DRĂGHIȚĂ (DOBRE) CRISTINA FLORICA

ANUL I - MISMF
MODUL PSIHOPEDAGOGIC NIVEL II
ANUL I, SEM. I
DISCIPLINA: SOCIOLOGIA EDUCAȚIEI
TITULAR DISCIPLINĂ: Lect. Univ. Dr. TUȘA ENACHE

REFERAT PROGRAM MASTERAT

MODUL PSIHOPEDAGOGIC NIVEL II

ȘCOALA ROMÂNEASCĂ DE SOCIOLOGIE

Sociologia românească este un termen ce se referă la ideologiile și implicațiile

sociologice ce le-au avut anumiți autori români în legătură cu sociologia. Deși au existat
anumite personalități de seamă precum Dimitrie Gusti și Spiru Haret,dar nu numai, ce s-au
implicat în mod fie direct sau indirect, au existat și alții care au activat în acest domeniu al
sociologiei și după numirea sa oficială astfel de către așa numitul tată al acestei științe la nivel
internațional Auguste Comte. În România, la fel ca și în alte state în care sociologia a activat,
putând numi aici în general state vestice precum Franța, Germania ce au adus contribuții
majore sociologiei datorită unor autori ce s-au implicat în cercetarea științelor umaniste, fapt
ce a adus în mod inevitabil la crearea unei științe noi și anume sociologia, au apărut două mari
etape în care putem clasa și sociologia românească dar nu numai. Aceste două mari etape
istorice ale sociologiei sunt sociologia pre-comteiană adică descrierea activității din domeniul
sociologic al diverșilor autori înnainte de numirea sa oficial astfel de către Auguste Comte în
lucrarea sa „Curs de filozofie pozitivă” și după numirea sa oficială numită etapa post-
comteiană. În etapa pre-comteiană putem distinge în sociologia românească autori
precum Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu sau frații Golescu, pe partea cealaltă a baricadei,
deci în etapa post-comteiană avem diverși autori precum Spiru Haret, Dimitrie Gusti, Nicolae
Bălcescu. Unii dintre cei menționați au creat și diverse reforme ale statului român ce au adus
în mod inevitabil la modernizarea și industrializarea româniei ca stat, alții au fost neimplicați
politic însă au creat teorii ce au reușit să facă din sociologia românească o sociologie
independentă de cea imaginată de către alte popoare susținând ideologia cum că România
trebuie să aibă o gândire sociologică independentă față de cea a altor popoare din punct de
vedere întru-cât ceea ce este posibil adaptabil într-o anumită societate ca ideologie, nu este
neapărat nevoie și eficient ca aceste ideologii sociologice să fie implicate și în România.
Pentru a înțelege ce este sociologia românească și cum a avut ea implicații
asupra statului român și a sociologiei în România dar nu numai, trebuie să înțelegem din
punct de vedere etimologic ce înseamnă sociologie. Cuvântul sociologie este o îmbinare de
fapt a două cuvinte din limba greacă „socius” care înseamnă grup, mulțime de oameni și
„logos” care înseamnă cuvânt, știință. Deci ca urmare a acestei îmbinări de cuvinte s-a format
cuvântul sociologie, deci știința ce studiază grupurile. Adăugând acestui cuvânt, cuvântul

1
„românesc” creăm o particularizare naționalizată a acestui domeniu adică limităm cercetările
științifice ideologiile și principiile ce au apărut la nivelul acestei științei doar la partea
românească a acesteia.
Sociologia pre-comteiană sau activitatea sociologică în cadru României înainte de
denumirea acestei științe sub numele de sociologie de către Comte, a avut câțiva autori
notabili precum Dimitrie Cantemir și Nicolae Milescu, ambii aducând vaste contribuții în
acest domeniu. Ținând cont de faptul că acesta trăia în perioada otomană, activitatea
sociologică a lui Cantemir constă în aducerea de noi teorii legate de civilizație în general,
precum cea în care precizează că o dată cu declinul Imperiului Otoman, Rusia și alte state
nord europene sunt în deplină ascendență.
Demararea construcţiei – la început nepremeditată – a acestei şcoli sociologice o
vedem în strânsă interdependenţă cu strategia elitei politice dominante a României Mari de a
realiza, cât mai grabnic, o cultură naţională unitară, omogenă, într-o ţară cu provincii care
înainte de 1918 făceau parte din alte imperii. Întrucât discrepanţa dintre provinciile istorice
era evidentă, mai ales în cadrul culturii
urbane, elita politică a propus o campanie de reconstruire, pornind de la baza „nealterată” a
culturii rurale româneşti1. Principalele instrumente „ofensive” au fost şcoala, biserica şi presa,
susţinute de stat. Într-o proporţie mai mică pot fi incluse aici şi Fundaţiile Regale, respectiv
reţeaua Caselor Naţionale, care, în anii ’20, funcţionau într-un stil haretist alterat2. În această
perioadă se cultiva deja înfiinţarea de muzee de cultură populară ca repere ale artei culte.
Ideologia carlistă a anilor ’30 – înglobând şi strategia construirii culturii naţionale, dar
influenţată de curentul antiparlamentar, antipartinic al epocii – promova un sistem autoritar,
corporatist, dar cu notă specific românească de modernizare culturală şi civilizatoare. După
întoarcerea din exil, în 1930, în condiţiile crizei economice mondiale şi ale crizei
parlamentarismului românesc, Carol al II-lea a adoptat un rol activ în viaţa politică a ţării. Şi,
într-adevăr, regele a procedat de îndată la înfiinţarea unor noi fundaţii pentru finanţarea
cercetării ştiinţifice şi creaţiei literare. În acelaşi an, în octombrie, cu prilejul celei de-a zecea
aniversări a Universităţii clujene, suveranul şi-a anunţat decizia de a înfiinţa la Cluj un Institut
de Cercetări Ştiinţifice „Carol II”. În memoria culturii a rămas drept cea mai cunoscută
ctitorie a lui Carol al II-lea Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”.
Condusă de profesorul Alexandru Rosetti, aceasta îşi propunea să publice lucrări de natură
educaţională sau ştiinţifică şi să încurajeze activitatea creativă ştiinţifică, literară şi artistică
românească; să publice ediţii critice ale clasicilor români; să recompenseze munca literară
prin premii anuale. Premiul Naţional de 100 000 lei se acorda în fiecare an unui scriitor pentru
întreaga sa operă. Premiile pentru tinerii scriitori constau în publicarea scrierilor (alese de un
comitet). În cele 14 serii de volume ale editurii a fost cuprins evantaiul cel mai larg cu putinţă
al posibilităţilor de publicare a elitei literare, artistice şi de ştiinţe socio-umane.
În 1933–1934, schimbarea radicală a atmosferei politice – cauzată de asasinarea
prim-ministrului liberal I.D. Duca – impune modificarea strategiei politice de consolidare a
influenţei suveranului asupra elitei politice prin concentrarea mai apăsată pe construirea
imaginii unui „rege al ţăranilor”. Motivul general al acestei opţiuni l-a constituit faptul
îndeobşte cunoscut că populaţia României era preponderent rurală. Un motiv mai puternic,
dar voalat exprimat, a fost că Mişcarea Legionară, potrivnică regelui, încerca să pătrundă în
mijlocul maselor ţărăneşti. Astfel, toate mijloacele propagandei directe şi indirecte – prin
presa de popularizare, prin programe de ajutorare derulate de Fundaţia Culturală Regală – l-au
prezentat pe Carol al II-lea drept exponent şi apărător al intereselor ţărănimii.
După retragerea guvernului ţărănist al lui Vaida-Voievod în toamna lui 1933, regele, cu un
guvern liberal mai obedient faţă de Curte, a iniţiat o nouă politică de educare a tineretului. La

2
începutul anului 1934 s-a aprobat o serie de măsuri pentru a organiza activitatea extraşcolară a
elevilor şi liceenilor în spiritul dragostei pentru regele Carol al II-lea. Era vorba despre
resuscitarea politicii de tineret promovate sub forma voluntariatului în anii ’20, de Fundaţia
Principelui Carol. Dacă, în anii guvernării ţărăniste taberele de muncă legionare au fost
reprimate, interzise de autorităţi, acum s-a recurs la tactica de contracarare a lor prin iniţierea
unei mişcări de tineret loiale Regelui şi nu Căpitanului. Se încerca satisfacerea unei nevoi de
conducător carismatic şi se considera că tânărul rege Carol al II-lea putea să fie acceptat în
acest rol. Prin aducerea profesorului Dimitrie Gusti în fruntea Fundaţiei Culturale Regale
„Principele Carol” s-a urmărit tocmai acest scop. Numirea ţintea, aparent, exclusiv
revigorarea – în conformitate cu noile cerinţe de educare a satului – activităţii Fundaţiei,
împotmolită în vechea formulă haretistă a misiunilor de luminare a ţăranilor. Era vorba,
desigur, şi de această modernizare, dar, mai mult decât atât, de implicarea pentru prima oară a
studenţilor în această muncă. Nemărturisit, Gusti urmărea valorificarea (şi continuarea)
experienţei campaniilor monografice desfăşurate între anii 1925 şi 1931, prin introducerea
unei noi formule de muncă culturală.

DISTRUGEREA SOCIOLOGIEI ROMÂNEŞTI

Nu există nici în această privinţă o unitate de vederi, dar distrugerea sociologiei
este legată îndeobşte de anul 1948, anul introducerii regimului comunist în România. Sunt
autori care consideră suspendarea Legii Serviciului Social, demisia lui Dimitrie Gusti3 de la
conducerea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” şi nefinanţarea publicaţiilor de
sociologie din toamna lui 1939 ca sfârşitul sociologiei (Stahl, 1981). Într-adevăr, acel
moment, provocat de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, cumulat cu criza internă a
statului a cutremurat instituţia sociologiei, dar în primăvara lui 1940 editarea publicaţiilor a
fost reluată, iar predarea sociologiei nu a fost deloc suspendată (cu excepţia lunilor de haos
ale dictaturii legionare).

În condiţiile războiului, predarea sociologiei a continuat, dar nu au fost întreprinse

cercetări colective sub egida lui Gusti, ajuns între timp preşedinte al Academiei Române. Nu
au lipsit însă micile investigaţii individuale. Singura cercetare colectivă sistematică a fost cea
întreprinsă în zonele de la est de Bug, cu scopul de a identifica comunităţile de români din
Uniunea Sovietică. Din această expediţie, condusă de şeful Oficiului de Studii al Institutului
Central de Statistică, Anton Golopenţia4, au făcut parte tineri sociologi şcoliţi în anii ’30 de
colaboratorii lui Gusti. După întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste, în condiţiile
ocupaţiei sovietice, Gusti a încercat să găsească un modus vivendi cu noile autorităţi, dar
Şcoala sociologică nu şi-a mai reluat activitatea cunoscută dinainte de 1939. Chiar dacă în
anul 1946 Stahl şi Golopenţia au organizat mici cercetări de teren colective, rezultatele
acestora au rămas neprelucrate şi nepublicate. Deşi în aceşti ani postbelici se făcea tot mai
simţită marginalizarea celor care predaseră sociologia la Universitatea din Bucureşti, duritatea
desfiinţării din anul 1948 a surprins membrii Şcolii gustiene.

3
 În vara anului 1948 a avut loc reforma învăţământului, cu ocazia căreia sociologia
a dispărut din programa universitară, iar profesorii au fost epuraţi. În aceeaşi vară a fost
desfiinţată şi Academia Română şi în locul ei a fost înfiinţată Academia Republicii Populare
Române. În această nouă academie de tip sovietic nu au fost reprimiţi mulţi dintre vechii
academicieni, printre care nici Dimitrie Gusti. Ba mai mult, acestuia i s-a retras pensia şi a
fost dat afară chiar şi din propria sa casă. În vârstă şi bolnav, ar fi putut muri de foame, dacă
foştii săi studenţi nu ar fi organizat ajutorarea lui. Dintre foştii membri ai Şcolii sociologice de
la Bucureşti mulţi au fost arestaţi cu sau fără vreun pretext: Anton Golopenţia, Victor
Rădulescu-Pogoneanu5, Mircea Vulcănescu6, Traian Herseni7, Octavian Neamţu8, Lena
Constante9, Harry Brauner10, Gheorghe Retegan11, primii trei chiar au decedat în timpul
detenţiei. H.H. Stahl nu a fost aruncat în închisoare, dar a lucrat cu titulatura de tehnician
desenator la un institut de proiectare.

Totuşi, în timp ce sociologia a fost declarată pseudo-ştiinţă burgheză, există

indicii că vechi monografişti care îşi găsiseră de lucru în cercetarea de folclor şi etnografie, de
statistică, de economie au utilizat spiritul sociologiei, chiar dacă fără a-i pronunţa denumirea.
Dar până la urmă se poate constata că lipsa cultivării publice a sociologiei, hibernarea ei a
constituit o grea lovitură pentru cultura şi ştiinţa din România. Ironia sorţii este că în aceşti ani
de distrugere a sociologiei şi a sociologilor bucureşteni, în fruntea catedrei de materialism
dialectic şi istoric şi de istoria filosofiei de la Universitatea din Bucureşti (care a înlocuit
catedra de sociologie a lui Gusti) a ajuns în 1948 tot un sociolog, fost student al lui Gusti,
militant comunist încă din studenţie, acum important demnitar al statului, Miron
Constantinescu.

PRIMA TENTATIVĂ DE REABILITARE

În încercarea de a zugrăvi o istorie nefardată a reabilitării sociologiei trebuie să
precizăm că cea din 1965 nu a fost singura. De fapt au fost mai multe tentative în acest sens,
iar prima a început cu zece ani mai devreme. După cum se ştie, după moartea lui Stalin în
1953 a început un lung şi lent proces de dezgheţ (şi mai lent în regimul lui Gh. Gheorghiu-
Dej), în care sociologii travestiţi în statisticieni sau economişti încercau să găsească soluţii
pentru a putea valorifica cele învăţate de la profesorul Gusti şi colaboratorii sociologi ai
acestuia. Astfel au fost inventate la Direcţia Centrală de Statistică monografiile economice.
Într-o vreme în care trimiterea la sociologi şi mai ales la gustieni era încă imposibilă,
monografia sociologică a fost luată drept model pentru descrierea situaţiei unor sate.

„Un element pozitiv care reprezintă poate principalul aport al Şcolii sociologice de la
Bucureşti în cercetarea monografică pe teren priveşte concepţia brigăzii complexe
monografice, adică a echipei formată din cercetători cu formaţie ştiinţifică diferită.

4
Valorificând acest element important, Institutul de Cercetări Economice a dat un profil
profesional mai variat echipelor care lucrează în campania din acest an, pe baza
colaborării cu Institutul de Filosofie şi Direcţia predării ştiinţelor sociale din ministerul
Învăţământului şi Culturii. Deşi componenţa echipelor nu a ajuns la nivelul pe care iniţial
ni l-am propus (lipsesc în special unele cadre de geografi şi istorici) totuşi caracterul de
brigadă complexă al echipelor a fost într-o oarecare măsură accentuat.” (Murgescu, 1957)

A DOUA TENTATIVĂ DE REABILITARE

Primul demers – încă discret – pentru reabilitarea lui Dimitrie Gusti a fost efectuat
de Elena Gusti, soţia profesorului, la propunerea şi cu ajutorul lui Paul Stahl22. Pesemne în
cercurile academice se prefigura o prudentă schimbare de atitudine faţă de personalităţi
culturale excomunicate cu un deceniu în urmă. Astfel, cu prilejul pregătirilor pentru
sărbătorirea aniversării de 25 de ani de la fondarea Muzeului satului din Bucureşti, Elena
Gusti la 17 martie 1961 a adresat o scrisoare Comitetului Central al PMR, personal
secretarului CC Leonte Răutu23, cerând ca, în acest moment aniversar, să se consemneze că
această instituţie a fost creată de soţul ei:

„Se împlinesc în luna mai 1961, douăzeci şi cinci de ani de când profesorul Dimitrie Gusti
a creat Muzeul Satului, rod al concepţiei sale despre rolul activ al ştiinţei în viaţa socială.
Printr-o serie de case, cuprinzând gospodării întregi, construite din piese autentice sau
minuţios reconstruite, montate în aer liber, se înfăţişau condiţiile de viaţă materială şi
culturală ale ţăranilor, nu numai sub aspectul lor artistic, ci şi sub acela al muncii de toate
zilele. În anii puterii populare, Muzeul Satului a fost substanţial îmbogăţit, atât ca număr
de case şi ca inventar de obiecte. Dotat cu un personal de tehnicieni, Muzeul Satului
constituie azi una din podoabele Capitalei. Se împlinesc 25 de ani de la înfiinţarea acestui
Muzeu şi ar fi poate momentul să se analizeze dacă n-ar fi potrivit ca Muzeul satului, să
poarte numele creatorului său, ca un semn de recunoaştere a bunei credinţe şi
devotamentului cu care o viaţă întreagă a lucrat pe tărâmul ştiinţei, fapt care a fost avut în
vedere şi atunci când Partidul Muncitoresc Român şi Guvernul scumpei noastre Patrii –
Republica Populară Română, i-au acordat pensia de merit” (Gusti, 1996: 472)

Scrisoarea semnată de Elena Gusti poartă pecetea epocii de trecere de la

dogmatismul sectant stalinist al anilor ’50 la aşa-zisul stil „liberal” al anilor ’60. Porneşte de
la recunoaşterea contribuţiei partidului şi guvernului la dezvoltarea Muzeului satului fondat de

5
Dimitrie Gusti. Îşi exprimă apoi gratitudinea pentru acordarea pensiei de merit Profesorului
(survenit prea târziu, în 1955, anul morţii sale), ca bază pentru solicitarea acordării numelui
lui Dimitrie Gusti instituţiei create de el. Tonul scrisorii trădează o schimbare importantă, de
vreme ce în urmă cu mai puţin de doi ani „Lupta de clasă” anula brutal iniţiativa Institutului
de cercetări economice de realizare a unor monografii economice, tocmai din cauza influenţei
gustiste considerate neavenită în metodologia investigaţiei. Şi, iată, în 1961, adepţii lui Gusti
considerau că pot să înainteze – fără a risca retorsiuni politice sau administrative – propuneri
comitetului central al partidului.

Argumentaţia elaborată de Paul Stahl, unul dintre ultimii studenţi ai lui Gusti,
ataşată scrisorii Elenei Gusti a mers şi mai departe. Pe lângă sublinierea meritelor
Profesorului, recunoscute şi pe plan internaţional, autorul insistă asupra actualităţii unor
metode folosite de echipele îndrumate de acesta:

„Pentru prima dată în lume, în cadrul activităţii sociologice de la catedra şi seminarul de

sociologie al Universităţii din Bucureşti, au fost expuse clar şi sistematic două principii ale
sociologiei moderne, astăzi quasi-universal acceptate:
1. Sociologul nu este un savant „de birou”, ci un cercetător ştiinţific care trebuie să
cunoască nemijlocit societatea în mijlocul căreia trăieşte, folosind toate mijloacele pe care
ştiinţa i le pune la dispoziţie.
2. Cercetarea sociologică trebuie să aibă un caracter complex, sub conducerea sociologului
sau alături de el urmând să lucreze toate specialităţile care pot fi utile: economie politică,
demografia, istoria, medicina, antropologia, antropogeografia, geografia economică şi aşa
mai departe.” (Gusti, 1996:473)

Aceste concluzii ale Argumentaţiei lui Paul Stahl ridică pentru prima dată
problema reintroducerii sociologiei ca ştiinţă a cercetării realităţii sociale, după ultima
excomunicare, cea din 1959. Atunci nu doar Dimitrie Gusti fusese respins ca sociolog
burghez idealist, ci sociologia, în ansamblul ei. Scrisorile din care am citat nu au avut un efect
palpabil nici în cercurile de partid, nici la autorităţile culturale ale Capitalei, de vreme ce, la
sărbătorirea muzeului, numele lui Gusti nu a fost nici măcar pomenit.

Dar dinamica relaţiilor dintre interesele ştiinţifice şi cele de partid erau în acei an
de o mobilitate inimaginabilă. În anul refuzului repunerii în drepturi în mod public a lui Gusti,
în institute ale Academiei se plănuia, încă discret, începerea unor cercetări sociologice. Ca
peste un an să apară în paginile revistei „Contemporanul” un articol al unui autor – e adevărat,
sovietic – foarte tranşant. Sub un titlu-clişeu disonant chiar şi pentru revistă, „Construirea
comunismului şi ştiinţele sociale”, în cadrul unui vehement atac împotriva dogmatismului
6
ideologic al partidului sovietic, autorul subliniază necesitatea începerii cercetărilor
sociologice de teren.

Mult mai semnificativ a fost însă faptul că, în 1962, la Institutul de filosofie,
sectorul de materialism istoric încep investigaţiile de teren sub conducerea lui Mihail
Cernea24. La începutul anilor ’60, când demascarea sistematică a sociologiei era încă în toi,
dar pe de altă parte se arătau semnele unei deschideri spre Occident şi din partea
conducătorilor români, Cernea a încercat utilizarea sociologiei în lămurirea unor teme
fundamentale ale filosofiei marxiste: conştiinţa de clasă a muncitorimii din uzinele din
Bucureşti şi Braşov. Era singurul mod de a introduce sociologia în cercetare fără retorsiuni. A
fost o tentativă temerară, de vreme ce era încă vie amintirea distrugerii primei iniţiative de
resuscitare a sociologiei de către un grup de cercetători ai economiei agrare. Dar pregătirea
acestei investigaţii nu a fost deloc simplă, de vreme ce România nu importa încă din Apus
cărţi de sociologie, şi cu atât mai puţin de metodologie a cercetării în mediul industrial. S-a
procurat cu greu un volum din care tinerii cercetători să înveţe paşii cercetării şi s-a proiectat
investigaţia propriu zisă. Cercetarea nu putea fi demarată şi dusă la bun sfârşit fără prestigiul
Academiei, care a sprijinit efectuarea investigaţiei. A fost o cercetare care a încercat să
respecte regulile sociologiei empirice, s-au utilizat chestionare, s-a făcut eşantion din
populaţia vizată. Din grupul lui Cernea au făcut parte Honorina Cazacu, Gheorghe Chepeş,
Maria Micu (mai târziu Larionescu), Gheorghe Berescu şi Haralambie Ene.

Repornirea sociologiei apare în conştiinţa comună a breslei ca având un punct de

pornire clar în 1965, când la congresul al IX-lea al partidului comunist dogmatismul
ideologiei de partid a fost relativ (şi vremelnic) înmuiat ca să se vorbească de începutul unei
ere de liberalizare a regimului. În acest context noul secretar general al partidului, Nicolae
Ceauşescu, la o plenară de partid din decembrie 1965 a criticat sever politica faţă de ştiinţele
sociale a conducerii precedente. Merită să cităm acest pasaj, fiindcă reflectă maniera în care
noua conducere dorea să se erijeze în postura celui care face dreptate şi introduce
normalitatea:

„În domeniul ştiinţelor sociale şi-au făcut loc fenomene de superficialitate, de îngustime de
vederi şi de vulgarizare a unor teze teoretice, ceea ce a determinat scăderea nivelului
ştiinţific al cercetărilor, tratarea neştiinţifică a unor probleme ale vieţii noastre sociale
aflate în plin proces de transformare revoluţionară, precum şi a unor probleme ale
dezvoltării socialiste contemporane. Nu a fost înţeleasă însemnătatea sociologiei ca ştiinţă
socială, negându-se rolul ei în societatea socialistă. Toate acestea au avut drept rezultat
frânarea gândirii ştiinţifice şi a cercetării în domeniile respective, rămânerea în urmă într-

7
o serie de sectoare dintre cele mai importante ale cercetării ştiinţifice.” (Ceauşescu, 1968:
228-229)

Trecând peste faptul că Nicolae Ceauşescu şi cei care-l sprijiniseră în ascensiune

au făcut parte şi din conducerea veche a lui Gheorghiu Dej, caracterizarea distrugerii unei
ştiinţe, a instituţiilor sale şi chiar şi a destinelor reprezentanţilor săi numai prin
„superficialitate”, „îngustime de vederi” şi „vulgarizare” dă dovadă de o atitudine vecină cu
cinismul. Mesajul din aceste fraze (considerate drept semnal de liberă trecere pentru
sociologie) arăta însă fără echivoc că partidul avea nevoie de sociologie pentru a sprijini
„transformarea revoluţionară” şi rezolvarea „unor probleme ale dezvoltării socialiste
contemporane”, şi nu din cauză că o societate care se pretinde modernă nu-şi poate permite
luxul negării acesteia. Reabilitarea politică a sociologiei prin acest tip de critică a practicilor
vechi ale partidului a fost „tradusă” în fel şi chip de actorii câmpului sociologic mai mult sau
mai puţin virtual al anilor ’60, dar nimeni nu a prevăzut caracterul structural limitat al acestei
deschideri.

Conform mitologiei comunităţii sociologice, „eroul fondator” ar fi fost Miron

Constantinescu, readus în 1965 în conducerea partidului comunist şi cu un scurt trecut de
sociolog din perioada interbelică. S-a construit imaginea conform căreia, prin Miron
Constantinescu, noua sociologie românească va continua „la un nivel superior” tradiţia şcolii
interbelice a lui Dimitrie Gusti. Nu este întâmplător că, chiar şi un sociolog atât de lucid, cum
era profesorul Ioan Mihăilescu28, student şi apropiat al conducerii catedrei de sociologie, a
putut afirma că „din câte am trăit eu şi din câte bănuiesc, pentru că pentru multe nu am
argumente foarte solide, revigorarea sociologiei s-a produs ca urmare a intervenţiilor lui
Miron Constantinescu. Miron Constantinescu i-a pus lui Ceauşescu în gură sociologia şi i-a
băgat termenul într-un discurs.” (Mihăilescu-Rostás, 2007)

În 1964 Şcoala gustiană şi cercetarea sociologiei – oarecum separate – dar sunt

acceptate, apar articole detaliate care recunosc meritele Profesorului şi ale formaţiunii sale în
presa vremii, se organizează sesiuni ştiinţifice în mediul academic. După ce terenul a fost
propagandistic pregătit, apoteoza declarării reabilitării sociologiei şi a lui Dimitrie Gusti a
survenit după Congresul al IX-lea al partidului din 1965, când la plenara mai sus amintită
secretarul general nou ales a denunţat vechea politică a PMR pentru excomunicarea
nejustificată a sociologiei. După acest moment politic n-au început însă demersuri
administrative de punere în practică prin dispoziţii ministeriale, cu numiri etc., ci tatonări, în
primul rând la Facultatea de filosofie de la Universitatea din Bucureşti.

O analiză mai atentă a faptelor arată însă că metehnele repornirii vor vicia întreaga
evoluţie a instituţionalizării sociologiei. Dacă nu poate fi pus la îndoială că cercetarea
sociologică n-a demarat în 1965 şi că nici demersurile de reabilitare a lui Gusti nu au început
8
în anul amintit, atunci se poate pune întrebarea: ce mai rămâne din mitul fondării? Deşi se
consideră că reabilitarea lui Gusti şi a disciplinei sale de către partidul „renăscut” în 1965 au
fost strâns legate, în realitate – cum am arătat – eforturile au fost paralele. Am detaliat acest
proces, dar trebuie menţionat că se poate vorbi încă din 1962 despre contextul prielnic
reabilitării fondatorului de şcoală sociologică. Debutase perioada recuperării tradiţiilor
culturale respinse ca reacţionare în anii cincizeci. Astfel a început republicarea operei lui
Lucian Blaga29, a lui Nicolae Iorga30, a lui Vasile Pârvan31, ca la sfârşitul anilor 1960 să fie
publicaţi şi Constantin Noica32 şi Mircea Eliade33.

Din cele de mai sus se poate vedea clar că sociologia nu a fost reabilitată de
cineva anume, ci după moartea lui Stalin a început un proces lent, cu accelerări şi cu
întreruperi în funcţie de condiţiile de reîntemeiere a sociologiei. Acest proces a fost influenţat
şi de interesele intelectualităţii şi de conflictele din interiorul partidului, dar şi de dinamica
contextului internaţional. Rezultanta acestor interacţiuni a fost o sociologie precar
instituţionalizată, cu legături ambivalente cu trecutul ei interbelic şi contextul comunist.

BIBLIOGRAFIE

 Istoria sociologiei românești, Ștefan Costea, Editura Fundației "România de

Mâine", 2002
 Sociologi români, Ștefan Costea, Institutul de Sociologie (Academia Română),
Editura Expert, 2001
 O istorie orală a Școlii Sociologice de la București, Zoltán Rostás, Editura Printech,
2001
 http://www.cooperativag.ro/o-istorie-nefardata-reabilitarii-sociologiei-romanesti/