Universitatea din București

Facultatea de Administrație și Afaceri

Master APPUE

DISCIPLINA
GLOBALIZARE ȘI GUVERNANȚĂ EUROPEANĂ

PROFESOR COORDONATOR
Prof. Univ. Dr. Dr. H.C. DAN POPESCU

STUDENTĂ, ANUL II
EMANUELA CIOBANU (AROȘCULESEI)

2017
 Universitatea din București
Facultatea de Administrație și Afaceri
Master APPUE

TEME REFERAT
Fascinația istoriei ignorante
-parcursuri economice explozive pentru care plătim un
preț imens-
Și
Europa (U.E.) anul ’60. Strategiile creșterii: între
fragilitate și vigoare

PROFESOR COORDONATOR
Prof. Univ. Dr. Dr. H.C. DAN POPESCU
STUDENTĂ, ANUL II
EMANUELA CIOBANU (AROȘCULESEI)

2017
 Fascinația istoriei ignorante
-parcursuri economice explozive pentru care plătim un
preț imens-

Când domnul profesor Dan Popescu, ne-a cerut să facem un referat despre articolele
sale, m-am întrebat ce-aș putea eu șă adaug la textele sale. Citesem de două ori textele, și am
remarcat oarecum direcția gândirii sale, însă imi este greu să pot completa ceva ce deja este cu
mult peste realitate.

În publicația sa, profesorul Dan Popescu, ne vorbește de fapt despre adevăratele

rădăcinile ale procesului de globalizare, care sunt de fapt etapele care au condus la fenomenul
denumit astăzi „globalizare”, că de fapt, mul erei globale , este produsul paradoxal al
subculturilor, adică al submodelărilor, lucru care probează în deajuns că prin globalizare
omenirea mai mult coboară decât să urce.

Globalizarea este un proces cu state vechi în istoria umanității. Înaintea procesului

modern de globalizare au existat „evoluții globale” mai restrânse, dar foarte puternice la scala
lumii cunoscute în respectiva period.

Sunt de aceeași părere cu autorul articolului, că prima etapă a globalizării o constituie

Imperiul Roman, care era întins pe 3 continente: Europa, Asia, Africa. Bineînțeles că,
imperiul s-a destrămat, însă ceea ce a rezistat a fost civilizația promovată de ramani care au
rămas.

A doua etapă a procesului de globalizare a fost redată de Marile descoperiri

geografice. Acestea au avut o participare însemnată, chiar dacă unii autori nu vorbesc despre
acest fenomen în cazul globalizării.

Ca o a treia etapă, putem vorbi despre revoluția industrială. Revoluția industrială, se

referă la transformarea globală, care există și în zilele noastre, a relațiilor sociale, politice,
culturale și economice prin răspândirea mașinismului și a producției de masa. Spre deosebire
de alte epoci, revoluția industrială a marcat întrepătunderea dintre societate și mașină pe
toate palierele vieții sociale.

Cand vorbim de revoluție industrială, ar trebui să ne referim la:

 Integrarea agriculturii în procesul revoluției tehnologice și sociale;

  Unificarea statului politic, a spațiilor sociale în cadrul pieței interne;

 Piața internă dezvoltată propulsează mai departe, salariile;

 Forța de muncă este întemeiată pe salariu, care, la rândul său, devine măsura
social a competenței;

 Capitalismul se dezvoltă, pe două canale, odată cu revoluția industrială

(tehnologia ropiu-zisă, și prin îmbunătățirea continua a organizării munci);

Fenomenul industrializării a avut loc mai întâi în Anglia, la sfârsitul secolului al XIX-
lea. Producția de masa a devenit posibilă ca urmare a extinderii gradului de folosință a
tehnologiei mașinilor cu abur, care au conferit atât întindere cât și viteză transporturilor, la o
scală menaipomenită pînă atunci. După Anglia, au urmat Statele Unite ale Americii,
Germania, Olanda, Franța, Belgia. Revoluția industrială face difernța dintre vechiul și noul
process de globalizare.

În România, revoluția industrială s-a produs abrupt, până în prima jumătate a secolului
al XX-lea, prin arderea etapelor evolutive pe care le-au parcurs societățile din Occident,
motiv pentru care societatea romînească a suferit de pe urma a cee ace Maiorescu și Eminescu
au numit formele fără fond.

Globalizarea poate însemna, altfes sous, expansiunea lumii industrial înspre sat,
dispariția țăranului și a tiparului anthropologic al ordinii sătești. Stocul valorilor tradiționale
este lăsat într-o stare latent sau chiar lighidat în țările considerate avansate și al birocrației de
stat.

De fapt, eu vorbesc despre acele evenimente și momente importante care au avut loc
de-a lungul istoriei mondiale, și care acum în prezent, sunt sau au fost uitate. Însă pentru
faptul acesta, noi plătim niște prețuri ridicate. Câți dintre noi constientizează acest lucru? Câți
știu că urmările lor se reflectă acum în prezent? Voi vorbi puțin, despre evenimentele istorice
care au marcat și marchiază încă dezvoltarea societăților modern.

Emigrarea. A început în secolul XVIII în SUA și nimeni nu s-a opus unui asemenea
val de emigranți care proveneau din Olanda, Franța, Germania, Irlanda, Rusia, și chiar
România, pentru că nu prea aveau cum. Economia germană a devenit înfloritoare odată cu
valul de emigranți, după cel de-al Doilea Război Mondial. Oameni au fugit atât de frica de
moarte, a persecuțiilor și a războaielor, cât și din cauze economice. A fost foarte greu să se
opună unor asemenea valuri, deoarece dorința pentru o viață mai bună era mult mai puternică.
Astăzi, pot spune că, plătim un preț imes pentru faptul că valul de emigranți nu a putut fi
redus, deoarece acesta a navălit, din punct de vedere politic, impreună cu drepturile
fundamentale care țin de reîntregirea familiei.

Ce s-a întâmplat de fapt cu Primul Război Mondial, care a izbucnit din cauza
dorințelor Germaniei și Austro-Ungariei, de a cuceri cât mai multe teritorii și a deține puterea.
Germania a rămas în incapacitatea de a se mai dezvolta, iar Austro-Ungaria s-a destrămat.
Cine a plătit s-au trebuia să plătească consecințele economice dezastruoase produse? Nu a
durat decât două decenii, ca mai apoi, să izbucneazcă un alt război sângeros(Cel de-al Doilea
Război Mondial), mai dezastruos decât primul. Chiar dacă am suferit grav atât pe plan politic,
economic, social, grave au fost urmările ce țimeu de extrinderea bolilor în sistemul de
sănatate. Dar cum spuneam nici de aici nu am învațat nimic.

Au fost la număr și cele două mari crize economice mondiale (1923-1933, si cea din
2007-2008), care, de asemenea, rezistă și în prezent, ce am învățat?

Economia mondială în secolul al 20-lea cunoaşte procesul de globalizare. Creşte

interdependenţa economiei statelor naţionale. în timpul Primului şi celui de-al Doilea Război
Mondial, precum şi în contextul crizei economice mondiale din 1929-1933, are loc un proces
invers, de autarhizare, fiecare stat încercând să-şi.rezolve propriile probleme în dauna altor
state.

Au falimentat sute de fabrici și întreprinderi, iar încercările de a ieși din criză au fost
aruncate pe umerii oamenilor, ai populației. Cu referire la România, pe lânga câteva reușite,
cum ar fi, intrarea in NATO și aderarea la UE, câștigarea libertăților nu am demostrat decât
că, suntem mari ignoranți ai învățămintelor sacrosancte ale istoriei, care adduce grave efecte
negative. Faptul că, pe fondul privatizării multor firme din industrii importante, noi am
înregistrat o eficiență redusă, lucru care de asemenea, trebuia să semnifice ceva.

Agricultura românească, pământ bogat între de toate, s-a sfărămitat vazând cu ochii.
Corupșia și frauda au condus la accentuarea incapacității noastre Agricole. Nu am învățat
nimic nici din reformele Agrare ale lui Cuza, , si nici din fenomenul colectivizării socio-
comuniste realizată cu bâta. Ocuparea forţei de muncă este în continuare excesivă în
agricultură, aici regăsindu-se 29% din populaţia ocupată a României, iar gândirea unor
strategii coerente din punct de vedere economic şi social de migrare a forţei de muncă spre
industria alimentară, servicii de turism, depozitare şi transport al mărfurilor este o prioritate.
Nu trebuie uitat faptul că România are în continuare deficit comercial pe segmentul
produselor agricole procesate, de aproximativ 1,5 miliarde euro pe an, contrabalansat numai
parţial de un excedent comercial pe segmentul produselor agricole neprelucrate, de 600
milioane de euro pe an.“

La sfârşitul secolului al XX-lea, economia statelor lumii a intrat într-o nouă fază de
dezvoltare. Globalizarea a devenit un proces obiectiv, implacabil, care se desfăşoară cu o
viteză adeseori ameţitoare, cuprinzând în sfera sa cvasitotalita- tea statelor lumii. Sub aspect
strict economic, al eficienţei alocării şi utilizării resurselor, globalizarea economică apare ca
un fenomen raţional, de natură să furnizeze un volum mai mare de bunuri şi servicii cu resurse
tot mai puţine.

După 1990 s-au profilat trei regiuni importante din punctul de vedere al economiei
mondiale: SUA, Uniunea Europeană şi Asia de Sud-Est (Japonia, China şi „micii dragoni”).
în paralel, îşi fac apariţia şi alte centre economice importante, în fostele ţări ale lumii a treia:
Brazilia, Argentina şi India. Ţările din Orientul Mijlociu şi cel Apropiat, mai ales cele din
Golful Persic, deţin cele mai multe resurse de petrol, de aceea au şi avut loc multe conflicte în
această regiune. Rusia rămâne o ţară a cărei economie e bazată în proporţie de 80 % pe
exportul petrolului şi al gazului, ceea ce o face vulnerabilă în faţa celor mai dezvoltate state
ale lumii.

În prezent am putea depăși situațiile grave din economie, dacă am ține cont de câteva
aspect precum:

- Creearea de locuri de muncă, o condiție vitală a existenței unei economii ridicate;

- Veniturile celor care lucrează, si creând un mediu prielnic pentru cei care vor veni;

Realitatea salariilor de la noi din țară este cu mult mai joasă, în comparație cu alte
țării.

Concluzia trasă după studierea acestui articol publicat de domnul Dan Popescu, este
sub semnul întrebării. Ne pune, să medităm asupra viitorului in ceea ce privește globalizare,
și să ne întrebăm ce va urma în lume și în România, ani de creștere, de glorie, ori ani
catastofali? Raspunsul vine in măsura în care percepem modul evenimentelor istorice și
urmările sale, ș ice anume am învațat din asta, sau să învățăm cât timpul încă ne permite.
 Europa (U.E.) anul ’60. Strategiile creșterii: între
fragilitate și vigoare

Înainate de 1950, economia Europei, dar și a lumii întregi a crescut precum “barca pe
valuri”.

Creșterea economică a avut parcursuri bune după războaiele napoleoniene, mai ales în
Marea Britanie, care a devenit cea mai importantă putere mondială.

Secolul XIX-lea a fost o perioadă a inovației și a descoperirilor, cu rezultate notabile

în matematică, fizică, chimie, biologie, electicitate și metalurgie. Secolul XIX a fost
remarcabil prin larga răspândire și formare a noii fundații de așezării, care în particular, au
fost creeate în America de Nord și Australia. În această perioadă, peste 70 de milioane de
europeni au părăsit continentul. După această perioadă, urmează perioada “La Belle Epoque”,
deloc pozitivă cu privier la creșterea economică.

Perioada Primului Război Mondial și până spre 1940 a fost greoie din toate punctele
de vedere și a contribuit cu pași dați înapoi, în Europa, în cazul civilizației umane.

Au urmat clipe grele, cazul lui Hitler, în care lumea a depășit acest cutremur cu
dificultate, însă începând cu 1948, dar mai ales după 1960 și până prin 1973, lumea liberă a
cunoscut o Creștereeconomică extraordinară, de aceea, această perioadă a primit numele de
“cei 30 de ani glorioși”. Această perioadă s-a caracterizat prin creștere economică care a
generat creștere demografică impetuoasă, iar sporul natural în țările industrializate a fost de
29%. Perioadă care s-a remarcat prin eforturi enorme de investiții și de modernizare a
echipamentelor și utilajelor. Schimburile internaționale au cunoscut o expansiune
spectaculoasă, guvernele s-au inspirit din ideile lui Keynes și au putut stăpâni ritmurile
creșterii, au asigurat stabilitatea prețurilor și echilibrul.

Creșterea economică s-a realizat în ritmuri ilegale; ea a fost extraordinară în țările

învinse precum Germania și Japonia (10% rată de crestere). O creștere medie a a vut loc în
Franța și destul de lentă în SUA și Marea Britanie.
 Cei 30 de ani glorioși au schimbat radicat fața Europei occidental. Pe lângă
prosperitate au avut loc schimbări semnificcatife în societate, precum: personalul salariat a
crescut considerail constituindu-se într-o nouă burghezie; a crescut numărul agricultorilor
integrați perfect în noile activității socio-economice; Acum apar și fermierii care utilizează
tehnica agricolă modernă, care apelează la credite bancare și la comerciale; Șocul petrolier din
1973 a pus capăt acestei epoci de creștere economică, și a aruncat lumea liberală într-o lungă
creiză economică, întreruptă însă, de scurte momente de crștere. Economia a început usor,
ușor să se redreseze după 1975 cu diferențe de la o țară la alta.

Sunt multe de povestit despre demersurile economice din lumea întreagă, însă ceea ce
ne întrebăm noi acum este, ce a învătat România dintr-o asemenea istorie economică a lumii?
Putem spune că puțin. Bineînțeles că, nu chiar atât de puțin, deoarce, am avut și progrese
neîndoielnice.

Din păcate steagul cu gaură și așa-zisa revoluție (o revoluție trebuia să aibă o doctrină
și doctrinari) nu au adus locuitorilor României tocmai ce își doreau. Au adus numai libertatea
de exprimare și de călătorie în străinătate. Celor fără caracter le-au adus multiple căi de hoție
în detrimentul statului, depravare, jaf, tâlhărie și excrocherii. Celor mulți le-a adus șomaj,
sărăcie, nedreptate socială, degradare comportamentală și lupta cu un sistem judiciar
ineficient, obedient păturii politice pervertite (nu trebuie numită clasă politică pentru-că ar fi
dezastros pentru țară). După așa-zisa revoluție, economia României a avut parte de un declin
rapid și dezastros, și de reforme inspirate numai de direcția distrugerii și dezintegrării, a
trădării interesului național.

Cele mai mari probleme ale economiei au fost cele legate de pierderea piețelor de
desfacere pentru produsele autohtone, (o dorință a unor forțe economice externe) și trădarea
intereselor economice naționale de către pătura de politicieni parveniți din vechile structuri
comuniste, adunătură de cea mai proastă calitate. S-au pierdut piețe externe tradiționale mari,
precum URSS, China, Lumea arabă, țările africane.

S-a dat vina propagandistic pe Intreprinderile supradimensionate, construite pe vremea

lui Nicolae Ceaușescu, pe o tehnologie învechită și energofagă. In unele cazuri izolate, au
existat și astfel de aspecte, dar ele puteau fi remediate din mers, așa cum o făcea mereu
regimul înlăturat de la putere. Țara a încăput pe mâna unei pături de trădători și incompetenți,
care în următorul sfert de veac au anihilat toate realizările anterioare și au condus spre o stare
apropiată de colaps economic. Prin trădare, această clică de politicieni infractori au vândut
aproape toată avuția țării din subteran și de la suprafață, sprijinind degradarea
comportamentului spiritual și material al populației. Cu o viteză amețitoare au pătruns în țară
toate racilele societăților occidentale, precum prostituția la vedere, traficul și consumul de
droguri, violența stradală, violența în școli, pornografia în mass-media, etc

Printre greșelile acestei perioade s-a numărat chiar confiscarea valutei exportatorilor,
retragerea licențelor băncilor străine, liberalizarea greoaie a prețurilor și a cursului de schimb,
privatizarea greoaie și ineficientă a companiilor de stat (numai prin mită nerușinată),
incapacitatea menținerii acordurilor Stand-By cu FMI, acordarea de credite preferențiale
slugoilor noii orânduiri statale, aplicarea unor reforme grăbite și neadaptate nevoilor țării,
fărâmițarea exploatațiilor agricole, distrugerea sistemelor de irigații,  a avuției fostelor CAP și
I.A.S., etc.

Incercarea bătrânicioasă de trecere la o economie de piață s-a realizat cu o încetineală

demnă de slujitorii comunismului, aflați la putere. Ei nici nu știau ce este o economie de piață
reală, urmărind să mențină o degringoladă a acesteia pentru propriile interese. Trecerea la o
formă aparentă de economie de piață s-a făcut atât de încet nici în 2013 nu este realizată și
stabilă.  După aproape un sfert de secol, nu se poate spune că țara are o adevărată economie
de piață eficientă.

In anii 1996-1997 s-a trecut la liberalizarea cursului de schimb și a fost pusă în

aplicare o politică monetara mai strictă, după ce fuseseră devalizate multe bănci însemnate ale
țării de către oamenii noii puteri comunistoide. S-au liberalizat prețurile şi s-a permis
cetățenilor străini sa achiziționeze terenuri în Romania, fără a se aplica dreptul de preemțiune
al statului în caz de intenție a vânzării.

Până în 1988, România a fost cel mai mare partener economic, din Europa de Est, al
SUA. In 1988, Nicolae Ceaușescu a renunțat la statutul de " Națiunea cea mai favorizată",
produsele românești devenind mai scumpe și implicit mai puțin căutate de cetățenii americani.
Statutul de " Națiunea cea mai favorizată" a fost redobândit în anul 1993, iar în 1994 taxele
pentru produsele romanești, pe piața americană, au fost ridicate. Nicolae Ceaușescu a visat
atunci ca România să devină cu totul independentă pe plan internațional, începând cu planul
economic. Dorea ca țara sa să devină ofertant de capital pentru împrumuturi, nu țară
împovărată de datorii externe, situație în care trebuia să se supună unor directive externe.
Pentru această ambiție, de a se așeza alături de cei care îndatorează omenirea, a fost executat
mișeleşte, sub privirile serviciilor de spionaj străine și fără nici o reacție din partea
“democrațiilor occidentale”.

Privatizarea marilor companii de stat din industrie a început în 1992 cu transferul a

30% din acțiunile întreprinderilor respective către un fond privat, fiecare cetățean al României
primind acțiuni ale întreprinderilor. Foarte multe acțiuni au fost supraevaluate și la puțin timp
după emiterea lor și-au pierdut mare parte din valoare. Ca atare se tranzacționau pe stradă și în
piețe de către țigani inculți, iar oamenii le-au vândut pe nimic, pentru-că nu au avut încredere
în ele. Aceasta pe drept cuvânt. Pe această cale Statul și-a lepădat proprietățile către niște
geambași, numiți pompos „investitori” și a contribuit decisiv la prăbușirea economiei. Au
existat numai câteva întreprinderi care au supraviețuit acelei perioade. Celelalte 70 de
procente au rămas în proprietatea statului. Conducătorii vicleni și îmbuibați de aşa-zisa
revoluție au scandat cu tupeu că STATUL este cel mai prost administrator şi că toată averea
lui trebuie înstrăinată prin privatizare. Uitau, cu rea voință, că ei erau acei administratori
dezastroși şi că pe timpul vechiului regim averea țării fusese administrată cu succes, chiar
dacă nu cu strălucire.

Cu ajutorul Băncii Mondiale, FMI și UE, a început, procesul de privatizare al

companiilor de stat celor mai importante și bănoase. Acest proces a fost, și încă este, anevoios
și de cele mai multe ori contestat. După aproape un sfert de secol de la așa-zisa revoluție
privatizarea încă nu s-a încheiat. In schimb, s-au vândut străinilor domenii şi întreprinderi de
importanță strategică, de importanță vitală pentru țară, unde numai statul român ar avea
dreptul să hotărască. Deci se poate vorbi cu tărie și de o aservite a țării față interese străine,
interese cel puțin economice.

In cele mai multe cazuri, privatizarea nu a dat rezultatele scontate şi a condus la

falimentul companiilor respective şi la vânzarea lor la fier vechi, tot de către țigani.

Nicolae Ceaușescu reușise ca până în 1989, să achite datoria externă a României

aproape integral (cu excepția unor datorii curente ale anului. In perioada 1989-1996,
guvernarea comunistoidă de profitori a crescut datoria externă de la un miliard USD la peste
opt miliarde.

In această perioadă, toți banii păstrați "la saltea", cu mult efort, de către Nicolae
Ceaușescu, s-au pierdut, lăsând loc investitorilor străini, cei mai mulți niște profitori, și unor
escroci români. Inflația a ajuns la cote alarmante și au apărut jocurile de tip Caritas, sau alte
scheme de câștig rapid. Aceste scheme nu au făcut decât să sărăcească și mai mult populația,
întrucât numărul pagubiților Caritas, SAFI, FNI etc. s-a ridicat la peste 500000.

Cursul de schimb leu/USD a crescut de la 14 lei/USD, în 1989, la peste 3000 lei/USD

în 1996.

Dupa 1989 a fost începută procedura de restituire a terenurilor agricole proprietarilor

de drept. Acesta măsură care, în teorie, ar fi trebuit sa fie una foarte bună, a fărâmițat
exploatațiile agricole și produs un număr imens de nedreptăți din partea administrațiilor
comunale. După acel moment numărul exploatațiilor agricole a depășit 4 milioane și din
cauza lipsei de experiență a noilor proprietari, a vârstei înaintate a acestora, a mecanizării
reduse în executarea lucrărilor agricole și a obținerii greoaie a titlurilor de proprietate, a scăzut
productivitatea agriculturii, iar producția agricolă a devenit imprevizibilă, oscilând foarte mult
de la un an la altul. Agricultura, în foarte mare măsură, s-a reîntors la modalitățile de
exploatare din perioada medievală, devenind o agricultură de subzistență. Calul și vaca au
devenit forța motrice a masei de agricultori săraci. Imense suprafețe de teren agricol au rămas
nelucrate, în stare de sălbăticie. Acele suprafețe au infestat cu dăunători și suprafețele arabile
alăturate. A început să se practice o agricultură fără asolamente și cu folosirea de sămânţă
neselecționată, produsă în propria gospodărie. Seceta a făcut mereu ravagii, pentru că irigațiile
comuniste fuseseră părăsite de guvern și distruse de locuitori inconștienți, fără ca guvernanții
să intervină pentru protejarea lor.

Pierderea piețelor de desfacere externe pentru produsele românești și desființarea

multor societăți de stat au făcut ca până în 1991, în numai doi ani, exporturile României să
scadă cu peste 50% și ca până în 1996 importurile sa crească cu peste 30%, producând o lipsa
acută de valută. Valuta era obținută foarte greu și cea mai importantă sursă au constituit-o
acordurile Stand-By cu FMI, acorduri ce nu au putut fi menținute mai mult de un an după
semnarea lor, România devenind un partener neserios pe plan internațional.