la glasul ei. Finalul poeziei îl surprinde pe tânăr făcând cea mai frumoasă
mărturisire pentru sufletul lui pereche, „Mă culcasem lângă glasul tău și te iubeam.”, arătând
dragostea pură și nemărginită pentru cea care îi luminează ziua doar prin simpla ei prezență.
Un reprezentant de seamă al romantismului din literatura universală este Johann Wolfgang
von Goethe. Una dintre poeziile care îl caracterizează și se încadrează în acest curent literar este
„Cântec de mai”.
Această operă a lui Goethe se aseamănă cu poezia lui Nichita Stănescu prin povestea de
dragoste pe care o prezintă. Ambele poezii vorbesc despre universul unor îndrăgostiți în care doar
dragostea lor este cea care contează, în care clipele petrecute unul alături de celălalt sunt cele mai
importante, iar timpul parcă ar sta în loc. Partea masculină a cuplurilor ține să își arate sentimentele
față de cele de care s-au îndrăgostit iremediabil, prin diverse declarații, prin comparații inedite.
Natura este complicele lor, ea fiind cea care le oferă intimitatea și liniștea de care au nevoie,
tânărul creat de Goethe comparând-o pe aleasa lui cu un creator al naturii: „Tu dărui –
frunză/Bătrânului nuc;/Lanului – aur,/Ramului – suc”. Această comparație semnifică faptul că el o
consideră pe ea singurul motiv pentru care lumea lui arată astfel, ea fiind cea care însuflețește tot
ceea ce o înconjoară: „Doar dragostea ta/Îmi trebuie mie,/Ea-mi dăruie viaţă/Şi bucurie!”.
Tânărul creat de Nichita Stănescu îi declară iubirea supremă fetei de care s-a îndrăgostit în
finalul poeziei, „Mă culcasem lângă glasul tău și te iubeam”, același exemplu fiind identificat și în
poezia lui Johann Goethe, „Există în toate/Un dor de-a trăi -/Fi-vei ferice/De mă vei iubi!”.
Astfel, cele două creații ale lui Nichita Stănescu și Johann Wolfgang von Goethe se
aseamănă prin sentimentele speciale de dragoste pe care le transmit cititorului.
 Cântec de dor Cântec de mai
Totul serbează
Mă culcasem lângă glasul tău.
Şi cântă împrejur:
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
Valea-nflorită,
tâmplele.
Aprinsul azur!
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Şi tremură orice
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au
Frunză pe ram!
cutreierat
Stăpân pe huceaguri
nopțile.
E-al păsării neam!
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Dorul din piept
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Nu-l stăvileşti!
Să vezi! Să auzi!
Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Acum să trăieşti!
Erau tare îndărătnici
și tu nu mă mai băgai de seamă.
Iubire! viaţa
Îţi este dragă;
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Tu ai creat
Poate doar așa, de tristețea amurgurilor.
Lumea întreagă!
Ori poate de drag
și de blândețe.
Tu dărui – frunză
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Bătrânului nuc;
Lanului – aur,
Mă culcasem lângă glasul tău și te iubeam.
Ramului – suc.

Vino la mine
Chip îngeresc!
O, cum mă iubeşti!
Cum te iubesc!

Când lăcrămioara
Răsare-n desiş,
Şi pasărea – cerul
Îl ia pieptiş!

Doar dragostea ta
Îmi trebuie mie,
Ea-mi dăruie viaţă
Şi bucurie!

Există în toate
Un dor de-a trăi -
Fi-vei ferice
De mă vei iubi!