Actorii sistemului

international
Termenul de “actor” a devenit un sablon, in lumea
relatiilor internationale, acesta, consideram noi, a
devenit limitativ, caci, judecand dupa aspectul scenei
mondiale, nu toti participantii la “spectacol” au
implicare egala, beneficii egale si, nicidecum,
responsabilitati egale. Mai mult, unii dintre acesti
participanti pot juca un rol activ, pot determina
mecanismele relatiilor, unii pot “juca” la suprafata, altii
isi rezerva doar dreptul de a influenta, pot nega
necesitatea unor relatii, unii sunt participanti inductori
de securitate, altii sunt inhibitori ai securitatii, astfel
incat, mai ales datorita dinamicii mereu in schimbare a
sistemului de relatii internationale, termenul de “actor”
ca atare devine, pe zi ce trece din ce in ce mai restrictiv
si ar fi de preferat utilizarea termenului de actionar al
sistemului de relatii internationale. dar, spre o mai buna
conexiune cu celelalte discipline, vom folosi,
deocamdata, termenul de actor al relatiilor internationale
Istoric vorbind, actorii au fost pe rand: colectivitati umane (triburi, uniuni de triburi etc.), orasele-state ale lumii grecesti, imperiile
antichitatii (Roman, Persan etc.), formatiunile disipate ale feudalismului, care, impreuna cu orasele ce au scapat invaziei
migratorilor, au prosperat prin concentrarea activitatii clasei burgheze, au constituit germenii statelor de mai tarziu. Acestea, dupa
alcatuirea pe baza 'principiului dinastic', au capatat treptat un caracter national. Prefigurarea acestui caracter a insemnat, in
realitate, evolutia sistemului european, ca nucleu al sistemului international in ansamblul sau.In felul acesta, principalul actor al
sistemului devine cu timpul statul national. Atributele sale sunt: populatia, teritoriul si suveranitatea propriului guvern asupra
ambelor.
 Dupa cel de-al doilea Razboi Mondial in randul actorilor se numara: statele nationale, organizatiile internationale
(guvernamentale si neguvernamentale), organizatii cu tendinte suprastatale (care presupun o delegare de suveranitate
de la statele nationale spre ele - UE), companiile multinationale, precum si indivizi (de exemplu, seria oligarhilor rusi
!). In randul actorilor non-statali pot fi incluse si gruparile teroriste internationale, respectiv organizatiile mafiote si
ale crimei organizate care actioneaza pe scara globala.
Pozitia statului national ca actor central al sistemului international constituie astfel una dintre cele mai controversate teme ale
teoriei relatiilor internationale. Printre motivele acestei diminuari pot fi enumerate:
• multiplicarea surselor de autoritate si putere;
• diminuarea capacitatii statelor de a controla economiile nationale - ca rezultat al globalizarii si interdependentei;
• incapacitatea de control a informatiilor si ideilor-ca urmare a globalizarii informatice (exemplu China si eforturile de
cenzurare a accesului la Internet);
• tendinta spre descentralizare si crestere a rolului autoritatilor locale si provinciale in dauna guvernului central (exemplu
involutia statalitatii in Scotia si Tara Galilor);
• dependenta crescuta a majoritatii statelor de resurse naturale externe.
Totusi, deocamdata, statul , asa cum il percepem noi, fie el national-unitar, fie federativ, fie republica, monarhie constitutionala,
democratie sau regim totalitar, pastreaza o pozitie dominanta (dar nu unica) in sistemul international chiar in conditiile
reconsiderarii acceptiunii traditionale a suveranitatii. Astfel, competitivitatea si cresterea economica, securitatea sociala,
asigurarea materiilor prime, etc. raman in competenta guvernelor nationale; companiile multinationale depind de statele de origine
pentru protectie directa sau indirecta; aceleasi companii multinationale depind si de statele-tinta pentru reglarea politicilor fiscale
si sociale.
Din contra, insa, daca ne raportam la stat ca lo a’entitate unica tindem sa gresim profund
caci acest, mai ales in sfera relatiilor globale este doar un administrator al diversleor
agentii, departamente dar, mai ales, al diverselor regiuni de dezvoltare . Mai mult decat
atat, sfera relatiilor dintre organizatiile (non)guvernamentale (inter)nationale a devenit atat
de stufoasa incat sistemul promovat de ele a capatat o viata proprie, independent de
existenta sau legitatile statelor nationale. Statele au, totusi, pentru moment, monopolul
folosirii legitime a fortei pentru a controla tulburarile interne sau pentru a raspunde unor
crize internationale. De asemenea, reprezentantii guvernelor nationale sunt factori
decidenti in organizatiile internationale sau regionale. Chiar si organizatiile supranationale
(ca de exemplu UE) sunt folosite de catre statele membre pentru a-si sustine interesele
nationale.