Sunteți pe pagina 1din 4

Funcţiile limbii după Jakobson

1° Funcţia denotativă, referenţială sau cognitivă caracterizează relaţia dintre mesaj şi


contextul lingvistic de referinţă ; asemenea mesaje transmit informaţii în sensul cel
mai larg al acestui cuvânt.

2° Funcţia emotivă sau expresivă este determinată de relaţia dintre destinator şi


conţinutul mesajului, actualizând atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse, colorînd-o
în diferite grade cu o emoţie adevărată sau falsă. Elementele mai accentuat
expresive sunt interjecţiile, emfaza care ţine de intonaţie, dar şi anumite particularităţi
în construcţia mesajului, o anumită selecţie în inventarul de sinonime, folosirea
gradelor de intensitate şi de comparaţie etc. Se poate afirma că funcţia expresivă
este prezentă în aproape toate mesajele, deoarece însăşi alegerea pentru mesaje a
unei formule de construcţie din cele mai simple, mai „reci”, este tot un semn al unei
anumite atitudini a vorbitorului faţa de conţinutul mesajului. Anumite particularităţi de
ritm, debit verbal în emisia mesajului, de mimică şi gesturi care însoţesc anumite
secvenţe, variaţiile de intonaţie etc, demonstrează că, deşi limba este asemănătoare
cu un cod, în realitate ea presupune mai multe coduri.

3° Funcţia conativă sau injonctivă este actualizată de acele elemente ale mesajului
care trimit direct la destinatar, în sensul că locutorul urmăreşte prelucrarea într-o
anumită măsură a colocutorului său, angajarea lui într-un anumit fel în receptarea
mesajului. Expresia gramaticală cea mai frecventa a acestei funcţii este realizată prin
formulele de adresare directă la colocutor cu alocutive (sau pseudoalocutive) în cazul
vocativ, atitudinea injonctivă prin construcţii imperative (cu verbe la modul imperativ
sau forme echivalente cu imperativul), prin enunţuri incantative de urare, adulaţie,
sau peiorative etc. Funcţia conativă îşi găseşte adesea expresia în inserţiunile
incidente care vizează direct colocutorul, îi reglează comportamentul de receptor prin
intervenţiile spontane ale locutorului în anumite momente ale transmiterii mesajului
cu formule de tipul [după cum ştii, aşa cum cunoşti, vezi bine, nu te supăra,
bată-te norocul] etc. Aspectele conative sunt specifice mai ales conversaţiei
curente, dar apar frecvent în textele oratorice ca mijloace specifice de a trimite
permanent mesajul la colocutorul colectiv, pentru a-i prelucra comportamentul faţă de
mesaj.
4° Funcţia fatică, legată oarecum de cea conativă, este expresia relaţiei dintre mesaj
şi contactul lingvistic, dintre destinator şi un mijloc de stabilire a relaţiei de
comunicare, de control, prelungire, restabilire şi întrerupere a acestui contact.
Elementele specifice acestei funcţii sunt, de exemplu, formulele protocolare de salut,
interjecţia alo !, inserţiunile incidente de tipul [(mă) auzi ? ], [(mă) asculţi ? ],
[înţelegi ? ]; tot aşa sunt intervenţiile de tipul [nu mă întrerupe, ai răbdare, lasă-mă
să termin ce am de spus] etc. Enunţuri fatice sunt şi cele de tipul [da, desigur,
bine, înţeleg, fără îndoială, nu mai spune !, ce spui!] etc, cu care colocutorul
intervine în timpul transmiterii mesajului fie pentru a confirma că se află pe recepţie,
fie pentru a-şi manifesta atitudinea faţă de conţinutul anumitor secvenţe ale
mesajului.

5° Funcţia metalingvistică este ilustrată de mesajul care trimite la cod; spre deosebire
de limbajul concret, obiectual, referenţial, metalimbajul transmite cunoştinţe despre
limbaj, adică contextul referenţial al mesajului este chiar codul limbii. Expresia cea
mai clară a funcţiei metalingvistice este însăşi metalingvistica, limbajul gramaticii,
propoziţiile acestei discipline ştiinţifice. Dar funcţia metalingvistică este prezentă în
mod curent în conversaţia obişnuită ca un mijloc de control privitor la folosirea
aceluiaşi cod lingvistic dm partea colocutorilor. Însuşirea limbii materne, a unei limbi
străine sunt procese în care se stabileşte, pentru cei aflaţi în situaţie, dicţionarul şi
gramatica codului limbii, regulile de codificare şi de decodificare. Enunţurile de
definiţie a unor cuvinte, propoziţiile cu nume predicativ realizat prin nume în
nominativ, numeroasele reluări apozitive sînt construcţii ecuaţionale de repertoriu cu
referinţă la cod, încît o distincţie clară între funcţia referenţială şi cea metalingvistica
nu este totdeauna concludentă. Cînd spunem [în prima zi a anului, de întîi
ianuarie, am văzut un program frumos], secvenţa subliniată este o construcţie
apozitivă în care cei doi termeni sînt echivalenţi, fiind coreferenţi, ceea ce înseamnă
că formula este şi un articol al codului lingvistic.

6° Funcţia poetică este definită de Jakobson ca ,, atitudinea faţă de mesaj în sine,


centrarea asupra mesajului ca atare”. Funcţia poetică nu se poate reduce nici pe
departe numai la poezie (după cum nici poezia nu se poate reduce numai la funcţia
poetică a mesajului) şi constă în aceea că pune în evidenţă latura palpabilă a
semnelor lingvistice, adâncind opoziţia fundamentală dintre inteligibil şi perceptibil,
dintre semnul lingvistic ca mijloc de cunoaştere inteligibilă şi obiectele realităţii de
referinţă.

În mesajul cu funcţie poetică relaţia dintre paradigmatic şi sintagmatic se realizează


într-un mod unic, irepetabil, selecţia unităţilor din clasele de ocurenţă şi coocurenţa
lor în construcţie punând în lucrare o prelucrare specială a sinonimiei, omonimiei,
antonimiei etc, încât se poate spune că locutorul elaborează un cod special, un
sistem singular realizat într-un mesaj singular. Lucrul acesta nu trebuie înţeles în
mod mecanic ; în măsura în care un mesaj are funcţie poetică predominantă, el
constituie o construcţie intenţionat elaborată ca deviere, creată sau inventată, care
adaugă ceva la codul existent, este o operaţie de stilizare specifică, aducînd în mesaj
montaje structurale neprevăzute în nici unul dintre codurile preexistente. Acest
adaos, coeficientul de modificare elaborată proprie textului poetic, nu intervine în
raport cu o realitate brută în care s-ar afla stocajul unei neîntrerupte creativităţi, ci în
raport cu elasticitatea codului existent în limitele căruia are loc inovaţia. Astfel, putem
spune Doar izvoarele suspină,/ Pe când codrul negru tace, pentru că am introdus
inovaţia ceva suspină în loc de cineva suspină şi ceva tace în loc de cineva tace,
adică am asigurat compatibilitatea semantică între izvor şi a suspina şi între codru
şi a tăcea prin înlocuirea semului /-Animat/ cu / + Animat /, în componenţa
semantică a celor două substantive. Nu este cazul acum să intrăm în detalii asupra
mecanismului acestor modificări semantice ; menţionăm însă, încă o dată, că funcţia
poetică nu trebuie căutată numai în poezie, deoarece şi în enunţuri ca vara, tot satul
se trezeşte în zori sau se înţeleg din ochi este posibilă o asemenea interpretare.
Mesajul în care funcţia poetică este predominantă are o redundanţă foarte scăzută,
mai ales la nivel semantic, dar nici acest lucru nu este o „normă” a funcţiei poetice,
deoarece şi banalul poate dobândi această virtute funcţională, dacă este folosit 
acolo unde nu ne-am aştepta, adică chiar în poezie, ca în versurile lui Topârceanu :
Nu e chip de dimineaţă/ Să mai baţi trotuarele / Că-ntr-o  clipă îţi îngheaţă /
Nasul şi picioarele!; pe de altă parte însă, secvenţe ca satul se trezeşte, sau se
înţeleg din ochi, deşi par a fi dominate de funcţia poetică, nu au, evident, nici o
legătură cu poezia.

Cele şase funcţii ale mesajului, definite ca atare de Jakobson, constituie una din
numeroasele soluţii propuse acestui aspect al limbii, dar problema numărului şi a
denumirii lor este secundară în raport cu modul în care una sau mai multe dintre ele
se realizează în mesaj. Posibilităţile de coocurenţă în acelaşi mesaj a unor segmente
de construcţie cu funcţii diferite nu sunt nelimitate, ci constituie o anumită ierarhie.
Funcţia referenţială poate domina într-un mesaj în care apare şi funcţia expresivă,
conativă sau fatică ; funcţia poetică poate domina asupra celor referenţială,
expresivă sau conativă, ca în versurile Ce cauţi unde bate luna / Pe-un alb izvor
tremurător / Şi unde păsările-ntr-una / Se-ntrec cu glas ciripitor ? ; dar stabilirea
dominantei este o operaţie interdependentă cu stabilirea funcţiei (sau funcţiilor)
dominate şi, de exemplu, un mesaj dominat de funcţie metalingvistică este
incompatibil cu o funcţie fatică. De asemenea, deşi funcţia poetică nu este proprie
numai poeziei, realizarea ei în mesajul dominat de funcţia referenţială sau de cea
metalingvistică este foarte rară, incidentală, dacă nu total exclusă.

S-ar putea să vă placă și