INSTITUTUL TEOLOGIC ADVENTIST

FACULTATEA DE TEOLOGIE ADVENTISTĂ

SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Comunicarea nonvebală

Prof. univ. dr.

Simona Ștefănescu Student:
Marcu Ioan Gruia

IUNIE 2010
 Comunicarea este baza tuturor relaţiilor noastre. Viaţa personală, viaţa profesională şi o
măsură considerabilă a fericirii noastre depind de felul în care comunicăm. Cu cât reuşim să
comunicăm mai bine, cu atât e mai probabil să avem succes în relaţiile cu familia, cu prietenii sau în
cele de afaceri. Pentru că suntem nevoiţi să intrăm în contact cu oamenii, trebuie să ne facem
înţeleşi, să încercăm să înţelegem ce doresc alte persoane pentru a putea relaţiona cu ele şi pentru a
putea rezolva anumite situaţii de viaţă. Oricât ar părea de ciudat, chiar şi rezolvarea unei probleme
tehnice presupune bune abilităţi de comunicare.
Achiziţionarea unor abilităţi de comunicare înseamnă mai mult decât învăţarea şi aplicarea strictă a
unor reguli. Nu există o reţetă, o formulă magică. O bună comunicare presupune stăpânirea solidă a
cunoştinţelor despre comunicare, dar şi capacitatea de a te adapta caracteristicilor mereu în
schimbare ale partenerului de comunicare. Avem nevoie, aşadar, de cunoştinţe, dar şi de abilităţi de
comunicare.
Înainte de a afla cum funcţionează comunicarea, trebuie să ştim ce este comunicarea.
Comunicarea este procesul de trimitere, receptare şi interpretare a mesajelor prin care noi ne
relaţionăm unii cu ceilalţi şi ne adaptăm la mediul înconjurător. (Robert Smith, 1992)
Virginia Satir descrie ”comunicarea ca pe “o umbrelă uriaşă care acoperă şi influenţează tot ceea ce
se întâmplă” între fiinţele umane. O dată ce fiinţa umană a sosit pe pământ, comunicarea este cel
mai important factor şi singurul care determină ce fel de relaţii realizează ea cu alţii şi ce se
întâmplă cu ea în lume.”
Omul înseamnă comunicare, prin tot ceea ce spune, face, gândeşte şi simte. Chiar din zorii unei zile
obişnuite, de la ritualul igienii zilnice, la rugăciunea de dimineaţă, la firescul unei urări de „Bună
dimineaţa!” adresat persoanelor apropiate sau necunoscute, la vârtejul accelerat al ritmului de la
şcoală sau de la locul de muncă, şi… până la momentele de linişte, relaxare şi somn, oamenii
comunică zilnic, eficient şi ineficient, verbal şi nonverbal, artistic şi ştiinţific.
Pentru ca noi, dascălii , lucrăm cu sufletul şi mintea copilului şi pentru că la vârsta aceasta
copilul
este extrem de sensibil afectiv, suntem obligaţi să utilizăm cele mai diverse forme ale comunicării,
toate având drept scop realizarea obiectivelor propuse. Din practica la clasă am observat că, mai
ales la începutul clasei I, elevii ne “ascultă” mai puţin, fără voia lor, dar ne urmăresc fiecare mişcare
şi îi impresionză modulaţiile vocii, tonul nostru când ne adresăm lor. De aceea apelăm adeseori la
comunicarea nonverbală utilizând tot felul de mişcări pentru a un ne opri din comunicarea verbală şi
a un-i întrerupe cursivitatea.
Iată de ce am considerat necesar, ca în lucrarea de faţă, să prezint câteva aspecte legate de
comunicarea nonverbală.
 Nonverbalul se referă la modul în care privirea, corpul şi gesturile noastre acompaniază
comunicarea propriu-zisă, întărind sau reducând efectele acesteia. In timp ce aspectul verbal şi cel
paraverbal sunt predominant conştiente şi, deci, controlabile, cel nonverbal este inconştient, ceea ce
face ca posibilitatea de a-l controla să fie extrem de redusă. Primal lucru pe care trebuie să-l facem
este să “citim” acest limbaj. De multe ori o anumită comunicare ni se pare neconvingătoare
deoarece sesizarea unor contradicţii între aspectele verbale (prin care putem minţi) şi cele
nonverbale ( prin care, de regulă, nu putem minţi) generează neîncredere. Ca urmare s-au dezvoltat
discipline întregi care abordează aceste aspecte şi care studiază: aspectul fizic, poziţia corpului şi
mişcările corporale, gesturile mâinilor, privirea şi mişcările ochilor, şi chiar îmbrăcămintea şi
bijuteriile care pot fi purtate cu diverse ocazii.
Rafinarea aspectelor nonverbale se realizează pe măsură ce înaintăm în vârstă şi în
experienţă.
Iată câteva din elementele nonverbale care pot releva anumite atitudini din partea
persoanelor cu care interacţionăm:
 Aprobarea este sugerată de “legănarea” corpului, copierea gesturilor, privirea relaxată cu
ochii larg deschişi, mişcări aprobatoare ale capului sau frecarea frunţii, zâmbetul, desfacerea
braţelor şi depărtarea picioarelor.
 Dezaprobarea şi ostilitatea sunt indicate de : aşezarea palmelor în dreptul feţei şi
încrucişarea braţelor şi a picioarelor, atingerea manşetei sau a ceasului de la mâna cealaltă,
apucarea unor obiecte cu ambele mâini, privirea fixă, directă şi încruntată, privirea “piezişă”
sau chiar evitarea contactului vizual, pumnii strânşi, culesul unor scame imaginare de pe
haine, “spionatul” pe deasupra ochelarilor.
 Dominaţia este sugerată de : mâna întinsă cu palma în jos, braţul rigid şi strângerea
puternică a încheieturilor degetelor, etalarea degetului mare ( din buzunar, la vestă sau la
rever), capul dat pe spate, mâinile în şold sau la spate, căutarea unui “podium” sau a unui
scaun cu spătar înalt.
 Evaluarea şi luarea unei decizii sunt sugerate de : palma închisă pe obraz cu arătătorul
întins, mângâierea bărbiei, scoaterea ochelarilor şi introducerea unui braţ al acestora în gură.
 Frustrarea şi atitudinea defensivă sunt indicate de : încleştarea mâinilor şi aşezarea lor în
dreptul feţei, încrucişate pe piept sau în dreptul bazinului, gestul “durerii la ceafă”.

 Indoiala/incertitudinea sunt sugerate de : scărpinarea gâtului, degetele în gură

 Minciuna este indicată de : acoperirea guríi cu palma, chiar când se simulează tusea sau
când
mişcarea este deviată (atingerea nasului, frecarea ochiului şi mutarea privirii în altă parte, ducerea
mâinii la obraz sau la bărbie) trasul de gulerul cămăşii sau al hainei, contractarea pupilelor.
 Plictiseala este sugerată de : palma făcută suport pentru bărbie, bătaia în masă (“darabana”)
şi
tropăitul sau mişcările picioarelor pe podea.
Trebuie făcută precizarea că toate aceste gesturi nu au, de cele mai multe ori, valoare “în sine”
ci doar în
combinaţii şi, evident, în funcţie de situaţie. Este foarte important faptul că 90% din opinia pe care
ne-o construim despre o persoană, sau pe care aceasta şi-o face despre noi, se realizează în primele
90 de secunde ale întâlnirii, timp în care nu poate fi realizat un schimb consistent de replici.
Bibliografie:
1. Şerban Iosifescu, “Managementul educaţional” pentru instituţiile de învăţământ”, Bucureşti,
2001
2. inst. Ana Rugina şi înv. Ana Drăgoi, “Aspect ale comunicării cu elevii din clasa I”,
Invăţământul primar, Nr. 2-3/2003, Editura “Miniped” , Bucureşti