ECONOMIE EUROPEANĂ

Departamentul de Învăţământ la Distanţă şi Formare

Continuă

Facultatea de Științe Economice

Coordonator de disciplină:
Lec. Univ. dr. Georgiana Stoica

2022-2023

1
UVT
ECONOMIE EUROPEANĂ

2
SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

☞ = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI

CAPITOL SAU SECŢIUNE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE

PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU
www.id.valahia.ro .

3
 CUPRINS – Studiu Individual (S.I.)

MODULUL I. UNIUNEA EUROPEANĂ

-Unitatea de învățare 1. Integrare economică

-Unitatea de învățare 2. Piaţa unică, trăsătura esenţială a integrării
economice
-Unitatea de învățare 3. Evoluţia Uniunii Europene
-Unitatea de învățare 4. Principalele Instituţii Europene

MODULUL II. POLITICA BUGETARĂ

-Unitatea de învățare 5. Modalităţi de stabilire a bugetului Uniunii

Europene
-Unitatea de învățare 6. Politica agricolă comună
-Unitatea de învățare 7. Alte Politici ale UE

MODULUL III. Integrarea României în Uniunea Europeană

Unitatea de învățare 8. Cerinţe, posibilităţi

Unitatea de învățare 9. Legislaţia economică şi integrarea
Unitatea de învățare 10. Politica de dezvoltare regională a României

4
 MODULUL I.
UNIUNEA EUROPEANĂ

Între atâtea incertitudini, sigură rămâne afirmaţia lui Herodot: „Despre

Europa nu ştie nimeni … nici de unde şi-a luat acest nume, nici cine ar putea
să fie cel care i l-a dat”.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ideea europeană nu era
nouă. Crizele profunde cărora Europa a fost obligată să le facă faţă au dat
naştere ideii europene, au relansat-o şi întreţinut-o de atâtea ori pe parcursul
secolelor. Odată cu naşterea statelor-naţiune, pe baza principiului
naţionalităţilor, se diversifică şi ideile despre organizarea continentului
european. Relevante sunt cuvintele lui Victor Hugo: „Va veni o vreme când
bombele vor fi înlocuite … de venerabilul arbitraj al unui mare Senat
suveran care va fi în Europa, ceea ce Adunarea legislativă este în Franţa”.
Împotriva pericolului globalizării, statele Europei pot şi trebuie să
acţioneze în comun. Totuşi, ieşirea nu constă în a contrapune fortăreţei
America de Nord o fortăreaţă Europa. Unul dintre atuurile europene este
cunoaşterea consecinţelor devastatoare pe care le-ar putea antrena izolarea
economică reciprocă pentru popoarele europene.

Unitatea de învățare 1. Integrare economică

Caracteristica esenţială a evoluţiei economiei mondiale din a doua

 jumătate a secolului al XX-lea, integrarea economică interstatală, a
Caracteristi determinat apariţia unor noi dimensiuni atât în relaţiile economice dintre ţări,
ci cât şi în cooperarea economică internaţională şi a dus la formarea unor noi
ale centre de putere care au exercitat şi exercită o influenţă mare asupra
integrării raportului de forţe din lumea contemporană.
În literatura de specialitate, pentru noţiunea de integrare economică se
regăsesc diferite accepţiuni, astfel:
- şcoala franceză reprezentată de P. Racine, susţine că prin integrare
economică interstatală se trece de la microspaţii la macrospaţii la „crearea
unor ansambluri economice tot mai vaste” care să determine creşterea
productivităţii a muncii şi a calităţii superioare a mărfurilor.

În opinia acestui autor „naţiunea nu mai oferă economiei moderne un


Accepțiune
a privind
integrarea 5
economică
cadru suficient de creştere. Numai în marile spaţii se poate folosi pe deplin
capacitatea de producţie, căreia progresul tehnic îi măreşte cu fiecare zi
limitele”1;
- şcoala anglo-saxonă dă o definiţie pragmatică a integrării economice,
inspirată din ideologia neoliberalismului şi anume că aceasta defineşte „…
absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor, în
raporturile economice între diferite ţări”2;
- definiţia „sociologică” este extinsă la totalitatea fenomenelor
economice, şi anume că, mai multe elemente economice sunt integrate dacă
relaţiile dintre ele devin stabile şi eficiente din punct de vedere economic;
- integrarea economică pe grade de adâncime sau extindere, al cărui
autor J. Weilter susţine că există o integrare de gradul I – în care structurile
producţiei şi schimburilor sunt ordonate, mai mult sau mai puţin spontan,
urmată de o integrare de gradul II – în care instituţiile interguvernamentale
şi autorităţile supranaţionale joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea şi
orientarea schimburilor şi de o integrare de gradul III, stadiul suprem
considerat ca ideal al sferei valorii umane care reprezintă de fapt, spiritul
integrării interstatale3;
În dicţionarul de Economie Contemporană, integrarea economică este
definită ca fiind „realizarea unei unificări complete între economii mai
înainte distincte. Prin aceasta înţelegând nu numai o unificare vamală, dar,
de asemenea, o liberalizare a tuturor operaţiunilor comerciale sau
financiare, astfel încât posibilităţile de iniţiativă, în ansamblul teritoriului,
să fie pentru fiecare de competenţa ţărilor în cauză, identice cu cele care
existau anterior în fiecare teritoriu”4. Această definiţie are mai multe limite,
deoarece:
- nu subliniază faptul că integrarea economică este un proces complex de
dezvoltare a economiei mondiale;
- nu permite accesul la legăturile de dependenţa şi interdependenţa
interstatală;
- nu evidenţiază factorul care a avut un rol esenţial în procesul integrării
– revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană.
În literatura economică din România se apreciază, că, “integrarea
economică internaţională este un proces complex de dezvoltare a
economiei mondiale, care se bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară

11 Enciclopedie Francaise, Tome IX, Paris, 1964, p. 33.

2 Robert Erbes – L’Intégration économique internationale”, Presse Universitaires de France, Paris,
1966, p.7.
3 J. Weiller – „Les degrés de l’intégration et les chances d’une zone coopération internationale”,
Revue Economique, 1958.
4 Fernand Baudhrein – „Dictionnaire de l’économie contemporaine” Editon Gerard & Co, Verviers,
1968, p.140.
6
a interdependenţelor şi specializărilor între economiile diferitelor state. Este
determinată de un ansamblu de factori, între care un rol esenţial îl are
revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană”.
Schimbările profunde şi complexe petrecute în economia mondială după
cel de-al doilea Război Mondial şi apariţia altor state suverane a necesitat
stabilirea unor noi tipuri de relaţii economice, a unor noi interdependenţe
economice şi noi centre de putere economică. Un rol determinant în acest
proces, l-a avut revoluţia tehnico-ştiinţifică declanşată în anii 1950-1955,
care a determinat schimbări profunde în repartiţia pe ramuri, în diviziunea
internaţională a muncii şi în comerţul exterior.
Cauzele integrării economice sunt multiple, determinate de:
1. Apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute a contradicţiei dintre
posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă de absorbţie a
pieţelor naţionale, care nu a fost resimţită imediat după cel de-al doilea
Război Mondial, deoarece refacerea economică nu era încheiată iar
potenţialul tehnico-economic abia făcea faţă cerinţelor interne. Sub influenţa
revoluţiei tehnico-ştiinţifice, acest potenţial s-a refăcut pe baze moderne şi a
determinat nu numai depăşirea relativ rapidă a nivelului anterior de
dezvoltare economico-socială, dar şi apariţia unei contradicţii specifice între
posibilităţile de producţie mari şi foarte mari ale marilor firme şi cadrul
îngust sau foarte îngust al pieţelor naţionale;
2. Gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a
capitalurilor, pe de o parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a
capitalurilor şi forţei de muncă, pe de altă parte, deoarece, pe măsura
refacerii potenţialului tehnico-economic (sub influenţa revoluţiei tehnico-
ştiinţifice), s-au produs mutaţii profunde în raportul de forţe economice din
cadrul diferitelor ţări ceea ce a determinat creşterea gradului de concentrare a
producţiei şi de centralizare a capitalului, element hotărâtor care asigură
succesul pe orice piaţă.
3. Necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi
promova şi apăra „în comun” interesele, ameninţate de concurenţi
internaţionali foarte puternici. Exemplul cel mai evident îl constituie ţările
din Europa Occidentală deoarece fiecare ţară în parte s-a simţit prea slabă în
faţa concurenţei SUA şi a Japoniei pe pieţele mondiale şi în faţa penetraţiei
extrem de puternice a marilor monopoluri.
4. Constituirea unor mari firme (de stat sau mixte), care prin activitatea
lor depăşesc graniţele naţionale şi devin companii transnaţionale ce prin
măsuri comune caută să-şi asigure funcţionarea optimă într-un spaţiu lărgit.
Obiectivul esenţial al progresului firmelor multinaţionale integrate
internaţional a fost uniunea vamală. De aceea, s-a pus problema unirii ţărilor
respective în cadrul Comunităţii Economice Europene, în acest fel putând să

7
 promoveze în comun cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii şi să învingă
în lupta de concurenţă.
5. Interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi dezvolta
relaţiile cu fostele ţări coloniale, devenite independente, furnizoare în cea
mai mare parte de resurse naturale şi materii prime.

Unitatea de învățare 2. Piaţa Unică, Trăsătura Esenţială A Integrării

Economice

„Piaţa unică” a constituit prevederea esenţială înscrisă în toate

 înţelegerile, convenţiile sau tratatele încheiate, care urma să fie realizată
Caracteris treptat şi în forme extrem de diferite. Importanţa şi scopul creării pieţei unice
tici ale sunt relevate de multe organizaţii economice internaţionale care folosesc în
Pieței denumirea lor oficială noţiunea de „piaţa comună”.
Unice Principalele avantaje şi raţiuni economice care justifică existenţa unei pieţe
unice pentru mai multe ţări sunt:
1. Permite o productivitate suplimentară a muncii sociale şi, deci,
creşterea nivelului general de viaţă deoarece, fiind suprimate obstacolele în
calea schimbărilor, piaţa unică are o sferă mai largă de activitate, a
interesului economic de a produce mai ieftin şi mai bun;
2. Concurenţa este mai intensă, deoarece consumatorii beneficiază de
preţuri mai scăzute şi de o mare varietate de bunuri iar pe piaţa unică
producătorii sunt constrânşi să producă mai ieftin şi de calitate;
3. Permite o producţie de serie mare, ceea ce duce la scăderea costurilor
de producţie şi la creşterea profiturilor;
4. Contribuie la optimizarea investiţiilor de capital în echipamente de
producţie moderne care să determine optimizarea capacităţilor de producţie;
5. Permite folosirea mai raţională şi eficientă a forţei de muncă,
migrarea liberă de capital fiind însoţită de migrarea forţei de muncă.
Avantajele pieţei unice sunt evidente pentru toate ţările integrate şi sunt
 privite din diferite unghiuri de vedere. Totuşi, piaţa unică are şi anumite
Avantajele limite determinate de:
Pieței Unice - posibilitatea ca piaţa naţională a unor ţări să asigure statului anumite
privilegii pentru a se impune pe piaţa mondială;
- legislaţiile socială şi fiscală, precum şi reglementările juridice nu suferă
nici un fel de fracţionări ca în cazul menţinerii pieţei naţionale;
- frontierele economice naţionale determină un control care poate să
ducă, în final, la economii de energie şi de bani;
- lipsa unor îngrădiri externe, astfel că normele naţionale de
comportament economic pot fi mai uşor multiplicate şi impuse;

8
 - evitarea unor divergenţe în politică economică, deoarece măsurile nu
depind deloc de alţi parteneri statali5.
Raţiunea economică a pieţei unice este de fapt deschiderea mai largă a
concurenţei şi liberalizarea pieţei monetare care a dus la scăderea costurilor
şi, în final a preţurilor.
Realizarea pieţei unice a avut în vedere două principii, şi anume:
a) integrarea nu trebuie să fie gândită în termenii abolirii frontierelor
naţionale, ci în cei ai lărgirii „comunităţii de interese”;
b) integrarea nu poate fi gândită până la capăt în termenii regionalismului
deoarece, pentru a ajunge la raţionalizare economică, trebuie să se facă apel
la puterea de organizare naţională.
Problema fundamentală a Pieţei unice este de a stabili care funcţii ale
 vieţii economice internaţionale trebuie să fie centralizate şi care să fie lăsate
în competenţa ţărilor, întreprinderilor şi chiar indivizilor.
Problemele
fundamenta
Argumentând o astfel de distincţie, J. Tinbergen 6 consideră că există 4
le ale Pieței categorii de politici economice cu efecte specifice:
Unice a) politici cooperatoare, care se referă la instrumentele de acţiune
economică utilizate de o ţară ce pot avea efecte pozitive, şi asupra altor ţări
(de exemplu, politica de luptă contra inflaţiei):
b) politici antagonice, atunci când sunt folosite de o ţară „A”, pot să aibă
efecte opuse atât în economia ţării respective, cât şi în alte economii
naţionale;
c) politici neutre, care nu au efecte notabile în afara ţării care le pune în
aplicare;
d) politici mixte, cum ar fi de exemplu, creşterea cheltuielilor publice
într-o ţară poate avea efecte mixte în cazul când acestea sunt în situaţia de
inflaţie.
De aceea, conchide Tinbergen, integrarea economică trebuie definită ca
acel tip de politică ce se bazează pe o centralizare optimă şi care dă naştere
„…celei mai dezirabile structuri a economiei internaţionale”7.
În concluzie, aşa cum se prezintă în majoritatea lucrărilor de specialitate
apărute, Europa, leagănul istoric al ştiinţei moderne, ce şi-a amplificat
continuu reţeaua de universităţi, de centre de cercetare, laboratoare
industriale, de I.M.M.-uri inovatoare, dispune de un potenţial de „materie
cenuşie” dintre cele mai bogate din lume, deoarece fiecare ţară are tradiţiile
sale ştiinţifice, forţele şi specializările sale. Încă de la începutul anilor '80,
programele-cadru ale Uniunii Europene au impulsionat o apropiere într-un

5 Economie politică, ASE, Bucureşti, 1995, p.569.

6 J. Timbergen – “Restructurarea ordinii internaţionale. Raport către clubul de la Roma.”, Bucureşti,
Ed. Politică, 1978, p.199.
7 citat după Robert Erbest, „L’intégration économique internationale”, Presse Universitaires de
France, Paris, 1996, p.31.
9
 nou sistem de cooperare şi au contribuit la crearea unei „Europe a cercetării”.
Se construiesc astfel reţele de cercetare, plecând de la priorităţi reuşite în
urma unor consultări atât cu instanţele politice competitive, privind
instrumentele specifice cercetării ştiinţifice, cât şi cu reprezentanţii
utilizatorilor. Aspirând la proiecte ce răspund solicitărilor unei societăţi
aflate în continuă mişcare, bugetul alocat a fost mărit în funcţie de sarcinile
şi obiectivele cercetării ştiinţifice. Scopul acestor programe este de a
promova cooperarea între parteneri în diferite ţări, pentru finanţarea
cercetărilor transnaţionale şi favorizarea coordonării infrastructurile
ştiinţifice cu cele tehnologice.
Această politică a cooperării va permite defalcarea impozitelor,
confruntarea rezultatelor, realizarea studiilor multidisciplinare şi
comparative, transferurile şi protejarea noilor cunoştinţe ştiinţifice şi ale
know-how-ului, crearea sau întărirea reţelelor de comunicaţii, rezolvarea
problemelor principale privind accesul la Centrele de Excelenţă, ca şi la
echipamentele cele mai avansate. Fondată pe cooperare, o asemenea
apropiere între ţări UE, lărgeşte potenţialul de cercetare şi de colaborare,
precum şi o valoare adăugată mare la progresul omenirii.
Programele-cadru ale UE se impun puţin câte puţin, ca nişte instrumente
de expansiune, datorită acordurilor cu numeroase ţări de pe alte continente,
care oferă cercetătorilor lor un acces la expertize şi la Centrele de Excelenţă
din Europa. Susţinătorii Uniunii Europene sunt cei care susţin, în
unanimitate problemele şi mizele situate în amonte şi în avalul cercetării.
Domenii precum formarea şi informarea, situate în amontele cercetării,
constituie elemente indispensabile pentru o veritabilă cultură ştiinţifică.
Inovarea, situată în avalul cercetării, va permite continuarea acestor cercetări
şi transformarea lor în beneficii tangibile pentru societate. Dar aceste
elemente nu trebuie să se situeze la periferia cercetării, ci să joace un rol
cheie pentru pătrunderea în cadrul societăţii cunoaşterii care se construieşte
şi în care UE joacă un rol important.
În acest context, un veritabil spaţiu european al cercetării începe să se
profileze, în care, una din cele mai preţioase bogăţii este inteligenţa omului.

Unitatea de învățare 3. Evoluţia Uniunii Europene


Etapele de
evoluție ale
Uniunii
Europene

10
 Uniunea Europeană are misiunea de a organiza relaţiile între statele
membre şi între popoarele lor într-o manieră coerentă şi pe baza solidarităţii
dintre ele. Principalele obiective ale Uniunii Europene sunt8:
să promoveze progresul economic şi social (piaţa unică a fost stabilită în
1993, moneda unică a fost lansată în 1999);
să afirme identitatea U.E. pe scenă internaţională (prin ajutorul umanitar
către ţările ce nu sunt membre, politica externă şi de securitate comună,
acţiunea în crizele internaţionale, de asemenea prin poziţii comune în cadrul
organizaţiilor internaţionale);
să introducă cetăţenia europeană – care nu va înlocui cetăţenia naţională ci
o va completa şi va conferi un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor
europeni;
să extindă zona libertăţii, securităţii şi justiţiei – legat de operaţiunile de pe
piaţa internă şi mai ales de libertatea de mişcare a persoanelor;
să păstreze şi să întărească legislaţia U.E. existentă – integrarea legislaţiei
adoptată de instituţiile europene, conform cu tratatele fundamentale;
o uniune mai strânsă cu toate popoarele europene în cadrul căreia deciziile
trebuie să reflecte pe cât posibil interesele tuturor cetăţenilor U.E;
ajutorul acordat pe termen lung de către U.E. ţărilor în dezvoltare este
acela de a sprijini dezvoltarea rurală de a-i determina pe toţi locuitorii
statelor să nu părăsească meleagurile natale şi să gestioneze mai eficient
resursele naturale locale9.
Scopul creării U.E a fost construirea unei pieţe comune şi armonizarea
politicilor economice între statele membre, pentru a se asigura o dezvoltare
economică echilibrată, o stabilitate continuă şi armonioasă, o creştere a
standardelor de viaţă şi relaţii strânse în cadrul ţărilor membre.
Scopul final al creării U.E. – piaţa internă complet liberă pentru
circulaţia mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului.
Evoluţia construcţiei comunitare europene, începând cu Declaraţia Schuman
 şi până în prezent este marcată de următoarele momente de mare importanţă,
Evoluția momente ce caracterizează binomul aprofundare – extindere al acestei
constucției construcţii :
10

comunitare 1950, mai – Robert Schuman ministrul de externe al Franţei, inspirat de

a Uniunii Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a
Europene Cărbunelui şi Oţelului (CECO);

8 F. Dumitru, D.Trandafiroiu – “Economia mondială”, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2004.

9 F. Dumitru, D.Trandafiroiu - “Economia mondială”, (cit. Viorica Răducanu (coordonator),
“Macroeconomie, Mondoeconomie”, Editura Bibliotheca, 2002).
10 F. Dumitru, D.Trandafiroiu - “Economia mondială”, (cit. A.Năstase, Organizarea internaţională,
Universitatea „Valahia” Târgovişte, septembrie 2001).

11
 1951 – este semnat Tratatul de la Paris, pentru constituirea C.E.C.O., de
către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda şi intră în
vigoare pe 25 iulie 1952;
1953 - Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului devine funcţională. Cele
şase state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative pentru
materiile prime menţionate;
1957 – sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (E.U.R.A.T.O.M.) şi Comunitatea Economică Europeană
(C.E.E.)de către cele şase ţări, tratatele de înfiinţare sunt cunoscute sub
numele de Tratatele de la Roma şi intră în vigoare pe 1 ianuarie 1958;
1967 – intră în vigoare Tratatul de fuziune – Tratat de constituire unui
singur Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor Europene, luând
fiinţă Comunitatea Europeană;
1973 – aderă Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie;
1981 – aderă Grecia;
1986 – aderă Spania şi Portugalia;
1987 – intră în vigoare Actul European (A.U.E.) care adaugă o dimensiune
politică procesului de cooperare Comunitară;
1989 – înlăturarea regimurilor totalitare din Europa Centrală şi de Est şi
lansarea programului PHARE;
1991 – este semnat Acordul European cu Polonia şi Ungaria;
1993, februarie – acordul de Asociere al României la U.E. şi intră în
vigoare la 1 februarie 1996 având ca obiectiv fundamental pregătirea
integrării României la U.E.;
1993 – tratatul de la Maastricht intră în vigoare iar Comunitatea Europeană
devine Uniunea Europeană;
1994 – Consiliul European de la Essen adoptă strategia de preaderare;
1995 – aderă Austria, Finlanda şi Suedia; Iar Estonia, Letonia, Lituania
înaintează cererile de aderare la U.E.;
1996 – Cehia înaintează cererea de aderare la U.E. şi se semnează Acordul
European cu Slovenia;
1997 – este adoptată Agenda 2002 pentru o Europă mai puternică şi mai
extinsă care tratează reforma instituţională a U.E. prezintă viziunea asupra
extinderii Uniunii şi opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la U.E.
ale celor zece ţări central şi est europene;
1998 – încep negocierile cu celelalte state candidate anterior menţionate;
1999 – are loc lansarea monedei unice europene, de către cele 11 state
europene care au îndeplinit criteriile de convergenţă prevăzute la Maastricht
(Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania,
Portugalia, Finlanda, Irlanda);
1999 – Consiliul European de la Helsenki reafirmă caracterul inclusiv al
procesului de extindere şi decide deschiderea negocierilor de aderare cu încă
12
şase ţări candidate : România, Bulgaria, Lituania, Letonia, Malta şi Slovacia:
se acordă Turciei statutul de ţară candidată la U.E.;
2000 – are loc la Bruxelles lansarea oficială a negocierilor de aderare a
României, Slovaciei, Estoniei, Lituaniei, Maltei şi Bulgarirei;
2000 – Consiliul European de la Nissa se pronunţă în favoarea accelerării
negocierilor de aderare cu statele candidate şi apreciază pozitiv efortul
acestora de a îndeplini condiţiile pentru adoptarea şi aplicarea „aquis”-ului
comunitar. Conferinţa Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic
privind un nou tratat, Tratatul de la Nissa.
2001 – este lansat procesul de reflecţie asupra viitorului Europei, proces în
care sunt implicate şi stele candidate;
2001 – la reuniunea de vârf a Consiliului European de la Göteborg a fost
stabilită o dată ţintă a finalizării negocierilor cu statele candidate cele mai
avansate; a fost afirmat obiectivul participării acestora la alegerile pentru
Parlamentul European din 2004 şi a fost stabilită identificarea susţinerii
României şi Bulgariei, pentru a recupera decalajul faţă de restul statelor
membre.
Tratatul de la Paris din 1951 a întemeiat Comunitatea europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) iar Tratatul de la Roma din 1957
Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a
energiei Atomice (C.E.E.A.) constituind împreună Comunităţile Europene.
Tratatul de la Roma a fost modificat în 1986 prin semnarea Acordului Unic
European, şi în 1991 prin semnarea Tratatului asupra Uniunii adoptat la
Maastricht.
La 1 Mai 2004 aderă la UE următoarele state: Polonia, Ungaria, Cehia,
Slovacia, Slovenia, Malta, Cipru, Estonia, Lituania şi Letonia.
● La 1 Ianuarie 2007 aderă la UE România şi Bulgaria.
● La 1 iulie 2013 aderă la Uniunea Europeană Croația.
Potrivit tratatului de la Roma (1957) şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de
către instituţiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe
etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni
economice şi monetare, implicând în prima etapă, asigurarea liberei circulaţii
a mărfurilor, iar în a doua etapă libera circulaţie a capitalurilor, serviciilor,
forţei de muncă şi adoptarea monedei unice în interiorul comunităţii. Într-o
etapă viitoare se prevede şi realizarea uniunii politice a ţărilor membre.
În concepţia tratatului de la Roma, Uniunea Economică şi Monetară
implică pe lângă unificarea politicilor economice generale şi sociale ale
ţărilor membre şi punerea în circulaţie a unei monede unice. Prevederile
referitoare la Uniunea Economică şi Monetară aveau un caracter general,
sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se
apreciază că Uniunea Vamală este o realizare prea fragilă, singură nefiind în

13
 măsură să susţină edificarea pieţei unice şi a altor obiective cuprinse în tratat,
fapt ce impune ca uniunea economică să treacă printr-o uniune monetară.
Reuniunea la nivel înalt a U.E. din 10 septembrie 1991, care a avut
loc la Maastricht (Olanda) a decis cea mai importantă reformă din istoria
Uniunii. La această reuniune, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale
U.E. au căzut de acord asupra proiectului de tratat cu privire la
Uniunea.Economică şi Monetară şi introducerea monedei unice EURO.
Referitor la importanţa Tratatului de la Maastricht, Jacques Delores
( preşedintele Comisii Europene) aprecia: „Paralelismul indispensabil între
economic, social şi monetar, legătura irevocabilă în ultima fază între
monede, gestiunea comună a anumitor politici şi abandonarea suveranităţii
ce decurge din acestea – toate acestea vor fi realizate prin U.E.M. – ambiţie
economică profund politică şi totodată embrionul clar al unei veritabile
comunităţi de destin”11.
La 1 ianuarie 2021 a ieșit din Uniunea Europeană Regatul Unit.

Unitatea de învățare 4. Principalele Instituţii Europene

Instituţiile Uniunii Europene au fost create pentru a realiza "o uniune

 cât mai strânsa între popoarele europene". Pe măsura ce competentele
Instituţiile Uniunii s-au extins, instituţiile s-au dezvoltat si au devenit mai numeroase.
Uniunii Agenţiile, Fundaţiile si Centrele au fost înfiinţate pe baza deciziilor adoptate
Europene de Comisia Europeană sau de Consiliul Uniunii Europene, dar funcţionează
ca organisme cu autonomie deplină.
Cinci instituţii sunt implicate în conducerea Uniunii Europene:
Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre). Consiliul
(reprezentând guvernele statelor membre), Comisia (executivul si organismul
cu drept de a iniţia legislaţie), Curtea de Justiţie (care asigură
compatibilitatea cu dreptul comunitar). Curtea de Conturi (responsabilă de
controlul folosirii fondurilor comunitare). Aceste instituţii sunt sprijinite de
alte organisme: Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor
(organisme consultative care acorda sprijin ca poziţiile diferitelor categorii
sociale si regiuni ale Uniunii Europene sa fie luate în considerare), Avocatul
Poporului în Uniunea Europeană (care se ocupă de plângerile cetăţenilor cu
privire la administraţia la nivel european), Banca Europeana de Investiţii
(instituţia financiara' a UE) si Banca Centrala Europeană (răspunzătoare de
politica monetară în zona euro).
Principalele instituţii europene sunt:

11 Jacques Dolores – Discurs în faţa Parlamentului European, Buletin CEE, 12 februarie 1992.
14
 - Parlamentul
European
- Consiliul
European
- Consiliul
Uniunii Europene
- Comisia
Europeană
- Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene
- Tribunalul
de Primă Instanţă
- Comitetul
Economic şi Social
- Curtea
Europeană de Conturi
- Comitetul
European al Regiunilor
- Mediatorul
European
- Banca
Centrală Europeană
- Banca
Europeană de Investiţii
- Fondul
European de Investiţii

PARLAMENTUL EUROPEAN
 Parlamentul European reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma,
Parlament din 1957, "popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene".
ul Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc în
European iunie 1979. Numărul de mandate este repartizat pe ţâri, funcţie de mărimea
acestora.
Legitimat prin vot universal direct şi ales pentru un mandat de 5 ani,
Parlamentul European şi-a sporit continuu influenţa şi puterea prin
intermediul unei serii de tratate. Acestea, în mod special Tratatul de la
Maastricht din 1992 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997, au condus la
transformarea Parlamentului European dintr-un organism pur consultativ
într-un parlament cu puteri legislative similare celor exercitate de
parlamentele naţionale.
Parlamentul are trei funcţii esenţiale:

15
 I. alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuţii legislative,
adică adoptă legislaţia Uniunii (regulamente, directive, decizii). Participarea
sa la procesul legislativ contribuie la garantarea legitimităţii democratice a
textelor adoptate;
II. împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii
Europene, prin urmare poate modifica cheltuielile bugetare. în ultimă
instanţa, adoptă bugetul în întregime
III. exercită un control democratic asupra Comisiei. Aprobă
desemnarea membrilor Comisiei şi are dreptul de a cenzura Comisia. De
asemenea, exercită un control politic asupra ansamblului instituţiilor.
Sediul Parlamentului European este la Strasbourg. unde au loc,
şedinţe o săptămână în fiecare lună. Unele şedinţe, cele pe comisii, se
desfăşoară la Bruxelles, iar Secretariatul General se afla la Luxemburg.
Conform Tratatului de la Nisa, România va avea în 2007 35de
membri în Parlamentul European.

 CONSILIUL EUROPEAN
Este termenul folosit pentru a denumi întâlnirile bianuale ale Şefilor
Consiliul de stat sau de guvern din statele membre ale Uniunii Europene, lucrări
European găzduite de statul membru care asigură preşedinţia Consiliului.
Rolul principal al Consiliului European este definit de Articolul 4 al
dispoziţiilor comune din Tratatul Uniunii Europene: "Consiliul European dă
Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările
politice generale".
Spre deosebire de Parlamentul European, Consiliu, Comisie, Curtea
de Justiţie şi Curtea de Conturi, Consiliul European nu este, din punct de
vedere juridic, o instituţie a Comunităţii Europene. Cu toate acestea, el joacă
un rol esenţial în toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene, fie dând
un impuls Uniunii sau definind orientările politice generale, fie coordonând,
arbitrând sau oferind soluţii în probleme dificile.
Consiliul European reuneşte şefii de state sau guverne ai celor 27
state membre ale Uniunii Europene şi Preşedintele Comisiei Europene. Nu
trebuie confundat cu Consiliul Europei (care este un organism internaţional)
sau cu Consiliul Uniunii Europene (care este format din miniştri ai celor
douăzeci şi cinci de state membre).
Lucrările Consiliului European sunt găzduite de statul membru care
asigură preşedinţia Consiliului şi participă la viaţa politică şi evoluţia Uniunii
Europene prin întâlniri organizate cel puţin de două ori pe an (de obicei în
lunile iunie şi decembrie). Aceste lucrări se constituie într-un eveniment
important: prezenţa într-un oraş european a celor douăzeci şi cinci de
reprezentanţi investiţi cu legitimitate democratică incontestabilă, însoţiţi de
16
 alţi miniştri şi colaboratori apropiaţi, constituie - de aproape douăzeci şi cinci
de ani - un eveniment politic aşteptat cu mare interes.
Din 2002 şi în conformitate cu Tratatul de la Nisa, cel puţin un
Consiliu European per Preşedinte se ţine în Bruxelles. După extinderea
Uniunii, la 1 mai 2004, s-a decis ca toate întâlnirile Consiliului European să
aibă loc la Bruxelles.

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

 Este cunoscut şi drept Consiliul de Miniştri şi este principalul for de
Consiliul decizie al Uniunii Europene
Uniunii În baza Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, Consiliul
European are următoarele responsabilităţi:
- este organismul legislativ al Comunităţii; în rezolvarea unei game
largi de probleme comunitare îşi exercită această putere legislativă împreună
cu Parlamentul European
- coordonează politica economică generală a Statelor Membre;
- încheie, în numele Comunităţii, acordurile Internaţionale dintre
aceasta şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale;
- împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară
care adoptă bugetul Comunităţii
În baza Tratatului privind Uniunea Europeană, Consiliul Uniunii
Europene:
- adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a
politicii externe şi de securitate comună pe baza orientărilor generale trasate
de Consiliul European.
- coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile
necesare cu privire la cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală.
Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare dintre
Statele Membre, pe durata unui mandat de şase luni.
În Consiliu, fiecare stat are un anumit număr de voturi, totalul fiind,
în prezent, de 321. Conform Tratatului de la Nisa şi negocierilor la capitolul
30 - Instituţii, României îi revin, la data aderării la UE, 14 voturi. Numărul
total de voturi în Consiliul Uniunii Europene este de 345. Având în vedere
faptul că majoritatea calificată într-o Uniune cu 27 membri va fi de 255
voturi, România are 5,49% din totalul voturilor necesare adoptării unei
decizii şi 15,38% din voturile necesare blocării deciziilor.

 COMISIA EUROPEANĂ
De la 1 iunie 2007, Comisia Europeană este formată din 27 de
Instituţiile membri: un preşedinte şi 24 de comisari, din care doi sunt şi vicepreşedinţi ai
Uniunii Comisiei. Viitoarea Comisie Europeană, care va intra în funcţiune la 1
Europene

17
noiembrie 2004, va avea 25 de membri, dintre care 1 preşedinte şi 5
vicepreşedinţi.
Comisia îndeplineşte trei funcţii de bază:
- Dreptul de iniţiativă: rolul său de iniţiator al politicilor comunitare
este unic.
În plus, Comisia funcţionează ca organ executiv al Uniunii Europene,
veghind la respectarea Tratatelor încheiate. Ea reprezintă interesul comun si
în mare măsură, semnifică personalitatea Uniunii. Principala sa preocupare
este aceea de a apăra interesele cetăţenilor Europei. Membrii Comisiei sunt
aleşi din ţările UE, însă fiecare dintre ei depune un jurământ de
independenţă. După 1 mai, funcţionează principiul o ţară, un comisar
(conform Tratatului de la Nisa).
- O altă funcţie a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea
tratatelor UE, astfel încât legislaţi UE să fie corect aplicată de către Statele
Membre, iar toţi cetăţenii şi participanţii la Piaţa Unică să poată beneficia de
condiţiile unitare asigurate.
- Cea de-a treia funcţie a Comisiei este aceea de organ executiv ai
Uniunii, având responsabilitatea implementării şi coordonării politicilor.
Una. dintre atribuţiile sale executive constă în gestionarea bugetului anual al
Uniunii, care s-a ridicat la 97 miliarde Euro în 1989, şi a Fondurilor
Structurale, al căror principal scop este de a elimina decalajele economice
dintre zonele mai bogate şi cele mai sărace ale Uniunii.
Şi România are în Uniunea Europeană un comisar european.
Curtea de Justiţie are competenţa de soluţionare a litigiilor în care se
constituie ca părţi state membre, instituţii comunitare, întreprinderi sau
persoane fizice. Mai mult de 8600 de cauze au fost aduse în faţa Curţii din
anul 1952. de când a fost înfiinţată. în anul 1978 se soluţionau deja 200 de
cazuri noi pe an, iar în 1985, au fost pe rol peste 400 de cauze.
Curtea are rolul de a menţine echilibrul între prerogativele
instituţiilor comunitare, pe de o parte, şi între prerogativele conferite
Comunităţii şi cele păstrate de statele membre, pe de altă parte. în exercitarea
atribuţiilor sale de revizuire, Curtea este deseori chemată să hotărască în
probleme de natură constituţională sau de importanţă economică majoră.
Curtea de Justiţie numără 27 judecători si 9 avocaţi generali.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de guvernele statelor membre de
comun acord, pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Ei
sunt aleşi din rândul juriştilor de o incontestabilă independenţă şi competenţă
profesională.
Judecătorii îl aleg din rândul lor pe Preşedintele Curţii pentru un
mandat de trei ani ce poate fi reînnoit. Preşedintele conduce lucrările Curţii
şi prezidează audierile şi dezbaterile. Avocaţii generali acordă asistenţă
Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, prezentând în şedinţe deschise, în
18
 condiţii de completă imparţialitate şi independenţă, avize referitoare la
speţele judecate de către Curte. Atribuţiile lor nu trebuie confundate cu cele
ale unui procuror sau ale unui asemenea alte oficialităţi - fiind vorba în acest
caz de rolul Comisiei de a veghea asupra intereselor Comunităţii.
După aderarea la UE, România are un judecător la Curtea Europeană
de Justiţie şi unul la Curtea de Prima instanţă.

COMITETUL ECONOMIC Şl SOCIAL

 Comitetul Economic şi Social (CES) este organismul consultativ
Comitetul european în cadrul căruia sunt reprezentate diversele categorii de activităţi
Economic economice şi sociale. Comitetul are rolul unui forum de dezbatere si reflexie,
șiSocial atât la nivel european cat şi la nivelul statelor membre.
CES este format din 317 de membri ce reprezintă patronatul,
muncitorii, agricultorii, întreprinderile mici şi mijlocii, comerţul şi asociaţiile
meşteşugăreşti, cooperativele, societăţile de întrajutorare, profesiunile
liberale, consumatorii, organizaţiile pentru protecţia mediului, familiile,
ONG - urile cu caracter "social" etc.
CES are trei misiuni fundamentale:
- să ofere consultanţă celor trei mari instituţii (Parlamentul European,
Consiliul UE şi Comisia);
- să asigure o mai mare implicare/contribuţie din partea societăţii
civile la iniţiativa europeană şi de a edifica şi consolida o Europă apropiată
cetăţenilor săi;
- să sporească rolul organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile în
ţările ne-membre (sau grupuri de ţâri) iar în acest scop de a promova dialogul
organizat cu reprezentanţii acestora şi constituirea unor organisme similare
în zonele vizate: Europa Centrală şi de Est, Turcia, ţările EUROMED, ACP,
şi MERCOSUR etc. ("dezvoltare instituţională")
România va avea, după aderarea la UE15 membri din 344, cât va
avea în momentul extinderii cu 27 de membri (conform Tratatului de la
Nisa).

CURTEA EUROPEANĂ DE CONTURI

 Curtea Europeană de Conturi are ca principală atribuţie verificarea
Curtea conturilor şi a execuţiei bugetului Uniunii Europene, cu dublul scop de a
Europeană îmbunătăţi gestionarea resurselor financiare şi informarea cetăţenilor Europei
de Conturi cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu
responsabilităţi de gestiune.
Curtea Europeană de Conturi este formată din 27 membri provenind
din cele 27 State Membre şi numiţi pentru un mandat de 6 ani. Membrii
19
 Curţii de Conturi sunt independenţi şi au experienţă în domeniul auditării
finanţelor publice. Membrii Curţii îşi aleg Preşedintele pentru un mandat de
3 ani. La Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea profesionişti de înaltă
clasă din cele 25 ţări ale Uniunii Europene, dintre care un mare număr de
auditori.
Independenţa Curţii Europene de Conturi în raport cu alte instituţii
Comunitare şi cu Statele Membre garantează obiectivitatea activităţii sale de
audit. Curtea de conturi are deplină libertate în ceea ce priveşte organizarea
şi planificarea activităţii sale de audit şi publicarea rapoartelor.
Curtea de Conturi verifică dacă încasările şi cheltuielile UE s-au
efectuat legal şi corect. Se pune un accent deosebit pe corectitudinea
gestionării financiare, verificându-se daca - şi în ce măsură - au fost atinse
obiectivele propuse în materie de gestiune, precum şi costurile aferente.
Curtea Europeană de Conturi garantează astfel cetăţenilor europeni că
bugetul UE a fost gestionat şi executat corect şi în modul cel mai eficient
posibil.
Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în care
auditorii descoperă nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare
competente sunt informate neîntârziat spre a lua măsurile necesare.
După aderarea la UE, România are un membru în Curtea Europeană
de Conturi.

COMITETUL EUROPEAN AL REGIUNILOR

 Înfiinţarea Comitetului European al Regiunilor (CER) prin Tratatul
Instituţiile de laf Maastricht a răspuns cererii formulate de autorităţile locale şi
Uniunii regionale de a fi reprezentate în Uniunea Europeană. În prezent, Comitetul
Europene European al Regiunilor este un organism complementar celor trei instituţii
Comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). În sistemul instituţional
comunitar Comitetul şi-a câştigat un loc bine definit datorită experienţei
politice a membrilor săi la diferite niveluri locale şi a cunoaşterii aprofundate
a problematicii regionale şi locale. CER joacă un rol important în procesul de
integrare europeană. Unul din principalele sale obiective îl reprezintă
consolidarea coeziunii economice şi sociale a statelor membre.
CER are 317 de membri şi un număr egal de membri supleanţi,
numiţi pentru o perioadă de patru ani de către Consiliul Uniunii Europene,
care îşi desfăşoară activitatea în exclusivitate pe baza propunerilor venite din
partea statelor membre. Mandatul membrilor poate fi reînnoit.
CER este un organism independent. Membrii săi nu se supun nici
unor instrucţiuni obligatorii. Ei acţionează complet independent pentru
îndeplinirea atribuţiilor specifice, urmărind interesul general al Uniunii
Europene.

20
 Comitetul European al Regiunilor reprezintă o "punte" de legătură
între instituţiile europene şi regiunile, comunele şi oraşele Uniunii Europene.
Membrii CB deţin mandate (administrative) pe plan regional sau local, nu
funcţionează permanent la Bruxelles şi, ca urmare, menţin constant legătura
cu cetăţenii. Se reunesc de cinci ori pe an în sesiune plenară, ocazie cu care
adoptă recomandările făcute pe baza datelor furnizate de diversele comisii.
România va fi reprezentată, după aderare, de 15 membri din totalul
de 344 (conform Nisa); aceştia vor fi politic responsabili în faţa electoratului
de la nivel regional sau local.

 MEDIATORUL EUROPEAN
Mediatorul European (sau Ombudsman) investighează plângerile
Mediatorul privind funcţionarea defectuoasă a instituţiilor şi a organismelor din cadrul
European Comunităţii Europene.
Mediatorul nu se ocupă de plângerile care privesc administraţia
naţională, regională sau locală din Statele Membre.
Cei care pot depune plângeri sunt cetăţenii Statelor Membre sau care
trăiesc într-un Stat Membru, firmele, asociaţiile sau alte organisme
înregistrate oficial în Uniunea Europeană.

BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

 Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca
Banca Centrală Europeană (BCE) şi toate celelalte bănci centrale naţionale ale
Centrală statelor membre. Termenul "Eurosistem" defineşte Banca Centrală
europeană Europeană şi băncile centrale/naţionale ale statelor care au aderat la zona
Euro.
Obiectivele acestui sistem sunt:
- Definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro;
- Derularea operaţiunilor externe;
- Păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre;
- Promovarea unui sistem eficient de plăţi;
SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, şi anume
Consiliul Director şi Comitetul Executiv.
Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv şi
din guvernatorii băncilor centrale naţionale din statele zonei Euro.
Comitetul Executiv este compus din Preşedintele BCE,
Vicepreşedintele ei şi alţi patru membri, aleşi dintre profesionişti recunoscuţi
în domeniul monetar bancar.
Consiliul General este compus din Preşedintele şi Vice-Preşedintele
BCE, precum şi din guvernatorii băncilor centrale din toate statele membre
UE.

21
 După aderarea la UE, România va fi reprezentată în Consiliul
General de către Guvernatorul Băncii Naţionale. La momentul aderării
României la moneda unică, acesta va deveni şi membru al Consiliului
Guvernatorilor.

BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII

 Rolul Băncii Europene de Investiţii este de a contribui la integrarea,
Băncile de dezvoltarea echilibrată şi coeziunea economică şi socială a statelor membre.
investiții și înfiinţată în temeiul Tratatului de la Roma în anul 1958, Banca Europeană de
rolul Investiţii (BEI) este instituţia financiară a Uniunii Europene. Fondurile sale
acestora finanţează proiectele prin care se materializează obiectivele UE în cadrul
Uniunii, precum şi în alte 120 de ţări din întreaga lume.
Structura BEI
Consiliul Guvernatorilor este format din miniştrii desemnaţi de
fiecare dintre Statele Membre, de regulă Miniştrii de Finanţe. Consiliul
stabileşte politicile de creditare, aprobă bilanţul şi raportul anual, autorizează
operaţiunile de finanţare în afara Uniunii şi ia decizii cu privire la majorările
de capital. De asemenea, numeşte membrii Consiliului Directorilor, ai
Comitetului de Management şi ai Comitetului de Audit.
Consiliul Guvernatorilor cuprinde 25 de membri, câte unul din partea
fiecărui stat membru, acesta fiind, în general, ministrul de finanţe. Consiliul
Directorilor este compus din 26 de directori, câte unul din fiecare stat
membru şi un reprezentant al Comisiei şi 16 membri supleanţi; toţi aceştia
sunt numiţi de către Consiliul Guvernatorilor.
Comitetul de Management, organ executiv colegial, controlează toate
operaţiunile curente; face recomandări Directorilor cu privire la hotărârile pe
care urmează sa le adopte şi răspunde de aplicarea acestora. Preşedintele
Băncii sau, în absenţa sa, unul dintre Vicepreşedinţi, conduce şedinţele
Comitetului de Management.
Comitetul de Audit verifică operaţiunile şi contabilitatea Băncii, pe
baza activităţii desfăşurate atât de organele interne de control şi audit, cât şi
de auditorii externi.
După aderarea la UE, conform negocierilor pentru capitolul 30 –
Instituţii, România va deveni acţionar al Băncii, reprezentată în Consiliul
Guvernatorilor de către 1 membru si de către un număr.

22
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Fernand Baudhrein – „Dictionnaire de l’économie contemporaine” Editon Gerard & Co, Verviers, 1968, p.140.
2 F. Dumitru, D.Trandafiroiu – “Economia mondială”, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2004.
3 F. Dumitru, D.Trandafiroiu - “Economia mondială”, (cit. Viorica Răducanu (coordonator), “Macroeconomie,
Mondoeconomie”, Editura Bibliotheca, 2002).
4 F. Dumitru, D.Trandafiroiu - “Economia mondială”, (cit. A.Năstase, Organizarea internaţională, Universitatea
„Valahia” Târgovişte, septembrie 2001).
5 Jacques Dolores – Discurs în faţa Parlamentului European, Buletin CEE, 12 februarie 1992.
6 J. Weiller – „Les degrés de l’intégration et les chances d’une zone coopération internationale”, Revue
Economique, 1958.
7 J. Timbergen – “Restructurarea ordinii internaţionale. Raport către clubul de la Roma.”, Bucureşti, Ed. Politică,
1978, p.199.
8 Niţă Dobrotă, Dicţionar de economie, p. 249.
9 Robert Erbest, „L’intégration économique internationale”, Presse Universitaires de France, Paris, 1996, p.31.

23
 MODULUL II.
POLITICA BUGETARĂ

Bugetul Uniunii Europene este acel act prin care autorizează anual
 finanţarea ansamblului de activităţi şi de intervenţii comunitare, resursele
Bugetul necesare, priorităţile şi obiectivele stabilite. Evoluţia sa de-a lungul timpului
Uniunii reflectă transformarea succesivă a construcţiei europene. În anul 1970,
Europene bugetul comunităţii a fost de 3,6 miliarde de scuzi (19 scuzi/ locuitor şi an)
şi era constituit exclusiv din cheltuieli agricole, destinate realizării politicilor
agricole comune. În anul 2000 bugetul UE a atins 93 miliarde de Euro (250
EURO/ locuitor şi an), ceea ce a permis orientarea întregii palete politică
economică a UE, fiind destinat pentru: cheltuieli agricole, ajutoare pentru
dezvoltarea regiunilor, cheltuieli de cercetare, de educaţie, de formare şi
cooperare internaţională cu restul lumii etc. Totuşi, cheltuielile totale al
bugetului UE nu sunt constituite din credite pentru plăţi decât într-o
proporţie de 1,1% din PNB al statelor membre. Mai mult pentru a traduce
ideile politicilor comunitare, ca şi pentru a pregăti execuţia bugetară, toate
cheltuielile trebuie votate de Parlament şi Consiliu European astfel încât să
fie utilizate în paralel pentru supravegherea aplicării dreptului comunitar12.
În anul 2020, bugetul anual al Uniunii Europene a fostb de 172,5
miliarde euro sub formă de angajamente și 155,4 miliarde sub formă de plăți.
Consiliul a adoptat două rectificări pentru a oferi sprijin suplimentar. Astfel,
3,1 miliarde euro au fost repartizate spre combaterea pandemiei de Covid-19
și 350 miliarde euro pentru a sprijini Grecia în răspunsul său la creșterea
presiunii exercitate de migrație.
În ceea ce privește anul 2022, bugetul Uniunii Europene este de 169,5
miliarde euro în plăți în valoare de 170,6 miliarde euro.

Unitatea de învățare 5. Modalităţi de stabilire a bugetului

Uniunii Europene

Prin Agenda 2000 s-a propus programarea financiară plurianuală,

 adaptată noilor priorităţi ale Uniunii. Încă din anul 1988, bugetul anual al
Evoluția și Uniunii era stabilit în respectul cadrului financiar pe termen (“perspective
modalitățile financiare”) care defineşte maximul anual de cheltuieli. În 1999 în cadrul
de stabilire negocierilor realizate de “Agenda 2000” au fost adoptate şi viitoarele
a bugetului priorităţi ale uniunii, perspectivele financiare pentru 7 ani, acoperind
anual perioada 2000-2006. Acest cadru a stabilit marile orientări bugetare pe mai
mulţi ani, de către Parlamentul European, ceea ce uşurează adoptarea anuală
a bugetului, care are nevoie şi de acord Consiliului European, ambele fiind
12 XXX – “L'Europe et son budget, : á quoi sert votre argent”, Luxembourg, 2000, p3.
24
considerate “autoritatea bugetară” a UE). Pe de altă parte, instaurarea unei
plafonări plurianuale ajută la controlul evoluţiei cheltuielilor UE.
Perspectivele financiare pentru perioada 2000-2006 indică evoluţia
creditelor care au fost şi sunt acordate pentru lărgirea UE ţărilor Central şi
Est europene, fără a se lua în calcul şi principalele priorităţi ale UE.
Contribuţiile statelor membre la bugetul european (în raport cu nivelul PNB
realizat de fiecare) au fost stabilite la nivelul PNB realizat în anul 1999.
Bugetul anual este reglementat prin tratatul de instituţionalizare a
Comunităţii Europene, modificat prin tratatul de la Amsterdam (art. 268-
280) prin care s-au fixat şi procedurile de stabilire a bugetului. Comisia
Europeană elaborează “anteproiectul bugetului” plecând de la estimarea
nevoilor şi priorităţilor politicilor UE pentru anul viitor. Acest document este
prezentat Consiliului European care-l adoptă după ce a fost îmbunătăţit, şi
întocmeşte un “proiect de buget” care este transmis Parlamentului European.
Competenţele înscrise în Proiectul de Buget sunt de natura cheltuielilor,
astfel:
- pentru cheltuielile obligatorii care decurg obligatoriu din tratate
europene sau acte specifice, Parlamentul European nu poate decât să propună
anumite modificări care intră în competenţa Consiliului European ce deţine
puterea de a fixa nivelul acestor cheltuieli (40% din cheltuielile obligatorii
sunt destinate sprijinirii pieţelor produselor agricole);
- pentru alte cheltuieli “non-obligatorii”, Parlamentul European poate
modifica proiectul bugetului (60% din cheltuieli). După lecturarea de către
fiecare instituţie, Parlamentul European este acela care definitivează bugetul
iar preşedintele cel care semnează.
În practică, procedura de semnare a bugetului se bazează pe diferite
aranjamente interinstituţionale, între Parlament, Consiliul şi Comisia
Europeană care, prin cooperare, stabilesc bugetul anual şi convin dinainte
asupra modului de exercitare a competenţelor pe care le au asupra acestui
act. Ultimul acord interinstituţional, semnat în anul 1999, în principiu, este
valabil pentru perioada 2000-2006.
Puterea asupra bugetului o deţine Parlamentul European care poate
să-şi exprime priorităţile politice. Parlamentul European adoptă în fiecare an,
în decembrie, bugetul necesar UE care, odată cu intrarea în vigoare dotează
uniunea cu resursele financiare de care are nevoie în anul următor. Conform
tratatelor încheiate la Luxemburg în anii 1970 şi 1975, sunt stabilite şi
resursele proprii ale Comunităţii Europene iar Parlamentul European şi
Consiliul European sunt cele două puteri care au autoritate bugetară.
Parlamentul European este cel care are ultimul cuvânt asupra
cheltuielilor alocate în favoarea:
- regiunilor (Fondul European de Dezvoltare Regională);

25
 - luptei împotriva şomajului mai ales în rândul tinerilor şi femeilor
(Fondul Social European);
- programelor culturale şi de educaţie (Erasmus, Socrate) care sunt un
puternic argument pentru încadrarea în limita unui plafon conform
codicilului cu Consiliul European şi Comisia Europeană.
În ceea ce priveşte cheltuielile agricole, Parlamentul European poate
propune modificări dar ultimul cuvânt îl are Consiliul European.
În cazul în care Parlamentul şi Consiliul nu se pun de acord asupra
evoluţiei cheltuielilor, după lecturarea bugetului (perioada mai - decembrie),
Parlamentul are dreptul de a respinge întregul buget iar procedura trebuie
reluată. Semnătura preşedintelui Parlamentului European dă bugetului
putere executorie.
Parlamentul European adoptând bugetul, este şi cel care controlează
modul de execuţie. Cu alte cuvinte, parlamentul exercită un control continuu
asupra gestiunii creditelor, conduce permanent acţiunile pentru ameliorarea
prevenirii, detectării şi reprimării fraudelor şi, totodată cel care evidenţiază
evoluţia efectelor finanţărilor efectuate plecând de la bugetul comunitar.
Parlamentul apreciază în fiecare an responsabilitatea politică a Comisiei
Europene înainte de a-şi da acordul la execuţia bugetului.

Veniturile bugetare ale Uniunii Europene

 Uniunea Europeană este finanţată, în principal, din resurse puse la
Veniturile dispoziţia sa de către statele membre şi care devin de drept: “resurse proprii”,
UniuniiEur fixate prin decizia Consiliului European luată în unanimitate şi ratificată de
opene parlamentele naţionale.
Modalităţile de realizare a bugetului în ansamblu, în fiecare an, sunt
determinate în funcţie de totalul cheltuielilor decise de autoritatea bugetară
(Parlamentul European şi Comisia Europeană) care au ca sarcină stricta
respectare a principiului echilibrului. Execuţia bugetară impune respectarea
egalităţii cheltuielilor cu veniturile, deoarece bugetul nu poate fi deficitar.
În general, se cunosc 4 resurse proprii. Primele două, sunt “resurse
proprii tradiţionale” şi reprezintă 14% din totalul resurselor proprii formate
din aportul agriculturii (percepute pentru importurile produselor agricole
provenind din ţările UE) şi drepturile de vamă (provenite din tariful vamal
comun aplicat schimburilor realizate cu ţările din afara UE). Argumentul
pentru reducerea tarifelor vamale şi pentru lărgirea succesivă a UE este că
aceste resurse sunt insuficiente pentru finanţarea bugetului şi sunt completate
de alte două resurse13:

13 Broşură editată de delegaţia Comisiei Europene – “L'Europe et son budget: á quoi sert votre
argent”, Luxembourg, 2000, p3.

26
 TVA, care a reprezentat 35 % din totalul resurselor proprii în anul
2000 (este vorba de o contribuţia statelor membre privind aportul din TVA
de 1% care se va diminua la 0,75% în 2002 şi la 0,50% în 2004).
resursă bazată pe PNB-ul fiecărui stat membru ce are un caracter
complementar şi permite finanţarea bugetului; această resursă a reprezentat
în anul 2000 aproximativ jumătate din totalul resurselor proprii, sistem ce
permite Uniunii finanţarea în mod stabil şi continuu a ansamblului politicilor
sale.
Există şi alte modalităţi de construire a bugetului, de mai mică
importanţă, care vizează impozitele funcţionarilor europeni, amenzile
aplicate de Comisie întreprinderilor pentru a împiedica concurenţa în
interiorul UE, ca şi soldul pozitiv al exerciţiului bugetar precedent.

Veniturile extrabugetare
 de
Veniturile extrabugetare provin din două fonduri, Fondul European
Dezvoltare şi Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Astfel:
Venituri
extrabugeta 1. Fondul European de Dezvoltare (FED) serveşte la finanţarea
re proiectelor economice şi a celor privind dezvoltarea Statelor Africane, a
insulelor Caraibe şi ale Pacificului (statele ACP) şi dispune de un buget
specific, separat de bugetul UE. Dispune, de asemenea, de procedurile
decizionale şi de gestiune bugetară proprii. Cheltuielile FED-ului au fost
apreciate în anul 2000 la 2 miliarde EURO.
2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO), fondată în
anul 1951 pentru a încadra şi promova aceste sectoare economice, dispune de
un buget propriu pentru cheltuieli operaţionale. Aceste cheltuieli sunt
reintegrate bugetului general în anul 2002, atunci când tratatul care le-a
instituit a expirat. În anul 2002 bugetul CECO s-a situat la aproximativ 180
milioane EURO.

Destinaţia cheltuielilor bugetare

 Cheltuielile bugetare ale UE de 93 miliarde de EURO în anul 2000 au
Destinațiac 6 mari categorii de destinatari14:
heltuielilor 1. cheltuieli agricole,
bugetare 2. politica de coeziune a ţărilor membre;
3. politicile interne pentru cercetare, educaţie, transport;
4. politicile externe;
5. pregătirea pentru primirea de noi membre;
6. cheltuieli administrative şi cheltuielile agricole.

Cheltuielile agricole

Caracteristi 14 Ibidem p.9.
ci
ale 27
cheltuielilor
în domeniul
agriculturii
 Politica cheltuielilor agricole (PAC) comună, din punct de vedere
istoric este cea mai bine fundamentată. În acest sector, transferul
competenţelor statelor membre către UE este marcat, în principal, de
finanţarea agriculturii europene. Ponderea cheltuielilor agricole în ansamblu
bugetului UE s-a diminuat, în acelaşi timp în ultimii ani, odată cu
dezvoltarea şi a altor politici comunitare. În anul 2000 cheltuielile agricole
au reprezentat 44% din cheltuielile UE, ceea ce a însemnat aproximativ 41
miliarde EURO, iar în 2022 au fost în valoare de 53,1 miliarde euro.
Obiectivele urmărite de PAC, fixate prin tratate, justifică importanţa
bugetară a acestui sector care vizează:
- creşterea competitivităţii agriculturii;
- asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţia agricolă;
- stabilitatea pieţelor;
- garantarea securităţii aprovizionărilor;
- asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.
Toate aceste obiective au fost atinse, dar politica agricolă comună a fost
reformată în ultimii, ani în noul context internaţional şi în funcţie de cerinţele
impuse pentru protecţia mediului înconjurător. Două mari reforme ale PAC
au intervenit în anii 1992 şi 1999. Fondate pe preţuri mai competitive şi pe
sprijinul direct al agricultorilor, aceste reforme au permis reducerea
excedentelor de produse agricole, încetinirea exodului rural şi îmbunătăţirea
calităţii mediului înconjurător pentru a descuraja producţia intensivă şi
favoriza menţinerea culturilor tradiţionale, ca şi dezvoltarea noilor activităţi
(de exemplu cele turistice). Datorită acestor noi obiective, PAC s-a sprijinit
pe un al doilea stâlp, politica de dezvoltare rurală, unde au fost alocate mai
mult de 10% din totalul cheltuielilor agricole în perioada 2000-2006.
În 2022, s-au alocat 12,2 miliarde euro prin programul Orizont Europa, în
vederea sprijinirii cercetării în domenii precum sănătate, clima, energia,
domeniul spațial și mobilitate.

 Politica de coeziune economică şi socială

Coeziunea economică şi socială a UE a devenit unul din obiectivele
Caracteristi majore al construcţiei europene, care trebuie să permită15:
ciale - reducerea inegalităţilor şi acumulării bogăţiilor între regiuni;
coeziunii - ameliorarea situaţia serviciilor;
economice - favorizarea dezvoltării armonioase a diferitelor regiuni europene;
- protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător.
O asemenea politică trebuie să asigure pentru toţi cetăţenii europeni
beneficiile şi avantajele marii pieţe comunitare ca şi cele privind crearea
Uniunii Economice şi Monetare. În cest scop UE a consacrat în anul 2000

15 Ibidem p.10.
28
aproape 23 de miliarde de Euro pentru modernizarea structurilor economice
şi sociale ceea ce a reprezentat mai mult de 35% din buget.
Din totalul propunerilor Comisiei Europene în cadrul “Agendei
2000”, Consiliul European a confirmat necesitatea concentrării cheltuielile
Fondurilor structurale (Fondurile europene de dezvoltare regională - FEDER,
Fondul social european -FSE, Fondul European de Orientare şi Garanţii
Agricole - FEOGA) spre regiunile care au nevoie. Principalele obiective
urmărite de Politica Economică şi de Coeziune Socială au fost :
- obiectivul numărul 1: promovarea dezvoltării regiunilor celor mai
sărace şi favorizarea modernizării structurilor economice. Aceste regiuni
sunt acelea în care PIB este redus, sunt situate la periferia UE (Acores,
Madire, Insulele Canare) sau care au o densitate a populaţiei extrem de
redusă (cum este cazul anumitor regiuni nordice ale Uniunii);
- obiectivul numărul 2: susţinerea reconversiei economice şi sociale a
zonelor aflate în dificultate, pentru a cunoaşte regiunile industriale care
suferă mutaţii socio-economice importante şi greu de realizat, regiunile
rurale care dispar încet(regiunile unde s-a produs o restructurare a sectorului
de pescuit);
- obiectivul numărul 3: susţinerea adaptării şi modernizării politicilor şi
sistemelor de educaţie şi de formare a forţei de muncă. Este vorba de
ajutorarea şomerilor, tinerilor, muncitorilor şi cetăţenilor UE să găsească de
lucru, să se adapteze mutaţiilor economice, să aibă acces pe parcursul vieţii
lor la educaţie şi la formare profesională.
În perioada 2000-2006, ¾ din totalul Fondurilor structurale vor fi
consacrate obiectivului numărul 1, restul fiind împărţit în mod egal între
obiectivele 2 şi 316.
Fondul de Coeziune a fost create în anul 1993 şi este destinat statelor
membre al căror PIB este sub 90% din media comunitară şi contribuie la
finanţarea proiectelor în domeniile infrastructurii transporturilor şi mediului
înconjurător.
La sfârșitul anului 2018, Comisia Europeană a publicat pachetul
legislativ privind politici de coeziune post-2020, care reprezintă unul dintre
cele mai importante dosare în contextul negocierilor referitoare la viitorul
Cadru Financiar Multinațional. Acest pachet cuprinde cinci propuneri
legislative referitoare la:
1. Propunere de regulament al Parlamentului European și al
Consiliului de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul
European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European Plus,
Fondul de Coeziune și Fondul European de Pescuit și Afaceri
Maritime, și de instituire a unor norme financiare aplicabile

16 Ibidem p.12.
29
 acestor fonduri, Fondul pentru Azil și Migrație, Fondul pentru
securitate internă și Institutului pentru Management Frontierelor
și Vizelor.
2. Propunere de regulament al Parlamentului European și
Consiliului privind Fondul Social European Plus (FSE +)
3. Propunere de regulament al Parlamentului European privind
Fondul European pentru dezvoltare regională și Fondul de
Coeziune.
4. Propunere de regulament al Parlamentului European și Consiliul
privind dispozițiile specifice pentru obiectivul de cooperare
teritorială europeană (INTERREG).
5. Propunere de regulament al Parlamentului European și
Consiliului privind un mecanism de soluționarea obstacolelor
juridice și administrative în context transfrontalier.

Cheltuieli destinate politicilor interne

 În afara celor două capitole specifice politicilor interne, celelalte
Cheltuieli politici interne ale UE deţin 6,5% din buget (acestea au depăşit 4 miliarde
ale politicii Euro în 1993 şi 6 miliarde în 2000) au ca destinaţie realizarea extinderii
interne pieţei interne sau au diferite destinaţii.
Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică constituie una din cheile
viitorului european. În completarea şi susţinerea eforturilor naţionale, UE
conduce o politică de cercetare proprie, având un program cadru de
cercetare, plurianual care a dispus de 15 miliarde EURO pentru perioada
1992-2002, destinate susţinerii unităţilor centrale de cercetare din
întreprinderi şi universităţi existente în diferite state membre. Bugetul
politicii de cercetare-dezvoltare a atins în anul 2000 4% din totalul
cheltuielilor anuale, ceea ce nu reprezintă, în prezent, decât aproximativ 4%
din totalul cheltuielilor publice de cercetare din Europa17.
Domeniul cel mai dotat, alături de cel al cercetării este acela al
reţelelor transeuropene de transporturi, de energie şi de telecomunicaţii.
Aproape 700 miliarde EURO din anul 2000 din bugetul UE au avut ca
obiectiv favorizarea punerii în funcţiune a unei reţele globale coerente, în aşa
fel încât aceste artere vitale ale pieţei unice mari să poată contribui dinainte
la competitivitatea economiei, ameliorarea serviciilor, ca şi la coeziune
economică şi socială în Europa unită.
UE a alocat, de asemenea, peste 480 milioane EURO în anul 2000
pentru diverse acţiuni în domeniile educaţiei, formării profesionale şi

17 Ibidem p.12.
30
 tineretului pentru a promova mobilitatea elevilor şi a-i încuraja, astfel încât
să efectueze o parte din studiile lor în alt stat membru. În anul 1998,
programul Socrates a permis mobilitatea a 200.000 de studenţi. În acelaşi an,
programul Leonardo da Vinci a susţinut peste 700 de proiecte transnaţionale
destinate ameliorării formării profesionale în Europa. De asemenea prin
programele “Tinereţe pentru Europa” şi “Serviciu voluntar european” s-au
susţinut în anul 1998 proiecte interesante, la care au participat peste 80.000
de tineri.
Printre alte politici interne, citez cu titlu de exemplu proiecte precum
cele privind protecţia mediului înconjurător (160 milioane EURO), audio-
vizualului şi culturii (10 milioane de EURO), informarea şi comunicarea
(105 milioane EURO) şi multe altele.
În anul 2022, Uniunea Europeană a alocat 3,4 miliarde euro pentru
programul Erasmus+, pentru a investi în tineri și 406 milioane euro pentru
sectorul cultural și cel creativ, prin programul Europa Creativă.
Uniunea Europeană alocă în 2022 330,235 miliarde euro pentru
politica de coeziune. În acest fel, politica de coeziune își menține o pondere
importantă în bugetul UE, de aproximativ 30%. Sunt asigurate și condiții mai
favorabile de implementare prefinanțare, cofinanâare, față de propunerile
formulate în procesul de negociere, precum și posibilitatea unui transfer de
până la 20% între fondurile aferente politicii de coeziune.

 Cheltuieli destinate politicii externe

Politica externă reprezintă un ansamblu de acţiuni întreprinse de
Cheltuielile instituţiile UE cu alte ţări. Această politică de mare importanţă, se referă la
de politică ajutorul comunitar pentru dezvoltarea şi susţinerea ţărilor Central şi Est
externăale europene, cărora, în anul 2000 de exemplu, li s-a acordat 5 mld. EURO, ceea
UE ce reprezintă aproximativ 5,1% din bugetul general.
UE este şi un actor mondial de prim-plan în ceea ce priveşte ajutoarele
umanitare, în special a celui alimentar. În anul 2000, de exemplu, Oficiul de
ajutor umanitar(ECHO) a dispus de 475 milioane EURO destinate ajutorului
alimentar. Aceste acţiuni demonstrează şi solidaritatea UE cu regiunile
victime ale catastrofelor naturale (cum a fost, de exemplu, ajutorul dat ţărilor
din America Centrală după uraganul Mitch din anul 1998). Ţările din
întreaga zonă Mediteraneană, primesc ajutoare anuale pentru favorizarea
dezvoltării lor economico-sociale, ca şi pentru procesul de pace din Orientul
Apropiat (în anul 2000 acest ajutor a fost de aproximativ 1,1 mld. EURO).
UE nu a lăsat în afară nici ţările foste membre ale URSS, în prezent
membre ale CSI(Comunitatea Statelor Independente) cărora, prin programul
TACIS, le-a acordat aproximativ 450 mil. EURO pentru asistenţă tehnică şi
redresare a propriilor economii. În acelaşi scop UE a acordat sume
importante regiunii Balcanilor, din care 360 de milioane au fost destinaţi
31
 pentru reconstruirea Kosovo imediat după războiul din primăvara anului
1999.
Cooperarea economică şi financiară a UE cu ţările în curs de dezvoltare
din America Latină şi Asia, este bine cunoscută, fiind destinată sprijinirii
unor domenii variate, în special pentru sănătate şi educaţie(numai în anul
2000 acest sprijin a fost de peste 450 mil. EURO).
Uniunea Europeană finanţează şi acţiuni privind democraţia şi
respectarea drepturilor omului, măsuri privind apărarea pădurilor tropicale şi
a mediului înconjurător care a început să fie afectat de aşa numitul efect de
seră etc.
Acordurile de pace încheiate cu multe state permit navelor europene să
aibă acces la anumite zone de pescuit oceanic. În acest scop numai în anul
2000 s-au alocat fonduri de aproximativ 280 mil. EURO.
O parte din bugetul destinat politicilor externe o deţin acţiunile
consacrate cooperării cu ţări dezvoltate precum Japonia şi SUA, ca şi pentru
participări la anumite activităţi ale organizaţiilor internaţionale.
Țările membre ale Uniunii Europene sunt cele mai mari donatoare de
ajutor umanitar din lume, ajutorul oferit reprezentând 1% din bugetul alocat
total al Uniunii Europene, în jur de 4 euro pe cetățean al UE.
Crizele existente și potențiale sunt monitorizate în permanență, iar
țările participante cooperează în ceea ce privește evaluarea riscurilor,
prevenirea dezastrelor, pregătirea și planificarea în caz de dezastru.
Asistența de urgență se poate concretiza în: alimente, adăposturi,
echipamente, echipe speciale, evaluări și servicii de coordonare furnizate de
către experți.

Cheltuielile administrative
 Cheltuielile totale destinate pentru funcţionarea ansamblului de instituţii
Cheltuielile europene, cheltuielile salariale şi pensiile funcţionarilor au reprezentat 4,7
administrat miliarde de EURO în anul 2000, aproximativ 5% din totalul cheltuielilor.
ive Instituţiile funcţionează cu 32 de mii de funcţionari, echivalentul cu
efectivele serviciului public ale uni oraş cum ar fi Viena sau a ministerului
francez al agriculturii (de exemplu)18.
În anul 2021 cheltuielile administrative ale UE au reprezentat 6,4%
din totalul cheltuielilor (164,25 miliarde euro).

Execuţia şi controlul bugetului


Execuția și
controlul 18 Ibidem p.15.
bugetului
32
Comunității
Europene
 Articolul 27419 al tratatului Comunităţii Europene dispune: “Comisia
Europeană trebuie să execute bugetul pe propria răspundere”. Totodată,
repartizarea competenţelor este clară: Parlamentul European şi Consiliul
European deci cheltuielile ce se vor efectua. Comisia Europeană execută
deciziile lor bugetare. În practică, Comisia Europeană se sprijină pe statele
membre pentru gestionarea anumitor politici.
Cheltuielile agricole, cele ce provin din ajutoarele directe pentru
agricultură sau din cumpărarea şi stocajul unor produse pentru susţinerea
cursului de schimb, sunt efectuate în statele membre de către organizaţii
naţionale, special abilitate pentru aceasta, în condiţii fixate de comunitate. În
ceea ce priveşte Fondul structural, instituţiile europene hotărăsc cadrul de
plată şi condiţiile de execuţie. Administraţiile statelor membre (state, regiuni,
departamente) selectează proiectele de finanţare şi gestiunea lor cotidiană.
Comisia Europeană se asigură, în parteneriat cu statele membre, dacă
proiectele au un scop bun şi dacă nu sunt depăşite cu mult sumele alocate.
În afara responsabilităţii generale de bună gestiune a ansamblului de
cheltuieli, Comisia Europeană este însărcinată cu execuţia directă, prin
serviciile sale, a unei părţi din bugetul comunitar, mai ales din domeniul
politicilor interne (cercetare, educaţie, formare) şi a activităţilor externe.
Astfel, în domeniul cercetării, Comisia Europeană, pe baza obiectivelor
şi priorităţilor politice ale Uniunii, a lansat cererile de oferte, a primit
propunerile de proiecte de cercetare, le-a selectat şi a alocat fondurile
necesare pentru a se asigura de buna lor utilizare.
Această obligaţie a gestiunii directe s-a dezvoltat recent, şi constituie o
sfidare pentru administraţia Uniunii. Efectivele şi mijloacele administrative
care le-au fost consacrate trebuie în permanenţă întărite iar metodele de
gestiune, constant modernizate. Personalul şi mijloacele administrative sunt
utilizate pentru a concepe şi administra acţiunile bugetare. Instituţiile fac
apel, la rândul lor, la un personal extern pentru anumite responsabilităţi de
gestiune precis definite, a căror durată variază de la câteva luni la câţiva ani.
Aceste responsabilităţi se referă, în principal, la acţiuni externe, dar şi la
educaţie şi formarea tineretului.
Uniunea, susţine financiar, în fiecare an realizările sau proiectele în
care se recunoaşte dimensiunea europeană 20. “AMI”, “cereri de ofertă” şi
“aviz de piaţă” acţionează în domenii diverse cum ar fi cultura, cercetarea,
surse noi de energie, politica oraşului, susţinerea IMM-urilor,
telecomunicaţiile sau multimedia. UE finanţează de exemplu, parţial,
proiecte de cercetare şi de dezvoltare tehnologică de importanţă strategică

19 Ibidem p.16.
20 Aceste proiecte sunt, în general, selecţionate în funcţie de apelurile de pe Internet (AMI), ca şi de
ofertele publicate în Jurnalul oficial al Comunităţilor europene (seria S – “Supliment”). Avizele
publice reiau deschiderea activităţii vizate, criteriile de selectare şi de atribuire.
33
 care regrupează întreprinderi, laboratoare, birouri de studii din diferite ţări
europene. Proiectele selectate sunt cele care corespund cel mai bine
obiectivelor Uniunii şi care prezintă un plus de garanţie tehnică şi financiară.

Evaluarea programelor comunitare

 Bugetul comunitar, oricare ar fi modul prin care este realizat, trebuie
Evaluarea sa răspundă unei cereri esenţiale, şi anume cercetarea permanentă a
programelo eficacităţii politicii bugetare. Instituţiile europene nu sunt mulţumite de
r susţinerea anumitor tipuri de proiecte şi trebuie să se asigure că aceşti bani
de la buget sunt cheltuiţi eficient şi obiectivele stabilite au fost bine atinse. În
această optică, Comisia Europeană şi-a dezvoltat în ultimii ani activităţile de
evaluare a programelor de cheltuieli, conducându-se după un principiu
dublu21:
a. înainte de a propune o cheltuială, programul trebuie verificat, după
metode riguroase, dacă activităţile şi mijloacele prevăzute vor permite
obiectivele fixate;
b. odată ce programul a fost realizat, trebuie făcut un bilanţ al rezultatelor
obţinute pentru a fi siguri că obiectivele au fost atinse cu un preţ minim.
Miza acestei politici este de a concilia imperativele politice
(sprijinirea de către UE a ţării aflate în criză) cu exigenţa constantă ca banii
cetăţeanului european să fie cheltuiţi eficient.

Realizarea unui sistem elaborat de audit şi de control

 Controalele interne care sunt efectuate pentru a vedea modul în care
s-au cheltuit banii comunitari ca şi plata lor efectivă, sunt efectuate de către
Caracteristi aşa numitele “celulele financiare” ale diferitelor “servicii gestionare de
ci credite”, ca şi de către “serviciul central al controlului financiar”. Acest
ale control prealabil se face pe baza documentelor justificative pentru
sistemului
cheltuielile efectuate în cooperare cu serviciile de control din statele
de audit și
membre. În prezent, este în curs de definitivare o reformă care vizează,
printre altele, posibilitatea de încredinţare a responsabilităţii controalelor în
mod exclusiv serviciilor gestionare şi să dezvolte o funcţie de audit intern
pentru controalele locale.
Cheltuielile comunitare sunt supuse auditului Curţii de Conturi
Europene, creată în anul 1975 la Luxemburg, fiind compusă din 15 membri
numiţi pentru o perioadă de 6 ani de Consiliul UE după consultarea cu
Parlamentul European. Membrii Curţii de Conturi sunt aleşi dintre
personalităţile care aparţin fiecărei ţări din UE, ca şi din instituţiile de control
extern sau cei ce posedă o calificare pentru această funcţie.

21Ibidem p.18.
34
 Curtea de Conturi verifică legalitatea şi regularitatea veniturilor şi
cheltuielilor UE, iar raporturile întocmite în urma controalelor, sunt publicate
sub formă de rapoarte generale anuale şi rapoarte speciale. Curtea de Conturi
avizează şi gestiunea financiară a bugetului comunitar. Pentru fiecare titlu se
dă o “declaraţie de asigurare” pe baza unui examen amănunţit privind
impactului financiar direct.
În calitate de organ de control politic şi democratic, Parlamentul
European ia parte la controlul veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Anual,
bazându-se pe raportul Curţii de Conturi, Parlamentul examinează modul în
care Comisia Europeană a administrat şi executat bugetul în anul precedent.
O asemenea procedură numită de “descărcare a bugetului” duce la absolvirea
de orice alte probleme colaterale.
Instituţiile europene create în 1999 şi “Oficiul european de luptă
antifraudă (OLAF)”, pot lansa anchete din proprie iniţiativă pentru toate
activităţile ilegale susceptibile de a atinge interesele comunitare. Este vorba
de anchete administrative interne ale instituţiile comunitare sau de controale
şi verificări în statele membre, conform acordurilor de cooperare în vigoare.
Statele membre au un rol cheie în lupta antifraudă, pentru acţiunea de
colectare a resurselor şi pentru a asigura plata a peste 80% din creditele
înscrise în buget. Colaborarea lor este esenţială. În plus, statele deţin singure
puterea de a conduce investigaţii judiciare iar OLAF transmite statului în
cauză, informaţiile culese privind faptele susceptibile de urmărire penală.

Unitatea de învățare 6. Politica Agricolă Comună

PILONUL I – AGRICULTURA
 Politica Agricolă Comună (PAC) are ca scop dezvoltarea unui sistem
Agricultura agricol modern, care să asigure un nivel de viaţă echitabil populaţiei rurale,
stabilizarea pieţelor şi asigurarea aprovizionării la preţuri rezonabile a
consumatorilor. Pentru realizarea acestor obiective, s-a constituit un sistem
complex de reguli şi mecanisme care reglementează producţia, procesarea
şi comerţul cu produse agricole.
Aproximativ 90% din producţia agricolă în statele membre ale
Uniunii Europene este reglementată în cadrul aşa-numitor „organizaţii
comune de piaţă" (excepţie fac, de exemplu, alcoolul şi cartofii). Treptat
organizaţiile comune de piaţă le-au înlocuit pe cele naţionale pentru
produsele/sectoarele care cad sub incidenţa PAC.
Pentru implementarea măsurilor comune de reglementare a pieţelor,
Comunitatea are la dispoziţie următoarele instrumente: preţurile, intervenţia
pe piaţă, ajutoarele financiare, cotele de producţie, protecţia vamală comună.
35
 PREȚURILE
 Pieţele produselor agricole în Uniunea Europeană funcţionează pe
Reglementă baza unui sistem complex de reglementare a preţurilor de comercializare a
rile produselor. Astfel, anual se stabilesc de către Consiliu trei niveluri de preţ
prețurile pentru produsele de sub incidenţa PAC: preţul indicativ, preţul de intervenţie
produselor şi preţul prag.

Preţul indicativ
Autorităţile comunitare consideră că la acest preţ trebuie să se
realizeze tranzacţiile cu produse agricole pe Piaţa Internă, pentru a asigura un
standard „rezonabil" al veniturilor producătorilor agricoli. Este un preţ
„artificial" şi este, în general, mai mare decât preţul mondial.

Preţul de intervenţie
Este preţul minim garantat pe care agricultorii din statele membre îl
pot obţine pentru producţia comercializată pe piaţa internă. Atunci când
oferta pentru unele produse agricole este mai mare decât cererea (în special
la cereale, produse lactate, carne de vită, de porc, zahăr, orez), Comunitatea
intervine prin achiziţia şi stocarea produsului respectiv, nepermiţând
scăderea preţului de piaţă sub preţul de intervenţie şi asigurând fermierilor
garanţia unor venituri minime. Preţul de intervenţie este mai mic decât preţul
indicativ dar mai mare decât nivelul preturilor practicate pe piaţa mondială.

Preţul prag
Produsele agricole de import cu un preţ mai mic decât preţul prag nu
pot pătrunde în Uniunea Europeană. Raţiunea este că după adăugarea
cheltuielilor specifice de transport si comercializare preţul produselor
importate devine mai mare decât preţurile produselor interne. Nivelul
preţului prag se obţine prin aplicarea taxelor vamale la nivelul preţului
mondial.

AJUTOARELE FINANCIARE (SUBVENŢII)

Această categorie cuprinde: plăţi directe, refinanţări la export şi alte
ajutoare financiare.
Plăţi directe
Plăţile directe sunt formate din ajutoarele pentru producţie şi plăţile
compensatorii. Subvenţiile pentru producţie se aplică produselor al căror
consum ar fi descurajat în situaţia unui preţ prea mare, obţinut spre exemplu
prin impunerea unui nivel ridicat al protecţiei vamale. Ele se calculează şi se
acordă fie pe unitate de produs, fie la suprafaţă, sau pe cap de animal.
36
 Astfel de ajutoare se acordă pentru: ulei de măsline, seminţe
oleaginoase, carne de oaie, tutun. Tot în această categorie se . încadrează şi
plăţile care au ca scop influenţarea unor anumite comportamente ale
producătorilor (cum sunt primele pentru calitatea la grâu dur, primele pentru
vacile care alăptează, prime pentru sacrificare), precum şi plăţile pentru
procesare (ajutoare pentru uscarea cerealelor/seminţelor, pentru procesarea
fructelor/legumelor).
Plăţile compensatorii au fost introduse în 1992, pentru a compensa
pierderile suferite de fermieri în urma scăderii nivelurilor preţurilor de
intervenţie la un nivel apropiat de preţurile mondiale. în acest fel, o parte din
eforturile financiare pentru subvenţionarea agriculturii au trecut de la
consumatori (care subvenţionau prin preţurile mari plătite) la contribuabili.
Plăţile compensatorii se acordă fie sub forma unei sume anuale fixe la hectar
- indiferent deci de cantitatea produsă - fie pe cap de animal. Fermierii
trebuie să îndeplinească unele cerinţe pentru a beneficia de plăţi
compensatorii, precum respectarea unor standarde de mediu şi ocupare.
Produsele pentru care se acordă plăţi directe sunt: culturi arabile,
inclusiv cereale, cartofi pentru amidon, in fără destinaţia fibre, ulei de
măsline, leguminoase cu seminţe, in, cânepă, viermi de mătase, banane,
stafide, tutun, seminţe, hamei, orez, carne de vită şi viţel, lapte şi produse
lactate, carne de oaie şi capră.

ALTE AJUTOARE FINANCIARE:

Producătorii agricoli pot primi diverse alte ajutoare financiare,
acordate fie din bugetul comun, fie individual din statele membre, în ambele
situaţii cu respectarea condiţiilor stabilite de Comunitate. Spre exemplu,
ajutoare financiare suplimentare se acordă:
- În situaţii când are loc o scădere justificabilă a veniturilor din
producţia şi comercializarea unui produs, cum ar fi în cazul unor
calamităţi naturale;
- Pentru îngheţarea voluntară a terenurilor şi sau conferirea unei alte
destinaţii, cum ar fi cultivarea cu plante pentru biomasă;
- Pentru comercializarea produselor lactate;
- Asociaţiilor de producători/comercianţi care doresc să implementeze
anumite măsuri de creştere a calităţii produselor.
Statele membre pot acorda ajutoare suplimentare fermelor mici care
nu beneficiază în proporţie egală cu cele mari de sprijinul comunitar, etc).

Restituţiile la export

37
 Din cauza nivelului mai ridicat al preţurilor produselor agricole pe
Piaţa Internă faţă de piaţa mondială, exportatorii comunitari sunt compensaţi
cu sume de bani reprezentând diferenţa de preţ. Restituţiile la export
reprezintă de fapt subvenţii directe la export.

COTELE DE PRODUCŢIE
 Prin obţinerea diverselor ajutoare financiare, producătorii agricoli
Cote de europeni sunt încurajaţi să producă mult. însă, cu cât producţia este mai
producție mare, cu atât sunt mai mari şi costurile pentru finanţarea PAC. De aceea,
ale pentru a preveni şi limita supraproducţia a fost introdus sistemul, cotelor de
sistemului producţie. Cotele reprezintă cantităţi maxime admise pentru producţia
agricol anumitor produse (lapte, legume/fructe, zahăr, cartofi pentru amidon,
banane, furaje uscate, in şi cânepă pentru fibre, ulei de măsline, tutun).
Cotele se stabilesc anual, la nivel comunitar, iar apoi se negociază şi se
repartizează pe ţări, şi în continuare pe ferme, la nivel naţional. Pentru
depăşirea cotelor se aplică penalizări.

PILONUL II: DEZVOLTAREA RURALĂ

Dezvoltarea rurală a devenit al doilea pilon al PAC după elaborarea
de către Comisie a documentului strategic Agenda 2000.
Măsurile de dezvoltare rurală sunt de două feluri:

MĂSURILE ÎNSOŢITOARE
 Pensionarea înainte de limita de vârstă: se acordă sprijin financiar
Măsuri pentru fermierii şi lucrătorii agricoli în vârstă de peste 55 ani care se retrag
însoțitoare din activităţile/muncile agricole cu caracter comercial înainte de vârsta legală
pentru de pensionare. Sprijinul este condiţionat de îndeplinirea anumitor cerinţe de
dezvoltarea vechime în muncă şi/sau participare la o schemă de asigurări sociale.
rurală Agricultura ecologică: se acordă sprijin financiar pentru promovarea
metodelor de producţie agricolă care au în vedere protejarea mediului
înconjurător şi conservarea patrimoniului rural.
Sprijin pentru zonele defavorizate: Se acordă sprijin financiar
pentru fermierii din zonele defavorizate (cum ar fi cele montane) sau cele cu
probleme specifice de mediu, pentru a asigura continuitatea exploatării
terenurilor, un standard de viaţă echitabil pentru fermieri, conservarea
peisajului ambiant şi protejarea mediului. Plăţile se acordă numai în
condiţiile respectării stricte a standardelor de mediu, inclusiv a metodelor de
producţie ecologice.
A doua categorie a măsurilor de dezvoltare rurală sunt cele de
modernizare şi diversificare a exploataţiilor agricole.
38
 Investiţii: se acordă sprijin financiar pentru investiţiile în
exploataţiile agricole care au ca scop eficientizarea producţiei, diversificarea
acesteia, îmbunătăţirea calităţii produselor, inclusiv prin standarde de igienă
şi de sănătate, protejarea mediului sau îmbunătăţirea condiţiilor de viată ale
animalelor. Se acordă de asemenea sprijin financiar pentru investiţii în
ameliorarea procesului de prelucrare şi comercializare a produselor agricole,
în scopul creşterii competitivităţii şi valorii adăugate a producţiei agricole.
Instalarea fermierilor tineri: se acordă sprijin pentru înfiinţarea de
ferme de către persoanele cu vârsta de maxim 40 de ani, care nu au mai
condus anterior o fermă agricolă.
Activităţi de formare profesională: în special în domeniile calităţii
produselor şi protejării mediului.
Conservarea şi protejarea pădurilor: se acordă sprijin financiar
pentru ocrotirea patrimoniului forestier.
Sprijin pentru alte activităţi: reparcelarea terenurilor, dezvoltarea
serviciilor în mediul rural, renovarea satelor, protejarea patrimoniului,
promovarea turismului şi activităţilor meşteşugăreşti ş.a.
Finanţarea măsurilor de politică agricolă comună
Măsurile de politică agricolă comună sunt finanţate din bugetul
comunitar, prin Fondul European de Orientare si Garantare Agricolă
(FEOGA).
În cadrul Fondului există două linii de finanţare distincte: secţiunea
Garantare şi secţiunea Orientare.
A. Secţiunea Garantare finanţează:
- Funcţionarea organizaţiilor comune de piaţă;
- Măsurile acompaniatoare şi măsurile de modernizare şi
diversificare a exploataţiilor agricole, din cadrul celui de al doilea Pilon al
PAC, dezvoltarea rurală, care nu intră sub incidenţa Obiectivului 1 al
Politicii Regionale;
- Măsuri veterinare (vizând sănătatea şi condiţiile de creştere a
animalelor) şi fitosanitare;
- Măsuri de informare şi evaluare.

B. Secţiunea Orientare finanţează măsuri de dezvoltare rurală care

intră sub incidenţa Obiectivului 1 al Politicii Regionale (regiuni rămase în
urmă), după cum urmează:
- Investiţii în exploataţiile agricole şi în activităţi de
prelucrare/comercializare a produselor agricole;
- Sprijinirea tinerilor agricultori;
- Activităţi de formare profesională;
- Stimularea dezvoltării activităţilor neagricole (turism, servicii);
- Asistenţa suplimentară pentru păduri;
39
 - Finanţarea programului Leader +
Leader + Este un program comunitar al cărui scop constă în
încurajarea, la nivel european, a schimbului celor mai bune practici în
vederea unei agriculturi durabile (utilizarea raţională a resurselor naturale).
REFORMA PAC
 Politica Agricolă Comună este criticată atât de consumatorii europeni
Caracteristi care trebuie să suporte, prin preţurile mari practicate la produsele agricole,
ci ajutoarele financiare acordate agricultorilor, cât şi de partenerii din cadrul
alereformei Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Reprezentanţii ţărilor net contributoare la bugetul Uniunii Europene
sunt de asemenea nemulţumiţi de politica protecţionistă practicată în
domeniul agricol. Din acest motiv Politica Agricolă Comună a fost supusă
mai multor reforme. în prezent, reforma PAC vizează:
- Introducerea schemei de plăţi unice pe fermă/decuplarea
majorităţii plăţilor directe de producţie;
- Condiţionarea alocării banilor de îndeplinirea anumitor
norme de mediu, siguranţă alimentară, bunăstarea animalelor etc.;
- Promovarea măsurilor de dezvoltare rurală (sunt absolut
necesare pentru că prin aplicarea acestor măsuri se pot crea locuri de muncă,
de exemplu în domeniul serviciilor, care să absoarbă forţa de muncă
disponibilizată în urma reformelor din agricultură);
- Modularea (reducerea plăţilor directe);
- Revizuirea politicii de piaţă (se tinde spre reducerea
ajutoarelor financiare pentru fermieri, reducerea preţurilor comunitare la
produse agricole pentru a atinge un nivel cât mai apropiat de preţurile
mondiale, eliminarea cotelor, încurajarea competitivităţii etc).
În Uniunea Europeană sunt aproximativ 10 milioane de exploatații
agricole și 22 milioane de persoane care lucrează în acest sector.
Pentru a funcționa eficient și a rămâne în acțiune și productive, atât
fermele, cât și actorii din amonte și aval au nevoie de acces rapid la cele mai
recente informații despre domeniul agricol, despre modalitățile de cultivare
și de creștere dar și despre evoluția pieței.
În intervalul 2014-2020, resursele PAC au fost direcâionate către
furnizarea unor thnologii de mare viteză, a unor servicii de internet mai bune
și a unei infrastructuri de calitate pentru circa 18 milioane de europeni din
mediul rural, adică 6,4% din populația rurală a UE.
În vederea consolidării rolului agriculturii europene în viitor, PAC a
evoluat de-a lungul ariilor adaptându-se la evoluâiile economice, la crizele și
nevoile cetățenilor. În iunie 2018, Comisia Europeană a prezentat propuneri
legislative pentru o nouă PAC, care au trasat o politică mai simplă și mai
eficientă care va pune accent pe aspectele legate durabilitatea din Pactul

40
 Verde European. Astfel, la 2 decembrie 2021, a fost adoptat oficial noul
PAC, care urmează să fie pus în aplicare cu 1 ianuarie 2023.

Unitatea de învățare 7. Alte Politici Ale UE

Politica energetică
 În momentul semnării Tratatului de la Roma, CEE era autosuficientă
Caracteristi în domeniul energiei (îndeosebi în ce priveşte cărbunele, sursa principală de
ci ale energie a anilor 50). începând cu anii 60, sursa principală devine petrolul şi,
polticii în perspectivă, energia atomică.
energetice în momentul declanşării primei crize a petrolului (1973),
Comunitatea a înţeles riscul dependenţei de o sursă dominantă de energie şi a
început să încurajeze alternativele. Acesta este şi momentul în care se poate
vorbi de începutul unei politici comunitare în domeniul energiei.
Soluţia imediată de anticriză, lansată de SUA, a fost semnarea unui
Acord internaţional asupra unui program mondial al energiei (1974) cu
participarea ţărilor membre ale OECD (ţările industrializate).
La nivel comunitar, nevoia unei politici energetice integrate a fost
pusă pentru prima dată în cadrul Actului Unic European (1986). Ulterior,
fără să se elimine acţiunea competiţiei şi a pieţei în domeniul energiei, se
prefigurează o politică comună pe baza următoarelor instrumenţe specifice:
• Carta Europeană a Energiei (1991) este de fapt un cod de bună
conduită energetică la nivel mondial (a fost semnată de CEE, SUA,
Japonia şi Canada). în plus, se definesc unele direcţii de acţiune
comună precum piaţa liberă a energiei, utilizarea raţională a energiei,
încurajarea surselor alternative, protecţia mediului.
• Tratatul de aplicare a acestei Carte (1994) este deja un instrument
legal (pe baza dreptului internaţional) la care aderă şi fosta URSS şi
ţările aliate. La nivelul comunitar, una din consecinţe a fost lansarea
programului "Synergy".
• Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht, 1993) a
completat Tratatul CEE (art. 235 privind folosirea energiei în
cadrul pieţei comune) prin crearea "reţelelor de energie", reţele
transeuropene de folosire în comun a surselor de energie.
• Cartea Albă "Politica energetică a Uniunii Europene" (1995) a
fixat patru obiective comunitare:
41
 - asigurarea necesarului de energie şi reducerea dependenţei externe
(50% din resursele energetice ale UE provin din exterior), prin
diversificarea furnizorilor, promovarea surselor energetice
reciclabile (ex. energia solară);
- integrarea pieţelor energetice prin liberalizarea preţurilor
(protecţioniste şi controlate în interiorul statelor membre), accesul
liber la reţelele de furnizare şi la serviciile publice;
- coordonarea politicilor în ce priveşte impactul ecologic al energiei;
- dezvoltarea tehnologiei energetice.
Actualul program de politici este determinat de politica integrării
cuprinzătoare orivind clima și energia, adaptată de către Consiliul European
la 24 octombrie 2014, al cărei obiectiv este de a realiza până în 2030
următoarele:
- Reducerea cu cel puțin 40% a emisiilor de gaze cu efect de
seră față de de nivelurile din 1990;
- Creșterea cu 32% a ponderii energiilor regenerabile în
consumul de energie;
- Îmbunătățirea cu 32,5% a eficienței energetice;
- Interconectarea a cel puțin 15 % din sistemul de energie
electrică ale UE.

În februarie 2015, Comisia a publicat Strategia privind uniunea

energetică care să ofere gospodăriilor și întreprinderilor din UE
aprovizionare cu energie sigură, sustenabilă, competitivă și la prețuri
accesibile. La 30 noiembrie 2016, Comisia a propus pachetul Energie
curată pentru toți europenii , care constă din opt propuneri legislative care se
referă la guvernarea, organizarea pieței energetice, eficiența energetică,
energia din surse regenerabile și normele pentru Autoritatea de
Reglementare. În 2019 în decembrie a fost adoptat Regulamentul privind
guvernanța uniunii energetice, ........... statele UE trebuie să întocmească
planuri energetice și climatice naționale...... (PECN) pe perioada 2021-2030.

Politica transporturilor
 Tratatul de la Roma limita politica comună a transporturilor la căile
Caracteristi terestre. Alături de politica agricolă şi politica comercială, politica
ci ale transporturilor era una din politicile comune esenţiale (art. 3 al Tratatului
polticii CEE). Acest tratat prevedea renunţarea progresivă la discriminările şi
transportur limitările traficului intracomunitar.
Acest interes iniţial pentru transporturi ca pârghie importantă a
integrării economice se explică prin ponderea transporturilor în investiţiile
ţărilor CEE (40% din investiţiile publice), prin creşterea fluxurilor
intracomunitare şi prin ponderea sectorului transportun-comunicare în
42
 economiile naţionale (7% din PlB-ul comunitar faţă de 5% cât este ponderea
agriculturii).
Ca urmare a Cartei Albe privind "Dezvoltarea politicii comune a
transportu-rilor" (1992), s-au fixat următoarele obiective comune:
• eliminarea ultimelor disfuncţii în ce priveşte reţeaua internă de
transporturi a Comunităţii Europene;
• crearea unui sistem eficient de transporturi care să contribuie la
libera circulaţie a bunurilor, persoanelor şi serviciilor;
• încurajarea competiţiei intracomunitare a industriei de transporturi.
Agenda de implementare a politicii comune a transporturilor pentru
perioada 1995-2000 ("Programul de acţiune pentru mobilitatea durabilă în
Europa") a pus accentul pe următoarele priorităţi:
• ameliorarea calităţii prin dezvoltarea tehnologiilor avansate în
transporturi, care să contribuie atât la eficienţa serviciilor cât şi la
protecţia mediului;
• dezvoltarea pieţei comune a transporturilor prin servicii eficiente,
bazate pe standarde sociale comune;
• deschiderea reţelei interne de transporturi spre parteneri terţi şi
spre alte pieţe ale transporturilor.
În aceste documente strategice, politica transporturilor include şi
căile aeriene, fluviale şi maritime (nu doar cele terestre, cum era cazul cu
Tratatul CEE).
Transportul este singurul sector din UE în care emisiile de seră (GES)
concurate de activitățile umane au crescut după anul 1990. În carta albă din
2011 s-a insistat asupra faptului că, carburanții sustenabili ar trebui să
reprezinte 40% din consum, în aviație până în 2050 și reducerea cotei
automobilelor propulsate de carburanți tradiționali în transportul urban cu
50% până în 2030 și cu 100% până în 2050.
Conferința de la Paris privind schimbările climatice (COP 21) din
decembrie 2015 a subliniat necesitatea reducerii emisiilor cu efect de seră cu
cel puțin 20% în intervalul 2021-2030.
În 2020, Comisia a prezentat o strategie privind mobilitatea durabilă
și inteligentă, împreună cu un plan de acțiune format din 82 de inițiative.
Șcenariile prezentate în strategie arată că măsurile de politică propuse pot
duce la reducerea emisiilor în transporturi cu 90% până în 2050.

Politica cercetării şi dezvoltării

 Cercetarea ştiinţifică şi tehnologică este o condiţie importantă a
Politica de competitivităţii interne şi externe. în acest domeniu, apărut relativ târziu ca o
cercetare abordare comunitară, Uniunea Europeană avea un decalaj îngrijorător: faţă
șidezvoltare de un efort financiar de 2,1 % din PIB al UE, SUA consacra 2,8% iar Japonia
tehnologică ajungea la 3,5% din PIB în anul 1991.
și știițifică
43
 Pe baza Tratatului Euratom, în anii 60 a funcţionat un Centru Comun
de Cercetări în conformitate cu Actul Unic European (1986), activitatea
comunitară în acest domeniu a fost organizată pe baza unor programe-cadru
cu durata de 5 ani:
• ESPRIT (tehnologia informaţiei);
• RACE (tehnologia comunicaţiilor);
• protecţia mediului;
• ştiinţele şi tehnologiile vieţii;
• biotehnologie;
• siguranţa şi securitatea nucleară;
• fuziunea termonucleară controlată.
Art. 163 al Tratatului de la Maastricht a acordat un loc şi mai
important cercetării ştiinţifice şi tehnologice în construcţia europeană. în
completarea acţiunilor întreprinse de statele membre, Tratatul de la
Maastricht defineşte patru domenii ale politicii comunitare a cercetării:
• promovarea cooperării între întreprinderi, centre de cercetare şi
universităţi europene;
• dezvoltarea cooperării cu ţările terţe şi organizaţiile internaţionale;
• difuzarea şi valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice şi
tehnologice în interiorul pieţei comune;
• stimularea formării şi a mobilităţii cercetătorilor.
Pentru coordonarea şi realizarea acestor obiective la nivel comunitar,
a fost creat un organism consultativ (Comitetul Cercetării Ştiinţifice şi
Tehnice) care identifică priorităţile strategice şi contribuie la definirea
politicii comunitare în acest domeniu De asemenea, pe lângă Comisia
Europeană a fost constituită o Adunare Europeană a Ştiinţelor şi
Tehnologiilor (100 înalte personalităţi), cu rol consultativ.

Politica ecologică
Piaţa comună trebuia să fie o piaţă curată nu doar din punctul de
vedere al concurenţei şi consumatorilor, dar şi din perspectiva mediului
înconjurător. Această idee este stipulată în art. 100 şi 235 ale Tratatului
Comunităţii Europene.
De o manieră sistematică, politica europeană a mediului este definită
pentru prima dată de Actul Unic European (art. 130) care stabileşte
următoarele principii:
• principiul acţiunii preventive;
• principiul limitării efectelor nocive încă de la sursă (ex. prin
standarde de calitate);
• principiul penalizării financiare a poluatorilor;
• principiul integrării (politica ecologică este o parte integrantă a
tuturor politicilor comune);
44
 • principiul precauţiei (sau al anticipaţiei, după iniţiatorul german,
care a propus un "Vorsorgeprinzip"), conform căruia este
preferabil să acţionăm înainte de producerea unor disfuncţii
ecologice;
• principiul înaltului nivel al protecţiei (prin intervenţia celor mai
înalte autorităţi comunitare).
Instrumentul de implementare al politicii comunitare a mediului este
"Programul de acţiune ecologică" pregătit de Comisie şi aprobat de Consiliul
Miniştrilor. între 1993-2000 a acţionat cel de al 5-lea Program de acţiune
ecologică, care a pus accentul pe dezvoltare durabilă, responsabilitate
comună şi folosirea pieţei ca reglator al protecţiei mediului (favorizarea pe
piaţă a produselor acceptabile ecologic).
Cheltuielile pentru protecţia mediului reprezintă 3% din bugetul
comunitar şi sunt repartizate în cadrul a patru instrumente financiare:
• fondurile structurale pentru proiecte ecologice (ex. ENVIREG,
lansat în 1990);
• LIFE ("L'instrument financier pour l'environnement");
• Fondul de Coeziune;
• Banca Europeană de Investiţii.
Tratatul de la Amsterdam (1997) a fixat dezvoltarea durabilă şi
protecţia mediului ca noi priorităţi ale Uniunii Europene care să fie integrate
în toate politicile sectoriale, ca o dimensiune transversală comună.
În mai 2020, Comisia și-a prezentat Strategia privind biodiversitatea
pentru 2030 ca un plan cuprinzător, ambițios și pe termen lung de protejare a
rațiunii și de inversare........ ecosistemelor.
La sfârșitul anului 2020 Comisia a prezentat propunerea privind
PAM 8 –Programul de Acțiune de Mediu, care are ca obiective:
- Atingerea țelului P4 -2030 de reducere a emisiilor de gaze cu
efect de seră și obținerea neutralității climatice până în 2050.
- Creșterea capacității de adaptare, consolidarea sensibilității și
reducerea vulnerabilității la schimbările climatice.
- Promovarea unui model de creștere regenerabilă , decluparea
creșterii economice de utilizarea resurselor și degradarea
mediului și accelerarea tranziției către o economie circulară.
- Urmărirea obiectivului zero poluare, inclusiv pentru aer, apă și
sol și protejarea sănătății și a calității vieții europenilor.
- Protejarea , consumarea și refacerea biodiversității și
îmbunătățirea capitalului natural, în special a aerului, apei și
solului și a ecosistemelor marine, forestiere, de apă dulce, de zonă
umedă.
- Reducerea presiunilor asupra climei și mediului legate de
producție și consum, în special în domeniul energiei, dezvoltării
45
 industriale, construcțiilor și infrastructurii, mobilității ți sistemul
alimentar.

Politica externă şi de securitate

 Alături de politicile comune care constituie pilierul I al Uniunii
Politicile de Europene (Comunitatea Europeană sau politicile reglementate de dreptul
Securitate comunitar), există alţi doi pilieri ai construcţiei europene care funcţionează
ale UE încă după principiile cooperării interguvernamentale. Aceştia sunt Politica
Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Politica Internă şi Justiţia (PIJ).
Tratatul de la Maastricht preconizează o veritabilă uniune politică,
ceea ce comportă cel puţin coordonarea politicilor externe şi de securitate ale
statelor membre. Conform Art. B al acestui Tratat, este vorba de obiective
comune care să asigure identitatea UE pe scena internaţională:
• salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a
independenţei Uniunii;
• întărirea securităţii Uniunii şi a statelor membre sub toate formele
sale;
• menţinerea păcii şi consolidarea securităţii internaţionale;
• promovarea cooperării internaţionale;
• dezvoltarea democraţiei şi a statului de drept, respectarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Pentru a pune în practică aceste obiective. Tratatul de la Maastricht
(art J. 1.4) stipulează principiul bunei voinţe care obligă statele semnatare
să respecte obligaţiile ce revin în domeniul PESC (pilierul II al Uniunii
Europene).
Instanţa abilitată să definească orientările generale ale PESC este
Consiliul Miniştrilor. Punerea lor în practică se face prin "acţiuni comune"
care relevă de dreptul interguvernamental (fiecare parte îşi păstrează
autonomia în domeniile care ţin de PESC).
Un prim pas spre integrarea în acest domeniu a fost crearea Spaţiului
Schengen (1985), în interiorul căruia statele participante renunţă la controlul
la frontierele comune.
Alt pas va fi crearea, probabilă, a unui sistem de apărare comună.
Tratatul de la Amsterdam (1997) a introdus deja conceptul de
"Strategie comună" (art. 13), care trebuie adoptată de Consilul European, la
recomandarea Consiliului Miniştrilor.
Integrarea strategică şi militară rămâne însă un subiect controversat al
construcţiei europene.
Trataul de la Lisabona, care a intrat în vigoare în 2009, stabilește
cadrul general pentru PSAC actuală.
În iunie 2016 a fost prezentat consiliului un plan de implementare
privind securitatea și apărarea care cuprinde 13 depuneri de măsuri, dintre
46
 care amintim un proces anual coordonat viziune privind apărarea (CARD),
îmbunătățirea răspunsului rapid al UE și un nou mecanism unic de cooperare
structurală permanentă (PESCO) pentru statele membre care doresc să-și
asume angajamente mai mari de securitate și apărare.
La sfârșitul anului 2020, Consiliul a ajuns la un acord politic
provizoriu cu reprezentanții Parlamentului cu privire la un regulament de
instituire a FED, în contextul cadrului financiar multianual CEM pentru
perioada 2021-2027, cu un buget FED de 8 miliarde euro pe 7 ani, Ue va
deveni unul dintre primi mari investitori în cercetarea în domeniul apărării
din europa.
În mai 2021 erau în curs 17 misiuni ăn operațiuni PSAC, dintre care
11 civile și 6 militare, implicând aproximativ 5000 membrii ai personalului
militar și civil ai UE desfășurat în străinătate.

Politica internă şi justiţia

 Este vorba de cel de al Ill-lea pilier al Uniunii Europene, reglementat
Politica şi el printr-o abordare interguvernamentală.
internăși În principiu, libera circulaţie a persoanelor rezolvă multe din
justiția problemele acestui domeniu. Tratatul de la Maastricht (cap. VI) se referă în
mod explicit la patru aspecte de interes comunitar:
• armonizarea în domeniul dreptului de azil;
• stabilirea regulilor referitoare la imigrarea cetăţenilor
proveniţi din spaţii extracomunitare;
• cooperarea în domeniul poliţiei, pentru combaterea criminalităţii
transfrontaliere;
• elaborarea acordurilor de cooperare în domeniul dreptului civil şi
al dreptului penal.
După cum se observă, este vorba doar de cooperare a autorităţilor
naţionale, politicile interne şi justiţia fiind un domeniu al reglementărilor
interguvernamentale.

Politica socială europeană

 Liniile generale ale responsabilităţilor UE în domeniul politicii
Politiciile sociale De ce promovează UE politica socială?
cooperări Integrarea europeană s-a concentrat iniţial pe chestiunile economice.
Garantarea comerţului liber prin eliminarea diferitelor obstacole şi restricţii
sociale
şi consolidarea economiilor naţionale şi a competitivităţii lor au reprezentat
șicomercial
interesul primar al politicii europene. Chestiunile sociale aveau clar mai
e ale UE
puţină importanţă. Politica socială europeană s-a limitat multa vreme la

47
simpla evitare a denaturărilor într-o competiţie, creată din cauza unor
standarde sociale diferite, şi la sporirea mobilităţilor angajaţilor.
De la înfiinţarea pieţei unice şi de când Uniunea Europeana s-a
dedicat creării unei uniuni economice şi monetare, importanţa relativă a
chestiunilor sociale din cadrul politicilor Uniunii Europene a crescut
considerabil. Responsabilităţile socio-politice ale UE au fost considerabil
extinse în Actul European Unic şi în Protocolul privind Politica Socială care,
ca o anexă la Tratatul de la Maastricht, a fost valabil pentru toate statele
membre, cu excepţia Marii Britanii. Odată cu Tratatul, revizuit la Conferinţa
interguvernamentală din 1997, a fost adoptat Protocolul privind politica
socială. Datorită acestui fapt, este acum aplicat şi în Marea Britanie.
Liniile generale ale responsabilităţilor UE în domeniul politicii
sociale
Tratatul de la Roma
⮚ salarii egale pentru bărbaţi şi femei (Art. 119)
⮚ libertate de mişcare (Art. 48-52)
⮚ realizarea pieţei comune (Art. 100)
Actul European Unic
⮚ protecţia locurilor de munca
Acordul asupra politicii sociale
⮚ condiţii de muncă
⮚ schimb de informaţii cu angajaţii în ambele sensuri
⮚ oportunităţi egale pentru femei şi bărbaţi
⮚ integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii
⮚ protecţia angajaţilor la sfârşitul contractului de muncă
⮚ reprezentarea şi protecţia colectivă a intereselor angajaţilor şi
a patronilor
⮚ condiţii de angajare pentru rudele din terţe ţări
⮚ contribuţii financiare pentru promovarea locurilor de muncă
În consecinţa, UE şi-a stabilit nişte scopuri socio-politice concrete
prin acceptarea Cartei Sociale Europene (în 1989) în Cartea Alba Politica
Sociala Europeană - ce va urma pentru Uniunea Europeană, şi în mai
multe programe de acţiune pe termen mediu (prezentul program va fi
terminat în 1997).
Exista raţiuni politice, economice şi sociale concrete pentru aceasta
reevaluare a politicilor sociale.
⮚ Toate ţările din Uniune sunt state de drept. Ele au în comun -
într-o măsură diferită, cu puncte focale diferite şi folosind metode diferite -
sentimentul de responsabilitate socială şi naţională pentru nevoile sociale ale
cetăţenilor lor. Toate se folosesc de mijloace naţionale pentru a garanta şi
dezvolta drepturile sociale ale cetăţenilor lor. Aceasta convingere generală
este continuată la nivelul Uniunii Europene. UE – la fel ca şi statele sale
48
membre luate fiecare în parte - se simte legată de ideea unui model social
european.
⮚ Datorita globalizării economiei, competitivitatea ţărilor
europene devine un imperativ categoric. Sporirea competitivităţii şi protecţia
drepturilor sociale nu se exclud reciproc. Din contră - politica socială
inovaţia joaca un rol esenţial în protecţia şi sporirea competitivităţii
companiilor europene în cadrul economiei globale. Standardele educaţionale
ridicate (inclusiv învăţământul general, cât şi pregătirea profesională), o
protecţie efectivă şi eficientă împotriva unor riscuri precum îmbolnăvirile,
accidentele, şomajul, ca şi o protecţie a nivelului de trai al persoanelor în
vârstă, care contribuie la existenţa unei mari stabilităţi sociale şi securitate
internă într-o societate, reprezintă factori decisivi pentru competitivitatea
unei economii tehnologice şi globale. De aceea, o politică socială modernă
joaca un rol cheie în competiţia economică globală.
⮚ Datorita standardelor sociale inegale din fiecare stat membru,
există în continuare condiţii inegale de concurenţă în cadrul Pieţei Unice.
Dacă Piaţa Unică va deveni realitate, diferenţele dintre standardele sociale
vor trebui sa fie echilibrate. Acesta este unul dintre scopurile cele mai
importante ale Tratatului de la Maastricht. O veritabilă Uniune Europeană va
exista numai atunci când toţi cetăţenii săi se vor bucura de o securitate
sociala similară. Numai atunci piaţa fără frontiere va deveni o realitate pentru
Europa.
⮚ În sfârşit, este din ce în ce mai evident faptul ca integrarea
economică şi politică în Europa va eşua dacă oamenii nu au sentimentul ca
situaţia lor socială s-a îmbunătăţit. O simplă uniune a trusturilor nu va avea
nici o şansă de reuşită politică. în orice caz, o uniune a cetăţenilor necesită
politici sociale concrete.

De ce promovează UE politica socială?

• raţiuni sociale
- conştientizarea responsabilităţii ce le revine de către toate statele
membre ale UE pentru nevoile sociale ale cetăţenilor lor - ideea unui model
social european
• raţiuni economice
- evitarea denaturărilor într-o competiţie apărută datorită
nivelurilor sociale diferite
- promovarea competitivităţii, de exemplu prin creşterea nivelului
educaţiei generale şi a învăţământului vocaţional sau prin creşterea
mobilităţii angajaţilor
• raţiuni politice
- cetăţenii UE nu ar accepta integrarea politică şi economică fără o
politică socială activă
49
 Politica socială este, în primul rând, problema fiecăruia dintre statele
membre şi ar trebui să rămână aşa. În fiecare ţară, sistemul de securitate
socială este rezultatul a multe secole de lupte politice şi dezvoltare. O
societate este definită prin prosperitatea ţării, ceea ce influenţează profund
modul de viaţă şi cultură cotidiană ale cetăţenilor săi. Politica socială la nivel
european va trebui să respecte această diversitate de tradiţii, evoluţii, puncte
focale şi metode. Prioritatea fiecăruia dintre statele membre va diferi din alte
considerente, precum politica competiţiei. Numai acele probleme sociale
pentru care nu se poate găsi o soluţie satisfăcătoare în alt mod, vor fi tratate
la nivel european (subsidiaritatea). Statele membre vor determina sferele de
acţiune, metodele, mijloacele şi ritmul dezvoltării socio-politice la nivel
european.
Totuşi, numărul chestiunilor care necesita o rezolvare europeană este
din ce în ce mai mare.
⮚ În primul rând, există problema realizării Pieţei Unice şi a
Uniunii Economice şi Monetare. Daca acest proiect trebuie să reuşească, va
fi necesară atingerea unui grad mai ridicat de conformitate socială. Din
raţiuni economice simple, în primul rând urmărindu-se asigurarea unor
condiţii egale de competiţie, se vor introduce standarde minime obligatorii
pentru cetăţenii statelor membre.
⮚ Economia europeană prezintă procentaje mai reduse în ceea
ce priveşte locurile de muncă şi mai ridicate în ceea ce priveşte şomajul
decât cele din regiunile economice americane şi japoneze. În condiţiile unei
pieţe unice cu o moneda unică, pentru că o acţiune politică menită să
sporească numărul locurilor de muncă sa fie încununată de succes, este
necesară o politică a pieţei muncii şi a locurilor de muncă coordonată la nivel
european, pentru toate statele membre.
⮚ Toate ţările UE se confruntă cu faptul că societăţile lor
îmbătrânesc. Aspecte sociale precum sănătatea, securitatea socială şi cea a
persoanelor în vârsta şi condiţiile de muncă fac necesară remodelarea
sistemelor prospere existente. În acest domeniu există schimb de experienţă
şi informaţie la nivel european.
⮚ Crearea tehnologiilor moderne de informare şi comunicare a
schimbat radical societăţile Europei şi Ie-a transformat în societăţi bazate pe
informaţie. Cum vor arata aceste societăţi în viitor, ce probleme sociale vor
pune ele şi ce soluţii şi răspunsuri posibile vor prezenta în problema
procesului de transformare care afectează societatea în totalitate şi care
necesita un efort comun în domeniul cercetării şi dezvoltării de noi structuri
sociale?
⮚ Diviziunea globală a muncii, globalizarea curentelor
financiare şi efectele folosirii de noi tehnologii vor duce, în cele din urma, la
o schimbare masivă a muncii în Europa. Este absolut esenţială combaterea
50
 celor mai deplorabile efecte ale acestei schimbări - şomajul în Europa - şi
este necesară înţelegerea şanselor pe care aceasta schimbare le oferă cu
privire la economie şi populaţie. Aceasta este o provocare sociala care
depăşeşte cu mult sfera de influenta socială şi politică a oricărei tari, oricât
de bogată şi de stabilă ar fi din punct de vedere social. Tocmai aceasta
schimbare extrem de dinamică a societăţilor active din Europa, nu numai că
justifică o politică socială comună, dar o face absolut necesară.
Politica privind măsuri în sistemul de sănătate
Politica privind măsurile în sistemul de sănătate ca răspuns la
pandemia de Covid 19, se referă la:
- Creșterea capacității de producâie a unui vaccin sigur și
eficace prin intermediul strategiei UE privind vaccinarea.
- Asigurarea aprovizionării cu materiale medicale și
echipamente industriale de protecție prin menținerea liberei circulații a
mărfurilor în cadrul pieței interne și eficientizarea de activități comune și
crearea unui stoc european comun în cadrul RESC UE.
- Sprijinirea cercetării și a inovării în ceea ce privește
tratamentele și vaccinările.
Politicile și acțiunile UE referitoare la sănătatea publică se referă la
protejarea și îmbunătățirea sănătății cetățenilor UE, sprijinirea modernizării
infrastructurii de sănătate , îmbunătățirea eficienței sistemelor de sănătate din
Europa și consolidarea mosurilor de pregătire și de răspuns la amenințările
transfrontaliere la dresa sănătății.

Politica protecţiei consumatorilor

 Se poate afirma că normele actuale de protecţie a consumatorilor,
Protecția valabile în U.E., sunt printre cele mai avansate din lume. Situaţia actuală este
consumator însă rezultatul unei evoluţii în timp (mai ales după 1993), paralelă cu
ilor evoluţia generală a Comunităţii Europene.
și Momente:
caracteristic -1957, Tratatul de la Roma;
-1972, Paris, întâlnirea europeană la vârf;
-1993, Tratatul de la Maastricht;
-1997, Tratatul de la Amsterdam.
În cadrul tratatului de la Roma din 1957, care a stabilit Comunitatea
Economică Europeană (CEE), protecţia consumatorului nu a constituit o
politică comună a Comunităţii. Consumatorii nu au fost nici măcar
menţionaţi în prevederile tratatului.
Punctul de plecare în promovarea intereselor consumatorilor europeni
l-a constituit întâlnirea europeană la vârf din 1972, de la Paris. S-a decis că
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă implică protecţia sănătăţii şi securităţii
consumatorilor, precum şi protecţia intereselor lor economice.
51
 După 1972 au fost stabilite elementele fundamentale pentru o politică
de protecţie a consumatorilor, elemente care se menţin şi astăzi.
Interesul ce a urmat pentru consumatori este explicat de 2 tipuri de
consideraţii:
-consideraţiile politice (nevoia de a promova “faţa umană” a
Comisiei Europene)
-consideraţiile economice (facilitarea liberei circulaţii a bunurilor de
consum între statele membre, prin armonizarea legislaţiilor naţionale cu
privire la clasificarea, numirea, compoziţia, ambalarea, prezentarea şi
etichetarea produselor).
În 1975, Comisia Comunităţii Europene (Comisia europeană, care are
puterea de iniţiativă legislativă) a adoptat primul său “Program pentru o
politică de protecţie şi informare a consumatorilor”, care includea drepturile
fundamentale ale consumatorilor.
Sănătatea şi siguranţa lor, afirmate ca fiind pe primul plan, prioritate
a Comunităţii Europene. Pentru prima dată.
Între 1975 şi 1989, realizările în domeniu au fost puţine. Doar un
număr mic de Directive (acte care stabilesc numai obiective obligatorii
pentru statele membre, lăsând la latitudinea acestora modalităţile de atingere
a lor).
Un număr mic de Directive privind protecţia consumatorului au fost
adoptate (cele privind publicitatea înşelătoare, indicarea preţurilor
produselor, vânzarea în afara spaţiilor comerciale, creditul pentru consum,
responsabilitatea producătorului). Cu excepţia ultimei directive (privind
responsabilitatea producătorului), toate celelalte au ca obiect informarea
consumatorilor.
Nu s-a insistat asupra unor aspecte ca:
- educarea consumatorilor
- protecţia intereselor economice ale consumatorilor
- mijloacele juridice de apărare a consumatorilor
- securitatea consumatorilor.
În evoluţia politicii comunitare în domeniul protecţiei
consumatorului, un moment de referinţă a fost anul 1993, prin tratatul de la
Maastricht.
Tratatul de la Maastricht, 1993, a fost actul de naştere al unei uniuni
politice, economice şi monetare. Semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, şi
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Uniunea Europeană de azi, cu politică
externă şi, din 2002, monedă unică.
Articolul 129 A din Tratatul de la Maastricht (viitorul articol 153 din
Tratatul de la Amsterdam, din 1997) precizează contribuţia Comunităţii la
protecţia sănătăţii şi a intereselor economice ale consumatorilor, la

52
promovarea dreptului lor la informaţie, la educaţie şi la apărarea
intereselor proprii.
În acest scop, Comunitatea ia măsuri în cadrul realizării pieţei
interne şi măsuri care susţin sau completează politica statelor membre.
Acest articol a dat legitimitate unei politici separate referitoare la
consumatori, ceea ce presupune integrarea politicii de protecţie a
consumatorului cu alte politici ale U.E.
În 1993, un nou drept consacrat protecţiei consumatorului, a fost
introdus în Tratat, art. 129 A, care a fost mai târziu modificat prin Tratatul de
la Amsterdam, în 1997, renumerotat ca art. 153.
Din 1993, ca urmare, directivele privind protecţia consumatorului au
fost mai numeroase, iar impactul lor asupra legislaţiilor naţionale din ţările
membre U.E. a fost mai pregnant.
Scopul a fost stabilirea unei politici complexe în domeniul protecţiei
consumatorului.
La nivelul Comunităţii, s-a recunoscut dreptul Comisiei Europene de
a formula propuneri care să garanteze consumatorilor un înalt nivel de
protecţie.
Din 1993, directivele privind protecţia consumatorului au fost mai
numeroase. Ele au reglementat problemele consumatorilor, dintre care unele
lăsate nereglementate timp de decenii (securitatea produselor şi
supravegherea pieţei, clauzele abuzive din contractele încheiate de
consumatori, regulile privind răspunderea, practici şi metode de vânzare,
metode juridice de soluţionare a litigiilor de consum etc.), iar impactul lor
direct asupra legislaţiilor naţionale din ţările membre ale U.E. a fost mai
pregnant.
Integrarea politicii protecţiei consumatorului cu alte politici, din alte
domenii, cum ar fi concurenţa, agricultura, produsele alimentare sigure,
comerţul internaţional, serviciile publice, serviciile financiare contribuie la o
extindere importantă în vederea atingerii scopului protecţiei consumatorului.
Un alt moment, Tratatul de la Amsterdam (1997, de modificare a
tratatului asupra U.E.) recunoaşte politica privind protecţia consumatorului
ca o politică de sine stătătoare într-o măsură mult mai mare, instituind şi o
bază legală pentru diverse acţiuni la nivel european.
Toate iniţiativele legislative adoptate de U.E. în domeniul protecţiei
consumatorului constituie ceea ce se numeşte acquis-ul comunitar.
Politica U.E. faţă de consumatori include totodată şi iniţiativele
privind asigurarea unui cadru instituţional pentru a realizarea protecţiei
consumatorului în fiecare ţară membră. Acest lucru implică desemnarea
uneia autorităţi publice competente pentru politica şi supravegherea pieţei.
Totodată, impune măsuri care au ca scop asigurarea unor mijloace de
protecţie a consumatorului.
53
 Organizaţiile neguvernamentale sunt considerate un partener
important în contextul cadrului instituţional. Grupurilor consumatorilor
europeni li s-a acordat un adevărat suport din partea autorităţilor europene.
Acestea sunt organizate la nivel european şi asociate U .E. în procesul de
luare a deciziilor, prin proceduri şi structuri consultative.
Trebuie amintit că majoritatea directivelor privind protecţia
consumatorului cuprind reguli minime de protecţie, astfel că statele membre
au dreptul ca în legislaţiile naţionale să prevadă reguli mai restrictive.
Statele membre sunt abilitate să stabilească măsuri de protecţie mai
stricte, cu condiţia ca acestea să fie compatibile cu legislaţia europeană. .
Această minimă apropiere de cerinţele directivelor comunitare este
resimţită ca un lucru pozitiv de consumatori.
La nivelul U.E. s-a atins un anumit nivel de armonizare, dar
geografic, legislaţia rămâne fragmentată şi încă diferă de la o ţară la alta.

Tipuri de acte normative europene în domeniul protecţiei

consumatorilor
-reglementări (sau regulamente, fr. „règlements”),
-directive,
-decizii,
-recomandări,
-avize.

REGULAMENTELE au utilizare generală, obligatorie şi aplicare

directă în toate ţările membre.
Regulamentele sunt actele care au caracter obligatoriu de la data
intrării în vigoare, atât pentru statele membre, cât şi pentru persoanele fizice
şi juridice aflate pe teritoriul acestora. Regulamentele se aplică direct pe
teritoriul statelor membre, cărora le este interzis să adopte măsuri de
transpunere sau orice alte măsuri care ar putea îngrădi aplicarea lor directă.
Dacă în text nu este precizată data intrării în vigoare, aceasta va fi a 20-a zi
de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene.
DIRECTIVELE urmăresc un scop precis şi necesită un interval de
transpunere pentru ţările membre.
Directivele sunt acte care stabilesc numai obiective obligatorii pentru
statele membre, lăsând la latitudinea acestora modalităţile de atingere a lor.
În text este precizată data până la care statele membre trebuie să adopte
măsurile de adaptare la directivă. Directivele se aplică direct pe teritoriul
statelor membre, dar numai după expirarea termenului de transpunere.
DECIZIA este obligatorie pentru destinatarii desemnaţi.
Deciziile sunt actele cu caracter obligatoriu doar pentru statele
membre sau persoanele juridice cărora le sunt adresate. Unele au caracter
54
individual (având un singur destinatar sau un număr limitat de destinatari),
iar altele au caracter general (sunt obligatorii pentru toate statele membre şi
pentru persoanele fizice şi juridice aflate pe teritoriul acestora).
RECOMANDAREA şi AVIZUL au doar un rol consultativ.
Recomandările şi avizele sunt acte fără caracter obligatoriu, jucând
rolul de instrumente indirecte pentru apropierea legislaţiilor şi practicilor
naţionale.
Acquis-ul comunitar în materia protecţiei consumatorului este extrem
de vast, cuprinzând atât dispoziţii referitoare la protecţia şi siguranţa
consumatorului european, cât şi dispoziţii amănunţite în domeniul
standardelor de calitate şi a răspunderii care poate reveni producătorilor sau
comercianţilor. O expunere detaliată a întregului acquis în domeniu ar risca
să creeze confuzie, deoarece este foarte detaliat şi interferează cu alte
capitole ale acquis-ului.
Ca o condiţie pentru a deveni membru al U.E., România a trebuit să
transpună în legislaţia sa acquis-ul comunitar. Acest lucru s-a realizat în
ultimii ani, prin adoptarea mai multor legi şi impunând noi reguli în
domeniul protecţiei consumatorului, care sunt în conformitate cu dispoziţiile
comunitare.

A Calitatea şi securitatea produselor. Una din preocupările tuturor

ţărilor membre UE, un element esenţial în condiţiile liberei circulaţii a
produselor. Piaţa unică trebuie să însemne că se pot cumpăra produse sigure
provenite din orice ţară a UE.
Domeniul securităţii produselor şi serviciilor este reglementat de
legislaţia comunitară în 2 sensuri:
- prin Directive ce prevăd standarde tehnice;
- conform “noii abordări”, adică armonizarea legislaţiei naţionale în
domeniu este limitată la stabilirea cerinţelor esenţiale referitoare la
securitate.
A apărut necesitatea unei legislaţii suplimentare, dincolo de
reglementarea securităţii produselor pe categorii. Legislaţia suplimentară va
aborda toate produsele ale căror aspecte de securitate nu sunt acoperite prin
Directive specifice.
În acest sens, au fost adoptate:
- Directiva 85/374/CEE privind răspunderea juridică faţă de
produsele defecte (producătorul răspunde pentru daunele aduse
consumatorului de produsele defecte).
- Directiva 92/59/CEE privind securitatea generală a produselor
(producătorii sunt stimulaţi să acorde o atenţia specială aspectelor privind
securitatea produselor pe care le vor vinde în UE).

55
 Produsul sigur este definit ca fiind produsul care nu prezintă nici un
risc în condiţii de utilizare normală sau care prezintă riscuri extrem de
reduse, comparabile cu utilizarea normală a produselor.
Legislaţia acoperă anumite produse, precum jucării, cosmetice,
produse farmaceutice, dar şi aspecte generale precum securitatea generală a
produselor. Obiectivul este interzicerea introducerii pe piaţă a produselor
periculoase. Legislaţie preventivă!
Siguranţa produselor implică următoarele:
- introducerea pe piaţă doar a produselor sigure (nepericuloase)
- informarea consumatorilor de producători, asupra
eventualelor riscuri
- produsele trebuie urmărite producători, iar cele cu defecte
trebuie retrase de pe piaţă.
În domeniul aplicării normelor de siguranţă a produselor,
responsabilitatea revine autorităţilor naţionale din fiecare ţară a UE
(ANPC-ul la noi). Acestea trebuie să ia măsuri, precum:
- cereri adresate producătorilor sau importatorilor, în scopul
informării corecte a consumatorilor
- răspândirea avertismentelor asupra riscurilor legate de un
produs
- retragerea unui produs de pe piaţă sau interzicerea introducerii
pe piaţă a unui produs periculos.
Toate mărfurile aflate pe piaţa UE trebuie să respecte reglementările
europene, indiferent de ţara din care provin.
B. Protecţia copiilor. Să nu fie periculoase pentru copii.
C. Jucăriile. Directivă, să nu pună în pericol siguranţa
consumatorilor, în condiţiile în care sunt utilizate conform destinaţiei lor sau
într-un mod previzibil.
D. Cosmeticele. Directivă, să nu pună în pericol siguranţa
consumatorilor, dacă sunt folosite în condiţii normale şi previzibile.
E. Produsele farmaceutice. Trebuie autorizate de autorităţile
naţionale. Există controale asupra calităţii şi a siguranţei acestora.
F. Produsele alimentare. În esenţă, fără pericole pentru sănătate şi cu
toate informaţiile despre conţinut scrise pe etichetă. Directive asupra
aditivilor alimentari, coloranţilor şi îndulcitorilor.
G. Controlul calităţii alimentelor. Cu rol dublu – de a proteja
siguranţa consumatorilor şi de a asigura calitatea produselor.

Politica industrială
 Conceptul de politică industrială este controversat din punct de
Politica vedere al definirii sferei de cuprindere, componentelor, argumentelor pro şi
industrial și
caracteristic
ile acesteia 56
contra. Politica industrială este promovată de autorităţile publice şi face parte
din categoria politicilor orientate către ofertă.
Caracteristici ale politicii industriale:
- vizează combaterea eşecurilor/insuficienţelor pieţei şi a limitelor
mecanismelor de piaţă prin măsuri şi instrumente de ordin legislativ,
administrativ, comercial, fiscal, bugetar, financiar, infrastructural;
- promovează intervenţii selective pe piaţă;
- poate sprijini industrii considerate strategice (energie, apărare, aeronautică),
industriile
tinere infant Industries, pe cele de vârf, industriile aflate în declin;
- vizează alocarea optimă a resurselor între diversele sectoare industriale:
- asigură un mediu propice dezvoltării industriale şi susţinerii sau stimulării
procesului de restructurare;
- poate viza şi extemalităţile pozitive, in sensul implicării autorităţilor
publice în activităţile de cercetare-dezvoltare, în formarea capitalului uman,
combaterea şomajului;
- promovează sau stimulează un nivel tehnico-calitativ ridicat la produselor
comercializate pe piaţă, prin standarde de calitate, de protecţie a mediului
ambiant, a sănătăţii populaţiei, etc.
Până în 1990, CEE a practicat politici industriale selective sau
sectoriale (P.I.S.), care au ţintit, în primul rând, ramuri strategice şi
energointensive. Prima politică sectorială a vizat cărbunele şi oţelul, două
sectoare considerate strategice în anii 50, care au făcut obiectul Tratatului
CECO. Ambele sectoare au intrat în declin prelungit în perioada postbelică.
Actorii implicaţi în P.I.S. au fost statele membre şi Comisia Europeană.
Aceste politici începute în anii 1950 au continuat până în anii 1990 şi au
vizat procesul de restructurare din multe ramuri industriale, cum au fost
construcţiile navale, industria autoturismelor, petrochimia, fibrele sintetice,
textilele, încălţămintea, produsele electronice.
Instrumentele folosite au evoluat destul de mult - de la intervenţiile
directe şi chiar discreţionare, bazate pe subvenţionare, raţionalizare şi
protecţionism comercial s-a trecut la politici vizând intrările de factori,
standardizarea, performanţele tehnico-economice, facilitarea accesului pe
piaţă.
În esenţă, instrumentele principale ale politicilor sectoriale au fost:
supravegherea ajutoarelor de stat cartelurile de criză politica comerciala
asistenţa de restructurare (din fondurile structurale).
Ajutoarele de stat sau subvenţiile acordate de statele membre UE
unor sectoare industriale au creat distorsiuni pe piaţă şi dificultăţi procesului
de restructurare sau ajustare, care avea implicaţii serioase de ordin politic şi
social. începând cu a doua jumătate a anilor 1980, acordarea ajutoarelor a

57
fost tot mai mult restricţionată şi condiţionată de către Comisia Europeană de
implementarea programelor sau planurilor de restructurare.
Cartelurile de criză constau în programe de restrângere a
capacităţilor sau în stabilirea de preţuri plafon comune sau acorduri de
îngheţare a preţurilor şi au fost permise în anumite condiţii şi ca o alternativă
la ajutoarele de stat. Ele restrâng şi distorsionează concurenţa, afectează
negativ consumatorii, dar asigură profituri şi evită recesiunea pe piaţa
respectivă. Ca exemplu, putem menţiona cartelul din industria fibrelor
sintetice (1978), cartelul oţelului (1980), cartelul zincului (1982).
Politica comercială protecţionistă a fost utilizată ca instrument de
politică industrială în multe ţări cu economie de piaţă şi a implicat utilizarea
obstacolelor tarifare, cum sunt taxele vamale, dar şi a celor netarifare, cum
sunt contingentele, taxele antidumping, taxe compensatorii, limitări
voluntare ale exportului, reguli de origine etc. După reducerile succesive ale
taxelor vamale din cadrul ultimelor runde GATT, obstacolele tarifare şi-au
redus mult importanţa, iar unele au fost chiar eliminate. Rămân în continuare
destul de importante obstacolele netarifare de genul standardelor tehnice şi
ecologice, precum şi diverse norme specifice din unele ramuri industriale.
Asistenţa de ajustare din fondurile structurale se adresează unor
obiective ale dezvoltării regionale, cum ar fi reorientarea şi recalificarea
forţei de muncă. Dat fiind cuantumul redus al acestor fonduri, impactul
acestei asistenţe asupra structurilor industriale este minor, el sprijinind
procesul de restructurare din ramuri cum sunt construcţiile navale, textilele şi
confecţiile.
Cu excepţia sectoarelor oţelului şi cărbunelui, care au intrat sub
incidenţa CECO şi a energiei atomice, care a intrat sub incidenţa
EURATOM, celelalte politici industriale sectoriale nu au fost centralizate la
nivel comunitar, ci s-au bazat pe principiul subsidiarităţii, al delegării de
responsabilităţi, mai ales în domeniul suvenţionării sau ajutoarelor de stat,
către nivelul naţional. Consiliul de Miniştri şi Comisia Europeană au fost
implicate mai mult pe linia adoptării legislaţiei secundare cu impact în
domeniul industrial, cum sunt instrumentele de politică comercială, politică
structurală, politica de dezvoltare tehnologică, politica de pregătire şi
reconversie a forţei de muncă. Comisia s-a implicat în două domenii cu
impact major asupra dezvoltării industriale, cum este monitorizarea
subvenţiilor şi strategiilor de restructurare şi susţinerea, inclusiv financiară, a
activităţii de standardizare la nivel comunitar.
Prima referire la o P.I.C. într-un tratat comunitar, este cea din
Tratatul UE, de la Maastricht, unde apare articolul 130, care face referire la
obiectivul asigurării condiţiilor necesare competitivităţii industriei, în
conformitate cu un sistem de pieţe deschise şi concurenţiale prin:
- accelerarea adaptării industriei la schimbările structurale;
58
 - un mediu favorabil iniţiativei şi dezvoltării societăţilor, în special IMM-uri;
- încurajarea unui mediu favorabil cooperării între societăţi;
- o exploatare superioară a potenţialului industrial al politicilor de inovaţiei,
cercetare, dezvoltare tehnologică.
În1994, Comisia Europeană a definit patru priorităţi ale politicii
industriale comunitare: promovarea investiţiilor intangibile; dezvoltarea
cooperării industriale; asigurarea unei concurenţe echitabile; modernizarea
rolului autorităţilor publice.
Alte aspecte avute în vedere în cadrul diverselor documente ale
Comisiei Europene au vizat importanţa IMM-urilor, infrastructura şi noile
tehnologii, precum şi promovarea competiţiei industriale.
Strategia Lisabona, din martie 2000, îşi propunea, ca obiectiv
principal, transformarea economiei europene în cea mai competitivă şi
dinamică economie din lume, bazată pe cunoaştere şi capabilă să realizeze o
creştere durabilă, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi cu o coeziune
socială superioară. Ea a accentuat din nou importanţa deosebită a
competitivităţii economiei comunitare în raport cu ceilalţi lideri industriali
din lume şi necesitatea creşterii sinergiei dintre politica industrială, politica
de cercetare-dezvoltare şi piaţa internă.
UE se confruntă în prezent cu deficienţe importante de ordin
structural ale economiei, cum ar fi dezvoltarea insuficientă a serviciilor şi
industriilor de vârf, care au efecte negative asupra pieţei forţei de muncă.
Şomajul structural, care persistă de peste 2 decenii, reflectă nu numai
efectele restructurării industriale, ci şi obstacolele existente, de ordin obiectiv
şi subiectiv, în calea mobilităţii geografice sau liberei circulaţii a forţei de
muncă, precum şi decalajele în privinţa gradului de calificare a forţei de
muncă între diversele regiuni ale UE.
În mai 2019 Consiliul a emis o nouă viziune pentru industria
europeană pentru 2030, în martie 2020 CE a publicat noua strategie
industrială, iar în mai 2021, în urma crizei Covid 19, Comisia a actualizat
straegia industrială în vederea consolidării rezilienței pieței unice și a
asigurării pozitiei de lider a UE.

 Perspectivele politicii industriale ale UE sunt:

Perspectiv
ele politicii - îmbunătăţirea activităţii şi performanţelor în domeniul
industriale inovării, prin creşterea fondurilor pentru activitatea de cercetare-dezvoltare,
ale UE până la nivelul de 3% din PIB până în 2010. La acest moment, cheltuielile
pentru C&D sunt de 1,9% din PIB în UE, 2,7% în SUA şi 3% în Japonia. De
asemenea, se urmăreşte implicarea mai mare a fondurilor private în

59
activitatea C&D şi o mai mare legătură între institutele de cercetare şi
economia reală.
- Promovarea antreprenoriatului
- Promovarea unei structuri durabile a producţiei
industriale, prin realizarea de produse mai puţin poluante şi dezvoltarea de
noi pieţe sau segmente de piaţă în concordanţă cu cerinţele consumatorilor.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

60
 MODULUL III.
INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Problematica evoluţiei şi rezultatelor integrării europene sub aspect

economic, dar şi politic, prezintă un larg interes în actuala configuraţie
economică mondială. Putem afirma că, în cei cincizeci de ani de construcţie
instituţională şi de integrare economică europeană, Uniunea Europeană a
devenit, în zorii celui de al treilea mileniu, un succes istoric şi un pol de
atracţie către care converg aşteptările unor ţări, mai apropiate sau mai
îndepărtate, care acordă atenţie dinamicii Uniunii şi doresc să-şi consolideze
democraţia renăscută sau să-şi reconstruiască o economie eficientă.22
Perspectiva aderării ţărilor asociate a fost afirmată de Consiliul European
de la Copenhaga din iunie 1993, care a recunoscut în mod explicit principiul
lărgirii către ţările asociate din Europa Centrală şi Orientală, dacă aceasta
este şi opţiunea dorită de aceste ţări, sub rezerva satisfacerii unor condiţii
politice şi economice corespunzătoare.
Criteriile de la Copenhaga reflectă condiţiile economice şi politice ale
 aderării, fără ca totuşi să indice o listă detaliată sau un instrument de
Criteriile de măsurare obiectiv. Aceste criterii sunt în număr de cinci:
aderare 1. stabilitatea democraţiei şi a instituţiilor sale;
la UE 2. o economie de piaţă viabilă, capabilă să facă faţă presiunii
concurenţiale din piaţa internă;
3. capacitatea de a asuma drepturile şi obligaţiile ce rezultă din
acquis-ul comunitar23;
4. aderarea la obiectivele Uniunii politice, economice şi monetare;
5. capacitatea Uniunii de a asimila noi membri menţinând în acelaşi
timp elanul integrării europene.
Comisia Europeană are rolul de a stabili avizele în privinţa cererilor de
aderare ale ţărilor candidate, bazându-se pe răspunsurile lor la un chestionar,
pe evaluări făcute de statele membre UE, pe rapoarte şi rezoluţii ale
Parlamentului European, ca şi pe lucrările altor organisme.
Fiecare ţară candidată trebuie să adopte câte un „program naţional” de
preluare a acquis-ului comunitar, care să includă obiective intermediare şi
finanţarea lor.
Urmărirea angajamentelor din Parteneriatele de aderare şi programele
naţionale de adoptare a acquis-ului constituie importante surse de informaţii
pentru rapoartele privind progresele înregistrate de ţările candidate pe calea
22 Mirela DIACONESCU – Economie europeană – Editura Uranus, Bucureşti, 2004, pag.
7.
23 Termenul de acquis communautaire se referă la ansamblul de legi, reglementări şi norme
ale UE.
61
 aderării, pe care Comisia trebuie să le supună atenţiei Consiliului la intervale
regulate.

Unitatea de învățare 8. Cerinţe, posibilităţi

Uniunea Europeană este o grupare de state care prin voinţa liberă a

 popoarelor sale, exprimată democratic, a decis să renunţe gradual la
Caracteristi independenţă proprie în favoarea unei autorităţi centrale. Această renunţare
ciale implică:
Uniunii Renunţarea la graniţe;
Renunţarea la politicile economice naţionale;
Renunţarea la moneda naţională şi politici fiscale naţionale;
Renunţarea la forţele militare naţionale.
Abdicarea de la independenţă este relativă, cel puţin până în
momentul de faţă.
Parlamentul european (deja existent), viitorul guvern european
cuprind sau vor cuprinde elemente naţionale proprii statelor participante.
Există însă două aspecte. Primul e acela că toţi membrii acestor
structuri centralizate sunt independenţi de guvernele ce I-au delegat; dispare
deci reprezentativitatea dar rămâne legitimitatea. Al doilea aspect se referă
la componenţă. Indubitabil, membrii parlamentului european că şi ai viitoarei
structuri executive vor fi delegaţi de majorităţile politice ale statelor membre.
Avantajele Uniunii sunt exclusiv de natură materială. Pentru a păstra
atractivă ideea unificării, atât pentru statele deja membre ale uniunii cât şi
pentru cele care urmează să adere trebuie ca populaţiile să fie convinse de
mitul prosperităţii sociale şi să şi-l însuşească ca mod de viaţă.
România are legături tradiţionale cu Uniunea Europeană, fiind prima
şi singura ţară din Europa de Est care, încă din anii `70, a avut un cadru
juridic bine definit în relaţiile cu CEE, iar în 1980 a procedat la
 recunoaşterea “de facto” a acestei grupări economice (la acea dată), prin
semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România-CEE.
Procesul de
Acordul de asociere al României la Uniunea Europeană (Acordul
aderare și
integrare a
European), semnat la 1 februarie 1993 şi intrat în vigoare la 1 februarie 1995,
României în statuează cadrul juridic şi instituţional al raportului romano-comunitare,
UE având ca obiectiv fundamental pregătirea integrării României în Uniunea
Europeană.
Cererea oficială a României de aderare la U.E. a fost înaintată la 22
iunie 1995. În conformitate cu prevederile Acordului European, s-au
desfăşurat, până în prezent, şapte reuniuni anuale ale Consiliului de Asociere
România – U.E., precum şi reuniuni ale Comitetului de Asociere şi a
subcomitetelor de Asociere sectoriale, care au analizat implementarea
62
prevederilor Acordului European şi evoluţiile înregistrate în procesul de
pregătire a aderării. În acelaşi cadru, s-a constituit la Bucureşti, la 20 aprilie
1995, Comitetul Parlamentar Mixt România – U.E., care se întruneşte
semestrial.
În februarie 2000, la iniţiativa ambelor părţi, a fost constituit un
Comitet mixt economic şi social România – U.E., având rol consultativ
pentru Consiliul de Asociere România – U.E.. Acest organism s-a reunit de
două ori până în prezent.
Noul stadiu instituţionalizat al relaţiilor dintre România şi Uniune
Europeană, o dată cu intrarea în vigoare a Acordului European, a creat
condiţii pentru24:
- participarea României la dialogul structurat U.E-ţări asociate, la
toate nivelurile (inclusiv reuniuni la nivel de şefi de state/guverne, marja
Consiliilor Europene);
- îmbunătăţirea accesului produselor româneşti pe piaţa comunitară
prin alinierea, de la 1 ianuarie 1995, a ţării noastre la calendarul
liberalizărilor aplicat Poloniei, Ungariei, Cehiei şi Slovaciei. Începând cu 1
ianuarie 1996, în aplicarea principiului asimetriei din Acordul de Asociere,
Uniunea Europeană a trecut unilateral, la liberalizarea schimburilor
comerciale cu România.
- includerea ţării noastre în proiectele vizând extinderea şi
dezvoltarea reţelelor trans-europene de infrastructura (transporturi,
comunicaţii, energie);
- participarea României la diverse programe comunitare (cultura,
cercetare, educaţie, pregătire profesională, tineret, energie, protecţia
mediului, întreprinderi mici şi mijlocii).
Pornind de la criteriile enunţate la Consiliul European de la
Copenhaga, din iunie 1993, a căror îndeplinire se impune pentru dobândirea
statutului de membru al U.E., Consiliul European de la Essen (decembrie
1994) a adoptat un document pragmatic – “Strategia de pregătire a ţărilor
asociate din Europa Centrală şi de Est pentru aderarea la U.E.”
Afirmând că “ lărgirea U.E. constituie o necesitate politică şi o şansă
istorică pentru Europa” şi reiterând principiul oportunităţilor egale, care
guvernează procesul de aderare la Uniune a ţărilor asociate din Europa
Centrală şi de Est, alături de Cipru şi Malta, Consiliul European de la Madrid
(decembrie 1995) a solicitat Comisiei Europene elaborarea unor Avize în
privinţa candidaturilor înaintate U.E, necesare luării deciziei de începere
efectivă a negocierilor de aderare.

24www.infoeuropa.ro.
63
 Totodată, s-a stabilit că aceste negocieri să înceapă la minimum şase
luni de la încheierea Conferinţei Interguvernamentale având ca scop reforma
Uniunii.
Agenda 2000, adoptată de către Comisie, la 15 iulie 1997, a deschis
procesul de reflecţie asupra ajustărilor structurale şi instituţionale impuse de
noile realităţi ale unei Uniuni din ce în ce mai integrate la nivel economic,
politic şi de securitate. Ca un corolar, Avizele Comisiei Europene asupra
ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est, evidenţiind nivelul de pregătire
al acestora în îndeplinirea criteriilor de aderare, au constituit o bază realistă
şi obiectivă pentru iniţierea procesului de negocieri şi aderare la Uniunea
Europeană.
Pentru pregătirea aderării la Uniune, a fost dezvoltată o strategie
consolidată de pre-aderare, al cărei element-cheie este constituit de
Parteneriatele de Aderare (individuale pentru fiecare ţară candidată), care
enunţă principiile, obiectivele şi priorităţile imediate şi mobilizează într-un
cadru unic toate formele de asistenţă comunitară. De menţionat că baza
relaţiilor formale dintre U.E. şi ţările aspirante la integrare o reprezintă, în
continuare, Acordurile Europene. Punerea în practică a Parteneriatului de
Aderare şi evaluarea stadiului de preluare a acquis-ului comunitar se fac,
într-o primă fază, în cadrul instituţional stabilit de Acordul de Asociere
(Consiliul de Asociere şi Comitetul/Subcomitetele de Asociere).
Începând cu toamna anului 1998, Comisia Europeană întocmeşte un
Raport anual cu privire la progresele înregistrate de fiecare stat candidat în
îndeplinirea criteriilor de aderare (în particular, asupra gradului de asimilare
a acquis-ului comunitar).
Raportul din 2000 asupra României conţine o analiză critică a
evoluţiilor înregistrate în intervalul scurs de la Raportul precedent (oct.1999)
fiind evidenţiate deficientele care mai persistă în planul reformei economice
şi administrative, al aplicării efective a “acquis”-ului comunitar.
Decizia istorică a Consiliului European de la Helsinki, din decembrie
1999, de începere a negocierilor de aderare cu toate statele candidate,
inclusiv România, a pus capăt divizării ţărilor candidate în două grupe,
divizare operată la Luxemburg (decembrie 1997), reinstituind un real
tratament egal pentru ţările candidate, diferenţierile între acestea urmând a se
produce în cadrul procesului de negociere în funcţie de meritele individuale
ale fiecărui candidat.
La data de 15 februarie 2000, la Bruxelles, a avut loc Conferinţa
Interguvernamentală România-U.E. care a lansat, în mod oficial, procesul de
negociere a aderării ţării noastre la Uniunea Europeană. Cu acest prilej, a fost
reafirmat angajamentul ţării noastre de a nu întârzia nici un efort pentru
integrarea cât mai rapidă şi mai armonioasă în comunitatea de valori

64
europeană. În prezent, ţara noastră a deschis 14 capitole de negociere dintre
care 7 sunt provizoriu închise.
În paralel cu pregătirea pentru începerea negocierilor, ţara noastră a
desfăşurat un efort concentrat de definire a unei strategii economice pe
termen mediu, document consensual vizând orientarea de perspectivă a
procesului de dezvoltare al ţării noastre şi de natura a răspunde şi exigenţelor
Comisiei Europene privind dezvoltarea orientată a economiei româneşti.
Această strategie, susţinută printr-o declaraţie politică de sprijin al întregului
spectru, social şi politic românesc, a fost prezentată Comisiei Europene la
data de 20 martie 2000. La data de 30 mai 2000 a aprobat şi transmis
Comisiei Europene planul de acţiune pentru transpunerea în practică a
obiectivelor strategiei.
În anul 2000 schimbările comerciale dintre România şi Uniunea
Europeană au însumat 14 miliarde $, de trei ori mai mult decât nivelul
înregistrat în 1992, respectiv înainte de intrarea în vigoare a Acordului
European25. Această evoluţie dovedeşte că Acordul European şi-a jucat
foarte bine rolul de “generator de comerţ” şi a atins unul dintre obiectivele
sale – dezvoltarea comerţului bilateral.
Exporturile româneşti către U.E. au reprezentat 6,6 miliarde $ (1,5
miliarde $ în1992), iar importurile 7,4 miliarde $ (2,5 miliarde $ în 1992).
Deficitul balanţei comerciale, chiar dacă a fost mai scăzut decât în anii
anteriori, continuă să rămână la un nivel însemnat de 0,8 miliarde $26.
U.E. rămâne, de departe, principalul partener comercial pentru
România, cu o pondere în comerţul exterior al României de 59,8% (63,8% la
export şi 56,6% la import).
Conform structurii comerţului bilateral în anul 2000, principalele
categorii de mărfuri care au făcut obiectul exporturilor româneşti au fost:
textilele şi articolele de îmbrăcăminte (34,3%), maşini şi echipamente
(16,2%), produse siderurgice (12,3%), încălţăminte (11,6%) şi mobilă
(6,5%).
În acelaşi timp, cele mai importante grupuri de produse importate din
U.E. au fost următoarele: maşini şi echipamente (28,2%), textile şi articole
de îmbrăcăminte (24,3%), produse chimice (9,3%), produse siderurgice
(5,8%).
Ponderea semnificativă a maşinilor şi echipamentelor în importurile
totale ale României din U.E. evidenţiază nevoia însemnată de a modernizare
tehnologică în economia României. De asemenea, pondera produselor textile
şi a articolelor de îmbrăcăminte, evidenţiază traficul de perfecţionare activă,
aşa zisul “lohn” sau “processing” în sectorul textilelor din România realizat

25 www.rcc.ro.
26 www.trafic.media.ro.
65
în cadrul cooperării industriale dintre societăţile comerciale ale celor două
părţi.
Structura comerţului exterior al României este în concordanţă cu
exigenţele pieţei U.E. şi reflectă de asemenea situaţia curentă a economiei
româneşti. Industria textilă, care are o pondere importantă în exporturile
României, este adaptată la piaţa U.E., în timp ce industriile siderurgice şi
chimice se află în plin proces de restructurare şi privatizare (aceste sectoare
sunt afectate negativ de procedurile antidumping în vigoare).
Integrarea României în structurile economice ale U.E. implică şi
anumite riscuri ale căror efecte economice şi sociale sunt greu de cuantificat
în prezent, riscuri ce provin, în principal, din competitivitatea scăzută a
firmelor industriale Româneşti faţă de cea a ţărilor comunitare, ca şi din
competitivitatea produselor industriale. Cuantificarea acestor riscuri nu se
poate face decât pe ramuri şi subramuri ale industriei, cât şi pe marii agenţi
economici producători în funcţie de stadiul îndeplinirii condiţiilor impuse
României pentru integrarea în UE.
În prezent anumite condiţii impuse de UE sunt îndeplinite sau se află
în stadiul final de îndeplinire, dar altele, în special cele care vizează crearea
cadrului legislativ şi competitivitatea produselor industriale, sunt în stadiul
incipient de îndeplinire ceea ce necesită luarea măsurilor adecvate pentru
accelerarea finalizării întregului pachet de condiţii.
Integrarea României în structurile economice europene şi acordarea sa la
noile cerinţe ale pieţei mondiale înseamnă de fapt reconstrucţia şi reaşezarea
economiei sale pe noi coordonate. Restructurarea trebuie să aibă ca principal
obiectiv, crearea unei economii concurenţiale capabile să producă atât pentru
piaţa internă, cât şi pentru export, numai acele produse competitive care să
corespundă exigenţelor pieţei mondiale, cu consumuri energetice şi materiale
reduse.
În concluzie, integrarea României în structurile economice europene şi
racordarea sa la cerinţele pieţei mondiale, presupun crearea unei economii
concurenţiale capabilă să producă pentru piaţa internă şi pentru export numai
produse competitive corespunzătoare standardelor şi exigenţelor pieţei
interne ale U.E., ca şi celor ale pieţei mondiale. Realizarea unui asemenea
obiectiv impun crearea cadrului legislativ şi instituţional adecvat, ca şi
modificări de esenţă în structura economiei prin diminuarea până la
eliminare a agenţilor economici nerentabili şi introducerea unui management
corespunzător fiecărui domeniu de activitate.
Obiectivul strategic al politicii economice al României, integrarea în
structurile economice ale Uniunii Europene, a avut şi are un puternic impact
asupra societăţii româneşti în ansamblu, mai ales dacă ţinem seama de faptul
că, ţara noastră a fost singura dintre ţările din Europa Centrală care a stabilit
relaţii contractuale cu comunitatea Economică Europeană (fapt de care ţările
66
din Europa Occidentală se pare că au uitat), prin aplicarea încă din anul 1974
a unui sistem preferenţial generalizat, iar din 1980 prin încheierea unui acord
pentru produsele industriale.
Mediul economic românesc poate fi caracterizat printr-un accentuat ritm
al descreşterii economice datorat, în special, diminuării puternice a
producţiei industriale ca urmare a unei politici greşite de restructurare şi
privatizare macroeconomică relativă, care a dus la un anumit ritm ascendent
de creştere economică în perioada 1994-1996. PIB în anul 1995 recalculat în
funcţie de puterea de cumpărare a reprezentat 1,5% faţă de cel al U.E. iar
PIB/locuitor atingea 24% din cel mediu realizat de U.E. După anul 1996
situaţia economică a României s-a deteriorat continuu, astfel încât la finele
anului 1997 s-a înregistrat o cădere a creşterii economice cu 6,5% şi în anul
1998 cu aproximativ 7,3%, evoluţii descendente înregistrându-se în anul
1999.
În acelaşi timp trebuie menţionată şi degradarea comerţului exterior al
României, balanţa comercială şi de conturi curente fiind deficitară continuu
începând cu 1990, ca urmare a influenţei următorilor factori:
- creşterea importurilor de bunuri de investiţii (cerută de relansarea
economică din perioada 1994-1996) nu s-a reflectat în sporirea
corespunzătoare a capacităţii productive a ţării;
- creşterea netă a importurilor bunurilor de larg consum, de materii
prime, şi de combustibil destinate unor sectoare industriale energointensive
şi cu valoare adăugată mică;
- deprecierea monedei naţionale;
- reducerea drastica a salariilor reale care se situează în proporţie de peste
50% sub nivelul necesar asigurării unui trai decent;
- dificultăţi în sectorul productiv şi menţionarea unei ponderi importante
a datoriei externe pe termen scurt în totalul datoriei externe cu influenţe
sensibile asupra serviciului datoriei.
Între economia României şi cea a ţărilor din U.E. a apărut şi se menţine
un decalaj mare din punct de vedere al nivelului de dezvoltare economică şi
socială, al competitivităţii şi nivelului bunăstării sociale.
Eliminarea deficitului de performanţă a economiei constituie în acest
moment obiectivul mixului de politici economice pentru ca România să
poată facă faţă presiunii concentrate şi forţelor specifice pieţei din interiorul
Pieţei Unice a U.E., impune aplicarea în practică a legislaţiei europene. Aşa
cum apreciază experţii din U.E. aplicarea cadrului legislativ al uniunii în
România, pe termen scurt, va crea grave dificultăţi. Industria şi agricultura
sunt apreciate ca slab performante. Cercetarea-dezvoltarea este din ce în ce
mai puţin activă în aceste domenii. Productivitatea muncii, a avut evoluţie
pozitivă după anul 1993 ca urmare a măsurilor de reducere a forţei de muncă
excedentare şi ca efect al restructurării efective a proceselor productive. La
67
aceste dificultăţi, se mai adaugă şi deteriorarea sistemului bancar, ca urmare
a activelor externe nete şi a unui grad redus de capitalizare.
În literatura de specialitate se apreciază că deficitul de performanţă al
economiei româneşti are o dublă provenienţă: una instituţională şi alta
tehnologică. Pentru eliminarea acestui deficit de performanţă al economie,
considerăm că puterea politică şi economică a României ar trebui să aibă în
vedere următoarele coordonate:
- definitivarea legislaţiei economice şi aducerea sa la nivelul standardelor
europene, ai ales eliminarea distorsiunilor dintre diferitele legi cu caracter
economic; un rol deosebit în acest sens, îl are soluţionarea şi clasificarea
drepturilor de proprietate, mai ales a acelor proprietari care au fost
deposedaţi în anii 1950 şi 1960 pe vechiul regim;
- finalizarea şi stabilizarea structurii instituţionale şi crearea unui
cadru instituţional flexibil şi pe cât posibil, scurtcircuitarea corupţiei şi
birocraţiei;
- adoptarea unor politici fiscale coerente care să asigure dezvoltarea
IMM, mai ales acelor din domeniul productiv; reducerea poverii fiscale, mai
ales din ultimii doi ani care a redus putere economică a întreprinderilor mici
şi mijlocii (IMM), va permite acestora reinvestirea unei ponderi substanţiale
din profit, pentru creşterea producţiei şi a calităţii acesteia, concomitent cu o
politică activă de pătrundere şi ocupare a anumitelor segmente de piaţă
internă şi externă;
- promovarea unei strategii coerente de privatizare a marilor
întreprinderi prin atragerea unor investitori strategici şi nu a unora care să
înlocuiască monopolul statului român cu monopolul unor firme private
străine; totodată, la semnarea contractului de preluare a pachetului majoritar
de acţiuni ar trebui să li se solicite acestor investitori promovarea unei
politici active de creştere a producţiei şi reintroducerii României în circuitul
economic mondial;
- refacerea şi/sau reorganizarea infrastructurii transporturilor şi
telecomunicaţiilor, condiţie a sporirii activităţilor factorilor de producţie şi
demarării procesului de creştere economică;
- susţinerea cercetării ştiinţifice academice şi departamentale, care în
ultimii ani, atât puterea politică, cât ,ai ales cea economică se pare au uitat,
dacă avem în vedere faptul că în România se alocă acestui domeniu de
activitate o pondere deosebit de redusă comparativ cu celelalte ţări europene;
- dezvoltarea rapidă a serviciilor, mai ales în judeţul în care s-a
înregistrat o rată ridicată a şomajului şi/sau în marile centre urbane;
- o politică mai activă de atragere a capitalului străin în toate
domeniile de activitate mai ales că România dispune de o legislaţie atractivă
şi flexibilă în aceste domenii;

68
 - reorientarea pregătirii forţei de muncă superior calificată către
domeniile şi produsele în care România are sau poate deţine segmente
importante pe piaţa internă şi externă deoarece fie că dispune de resursele
necesare, fie are experienţă iar produsele sale sunt bine cotate;
- întocmirea, adoptarea şi promovarea unei strategii al cărui obiectiv
principal să-l constituie creşterea economică susţinută începând cu anul 2000
şi sporirea PIB/locuitor, pentru a reduce decalajul care ne separă de ţările din
U.E.. Realizarea acestui obiectiv în condiţiile în care rata inflaţiei continuă să
fie mare iar devalorizarea monedei naţionale tot mai accentuată. În acest sens
Banca Naţională şi întregul sistem financiar-bancar trebuie să adopte o
politică mult mai activă de susţinere a interesului naţional în tratativele
purtate cu FMI, Banca Mondială şi alte instituţii financiare internaţionale.

Unitatea de învățare 9. Legislaţia economică şi

 integrarea
Legislația
economică
Oportunităţile considerabile apreciate în general a fi fost create pe
și
piaţa unică nu pot fi, după părerea experţilor, cuantificate cu uşurinţă. În
opinia unora, prognozele iniţiale, referitoare la o creştere economică
vertiginoasă şi la crearea locurilor de muncă, nu au fost transpuse în realitate
deoarece Europa a alunecat într-o recesiune profundă în primii ani care au
urmat lansării pieţei unice, însă, oficialităţi ale comisiei atrag atenţia asupra
ratelor impresionante de creştere din ultimii ani ai deceniului ’80 şi primii
ani deceniului ’90 care, după părerea lor, îşi au originea, cel puţin parţial, în
pregătirile pe care le-au făcut companiile europene pentru lansarea pieţei
unice.
Cu toate acestea, personalităţi de marcă, cum ar fi Francois Perigot,
preşedintele Federaţiei Internaţionale a Patronatelor, ţin să sublinieze că
multe din roadele pieţei unice de abia urmează să fie culese. Întârzierile în
amortizarea fiscală ca, de exemplu, mult promisa introducere a unui sistem
comun de TVA, combinate cu pericolul permanent al fluctuaţiilor schimbului
valutar în cadrul UE, înseamnă ca multe companii mici şi mijlocii au încă
reţineri în a se lansa în activităţi transnaţionale intense27.
În acest proces complex şi delicat din punct de vedre politic, un rol
cheie îl joacă grupul, relativ mic, al celor 24 de reprezentanţi şi experţi ai
comisiei, detaşaţi din partea guvernelor statelor membre care s-au angajat să
ofere asistenţă adoptării legislaţiei ţărilor candidate la cerinţele mereu
crescânde ale pieţei unice a UE, în totalitatea lor, legile comunitare, pe care
noii membrii vor trebui să le includă în legislaţia naţională. Este vorba de

27 XXXX – Qui fait quoi dans L'Union Européenne?, Commission Européenne, Luxemburg: Office
des publications offcilles des Communautés européennes, 2001.
69
aproximativ 20.000 de măsuri din care peste 1290 au fost selecţionate de
Comisia Europeană în Cartea Albă (mai 1985), pe considerentul că au o
importanţă crucială în reglementarea pieţei unice care, chiar şi cu planuri
ambiţioase pentru moneda unică, va rămâne mult timp coloana vertebrală
economică a UE.
Biroul pentru Schimb de Informaţii şi Asistenţă Tehnică (TAIEX) a
primit sarcină, deloc uşoară, de a oferi guvernelor statelor candidate
consultanţa necesară pentru a se orienta în labirintul legislaţiei comunitare.
Cu toate că acest exerciţiu unic nu constituie, în fapt, o condiţie prealabilă
pentru viitoarea aderare, este considerat, în general, drept o condiţie cheie
pentru o opinie pozitivă din partea forurilor competente asupra şanselor
ţărilor candidate de a fi primite mai curând în Uniune. Datorită numărului
mare de măsuri, TAIEX are posibilitatea să folosească şi resursele oferite de
alte servicii ale comisiei, precum şi ajutorul şi expertiza ministerelor
naţionale din statele membre, în acest sens încheindu-se o serie de acorduri-
cadru care asigură ca reprezentanţi TAIEX să poată cere sfatul, şi în anumite
cazuri, să solicite administraţiilor naţionale de stat să-şi trimită proprii
reprezentanţi în ţările candidate pentru consultanţă asupra integrării optime a
legislaţiei comunitare în cadrul juridic postcomunist. După cum explică
Bridget Czarnota, responsabila biroului TAIEX, aceasta necesită o bună
înţelegere a extrem de diferitelor sisteme juridice din diferitele ţări candidate,
sisteme ce au izvorât din tradiţii diferite, cum ar fi legislaţia austriacă,
germană, franceză sau engleză28.
Manevrele, câteodată complicate, şi negocierile din culise care
caracterizează elaborarea directivelor şi regulamentele europene, în care
fiecare virgulă poate deveni subiectul unei intense târguieli
interguvernamentale, generează formulări stângace şi complicate fapt care nu
uşurează sarcina reprezentanţilor din ţările candidate sau a acelor de la
TAIEX. Astfel, complexitatea sarcinii face ca cel mai bun mod de a trata
majoritatea problemelor să fie prin contact personal direct, subliniindu-se ca
reprezentanţii ţărilor candidate sunt conştienţi de importanţa considerabilă a
unei adaptări rapide a legislaţiei naţională la legislaţia comunitară.
Un domeniu căruia i s-a acordat mai puţină atenţie în cadrul
cooperării cu UE este însă cel al parlamentelor naţionale ale statelor
candidate, care trebuie să aprobe legile prezentate de departamentele
ministeriale, existând mereu pericolul ca acela care nu înţeleg bine
complexităţile legislaţiei pieţei unice să modifice într-o asemenea măsură
legislaţia naţională, încât acesta să nu mai fie conformă cu normele
comunitare. În acest context, specialiştii consideră că, datorită numărului, în
28 XXXX – Qui fait quoi dans L'Union Européenne?, Commission Européenne, Luxemburg: Office
des publications offcilles des Communautés européennes, 2001.

70
general insuficient, de avocaţi în fostul sistem politic, care nu încuraja sau nu
permitea un număr mare de studenţi să opteze pentru facultăţile de drept, se
asista la translare masivă a experţilor juridici spre sectorul privat; pe măsură
ce multe persoane cu funcţii cheie sunt îmbiate cu salarii mai mari să
părăsească instituţiile guvernamentale, funcţionarii de stat, rămaşi în
ministere, trebuie să facă faţă unor sarcini enorme implicate de procesul
aderării.
Criza personalului juridic este deosebit de acută în ţările candidate
mai mici, cum ar fi statele baltice, unde faptul că ministerele dispun de un
personal restrâns îngreunează şi mai mult pregătirea oficială pentru aderare;
în plus, expansiunea considerabilă şi permanentă a legislaţiei comunitare
implică în prezent un volum de muncă mult superior etapei anterioare de
lărgire a UE. Preconizatul pas uriaş spre integrare, Uniunea Monetară, va
complica, probabil, şi mai mult această sarcină prin introducerea unui
domeniu complet nou de jurisdicţie în aria integrării comunitare.
Un rol aproape la fel de important, deşi mai puţin cunoscut, este cel
privind asigurarea coerenţei pe ansamblul procesului, TAIEX îndeplinind
funcţia de monitor, informând comisia asupra progresului înregistrat de ţările
candidate în procesul de integrare juridică pentru piaţa unică. Biroul TAIEX
este totodată un instrument folosit de comisie pentru propria sa pregătire în
vederea cooptării de noi membri, activităţile reprezentanţilor săi contribuind
la o cunoaştere nemijlocită a potenţialelor obstacole majore ce se pot ivi în
drumul ţărilor asociate spre aderare.
Astfel, pregătirea pentru piaţa unică va cere timp, dar va oferi
avantaje semnificative companiilor, specialiştii examinând în continuare
modul în care guvernele ţărilor candidate avansează spre piaţă unică şi ce
întreprinde UE pentru a accelera acest proces.

Unitatea de învățare 10. Politica de dezvoltare regională

a României

În România, politica de dezvoltare regională început să se contureze

odată cu funcţionarea programului Phare, în 1996. Doi ani mai târziu, în
1998, a fost stabilit cadrul legal de dezvoltare a acesteia, prin Legea
151/1998, care stabileşte obiectivele politicii naţionale în domeniu,
instituţiile implicate, competenţele şi instrumentele specifice promovării
71
politicii de dezvoltare regională. Aceasta este completată de o serie de alte
legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, prin care sunt create sau reglementate
mecanismele de implementare a politicii regionale. Capitolul de negociere
aferent (capitolul 21) a fost deschis în 2002 şi stabileşte criteriile ce trebuiesc
îndeplinite de România în perspectiva aderării la UE şi a eligibilităţii pentru
FS şi Fondul de Coeziune, respectiv acquis-ul comunitar şi modalităţile de
implementare. Spre deosebire de alte capitole de negociere, acquis-\x\ de
dezvoltare regională nu defineşte modul în care trebuie create structurile
specifice de implementare a cerinţelor comunitare ci doar menţionează care
sunt acestea şi lasă acest lucru în sarcina României. Astfel, deşi acquis-ul
comunitar nu trebuie transpus, România trebuie să creeze un cadru legislativ
corespunzător, care să permită implementarea prevedirilor specifice
domeniului. Dacă documentul de bază al dezvoltării politicii regionale
naţionale conform standardelor şi cerinţelor comunitare este Documentul de
poziţie pentru capitolul 21, acesta este completat de Parteneriatul pentru
Aderare - semnat în 1998 şi actualizat ultima dată în 2003, în urma
desprinderii României şi Bulgariei de celelalte ţări candidate ale Europei
Centrale şi de Est29 (ce vor adera în 2004, spre deosebire de 2007 - data
stabilită pentru România), şi de Foia de parcurs pentru România (şi
Bulgaria) - elaborată în acelaşi context. Monitorizarea şi evaluarea
progreselor efectuate este prezentată în rapoarte anuale, atât ale României cât
şi ale Comisiei Europene, iar priorităţile şi sugestiile conţinute de acestea
sunt reflectate prin elaborarea Planurilor Naţionale de Dezvoltare (de către
România).
Conform cerinţelor de aderare la UE aşa cum apar ele în
documentele corespunzătoare, realizările României în vederea aderării
trebuie să demonstreze:
• existenţa unui cadru legislativ corespunzător celui comunitar;
• organizarea teritorială similară celei comunitare;
• capacitatea de programare;
• capacitatea administrativă;
• capacitatea de gestiune financiară şi bugetară;
Îndeplinirea acestor criterii stă accesul la instrumentele de pre-
aderare (Phare, ISPA şi SAPARD) care, aşa cum am văzut în prima parte a
lucrării, reprezintă echivalentul fondurilor de solidaritate pentru ţările în curs
de aderare.
Dat fiind că politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu
de măsuri guvernamentale ce au drept scop sprijinirea creşterii economice şi
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, prin valorificarea eficientă a potenţialului
regional şi local, obiectivele sale principale au în vedere:

29
72
 • diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe
stimularea dezvoltării echilibrate şi pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu
dezvoltare întârziată), şi prevenirea creării de noi dezechilibre;
• pregătirea cadrului instituţional pentru a răspunde criteriilor de
intregrare în structurile UE şi de acces la FS şi de coeziune;
• integrarea politicilor sectoriale la nivel regional şi stimularea
cooperării interregionale (interne şi internaţionale) în vederea dezvoltării
economice şi sociale durabile.
Aceste obiective sunt realizate în practică prin adoptarea de măsuri şi
strategii, finanţarea de proiecte şi prin diverse programe, toate acestea însă
fiind dezvoltate pe baza unui set de principii ce stau la baza elaborării şi
aplicării lor, după cum urmează:
• principiul descentralizării procesului de luare a deciziei, prin
trecerea de la nivelul central/guvernamental la cel regional;
• principiul parteneriatului, prin crearea şi promovarea de
parteneriate între toţi actorii implicaţi în domeniul dezvoltării regionale;
• principiul planificării, în vederea atingerii obiectivelor stabilite;
• principiul co-finanţării, adică obligativitatea contribuţiei
financiare a diverşilor actori implicaţi în realizarea programelor şi proiectelor
de dezvoltare regională. Aceste principii naţionale nu exclud şi nu sunt
contradictorii principiilor ce stau la baza funcţionării politicii structurale la
nivel comunitar, adică: principiul programării, principiul parteneriatului,
principiul adiţionalităţii şi principiul monitorizării, controlului şi evaluării30;
dimpotrivă, ele subliniază direcţionarea politicii naţionale înspre pregătirea
accesului la instrumentele financiare ale politicii comunitare de dezvoltare
regională.

Regiunile de dezvoltare ale României

 Unitatea de implementare a politicii de dezvoltare regională la nivel
Regiunile teritorial este reprezentată de Regiunea de dezvoltare, o astfel de regiune
de fiind constituită prin asocierea benevolă a unor judeţe vecine, fără a fi o
dezvoltare unitate admnistrativ teritorială şi fără a avea personalitate juridică. Au fost
astfel constituite următoarele 8 regiuni de dezvoltare:

Regiunea de Judeţe componente

dezvoltare

1 Nord -Est Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui

30 Pentru detalii, vezi prima parte a lucrării.

73
 2 Sud-Est Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea
3 Sud Muntenia Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa,
Prahova, Teleorman
4 Sud-Vest Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea
Oltenia
5 Vest Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş
6 Nord-Vest Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-
Mare, Sălaj
7 Centru Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu
8 Bucureşti-llfov Municipiul Bucureşti, Ilfov
Sursa: Document de poziţie pentru Capitolul 21

Aceste regiuni de dezvoltare sunt constituite pe baza sistemului

existent la nivel comunitar, adică al sitemului de clasificare al unităţilor
teritoriale NUTS. Conform acestuia, ele sunt regiuni de nivel NUTS II (adică
au o populaţie de până în 2,8 milioane locuitori).
Documentele de programare ale politicii regionale naţionale
Documentele de programare ale politicii regionale naţionale în
perspectiva aderării la UE au ca l document de principal Planul Naţional de
Dezvoltare (PND), ce conţine priorităţile strategice de dezvoltare, regionale
şi sectoriale, pentru o perioadă dată. Planurile Naţionale de Dezvoltare sunt
elaborate pe baza Planurilor Regionale de Dezvoltare (PDR) şi reflectă
Strategia Naţională de Dezvoltare şi Programele Operaţionale (PO)
regionale şi sectoriale. Până în prezent au fost elaborate 2 PND, pentru
perioadele 2000-2002 şi 2002-2005. PND 2002-2005 a identificat 7 axe
prioritare de dezvoltare, în jurul cărora se vor constitui toate obiectivele,
măsurile, programele şi proiectele de dezvoltare regională şi care sunt:
1) dezvoltarea sectorului productiv şi a serviciilor conexe, întărirea
competitivităţii activităţilor economice şi promovarea sectorului privat;
1) îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii;
2) întărirea potenţialului resurselor umane, a capacităţii forţei de
muncă de a se adapta la cerinţele pieţei şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor
sociale;
3) sprijinirea agriculturii şi a dezvoltării rurale;
4) protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
5) stimularea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, inovării,
comunicaţiilor, tehnologiei informaţiei şi crearea societăţii informaţionale;
6) îmbunătăţirea structurii economice a regiunilor, sprijinirea

74
dezvoltării regionale echilibrate şi durabile.
Alături de PND stau Documentele Comune de Programare (DCP),
vizează strategiile de dezvoltare şi priorităţile comune regiunilor
transfrontaliere România - Bulgaria şi România - Ungaria şi sunt echivalente
ale „Documentelor Unice de Programare (DUP) de la nivel comunitar. De
asemenea conţin elemente similare Documentului Cadru de Sprijin
Comunitar (DCSP) şi Programelor Operaţionale (PO). Reamintim aici că
DCSP este rezultatul negocierii dintre Comisia Europeană şi SM aferent
pentru finanţarea din fondurile structurale, fiind fundamentat de către PND şi
transformat în PO - ce detaliază măsurile specifice implementării sale. De
menţionat este faptul că, deşi România nu este încă eligibilă pentru
negocierea DCSP, au fost totuşi identificate programele opraţionale necesare
a fi integrate în cadrul acestuia, după cum urmează:
• un Program Operaţional Regional - cu 8 subprograme
regionale, cuprinzând priorităţi care pot fi finanţate prin Fondul European de
Dezvoltare Regională si Fondul Social European;
• un Program Operaţional Sectorial pentru agricultură şi
dezvoltare rurală şi pescuit -eligibil a fi finanţat prin Fondul European de
Orientare şi Garantare Agricolă - Secţiunea Garantare şi Instrumentul
Financiar pentru Orientare Piscicolă;
• un Program Operaţional Sectorial pentru politica socială şi de
ocupare a forţei de muncă, eligibil a fi finanţat prin Fondul Social European;
• un Program Operaţional Sectorial pentru cercetare, dezvoltare
tehnologică şi inovare, eligibil a fi finanţat prin Fondul European de
Dezvoltare Regională şi, eventual, prin Fondul Social European.31
Revenind la fondurile de preaderare, documentul pe baza căruia se
face accesarea fondului ISPA - mediu este Strategia ISPA - mediu, în timp ce
documentul programatic pentru realizarea măsurilor de tipul Fondului Social
European este reprezentat de Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea
Forţei de Muncă (PNAO), ce are ca scop pregătirea pentru participarea la
Strategia Europeană de Ocupare.
Cadrul instituţional aferent elaborării şi implementării documentelor
de programare este «f-structurat pe două nivele, regional şi naţional. Astfel,
la nivel de regiune principalii actori instituţionali sunt:
● Consiliul de Dezvoltare Regională (CDR) - este format din
preşedinţii Consiliilor Judeţene şi de un reprezentat al Consiliilor Locale şi
rolul său este de a analiza şi aproba PDR; Agenţia pentru Dezvoltare
Regională (ADR) - este o organizaţie ne-guvernamentală, subordonată CDR
şi cu personalitate juridică, iar rolul său este de a elabora, propune şi
implementa PDR şi programele de dezvoltare regională;
31 Sursa: „Documentul de Poziţie al României , Capitolul 21 - Politică Regională şi
Coordonarea Instrumentelor Structurale".
75
 ● Comitetul Regional pentru elaborarea Planurilor de
Dezvoltare Regionale (CRP) - este format din reprezentanţi ai ADR-urilor, ai
Prefecturilor, Consiliilor Judeţene, serviciilor descentralizate ale instituţiilor
publice centrale, instituţii de învăţământ superior şi institute de cercetare,
precum şi din reprezentanţi ai partenerilor economici si sociali; rolul său este
unul consultativ şi constă în formularea de recomandări şi propuneri asupra
conţinutului PDR - urilor.
După cum se poate observa, componenţa acestor instituţii este extrem
de variată şi reflectă principiul parteneriatului prin implicarea şi consultarea
părţilor interesate din toate sectoarele afectate de politica regională. Acelaşi
caracter este păstrat şi la nive^naţional,^unde principalii actori instituţionali
sunt:
• Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională (CNDR) - este
format din 8 preşedinţi şi 8 vice-preşedinţi ai CDR şi un număr egal de
reprezentanţi ai organismelor guvernamentale responsabile pentru politica de
dezvoltare regională, iar rolul său este de a promova obiectivele politicii de
dezvoltare regională şi de a analiza şi aproba PND;
• Ministerul de resort - este organul executiv al CNDR cu statut
juridic propriu şi rol major în elaborarea PND, precum şi responsabil pentru
managementul componentei de dezvoltare regională a programului Phare;
până în vara lui 2003 acesta era Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, însă în
urma reformei ministeriale realizată recent, dezvoltarea regională este unul
din obiectele activităţii noului Minister al Administraţiei şi Internelor
Domeniul Administraţiei publice;
• Comitetul Inter-instituţional pentru elaborarea PND (CIP)-
este format din reprezentaţi ministerelor, ADR-urilor, altor instituţii publice
centrale, institute de cercetare şi instituţii de învăţământ superior, precum şi
reprezentanţi ai partenerilor economici şi sociali, iar rolul său este pur
consultativ.
Este important de menţionat aici echivalarea CIP cu CRP-ul de la
nivel regional, ceea ce înseamnă nu numai existenţa unui coordonări inter-
ministeriale ci şi corelarea obiectivelor de dezvoltare sectorială cu cele de
dezvoltare regională.
Acesta este cadrul instituţional al politicii regionale în perioada de
pre-aderare, însă au fost desemnate şi instituţiile ce vor avea rolul
autorităţilor de management şi de plată în gestionarea instrumentelor
structurale. Conform „Documentului de poziţie pentru capitolul 21" şi
„Raportului asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la
Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 - iunie 2003", Ministerul
Integrării Europene a fost desemnat Autoritatea de Management pentru
Cadrul de Sprijin Comunitar, asigurându-se astfel continuitatea actualelor
responsabilităţi în coordonarea naţională a fondurilor de pre-aderare şi
76
benefici indu-se de experienţa astfel acumulată. Pentru gestionarea financiară
a fondurilor de solidaritate (FS şi Fondul de Coeziune) a fost stabilită
Agenţia Naţională de Plăţi în cadrul
Ministerului Finaţelor Publice. Revenind la Programele Operaţionale
(PO) identificate anterior, pentru implementare lor au fost stabilite
următoarele „agenţii de implementare", după cum urmează:
• Programul Operaţional Regional -> Agenţiile pentru Dezvoltare
Regională;
• Programul Operaţional Sectorial pentru cercetare, dezvoltare
tehnologică şi inovare -> Centrul Naţional de Management Programe;
• Programul Operaţional Sectorial pentru politica socială şi de
ocupare a forţei de muncă -> Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de
Muncă;
• Programul Operaţional Sectorial pentru agricultură,
dezvoltare rurală şi pescuit -> Agenţia de Plăţi şi Intervenţie.
În momentul de faţă, România conţină procesul de negociere şi
crearea posibilităţilor de acces la instrumentele politicii regionale comunitare
conform priorităţilor identificate în „Parteneriatul pentru Aderare 2003”. în
principal, sunt necesare progrese privind întărirea capacităţii instituţionale şi
administrative a organismelor responsabile pentru programarea şi
gestionarea fondurilor de coeziune economică şi socială, stabilirea sistemelor
necesare de monitorizare şi evaluare, în special a evaluării ex-ante şi ex-post
- precum şi pentru colectarea datelor şi informaţiilor statistice, şi întărirea
capacităţii administrative în direcţia recrutării şi formării de personal.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Mirela DIACONESCU – Economie europeană – Editura Uranus, Bucureşti, 2004, pag. 7

77
78