Conceptul de mass-media este mai nou si este necesara o definire a lui: "Mass-media (lat.

massa - "o
cantitate mare de entitati agregate"; medium, pl. media - mijloc de transmitere a ceva), termen consacrat
mai nti n limba engleza referitor la mijloacele de comunicare n masa; seturi de tehnici si metode de
transmitere, de catre furnizori centralizati, a unor mesaje unei audiente largi, eterogene si dispersate
geografic. ntr-o perspectiva institutionala,mass-media sunt considerate institutii sociale, att culturale ct si
economice" (Dictionar de sociologie, 1993, p.338).
Opinia teoreticianului Jean Cazeneuve: "Termenul medium (la plural media) este un cuvnt de origine
latina, transplantat ntr-un ansamblu anglo-saxon. El desemneaza n principiu procesele de mediere,
mijloacele de comunicare si se traduce, n general, cu expresia comunicatiile de masa (.) Deci: media
= mijloace de comunicare; mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare public, un public de
masa, inventate si utilizate n civilizatiile moderne si avnd drept caracteristica esentiala marea lor forta,
putere, vasta lor raza de actiune. Nu exista nici o ndoiala ca trebuie sa se nscrie n aceasta
categorieradiodifuziunea si televiziunea (.)
Cinematograful se nscrie n aceeasi categorie (.). Presa, pentru aceleasi motive, este considerata ca fiind
unul dintre principalele mass-media (.). Cartea (.),discurile, benzile, casetele sau videocasetele pot, de
asemenea, sa fie ncadrate n categoria mass-media. De asemenea, afisul publicitar. Se poate considera, asa
cum pe buna dreptate procedeaza Marshall McLuhan, ca si cuvntul, telefonul, telegraful, scrisul sunt
mijloace de comunicare. Chiar daca ele servesc mai curnd la stabilirea de relatii interpersonale dect ca
emitatori catre marele public" (Jean Cazeneuve, 1972, p. 9-10).
Se impun unele precizari. ntre notiunile de mass-media si comunicare de masa, mijloace ale comunicarii de
masa nu exista o sinonimie perfecta. Din aceasta cauza, se fac unele confuzii care limiteaza sensurile conceptelor
printr-un reductionism simplist, inadecvat. ntre comunicare de masa, nteleasa ca mesaje si procese de comunicare,
si mijloace de comunicare (instrumentele comunicarii, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor) exista
diferente sensibile, care trebuie avute n vedere.
Expresia mass-media nu trebuie sa nlocuiasca notiunea de comunicare de masa. nsasi expresia massmedia contine mai mult dect pe aceea de mijloace.
Conceptul de mass nseamna un public numeros, dar poate fi nteles si ca o amplitudine sociala a mesajului, ca
o simultaneitate a receptarii pe o arie larga, ca o standardizare a consumului cultural si, n acelasi timp, ca
un nivel scazut de receptivitate. n acest fel, conceptul de comunicare de masa este definit n sens unilateral,
simplificator, crendu-se n mod artificial o despartire ntre cultura nalta, a elitelor sociale, si cultura de masa,
productia de masa, receptarea de masa, consumul de masa. Din aceasta cauza, unii teoreticieni prefera
notiunile detehnici de difuzare colectiva, canale de difuzare colectiva.
n definirea conceptului de comunicare de masa, trebuie sa tinem seama de faptul ca este vorba despre un ansamblu
de fenomene socio-cul-turale strns legate de civilizatia tehnicista, ceea ce implica unele trasaturi specifice.
Comunicarea de masa apare n secolul nostru, dupa primul razboi mondial, odata cu dezvoltarea mijloacelor tehnice.
Ea face posibila transmiterea unui mesaj catre un public variat si numeros, care l recepteaza simultan, fiind despartit
spatio-temporal de sursa. Emitatorul, n cazul acesta, este un profesionist al comunicarii, un ziarist, o "persoana institutionalizata" (W. Schramm) sau o organizatie de comunicare, un post de radio, un canal de televiziune, un ziar
(grupari sociale specializate - antreprenorii de presa si personalul lor). Aceasta este si prima trasatura a co-municarii
de masa: emitatorul, o "persoana institutionalizata", care reprezinta, de obicei, un grup de persoane, este un mare
producator de mesaje.
n toate celelalte modalitati de comunicare (directa, indirecta, multipla), emitatorul de mesaje este unul
singur.
Diferenta dintre modurile de comunicare este data de mijloacele prin care se realizeaza comunicarea, ca si
de numarul destinatarilor, al receptorilor de mesaje.

n cazul comunicarii de masa, comunicarea se socializeaza, devine colectiva. Emitatorii de mesaje nu mai
sunt indivizi, ci grupuri formate din indivizi, iar mesajele, care nu mai reflecta doar parerea unui singur
individ, ci a grupului ntreg, trec printr-un mijloc de informare (ziarul, radioul, televiziunea). La rndul
lor, destinatarii comunicarii formeaza grupuri vaste, colectivitati umane, ceea ce constituie socializarea
audientei (a receptarii).
Mesajul nsusi se socializeaza. Modalitatea de comunicare este mai complexa: ea este indirecta, multipla si
colectiva. Aceasta este a doua trasatura distinctiva a comunicarii de masa.
Bernard Voyenne precizeaza: "Socializarea audientei (a receptiei), orict de importanta ar fi, ea nu constituie
cu toate acestea dect o diferenta de grad, n timp ce socializarea emisiei comporta o deosebire de natura, de
continut. ntr-adevar, autorii mesajelor nu mai sunt indivizi ca atare, ci si purtatori de cuvnt, avnd
comportamente individuale n raport cu cele ale grupurilor, exprimnd opinia acestor grupuri si, n ultima
instanta, exprimnd societatea n ansamblul ei. Presa de masa, contrar celei pe care o precedase, reprezinta
conversatia tuturor cu toti si a fiecaruia cu celalalt" (Bernard Voyenne, 1962, p.24).
O alta trasatura a comunicarii de masa vizeaza caracterul unidirectional si mediat al comunicarii.
Emitatorii si receptorii de mesaje sunt separati spatial si temporal, iar informatiile se transmit prin
intermediul unei tehnologii moderne, specifice "erei electronice".
n sfrsit, reactia grupului receptor de mesaje fata de grupul emitator (feed-back-ul) este lenta, chiar de
indiferenta. Cnd ea se produce, receptorii devin, la rndul lor, purtatori ai unor noi mesaje.
Conceptul de comunicare sociala este mai larg si el vizeaza toate sectoarele vietii sociale, toate formele de
relatii sociale n care exista o participare constienta a indivizilor si a grupurilor, reporturile interpersonale
care dobndesc o dimensiune sociala, preluata si amplificata de un mijloc social de comunicare, de massmedia.
Avnd n vedere relatiile ce se stabilesc ntre partenerii comunicarii, precum si numarul lor, se poate vorbi
despre cteva tipuri de comunicare:
a) Comunicarea intrapersonala, a dialogului interior, comunicarea cu noi nsine, o comunicare de
profunzime, realizata de cele mai multe ori n tacere, n meditatie, n reculegere. Emitatorul si receptorul se
confunda, ceea ce nu nseamna ca avem mai putin de-a face cu o comunicare. (Se poate adauga monologul
interior din teatru - aparteul).
b) Comunicarea interpersonala, ntre doi indivizi (one-to-one). Cea mai veche forma de comunicare o
reprezinta comunicarea interpersonala. Bazata pe dialog, aceasta modalitate traditionala constituie si astazi
o ipostaza fundamentala a relatiei de comunicare. Este o forma completa de comunicare, care se realizeaza
prin intermediul privirii, al gestului si, mai ales, al cuvntului. Comunicarea directa presupune o apropiere
fizica ntre emitator si receptor, deci o limita spatiala si temporala. Caracteristica ei esentiala consta n
reciprocitatea comunicarii, n conexiunea inversa (feed-back-ul), n schimbarea rolurilor dintre emitator si
receptor n procesul de transmitere a mesajului.
c) Comunicarea de grup, ca forma a comunicarii interpersonale. n cazul comunicarii directe, ntre
parteneri se stabileste un anume tip de relatii, pe care sociologia le numeste relatii primare. Iata cum
descrie Bernard Voyenne procesul comunicarii directe: "O persoana - emitator - intra n contact direct cu o
alta persoana - receptor - sau, eventual, cu un numar dintre acestia din urma, prin intermediul unui sistem de
transmitere fizic, al unuiasimbolic (limbajul) cu conditia ca aceasta cheie sa fie cunoscuta de ambele parti
care comunica" (Bernard Voyenne, 1962, p.24).
Comunicarea are loc imediat, dar si reciproc. Se realizeaza astfel conexiunea inversa (feed-back-ul), prin
care raporturile dintre emitator si receptor se modifica, primul devenind receptor, iar receptorul emitator. Are
loc, deci, un schimb permanent de idei, un dialog sau o conversatie fara nici un intermediar. Comunicarea
directa este o forma completa de comunicare. Toate celelalte tipuri de comunicare nu reprezinta dect

substitute ale acesteia. Ea este nsa limitata n timp si spatiu, fiind conditionata de obligativitatea existentei
unui sistem fizic de legatura ntre parteneri, fara a putea asigura continuitatea relatiilor dintre ei. Este o
comunicare directa, orala, interpersonala si trebuie spus ca, de-a lungul mileniilor si chiar astazi, forma
principala de comunicare ntre oameni este comunicarea directa.
Ca un remediu al discontinuitatii, o serie de societati primare sau mai putin avansate din punct de vedere
tehnic au gasit solutia unor procedee empirice, prin care se ncearca prelungirea comunicarii directe prin
retransmiterea mesajelor de-a lungul unui sir de indivizi. Desigur, acest gen de comunicare poate saraci sau
deforma mesajul, lipsindu-l de orice fel de semnificatie sau, uneori, modificndu-i continutul prin adaos sau,
dimpotriva, omisiune, adaptndu-l si traducndu-l, n mod voit sau nu, n raport direct cu interesele lor
personale, cu dorintele sau necesitatile lor. E vorba de transmiterea n lant a unui mesaj , sistem imediat
reversibil, care duce la aparitia zvonului, adica a deformarii mesajului, a dezinformarii, ceea ce pentru epoca
moderna, prin mijloacele comunicarii colective specifice "erei electronice", a devenit o modalitate esentiala
a luptei politice, a bataliei pentru putere, prin abaterea voita a atentiei opiniei politice de la marile si gravele
probleme ale contemporaneitatii la zone periferice sau cu caracter senzational, realizndu-se ceea ce se
cheama "manipularea".
Comunicarea directa, interpersonala, se realizeaza mai ales prin cu-vnt (comunicarea verbala), dar si
prin gest, privire, mimica (comunicarea non-verbala).
Se vorbeste n ultimul timp tot mai mult despre eticheta si regulile de politete, despre salut, despre "limbajul trupului",
ca manifestari gestuale care diferentiaza oamenii n functie de aria geografica si gradul de cultura, vrsta si
temperament. "Tot asa cum limbajul verbal difera de la o cultura la alta, si limbajul non-verbal poate fi diferit n
diferite culturi", afirma Allan Pease n cartea sa de curnd tradusa n limba romna (Allan Pease, 1995, p.17).
Autorul da si numeroase exemple, convins ca prin "gesturi, tinuta, pozitie a trupului si prin distanta mentinuta se
realizeaza o cantitate mai mare de comunicari interumane dect pe orice alta cale " (Allan Pease, 1995, p.7).
Allan Pease demonstreaza ca "limbajul trupului" este fascinant, ca el poate comunica un mesaj mult mai
convingator dect cuvintele, pentru ca este mai autentic, mai sincer, mai deschis si ncarcat de o anume
emotivitate, care i se transmite si receptorului. Mai mult dect att, atunci cnd sensul mesajului non-verbal
intra n conflict cu cel verbal, suntem nclinati sa dam crezare mesajului non-verbal.
Comunicarea de grup nseamna comunicarea ntre grupuri mici, care pastreaza nealterate relatiile
interpersonale.
d) Comunicarea publica (one-to-many) presupune un singur emitator si mai multi receptori.
Daca n comunicarea interpersonala si de grup vorbim despre prezenta dialogului, n cazul comunicarii publice,
este vorba despre discurs, care intra n sferaretoricii, ca arta producatoare de persuasiune.
Dialogul reprezinta esenta limbajului. Numai omul este capabil sa dialogheze cu ceilalti, prin conversatie, cu sine
nsusi, prin meditatie.
"Desfasurndu-se att n prezenta vorbitorului ct si a ascultatorului, dialogul, prin intonatie, accent, debit,
mimica si gesturi, este singurul mijloc de comunicare capabil sa pastreze un oarecare echilibru ntre sensibilitate
si intelect", afirma Henri Wald n cartea sa Ideea vine vorbind (Henri Wald, 1983, p.12). Dialogul realizeaza cel
mai bine feed-back-ul si, totodata, echilibrul dintre individual si social, afectiv si rational, mijloc si scop.
Dialogul nseamna o confruntare libera de pareri, capacitatea de a pune ntrebari si de a primi raspunsuri, un
schimb dialectic de argumente, o demonstratie a caracterului democratic al relatiilor dintre parteneri.
Democratia cere fiecaruia capacitatea de a-si argumenta punctul de vedere. Simetria dialogala cere ca
partenerii sa se afle n sfera aceluiasi limbaj, sa aiba acelasi nivel de cultura, astfel nct, n procesul
comunicarii, sa-si poata schimba oricnd rolurile. Simetria dialogala presupune o situatie dialogala, care

poate fi definita ca ansamblul conditiilor si parametrilor psihosociali, ce determina o discutie ntre cel putin
doi parteneri. Situatia dialogala poate fi favorabila sau nefavorabila, inedita (irepetabila), iar, n functie de
aceasta, se pregateste o strategie dialogala, care este constituita dintr-un set de principii, de norme si conditii prin care subiectul pregateste un dialog, anticipnd reactiile interlocutorului. Din acest punct de vedere,
el poate avea loc cu un partener real, care face opozitie si a carui argumentare are caracter activ, de lupta.
Dialogul poate avea loc cu un ascultator imaginar, situatie n care dialogul se transforma n monolog,
n discurs monologal, atunci cnd contralocutorul e inventat de subiect pentru trebuintele sale de analiza n
vederea sustinerii tezei sale, celalalt partener fiind redus la functia de ascultator. n discursul monologal se
combat imaginare optiuni opinabile, ncercndu-se sa se impuna o teza prin avansarea n sprijinul acesteia a
ct mai multe argumente. Teza iese ntarita din abordarea tehnica a lui PRO siCONTRA, cu scopul de a se
evita respingerea publica din partea unui partener real.
Dialogul poate avea loc cu martori-asistenti, care trebuie convinsi, si cu u ascultator-colectiv, care se
constituie n judecator si are rolul de a decide cine are dreptate si a nvins ntr-o confruntare.
Exista mai multe tipuri de dialog:
a)

de informare reciproca (atunci cnd pozitiile partenerilor coincid);

b)

de influentare (intentia de a schimba opinia interlocutorului);

c)

de comunicare (asumarea reciproca a unei solutii).

n toate tipurile de dialog, foarte importante sunt conditiile desfasurarii lui: intentia, contextul, auditoriul (gradul lui
de cultura), starea sufleteasca, adecvarea la subiect, obisnuinta de a te adresa unui auditoriu.
Dialogul nseamna - asa cum aratam - capacitatea de a pune ntrebari si de a primi raspunsuri, dar si aici
intervin nuante de care depinde natura persuasiva a comunicarii. Astfel, ntrebarile pot fi: de explorare a
datelor, de stabilire a alternativelor, deschise, divergente, convergente, directe, indirecte, sugestive,
imperative, retorice etc. Ele pot fi incitante, derutante, captivante, inhibante, explicative, descriptive etc.
Tot asa cum raspunsurile, la rndul lor, au un rol fundamental n sustinerea argumentarii.
Ele pot avea un sens retoric (replica la replica), un sens explicativ, orientativ, lamuritor, cu scopul de a
convinge.
Convingerea tine, mai ales, de discurs, de arta retoricii, discipli-na veche, studiata nca din Antichitate.
Structura oricarui discurs presupune, conform elocintei clasice, un exordium (prin care se urmareste
captarea atentiei si a bunavointei), o naratio (o expunere, n care se enunta abrupt sau pe ocolite o tema,
talonata uneori de o contratema, urmata de laitmotive si de argumentatio) prin care oratorul si desfasoara
forta cuvntarii, pentru ca n recapitulatio sa realizeza o peroratie, o concluzie a ntregului discurs.
Despre arta retoricii vorbeste si Platon, n Dialogurile sale, prin intermediul lui Gorgias (483-375 .Hr.),
inovator al elocintei. n prima parte a dialogului, discutia dintre Socrate si Gorgias, definindu-se obiectul
retoricii, se spune ca aceasta este arta de a cuvnta, este arta n care cuvntul are rolul esential (forta ei sta n
cuvinte), ca obiectul ei este domeniul vietii politice, ca este arta de a convinge tribunalele si adunarile
cetatenesti asupra lucrurilor care sunt drepte si nedrepte.
Cel mai mare bine pe care-l realizeaza retorica, zice Gorgias, este acela de "a fi n stare sa convingi prin discursuri pe
judecatori n tribunale, pe senatori n senat, n ecclesia pe membrii ecclesiei, precum si n orice alta adunare care ar fi o
adunare cetateneasca". (Platon, 1974, p.302).

Un mare orator al antichitatii latine, Quintilian (nascut prin anii 30-40 d. Hr., mort n jurul anului 96 d.Hr.), ntelege
termenul discurs "n sensul de vorbire organizata asupra unui anumit subiect", iar din acest punct de vedere,
"discursul este un produs al artei" (Sanda Ghimpu, Alexandru iclea, 1993, p.154-155).
si retorica moderna este nteleasa ca arta de a convinge un auditoriu printr-o argumentatie bogata, bine
structurata, ntr-un stil expresiv, o expunere clara, care sa impresioneze ascultatorii.
Discursul este, deci, comunicarea orala a unui mesaj ntr-o forma unitara, riguros organizata.

n discurs intervin elemente ale comunicarii non-verbale, care pot nuanta transmiterea mesajului, cum ar fi:
gesturile, mimica, accentele, pauzele, tacerile, debitul verbal, repetitiile, modulatiile tonului, ordinea
specifica a cuvintelor, interjectiile, replicile n suspensie, ambiguitatea, elemente interogative si afective,
enunturi incomplete etc., care nuanteaza si coloreaza comunicarea, avnd asupra auditoriului o mare putere
de persuasiune.
Scopul unui discurs oral este acela de a convinge si de a emotiona. Pentru aceasta, vorbitorul trebuie sa
respecte regulile logicii formale (ale gndirii corecte si limpezi), ca si acelea ale procedeelor stilistice, prin
care se realizeaza expresivitatea comunicarii: interogatia si invocaia retorica, exclamatia, apostrofa,
reticenta, suspensia, aluzia, dubitatia, deprecatia etc.
Exista mai multe tipuri de comunicare orala, fiecare cu trasaturile sale caracteristice: interventia,
alocutiunea, toastul si discursul. Interventiaeste exprimarea unui punct de vedere personal, cu argumente,
ntr-o discutie libera. Alocutiunea este o comunicare scurta, ocazionala, spontana, prilejuita de un
eveniment festiv si avnd o mare ncarcatura afectiva. Toastul este un discurs foarte scurt, avnd o formula
de nceput si de sfrsit, prin care se exprima urari, cu prilejul unei mese festive, n cinstea cuiva, prin
ridicarea paharului. Discursul sau cuvntarea este comunicarea prin care se sustine sau se dovedeste
argumentat, n fata unui auditoriu, o problema sau un adevar. Discursurile pot fi: politice, stiintifice,
culturale, solemne(discursul academic, de receptie), ocazionale. Din categoria cuvntarilor cu caracter
academic fac parte conferinta, lectia publica sau prelegerea.
e) Comunicarea de masa
n cazul comunicarii colective, se vorbeste despre comunicarea de masa si, mai nou, despre mass-media
(mijloace de comunicare de masa), concept comentat de noi pe parcursul acestei carti si ntre care nu exista
o suprapunere totala de sensuri.
Trebuie sa facem unele delimitari: cnd avem n vedere obiectul comunicarii, vorbim despre comunicare de
masa, difuzare colectiva, difuzare masiva (masa de mesaje), difuzare de masa (mesaje pentru masa),
informatie (colectiva, masiva sau de masa), adica, n engleza, despre mass communication.
Cnd avem n vedere instrumentele, ntelegem mijloacele, tehnicile de difuzare colectiva, masiva sau de
masa, mijloacele instrumentale sau tehnice de informare colectiva sau de informare de masa, adica, n
engleza, mass-media.
n sfrsit, cnd avem n vedere produsele, adica ansamblul mesajelor destinate unui mare public sau unei
mase socio-culturale, vorbim despre comunicatiile sociale, colective sau de masa, mesaje de difuzare
sociala, colectiva sau de masa, informatiile colective, masive sau de masa, adica, n engleza, mass
communications.
Pentru Gina Stoiciu, "mass-media este o expresie formata din doua cuvinte, n care primul termen mass (de
masa) semnifica un atribut al celui de al doilea, media (mijloace de comunicare)"(Gina Stoiciu, 1981, p.15).

Termenul de baza, este, pentru cercetatoare, media si el semnifica doua lucruri: "pe de-o parte, o tehnologie
specifica de comunicare si, pe de alta parte, un limbaj specific de comunicare" (Gina Stoiciu, 1981, p.15).
n ceea ce priveste tehnologia de comunicare, "ea este specifica n raport cu un canal de comunicare sau
altul: aparatura tehnica necesara unei emisiuni TV nu este aceeasi cu aparatura tehnica necesara realizarii
unui film si este specifica si n raport cu etapele de comunicare. n acest al doilea sens, este vorba mai
degraba de un set de tehnologii si nu de una singura: tehnologiile de elaborare si producere a mesajelor
(camera de luat vederi, banda de nregistrat), mesajele ca purtatoare de informatii (imaginile, sunetele) si
tehnologiile de receptare a mesajelor de catre public (aparatul de radio, televizorul, casetofonul etc.)" (Gina
Stoiciu, 1981, p.15).
Media constituie nu numai un mijloc tehnic al comunicarii, ci si unul de semnificatii. La nivelul comunicarii
interumane, termenul media are si conotatia de limbaj.
Fiecarui canal de comunicare i corespund: un limbaj specific, un cod, o gramatica anume.
Termenul de mass are, n acceptiunea cea mai larga, sensul de public. Dar el mai are si alte acceptiuni:
1.

marimea audientei de care se bucura mijloacele de comunicare moderna (amplitudinea sociala a

mesajului);

2.

simultaneitatea transferului de informatie spre o larga audienta;

3.

societatea de masa, ca tip de societate n raport cu practicarea unui consum cultural de masa;

4.

atributul de masa capata, uneori, un sens peiorativ, acela de gustul maselor (Gina Stoiciu, 1981,
p.16).

n definirea conceptului mass-media, trebuie sa avem n vedere doua aspecte esentiale:

a)

ansamblul de mesaje culturale difuzate pe scara de masa n conditiile civilizatiei tehniciste

(drept continut);

b)

mijloacele tehnice de creare, elaborare si difuzare de mesaje (ca instrumente de comunicare).

Pentru Francis Balle, comunicarea sociala mbraca diferite forme:

"Prima, spontana si neaxiomatizata, pare sa nu se supuna nici unei alte reguli, cu exceptia deprinderii
sociale; ea se nscrie n cadrul relatii-lor interpersonale, fiind limitata, precara, artizanala, spontana si
prescriptiva" (Dictionar de sociologie, 1996, p.60).
La cealalta extrema, comunicarea institutionalizata, caracterizata prin aceea ca "relatiile inter- si
intraorganizationale sunt conduse de institutii: ntre natiuni, ntre orase, ntre ntreprinderi, ntre guvernanti,
n interiorul fiecarei organizatii sociale si n afara lor. Comunicarea institutionalizata defineste regimul
economic, social si politic cu care este nzestrata o societate" (Dictionar de sociologie, 1996, p.60).
Comunicarea de masa se situeaza ntre aceste doua forme de comunicare sociala. "Unicitatea sa tine de recurgerea
la utilizarea tehnicilor cu un grad diferit de sofisticare, accesibile pentru stabilirea si amplificarea dialogului dintre
indivizi sau grupele care o alcatuiesc" (Idem).
Comunicarea de masa, precizeaza Balle, "tine si de natura unei anumite culturi. nsa ea nu are nici
autonomie, nici echivalentul unui principiu constituent; ocupnd numai spatiul lasat vacant de comunicarea
interpersonala si de comunicarea institutionalizata, admitnd n schimb posibilitatea de a le influenta pe
fiecare, ea devine ceea ce si una si cealalta, mpreuna, permit si doresc sa fie" (Idem).

Bernard Voyenne vorbeste despre trei caracteristici ale comunicarii

sociale prin intermediul presei, care o diferentiaza de toate celelalte forme de comunicare, si anume:
a) caracterul instantaneu (sau quasiinstantaneu), pentru ca aduce vesti despre un eveniment aproape
n acelasi timp cu desfasurarea lui sau cu un decalaj foarte mic;
b) permanenta, pentru ca nu cunoaste nici o ntrerupere si jaloneaza istoria n continuitatea ei;
c)

caracterul universal, pentru ca este prezenta peste tot si n orice moment.

"Daca obiectivul presei l constituie schimbul de informatii ntre constiinte (comunicarea), adauga Bernard
Voyenne, se poate spune ca si constiinta colectiva se fundamenteaza, edificndu-se din ce n ce mai mult
prin presa" (Bernard Voyenne, 1962, p. 28).
Un alt cercetator, Roger Clausse, definind presa drept o comunicatie sociala, considera ca aceasta ndeplineste
urmatoarele conditii:
1.

Periodicitate pregnanta (aparitie cotidiana);

2.

Consum imediat, fara ntrziere. Mesajul ziaristic este extrem de perisabil. El trebuie
consumat imediat, altfel si pierde orice savoare.

3.

Eterogenitatea continuturilor efemere si varietatea incoerenta a functiilor. Ziarul este un

amalgam; satisface gusturile cele mai diverse.

4.

Grija pentru actualitate, dominanta si coplesitoare. Totul porneste de la actualitatea imediata si

se reduce la ea. Cotidianul, prin faptele, opiniile, evenimentele, ntmplarile si incidentele sale,
"invadeaza" totul, cuprinde totul, se impune pretutindeni.

5.

Productie-difuzare cu mare densitate pentru o mare si enorma conglomeratie de

persoane: colectivitate n omogenitate, masa n eterogenitate (Roger Clausse, 1972, p.759).

Cercetatorul american H.D. Lasswell, n lucrarea sa Structura si functia comunicarii n societate (1948), a
determinat directiile majore ale cercetarii comunicarii de masa, pornind de la ideea ca, n orice actiune de
comunicare, trebuie sa avem n vedere cele cinci ntrebari fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce
canal? cui? cu ce efect?
Din aceasta perspectiva, fiecare element al actului comunicarii poate fi supus analizei, avnd n vedere cele
doua componente: structura si functia.
Astfel, cine? vizeaza analiza de control, adica studiul emitato-rului, al celui care initiaza si controleaza
procesul comunicarii; ce? vizeaza analiza canalelor de comunicatie, a mediumului (presa scrisa, cinema,
radio, televiziune, video etc.); cui? vizeaza analiza publicului, audienta, modul de receptare a mesajelor; cu
ce efect? vizeaza analiza scopului, a efectelor si a eficacitatii comunicarii.
n esenta, modelul comunicarii, n viziunea lui Lasswell, se reduce la someone says something on
somebody (cineva spune ceva cuiva).
Exista, desigur, si alte opinii. Amintim cteva dintre ele:
I. Lazar precizeaza: "Comunicarea de masa este un proces social organizat. Cei care lucreaza pentru media,
fie ca este vorba de ziar sau de un canal TV, fac parte dintr-o mare ntreprindere care este reglementata si
organizata ca orice alta ntreprindere din societate. Imaginea ziaristului independent, izolat n fata masinii
sale de scris, este la ora actuala depasita. Fiecare jurnalist, fie ca lucreaza pentru un cotidian, pentru radio

sau TV, apartine unui ansamblu de salariati din ntreprinderea respectiva si executa o munca bine definita
n ansamblul unei echipe" (I. Lazar, 1991, p.12).
Georges Friedmann crede ca sub neologismul mass-media se ascunde o noua realitate, n acelasi timp
tehnica, sociala si etica - un nou tip de om este n cauza, care vrea sa se exprime si care ntr-adevar se va
naste.
n alti termeni, se poate spune ca semnul timpului este tocmai timpul semnelor. n tot cazul, multiplicarea si
accelerarea nencetata a semnelor fac urgenta o noua lectura. O lectura critica presupune cunoasterea
progresiva a tehnicii noilor mijloace de comunicare, posibilitatii lor de semnificare, n raport cu mediul
socio-cultural n care ele se desfasoara. (G. Friedmann, 1971, p.V)
Relatia scop-mijloace-efecte este circulara, ceea ce asigura dinamica comunicarii de masa.
Marshall McLuhan reduce paradigma lui Lasswell la doi termeni: ce se spune? (mesaj + mijloc de
comunicare) si cine? (producator + receptor).
El afirma: Societatile se deosebesc ntre ele mai mult prin natura mijloacelor prin care comunica oamenii
dect prin continutul comunicarii. (Marshall McLuhan, 1975)
n sfrsit, ncercnd, la rndul sau, sa stabileasca trasaturile caracteristice ale comunicarii de masa prin
raportarea la comunicarea interpersonala, Denis McQuail ajunge la urmatoarea cuncluzie:
n primul rnd, exista o diferenta fundamentala privind participantii, si anume faptul ca actorii n cazul
comunicarii de masa sunt adesea colectivitati nu indivizi, iar comportamentul pe care trebuie sa-l analizam
are, n consecinta, un caracter colectiv (Denis McQuail, 1999, p.172-173). Comunicarea de masa este
complexa si se desfasoara la scara mare, ea presupune conectarea unor grupuri organizate de producatori cu
persoane care reprezinta auditorii si care sunt tratate drept colectivitati de catre comunicatori, desi ele nu se
considera astfel.
Mijloacele de comunicare de masa sunt numite asa, precizeaza McQuail, n parte pentru ca sunt destinate
reproducerii de masa, n parte pentru ca sunt adecvate comunicarii cu "o masa" de indivizi - un
conglomerat nediferentiat intern de persoane, unite de interesul comun pentru un anumit (tip de) mesaj si
mpartasind o serie de alte trasaturi comune. (Denis McQuail, 1999, p. 172-173).
Colectivitatea sursa (emitatorul) difera de auditoriu, fiind organizata ca un grup de munca, cu o structura de
relatii diferentiata intern, cu o retea de comunicare interna organizata, cu norme si valori comune, cu un
spatiu comun.
Emitatorul si receptorul nu sunt indivizi, asa cum am mai subliniat cu un alt prilej, dar ei nu sunt nici
colectivitati de acelasi tip, ceea ce afecteaza relatia dintre ei.
Organizatia transmitatoare (emitatorul) si cunoaste foarte bine scopurile, audienta, drepturile si obligatiile,
n timp ce receptorii nu au aceeasi perceptie. ntre emitatori si receptori se stabileste o relatie asimetrica,
neechilibrata.
Audienta este lipsita de reprezentare si puterea de a raspunde direct.
A doua deosebire esentiala ntre comunicarea de masa si cea interpersonala este "interpunerea unei
tehnologii complexe de un anume tip; . aceasta tehnologie de produse si difuzare a fost proiectata pentru a
facilita comunicarea ntr-o singura directie. Presa scrisa si audio-vizuala au capacitatea relativ redusa de
feed-back" (Denis McQuail, 1999, p. 174).

A treia deosebire priveste trasaturile tipice ale relatiei dintre transmitator si receptor n procesul comunicarii de masa.
Relatia nu poate fi cu adevarat interactiva. "Participantii se afla la distanta, n sens fizic, si, adesea, social, si initiativa
revine numai uneia dintre parti". (Denis McQuail, 1999, p. 174).
Evenimentului comunicativ i lipseste "caracterul negociabil" al contactelor interpersonale, care face
comunicarea mai deschisa.
Totodata, comunicatorul si auditorul si construiesc fiecare cte o imagine despre celalalt, pe care o modifica
si o ncarca cu stereotipuri, definind n mod diferit situatiile si semnificatiile lor.
n al patrulea rnd, continutul comunicarii de masa este fabricat si multiplicat. "Deoarece mass-media
constituie un sistem relativ deschis, mesajele sunt publice, n sensul ca pot fi receptate de toata lumea, iar
continutul lor priveste subiecte din sfera publica - asa cum sunt evenimentele de larg interes, probleme asupra
carora trebuie sa se exprime opinia publica, persoane care joaca un rol public recunoscut.
n paractica, mass-media reprezinta un mijloc important de definire a problemelor publice, diferite de cele
personale sau cele care stau n atentia expertilor". (Denis McQuail, 1999, p. 175).
Desigur, conceptul de comunicare de masa implica o mare varietate de opinii, de teorii si modele, asupra
carora ne vom opri mai pe larg n capitolele urmatoare. Deocamdata, noi ne-am propus aici, n acest capitol,
doar o ncercare de definire, din mai multe unghiuri, a acestui concept complex, fara de care nu putem
ntelege, n toate nuantele sale, sistemul mass-media pe un plan mai general.