Sunteți pe pagina 1din 8

Unghiul de abordare

Orice text jurnalistic trebuie să aibă un unghi de abordare, o perspectivă prin prisma
căreia sunt privite lucrurile. Alegerea unghiului de abordare presupune să avem clar în
minte care este cel mai important aspect al subiectului. De această alegere va depinde
întreaga organizare a textului.
Unghiul de abordare este considerat “fascicolul care luminează faptele”, “perspectiva din
care sunt ordonate faptele”. Cu alte cuvinte, trebuie să ne decidem ce anume informaţie
punem pe primul plan din setul de informaţii pe care le deţinem. Mai precis, trebuie să
facem diferenţa între ce este esenţial pentru textul nostru şi ce este detaliu.
Reguli:
– unui text trebuie să-i corespundă un singur unghi de abordare. Dacă regula este
încălcată, calităţile textului (claritate, coerenţă, calitatea de a fi complet) se vor pierde.
- unghiul de abordare trebuie să se desprindă chiar din titlu, sau, cel mai târziu din lead.
Cititorul nu va avea răbdarea să citească până la jumătatea articolului ca să-şi dea seama
ce vrea să spună jurnalistul.
Stabilirea unghiului de abordare nu este o operaţiune uşoară, fiindcă ea este
dependentă de mai mulţi factori: multitudinea de aspecte ale subiectului, politica
editorială a instituţiei pentru care scriem, publicul pentru care scriem, indicaţiile şefilor
etc.
Unghiul de abordare este în strânsă legătură cu intenţia autorului. El poate avea una din
următoarele trei intenţii: aceea de a informa, aceea de a argumenta sau aceea de a
persuada.

stire

Ar fi o nebunie să pretindem că putem da o definiţie exactă ştirii. Până acum, jurnaliştii


au dat multe definiţii, însă niciuna nu a reuşit să se impună. Vom încerca să conturăm
totuşi nişte repere.

Ce este ştirea?
1) Ştirea înseamnă informaţie pură. Fără aceasta, niciun ziar nu ar putea avea pretenţia
să existe. Elementul central al unei ştiri îl reprezintă faptele (“ce s-a întâmplat”), nu
opiniile.
2) ABC-ul. Ştirea este răspunsul la câteva întrebări: cine? (a făcut), ce? (a făcut), când?
(a făcut), unde? (a făcut), de ce? (a făcut) şi cum? (a făcut). Fără aceste răspunsuri, nu
putem vorbi de o ştire completă.
3) Nu orice fel de informaţie poate fi o ştire. Ca să fie considerată ştire, informaţia
trebuie să aibă o mulţime de calităţi (news value, newsorthiness). S-a ajuns, prin
consens, la concluzia că noutatea este cea mai importantă calitate a unei ştiri. Tocmai de
aceea, cea mai redusă definiţie a ştirii ar putea fi: ceva despre care am aflat abia acum.
Ştirea e ca îngheţata: dacă n-o mănânci repede, se topeşte.
O caracterizare concisă a ştirii oferă şi francezul Pierre de Noye, care spune că informaţia
de presă trebuie să fie: importantă, interesantă, nouă şi adevărată. Nu putem să ne
mulţumim însă cu această definiţie.
Nu toate ştirile sunt scurte, nu toate textele scurte sunt ştiri
Există o practică printre jurnalişti de a spune că textele scurte sunt ştiri. Este greşit să
credem astfel. Nu trebuie să încadrăm un text într-un gen jurnalistic după lungime. Într-
adevăr, de obicei, ştirile sunt scurte. Dar asta nu ne dă niciun motiv să spunem că toate
ştirile trebuie să fie scurte. Am tratat într-un articol separat diferenţele şi asemănările
dintre genuri.

Cum redactăm o ştire. Piramida răsturnată – cea mai eficientă schemă


Dacă n-ai reuşit să prinzi cititorul cu prima frază, poţi să consideri că ai scris degeaba tot
textul. Primele 30 de cuvinte sunt vitale pentru a câştiga atenţia celui care citeşte.
Tehnica piramidei răsturnate constă în prezentarea celor mai importante informaţii în
chiar introducerea ştirii, după care urmează date explicative, complementare, de context
şi alte detalii.
Redactarea ştirii sub forma piramidei răsturnate este o soluţie adecvată cititorului
modern, mereu sub presiunea timpului, care vrea să afle repede ce s-a întâmplat şi după
aceea, dacă mai are timp, să afle de ce şi cum s-a întâmplat.
Cele trei părţi esențiale ale unei ştiri scrise sub forma piramidei răsturnate:
a) Lead – introducerea sau capul ştirii;
b) Corpul ştirii - dezvoltă introducerea;
c) Final – trebuie să fie memorabil.
Lead-ul (atacul sau primul paragraf) este nucleul informativ esenţial, care sintetizează
principalele informaţii. El trebuie să fie atât informativ cât şi incitativ. În esenţă, lead-ul
trebuie să capteze atenţia cititorului şi să îl invite la lectură.
Corpul ştirii conţine date care explică şi aprofundează introducerea, explicaţiile care
ajută la situarea evenimentelor în context şi o serie de date secundare care întregesc
imaginea faptului. Background-ul îşi are locul tot în această zonă a ştirii.
Finalul fixează în mintea cititorului evenimentul. El trebuie să fie memorabil.
Un element sensibil în această schemă este şapoul. De regulă, nu se foloseşte în ştiri,
însă, în cazul ştirilor de dimensiuni mari, el se impune. Şapoul este un element al titrării.
Conţine mesajul esenţial. El trebuie să fie incitant, să-l facă pe cititor să-şi continue
lectura. Ce trebuie să reţinem este că functionează ca un lead, dar nu înlocuieşte lead-ul
propriu-zis al articolului. O tipologie sumară: informativ – rezumă informaţia,
prezentând doar esenţialul; incitativ – conţine elemente puternice din text şi incită
cititorul la lectură; de prezentare - prezintă interlocutorul sau o motivaţie, este folosit, cel
mai adesea, în cazul interviului; de actualizare – prezintă informaţiile de ultimă oră.
Mai multe despre piramida inversată, într-un articol separat.

Prin ce câştigăm obiectivitate:


- corectitudinea informaţiilor;
- citarea surselor;
- citarea tuturor părţilor implicate într-un conflict (dacă o sursă acuză pe cineva de ceva,
nu dăm ştirea fără să avem şi poziţia celui acuzat);
- evităm să ne spunem opiniile;
- verbe de distanţare (dacă o sursă lansează acuzaţii, folosim verbe precum: “susţine”,
“pretinde”).
Exigenţe ale ştirii:
Coerenţa – nu trebuie să plecăm într-o direcţie şi să ajungem în altă parte. Trebuie să
menţinem aceeaşi linie logică. O ştire trebuie să aibă conţinut unitar. Trebuie să ţinem
cont că fiecare entitate (cuvânt, propoziţie) face parte dintr-un text (ştirea), care trebuie să
comunice, să transmită ceva. Nu trebuie să scăpăm niciodată din vedere acel ceva
(unghiul de abordare).
Concizia – dacă putem spune acelaşi lucru cu mai puţine cuvinte, nu trebuie să ezităm să
o facem. Există o regulă în jurnalism care este formulată astfel: maxim de informaţie cu
minim de cuvinte. Sunt indicate propoziţiile şi frazele scurte.
Claritatea – cititorul trebuie să înţeleagă imediat ce vrem să-i spunem. Nu folosim fraze
ambigue, nu lăsăm loc interpretărilor (scriem ştiri, nu poezii). Nu îl vom determina pe
cititor să meargă la dicţionar să caute sensurile. Limbajul trebuie să fie clar, simplu.

Cum cităm sursele:


Indicarea surselor de informare, în cadrul ştirii, este vitală. Fără surse, nu există ştire.
- Sursa trebuie să apară cel târziu la sfârşitul lead-ului, altfel el nu este complet;
- Sursa completă apare abia în primul paragraf de dezvoltare, ca să nu încărcăm lead-ul.
- Orice personaj de ştire trebuie identificat cu nume şi funcţie (calitatea în care vorbeşte);
- Cititorul nu trebuie să întâmpine greutăţi în a înţelege cine e personajul.

Cum datăm:
Dubla datare este considerată o greşeală. Ştirea ar semăna cu un proces verbal dacă am
data cu ieri, 25 august. Este de ajuns să spunem că evenimentul s-a petrecut ieri.
Este de preferat să folosim la datare formule ca: ieri, azi, mâine, poimâine, peste o
săptămână, săptămâna trecută. Acestea sunt formule uzuale, mult mai uşor de poziţionat
în timp. Publicul nostru este format din oameni normali. Dacă le spunem că un eveniment
s-a petrecut pe 15 iulie îi ajutăm mai puţin decât dacă le spunem că evenimentul a avut
loc acum o săptămână, sau acum cinci zile, sau acum o lună. Evităm să-i determinăm să
apeleze la calendar.

Reţinem, pe scurt, despre ştire:


- Este cel mai concis gen jurnalistic;
- Este un gen de informare;
- Reprezintă relatarea pe scurt a unui fapt sau eveniment;
- Exclude orice opinie a jurnalistului.

Cum pui un titlu bun unui articol

Titlul de presă este poate cel mai consecvent cerşetor de inspiraţie. În fiecare zi,
poate de mai multe ori pe zi, trebuie să alegi un titlu. E greu să fii întotdeauna
inspirat. Şi mai nasol este că nu există vreo formulă magică pentru a alege un titlu
bun, ci doar nişte repere.
Efortul de a pune un titlu ok merită făcut însă. El este cel care face cu ochiul cititorului
grăbit de astăzi. Studiile arată că întâi scanăm informaţia: ne uităm după poze, titluri,
intertitluri, explicaţii foto şi abia apoi decidem să continuăm lectura. E clar, degeaba
avem un articol genial dacă îl omorâm cu un titlu prost.
Experienţa jurnaliştilor a conturat câteva idei, care să-i ajute atunci când au de ales un
titlu. Le voi reda mai jos.
Ca să vorbim despre titlu, hai să vedem mai întâi ce înseamnă el.

Elementele titrării:
1. titlu, care poate avea un supratitlu sau/şi un subtitlu;
2. şapou;
3. intertitluri;
4. explicaţiile foto;
5. titlurile de rubrică.

1. Titlul
Cred că una dintre cele mai importante calităţi ale unui titlu este aceea de a informa, de a-
ţi spune pe scurt despre ce este vorba. El trebuie să fie clar, să conţină mesajul esenţial şi
totodată să fie incitativ, adică să te facă să citeşti textul. Şi, dincolo de toate astea, un titlu
trebuie să fie sincer. Am spus pe scurt ce e cu titlul şi voi detalia mai jos.

Câteva lucruri de care ar fi bine să ţinem cont atunci când dăm un titlu:
Nu alegem niciodată titlul înainte să redactăm textul. Motivul este logic: titlul trebuie să
promoveze textul. Or, dacă nu avem textul, ce să promovăm? Apoi există riscul să
supralicităm textul, să-l forţăm să susţină titlul.
Evităm titlurile prea lungi sau prea scurte. Unii spun că e bine să nu depăşim 7 cuvinte.
Ideea e că titlurile lungi sunt prea obositoare, greu de citit, iar cele prea scurte sunt, de
cele mai multe ori, prea vagi.
Un titlu bun e un titlu clar. Adică un titlu pe care îl poţi înţelege uşor, pentru care nu
trebuie să depui un efort special de decodare. E acel titlu pe care nu ai cum să-l
interpretezi greşit.
Nu minţim sau nu trezim aşteptări false (Relaţia dintre titlu şi text). Un păcat pe care îl
comit de multe ori tabloidele este acela că una anunţă în titlu şi alta spun în text. De
regulă, titlurile sunt eliptice, de genul “Vedeta X, damă de companie”. Titlul e incitant.
Mergi şi citeşti textul, unde afli că de fapt vedeta X e damă de companie într-un film.
Mda… Aici se cam termină interesul de a citi mai departe, eşti dezamăgit că titlul te-a
păcălit să-ţi pierzi secunde preţioase din timpul tău.
Încercăm să nu folosim în titlu cuvinte mai puţin cunoscute. Neologismele, cuvintele
rare, cuvintele abstracte, noţiunile, au şanse mari să nu fie înţelese de către cititori. Din
acest motiv, locul lor nu prea e în titlu.
Folosim cu zgârcenie titlurile interogative. A pune semnul întrebării la finalul titlului
poate să îi trezească celui care citeşte o reacţie de genul: “De ce aş citi un text care mă
întreabă pe mine cum stau lucrurile?”.
Reducem punctuaţia. Nu încărcăm titlul cu puncte de suspensie, prea multe virgule,
semne de exclamare sau alte semne. Curăţăm, pe cât se poate, titlul de punctuaţie.

Tipologia titlurilor
Nu sunt un fan al tipologiilor. În cazul titlurilor, mi se pare absolut inutilă o încercare de
clasificare. Voi reda însă mai jos două dintre tipologiile vehiculate.
Cea mai simplă împărţire a titlurilor o face Michel Voirol (1992, pp.31-34):
- informative – redau pe scurt mesajul esenţial;
- incitative – titlurile şocante;
Totuşi, un titlu bun ar trebui să aibă ambele calităţi: să informeze şi să capteze atenţia.
O altă tipologie este cea propusă de manualul de jurnalism (Mihai Coman, 2001, vol.1):
clasic (informativ); titluri bazate pe jocuri de cuvinte; titluri-citat; titluri care exploatează
valorile stilistice ale unor semne de punctuaţie; titluri care parafrazează; titluri care
utilizează rimele; titluri care folosesc jocuri de litere; titluri interogative sau exclamativ-
imperative; titluri defective de predicat; titluri asociate cu supratitluri şi cu subtitluri;
titluri evazive, care derutează cititorii; alte categorii.
Acum, sincer, cine reţine o tipologie ca aceasta de mai sus şi câţi sunt conştienţi că
aplică, în practică, un anumit tip de titlu sau altul? Da, poate o reţinem pentru examen
A doua zi sigur o uităm.

Supratitlul. Cum îi zice şi numele, supratitlul este pus înaintea titlului. De obicei, el vine
ca o cheie de lectură a titlului. Personal, nu aş recomanda deloc această formulă.
Supratitlul mi se pare că forţează lectura şi că este fără sens să pui un alt mesaj înaintea
mesajului principal, redat de titlu. Prima oară privirea se concentrează pe titlu. Cred că e
cam peste mână, e ca o lectură de la dreapta la stânga.

Subtitlul. Este ceva mai justificat decât supratitlul. Rolul său este acela de a completa
titlul, de a-l explica, dacă putem spune aşa.

În orice combinaţie am folosi supratitlul-titlul-subtitlul, trebuie să avem grijă ca ele să


aibă lungimi diferite, pentru a crea un confort şi un echilibru vizual.

2. Şapoul (chapeau)
Mulţi confundă şapoul cu lead-ul. În esenţă, ele au cam acelaşi rol, de a capta cititorul,
însă sunt elemente diferite. Şapoul este un text de sine stătător, cu propriul înţeles. El
funcţionează ca un promo al textului.
Are, de regulă, un paragraf, maxim două şi este marcat diferit. De obicei, textul este scris
cu bold.
O practică greşită este aceea de a scrie cu bold primul paragraf al textului. În acest
moment, am făcut o combinaţie dezastruoasă între şapou şi lead. Dacă sărim peste şapou
şi începem lectura direct cu leadul, ne blocăm. Ne dăm seama că textul nu are sens dacă
nu citim şi şapoul. Or tocmai ce am spus mai sus că şapoul este un text cu înţeles
autonom, adică trebuie să putem citi textul şi fără să lecturăm şapoul.

3. Intertitlurile
Ce pot să spun despre ele este că sunt vitale. Observăm acest lucru pe Internet, unde
scanăm repede după titluri şi intertitluri atunci când citim ceva. Acest tip de lectură
devine din ce în ce mai prezent şi pe hârtie. Paragrafele nu mai sunt de ajuns în lectura
noastră grăbită pentru a ne orienta. Avem nevoie de elemente care să spargă textul în
blocuri logice pe care să le identificăm rapid. Acestea sunt intertitlurile.
Atunci când apelăm la ele trebuie să avem grijă totuşi să nu exagerăm. Prea multe vor
crea haos şi vor intra intr-o competiţie între ele deloc avantajoasă.

4. Explicaţiile foto (legendele)


Da, şi ele fac parte tot din titrare. De multe ori, oamenii îşi aruncă privirea direct pe
fotografie, înainte să citească titlul. După ce văd fotografia, ei caută să vadă despre ce e
vorba (contextul), iar instinctul este să caute imediat lângă poză. De aceea rolul
explicaţiei foto este crucial şi este perceput ca element al titrării.
Totodată, legendele au şi un rol de întărire a ilustraţiei. Unele poze nu pot fi înţelese fără
să fie explicate sau explicaţia le adaugă valoare. În orice caz, trebuie să ţinem cont că
legenda are un rol important în lectură.

5. Titlurile de rubrică
Ele ne ajută să identificăm uşor categoriile de conţinut. Unii autori bagă aici şi titlurile de
pagini (Actualitate, Financiar, Politic…). Un titlu de rubrică generic este cel al
editorialului. La fel, în cadrul unei emisiuni TV, un titlu de rubrică ne ajută să separăm
conţinutul (de exemplu: Ştiri Sportive, Vremea…). Nu voi insista pe această temă,
deoarece nu este o problemă de care ne lovim curent (titlurile de rubrică se schimbă rar).
În esenţă, le putem privi ca pe nişte “intertitluri” ale produsului (ziar, revistă, site, post de
radio, post TV), având ca “titlu” numele produsului .

Titrarea depinde foarte mult de inspiraţie, însă depinde şi de tipul şi de stilul publicaţiei.
Un tabloid are regulile sale de titrare, bazate pe senzaţional, pe incitare. Un cotidian
serios pune accent pe titluri invormativ-incitative.
Totodată şi formula privind numărul elementelor de titrare depinde tot de stilul
publicaţiei. Unele aleg să folosească combinaţii de tip supratitlu – titlu – subtitlu – şapou
– intertitluri – explicaţii foto, altele merg pe o schemă redusă. Eu cred că sunt de evitat
din combinaţie: supratitlul şi combinaţia subtitlu – şapou (cred că este de ajuns să folosim
doar unul dintre ele).
Prea multe elemente de titrare distrag totuşi atenţia. Aşa că depinde de noi cât de aerisit
va fi textul şi cât de mult îl vor ajuta elementele de titrare.

relatare

Relatarea este ceva mai mult decât o ştire şi ceva mai puţin decât un reportaj. V-aţi prins,
e undeva la graniţă. Spune mai mult decât o ştire, dar mai puţin decât un reportaj.
Dar ce este de fapt o relatare? Este “povestirea” unui eveniment de către un jurnalist, la
care acesta a fost martor. Am pus între ghilimele, pentru că nu este vorba despre o
povestire întocmai (cronologică, mimetică). Este de fapt un rezumat al detaliilor
semnificative ale evenimentului.
Faptul prezentat este actual si de interes pentru public (are valoare de informare), iar
relatarea trebuie făcută detaşat, fără consideraţii personale, la fel ca ştirea.
Reporterul poate relata despre: un război, un accident, o competiţie, o întâlnire, un
spectacol, o bătaie, un scandal, o grevă, un marş, o paradă…

Acum s-o luăm treptat şi să stabilim limitele.


De ce este mai mult decât o ştire?
Cu toate că respectă rigorile de informare ale unei ştiri, relatarea înseamnă ceva mai mult
tocmai pentru că reporterul este neapărat prezent la faţa locului. El prezintă, pe lângă
detaliile strict informative, o notă de autenticitate (acel “Am fost acolo”). Jurnalistul
poate adăuga detalii de atmosferă, deşi nu trebuie să abuzeze de ele.
De ce este mai puţin decât un reportaj?
Asemănarea cu reportajul vine în primul rând de la faptul că prezenţa jurnalistului la faţa
locului este obligatorie. Totuşi, relatarea înseamnă mai puţin decât un reportaj pentru că
este centrată doar pe eveniment, în timp ce reportajul speculează mai mult atmosfera
(culoarea).
În reportaj, jurnalistul poate fi mai mult decât un martor. El poate chiar să fie în mijlocul
acţiunii faptelor despre care scrie (observaţie participativă). Să presupunem că face un
reportaj despre minerit. Poate să încerce să fie pentru o zi miner şi să scrie reportajul prin
prisma propriei experienţe. În relatare, reporterul poate fi doar martor.

Corespondentul special: Un caz aparte, dar elocvent


Sorin Preda (2006, p.158) punctează foarte bine corespondenţa specială drept unul dintre
cele mai bune exemple de relatare:
“Trebuie să facem o distincţie netă între ştiristul de agenţie (harnic şi anonim) şi
corespondentul special. Unul transmite, să zicem, despre câte maşini şi clădiri au fost
incendiate în suburbiile Parisului de către tinerii arabi imigranţi, altul vorbeşte despre
nelămurirea uimită a parizienilor, despre mirosul înecăcios de fum şi gaze lacrimogene
care mai pluteşte încă pe străzile cartierelor mărginaşe.”
Personal, cred că acesta este cel mai bun exemplu de relatare.

Conferinţa de presă, un pseudo-eveniment


Deşi aproape toate lucrările de specialitate tratează conferinţele de presă ca pe un caz
edificator de eveniment-sursă pentru relatare, aş privi rezervat o asemenea abordare.
În primul rând, conferinţele de presă sunt “evenimente” previzibile (adică ştim dinainte
de ele). Apoi desfăşurarea lor e oarecum aceeaşi: cineva vorbeşte despre ceva. Ele sunt de
fapt pseudo-evenimente. Prin rutina lor, devin banale.
Eu cred că, în cele mai multe cazuri, conferinţele de presă pot fi surse cel mult pentru
nişte ştiri. Excepţii sunt doar cazurile în care participanţii fac ceva notabil. De exemplu
un politician îşi iese din fire şi jigneşte un jurnalist din sală… sau jurnalistul care a
aruncat cu pantoful în Bush.