Biletul 10

1.Caracterizați instituțiile CECO

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost fondată în 1951 (Tratatul de
la Paris), de Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda pentru a partaja
resursele de oțel și cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european. A
reprezentat aplicarea unui plan dezvoltat de economistul francez Jean Monnet, făcut public
de ministru de externe francez Robert Schuman. A fost promovat intens de Statele Unite.
CECO a devenit fundația pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită
ulterior Comunitatea
Europeană și în final Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht) .
Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, și spre deosebire de Tratatul de
instituire
a Comunității Europene, a avut o durată limitată la 50 de ani. Această organizare economică,
ce ducea la unirea pieţelor naţionale într-o piaţă unică, urmărea atât promovarea producţiei
cât şi creşterea profiturilor în comparaţie cu situaţia menţinerii unor  pieţe ce urmau reguli şi
practici restrictive. Deşi era vorba de o piaţă comună sectorială (limitată la cărbune şi
oţel), ea crea un precedent instituţional de o deosebită importanţă.Prin acest tratat se creau 4
instituţii ale comunităţii:
a) înalta Autoritate, organ internaţional, având sarcina de a degaja şi de a face să prevaleze
interesul comunitar, fiind desemnată de către guvernele celor 6 ţări membre; 
b) Consiliul Special de Miniştri, care era un organ cu caracter interguvernamental;
c) Adunarea Comună, care urma să fie aleasă prin vot universal direct şi care avea sarcina
controlului democratic;
d) Curtea de Justiţie, ca organ jurisdicţional, a cărei sarcină era de a asigura respectarea
normelor  juridice instituite în cadrul comunităţii.
Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951, instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului, este primul pas pe calea integrării europene, dar şi un model de
integrare juridică,instituţiile CECO pregătind instituţiile celorlalte două comunităţi ce se vor
crea peste câţiva ani.
Înalta Autoritate (predecesorul Comisiei Europene) a fost un corp executiv format din nouă
membri care au guvernat comunitatea, cu sediul la Luxemburg. Franța, Germania și Italia au
numit doi membri fiecare Autorității și trei membrii mai mici, fiecare. Acești opt membri
numeau la rândul lor, o a nouă persoană care să fie Președintele Înaltei Autorități.
În ciuda faptului că este numit de comun acord de guvernele naționale, acționând împreună,
membrii și-au luat angajamentul să nu reprezinte interesul lor național și au făcut un jurământ
de a apăra interesele generale ale Comunității în ansamblul său.
Înalta Autoritate ar putea emite trei tipuri de instrumente juridice: decizii, legi care au fost în
întregime obligatorii; recomandări, care au avut obiective obligatorii, dar metodele au fost
lăsate la latitudinea statelor membre; și de avize, care nu au avut nici o forță juridică.

2.Descrieți activitatea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (abreviat APCE) este unul dintre cele două
organe statutare ale Consiliului Europei (organizație internațională dedicată apărării
drepturilor omului, a democrației și a statului de drept). Adunarea Parlamentară alege
judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului.
Adunarea este formată din 318 de parlamentari delegați de către parlamentele naționale ale
celor 47 de state membre ale Consiliului și în general se întrunește de patru ori pe an pentru
sesiuni plenare de o săptămână de la Strasbourg. Adunarea Parlamentară reprezintă forța
motrice a Consiliului Europei. Chiar dacă aceasta cuprinde mai multe voci care reflectă
opinia politică de pe întregul continent, misiunea sa este de a susține valorile comune ale
drepturilor omului, democrației și statului de drept, care reprezintă „patrimoniul comun” al
europenilor. Chiar dacă textele sale nu sunt obligatorii, Adunarea se adresează în numele a
800 de milioane de europeni, iar cele 47 de guverne europene trebuie să dea un răspuns
colectiv. Aceasta este conștiința democratică a unei Europe extinse. Adunarea inițiază tratate
internaționale; dezbate și adoptă recomandări și prezintă orientări Comitetului de Miniștri,
guvernelor naționale și parlamentelor; alege Secretarul General, Comisarul pentru Drepturile
Omului și judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului; asigură un forum democratic
pentru dezbateri și monitorizează alegerile; comitetele acesteia joacă un rol important în
examinarea chestiunilor de actualitate.

3.Cum se mai numește Tratatul de la Lisabona?

Tratatul de la Lisabona (inițial cunoscut ca Tratatul de Reformă) este un tratat internațional

care amendează două tratate care constituie forma bazei constituționale a Uniunii Europene.
Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 și a intrat
în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană
(cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității
Economice Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma). În acest proces,
Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Principalele modificări au fost trecerea de la unanimitatea de voturi la votul cu majoritate
calificată în mai multe domenii din cadrul Consiliului de Miniștri, o schimbare a calcului
majorității, au fost acordate mai multe puteri Parlamentului European formând o legislatură
bicamerală, alături de Consiliul de Miniștri în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
o personalitate juridică consolidată pentru UE și crearea unui președinte permanent al
Consiliului European precum și un Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și
Politica de Securitate. De asemenea, Tratatul a acordat calitate legală Cartei Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene
Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele: Uniunea Europeană va avea
personalitate juridică (până acum doar Comunitatea Europeană avea);uncția de președinte al
Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Președinte al Uniunii”, cu
un mandat de 2 ani și jumătate. Drept primul președinte a fost ales belgianul Herman Van
Rompuy.
va fi înființată funcția de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt
Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă și de securitate; drept prima ministru
a UE a fost aleasă Catherine Ashton, Marea Britanie; numărul de comisari va fi redus cu o
treime; se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Tratatul de la Lisabona, care
a intrat în vigoare la sfârșitul anului 2009, a conferit Parlamentului European noi competențe
de legiferare, punându-l pe poziție de egalitate cu Consiliul de Miniștri în ceea ce privește
procesul decizional legat de ce are de făcut UE și cum se cheltuiesc fondurile. De asemenea,
acest tratat a schimbat modul în care Parlamentul cooperează cu celelalte instituții,
consolidând puterea deputaților în Parlamentul European de a influența numirile în posturile
de conducere ale Uniunii Europene. Datorită acestor reforme, dacă votați la alegerile
europene, puteți avea un cuvânt și mai greu de spus cu privire la direcția spre care se
îndreaptă Europa.
1.Descrieți proiectul francez de creare a Comunității Europene de Apărare între
membrii
CECO.
Succesul primului pas al integrarii europene (constituirea CECO, Comunitatea Europeana a
Carbunelui si Otelului in 1950), dar si pericolul amenintarii sovietice, ca si agravarea
tensiunii internationale provocate de razboiul din Coreea i-au determinat pe europeni sa
initieze procesul de integrare in domeniul apararii. In acelasi timp, fata de pozitia SUA
privind necesitatea inarmarii Germaniei, aliatii din Europa Occidentala au exprimat serioase
reticente; in special Franta se opunea reconstituirii unei armate germane nationale, ceea ce a
condus-o la propunerea crearii unei armate europene, proiect ce-i apare totodata ca fiind
ocazia pentru accelerarea procesului constructiei europene, avand in vedere ca o armata
europeana nu poate fi conceputa fara o comunitate politica .
La originea Comunitatii Europene de Aparare (CEA) sta un proiect francez care nu a
cunoscut o primire tot atat de favorabila ca aceea prezentata de Schuman cu sase luni inainte
privind CECO; totusi, negocierile au inceput la Paris la 15 februarie 1951 intre “cei sase”
membri ai CECO, Marea Britanie refuzand inca o data sa se angajeze in mod direct pe
continent. Dupa discutii dificile s-a ajuns la semnarea, la 27 mai 1952, a Tratatului instituind
CEA, a carei organizare institutionala era insa in regres fata de proiectul francez, dar si fata
de arhitectura structurala a CECO. Principiile de baza ale organizatiei, care ar fi trebuit sa
fie cea de-a doua comunitate europeana, erau: caracterul supranational dat de existenta
institutiilor comune si a bugetului comun; caracterul sau exclusiv defensiv, manifestat ca o
garantie mutuala contra unei agresiuni; non-discriminarea intre membri; principiul integrarii
europene in materie de aparare. Acest ultim punct era cel mai important si cel mai delicat
deoarece pana la CEA, o coalitie grupa armate care ramaneau nationale in esenta lor, in timp
ce integrarea conducea automat la ideea unei puteri politice supranationale; armata nu exista
decat pentru a servi si apara un stat, o armata federala fiind in slujba unui stat federal care, la
momentul respectiv , nu exista in Europa.
Tratatul instituind CEA era un proiect ambitios, fiind o continuare pe un plan superior a
Tratatului de la Bruxelles instituind UEO, Uniunea Europei Ocidentale, o replica fidela a
Tratatului CECO, incercand sa creeze o organizatie supranationala cuprinzand o Comisie, un
Consiliu de Ministri, o Curte de Justitie si o Adunare Parlamentara ; trupele europene erau
direct subordonate unei autoritati militare europene dotate cu puteri proprii, ale carei
competente le reproduce in plan militar pe cele ale Inaltei Autoritati a CECO. Deoarece o
comunitate militara nu ar fi avut un sens fara o similara colaborare in plan politic, in
septembrie 1952 se elaboreaza si un proiect de Tratat instituind Comunitatea Europeana
Politica, organizatie cu caracter general ce ar fi trebuit ca in doi ani sa absoarba CECA si
CEA pentru a asigura subordonarea puterii militare fata de puterea politica.
2. Caracterizați activitatea Autorităților Locale și Regionale din Europa

Adunarea autorităților locale și regionale din zona euromediteraneeană(ARLEM) este

Adunarea reprezentanților aleși la nivel local și regional din Uniunea Europeană și din țările
sale partenere din zona Mediteranei. Ea a fost înființată în 2010 de către Comitetul European
al Regiunilor (CoR), împreună cu asociațiile teritoriale active în acest domeniu, permițându-
le reprezentanților aleși de pe cele trei țărmuri ale Mării Mediterane
 să se exprime în numele autorităților locale și regionale respective la nivel politic,
inclusiv în relația cu UE și cu Uniunea pentru Mediterana (UpM);
 să mențină dialogul politic;
 să promoveze cooperarea interregională.
Care sunt țările implicate? Egipt, Turcia, Algeria, Maroc, Siria (în prezent calitatea sa de
membru este suspendată), Tunisia, Albania, Bosnia și Herțegovina, Israel, Iordania, Liban,
Mauritania, Palestina, Monaco și Muntenegru. În plus, Libia participă în calitate de
observator.
ARLEM urmărește:să ofere o dimensiune teritorială Uniunii pentru Mediterana;să
promoveze democrația locală, guvernanța pe mai multe niveluri și cooperarea descentralizată
pe toate cele trei țărmuri ale Mării Mediterane;să încurajeze dialogul nord-sud și sud-sud
între autoritățile locale și regionale;să promoveze schimbul de bune practici, de cunoștințe și
de expertiză tehnică în domenii care țin de responsabilitatea autorităților locale și
regionale;să promoveze integrarea regională și coeziunea.
Din punct de vedere politic, ARLEM serveşte ca forum pentru dialog politic permanent și
contribuie la activitățile consultative ale CoR prin rapoarte tematice. Totodată, ea reprezintă
autoritățile locale și regionale în cadrul reuniunilor la nivel înalt ale Uniunii pentru
Mediterana.
Prin activitatea sa, ARLEM creează sinergii cu partenerii săi, printre care Uniunea pentru
Mediterana (Declarație de intenție semnată în 2013), asociații europene ale autorităților
locale și regionale care sunt reprezentate în cadrul ARLEM, Congresul Autorităților Locale
și Regionale al Consiliului Europei (statut de observator), Adunarea Parlamentară a UpM
(statut de observator), Fundația Europeană de Formare (Declarație de intenție semnată în
2013) și Comitetul Economic și Social European (statut de observator). Adunarea reunește
membrii ARLEM în cadrul sesiunii sale plenare anuale, cu ocazia căreia sunt adoptate
rapoartele tematice, și în cadrul ședințelor Comisiilor și ale Biroului. În plus, poate organiza
ateliere sau conferințe specifice și poate aprofunda prin studii anumite aspecte specifice.
ARLEM aduce laolaltă 80 de membri și 2 observatori din UE și din țările mediteraneene
partenere. Membrii sunt reprezentanți ai regiunilor sau ai structurilor locale și dețin un
mandat încredințat de o autoritate locală sau regională.
ARLEM este prezidată de doi copreședinți, care reprezintă în egală măsură partenerii
mediteraneeni și UE. Copreședintele din partea grupului partenerilor mediteraneeni este
confirmat de către acesta, prin consens, pentru o perioadă de doi ani și jumătate.
Copreședintele din partea UE este președintele în funcție al CoR. Copreședinții actuali sunt
dl Karl-Heinz Lambertz, președintele CoR, și dl Mohamed Boudra, președintele Asociației
marocane a președinților consiliilor comunale (AMPCC).
Biroul ARLEM definește strategia Adunării și programul său de activitate.
În cadrul Comisiei pentru dezvoltare teritorială durabilă, raportorii ARLEM elaborează
rapoarte tematice cu privire la subiecte din următoarele domenii:
 descentralizare;
 dezvoltare urbană și rurală;
 cooperare culturală;
 societatea informațională;
 migrație și integrare;
 întreprinderi mici și mijlocii;
 comerț;
 dezvoltare durabilă;
 gospodărirea apelor;
 gestionarea deșeurilor;
 energie, în special energia solară;
 transporturi;
 agricultură și turism;
  etc.

Lideri vizionari au inspirat crearea Uniunii Europene în care trăim astăzi. Fără energia şi
motivarea lor, nu am trăi în acest spațiu de pace şi stabilitate pe care îl considerăm ca pe ceva
normal. De la luptători din rezistență până la avocați, părinții fondatori au fost un grup divers
de oameni cu aceleați idealuri: o Europă pașnică, unită şi prosperă. Pe lângă părinții fondatori
prezentați mai jos, există şi mulți alții care au lucrat şi lucrează neostenit pentru proiectul
European, inspirându-l. Această secțiune dedicată părinților fondatori este, prin urmare, în
continuă evoluție.
Konrad Adenauer,Primul cancelar al Republicii Federale Germania, care s-a aflat în fruntea
acestui nou stat din 1949 până în 1963, a schimbat mai mult decât oricine altcineva Germania
postbelică şi cursul istoriei europene. O piatră de temelie a politicii externe a lui Adenauer a
fost reconcilierea cu Franţa. Colaborarea sa cu preşedintele francez Charles de Gaulle a marcat
un moment de cotitură în istoria Europei: în 1963, Franţa şi Germania, odinioară rivale de
neîmpăcat, au semnat un tratat de prietenie care a reprezentat unul dintre cele mai importante
repere ale integrării europene.
Joseph Bech a fost politicianul luxemburghez care a contribuit la înfiinţarea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului, la începutul anilor 1950 şi unul dintre arhitecții principali ai
integrării europene, la sfârșitul aceluiaşi deceniu. Un memorandum comun al grupului de ţări
Benelux a dus la convocarea Conferinţei de la Messina în iunie 1955, deschizând calea către
crearea Comunităţii Economice Europene.
Johan Willem Beyen, om de afaceri şi politician internațional, Johan Willem Beyen a fost un
om politic olandez care, prin propunerea „Planului Beyen”, a adus un suflu nou în procesul de
integrare europeană, la mijlocul anilor 1950. Beyen este unul dintre membrii mai puţin
cunoscuți ai grupului de părinţi fondatori ai UE. Cei care l-au cunoscut l-au admirat pentru
farmecul său, orientarea sa internațională și calitățile sale sociale deosebite.
Winston Churchill, fost ofiţer de armată, reporter de război şi prim-ministru al Marii Britanii
(1940-1945 şi 1951-1955), a fost unul dintre cei care au propus pentru prima dată crearea
„Statelor Unite ale Europei”. Experienţele trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-
au convins că doar o Europă unită poate garanta pacea. Ţelul său era eliminarea pentru
totdeauna a ideilor naţionaliste şi beligerante.
Alcide de Gasperi, un mediator inspirat în sprijinul democraţiei şi libertății în Europa. Din 1945
până în 1953, Alcide de Gasperi, în calitate de prim-ministru şi ministru al afacerilor externe, a
trasat politica internă şi externă a Italiei postbelice. A promovat numeroase iniţiative favorabile
unificării Europei occidentale, lucrând la realizarea Planului Marshall şi creând legături
economice strânse cu alte ţări europene, în special cu Franţa.
Nicole Fontaine, om politic și pedagog, Cea de-a doua femeie care a ocupat funcția de
președinte al Parlamentului European a fost un om politic convingător și o apărătoare devotată
a Europei. Printre altele, a supervizat adoptarea monedei unice. Nicole Fontaine, președinte al
Parlamentului European în perioada 1999-2002, a avut ca obiectiv reformarea metodelor de
lucru ale acestei instituții, cu scopul de a o aduce mai aproape de cetățeni.
Walter Hallstein, a fost primul preşedinte al Comisiei Europene, în perioada 1958-1969, un
european dedicat şi un promotor decisiv al integrării europene. În calitate de preşedinte al
Comisiei Europene, Hallstein s-a implicat în realizarea rapidă a pieţei comune. Marele său
entuziasm şi puterea sa de convingere au servit cauza integrării europene chiar şi după
încheierea mandatului de preşedinte al Comisiei. Pe durata mandatului său, unificarea
europeană a cunoscut progrese remarcabile.
Jean Monnet, forţa unificatoare aflată la originea Uniunii Europene. Consilier pe probleme
economice şi om politic francez, Jean Monnet şi-a dedicat viaţa cauzei integrării europene. A
fost sursa de inspiraţie a planului Schuman, care prevedea unificarea industriei grele a Europei
occidentale. Monnet provenea din regiunea franceză Cognac. După terminarea studiilor, la
vârsta de 16 ani, a călătorit în întreaga lume datorită profesiei sale de distribuitor de coniac şi,
ulterior, de bancher. În timpul celor două războaie mondiale, a ocupat poziţii înalte în domeniul
producţiei industriale, în Franţa şi în Regatul Unit.
Robert Schuman, arhitectul proiectului de integrare europeană. Omul de stat Robert Schuman,
jurist eminent şi ministru francez al afacerilor externe în perioada 1948-1952, este considerat
unul dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene. În colaborare cu Jean Monnet, a elaborat
planul Schuman, celebru în lumea întreagă, pe care l-a prezentat la data de 9 mai 1950,
considerată astăzi data naşterii Uniunii Europene. Planul propunea exercitarea unui control
comun asupra producţiei de cărbune şi oţel, materiile prime cele mai importante pentru
industria armamentului. Ideea de bază era aceea că o ţară care nu deţine controlul asupra
producţiei de cărbune şi oţel nu va avea mijloacele necesare pentru a lupta într-un război.
Paul-Henri Spaak, vizionarul european cu abilități de convingere. Un om de stat european –
aceste cuvinte ar putea rezuma îndelungata carieră politică a belgianului Paul-Henri Spaak.
Paul-Henri Spaak a contribuit în mod semnificativ la elaborarea Tratatului de la Roma. La
conferinţa de la Messina, din 1955, cele şase guverne participante l-au desemnat preşedinte al
comitetului de lucru care a pregătit tratatul.
Biletul 12
1.Descrieți activitatea Comisiei Uniunii Europene

Rol: apără interesul general al UE, propunând acte legislative, asigurând respectarea acestora și
implementând politicile și bugetul Uniunii, Membri: o echipă („colegiul”) de comisari, câte unul
din fiecare țară a UE, Președinte: Jean-Claude Juncker Înființare: 1958 Sediu: Bruxelles (Belgia)
Comisia Europeană este organul executiv al UE, independent din punct de vedere politic. Este
responsabilă cu elaborarea de propuneri de noi acte legislative și cu punerea în aplicare a
deciziilor Parlamentului European și ale Consiliului UE.
Ce face Comisia?
Propune noi acte legislative
Comisia este singura instituție a UE abilitată să propună acte legislative, pe care le înaintează spre
adoptare Parlamentului și Consiliului, având ca scop:
 protejarea intereselor UE și ale cetățenilor săi cu privire la chestiuni care nu pot fi abordate în
mod eficient la nivel național
 soluționarea unor chestiuni tehnice prin consultarea experților și a cetățenilor.
Gestionează politicile UE și alocă fonduri europene
 Stabilește prioritățile de cheltuieli ale UE, împreună cu Consiliul și Parlamentul.
 Elaborează bugetele anuale în vederea aprobării de către Parlament și Consiliu.
 Controlează cheltuielile, care sunt verificate de Curtea de Conturi.
Garantează respectarea legislației UE
 Alături de Curtea de Justiție, Comisia are responsabilitatea de a se asigura că legislația UE se
aplică în mod adecvat în toate statele membre.
Reprezintă UE pe scena internațională
 Se exprimă în numele tuturor țărilor din UE în cadrul instanțelor internaționale, în special în
domeniul politicii comerciale și al ajutorului umanitar.
 Negociază acorduri internaționale în numele UE.

Componență
Conducerea politică este exercitată de o echipă formată din 28 de comisari (câte unul din fiecare
stat membru), în fruntea cărora se află președintele Comisiei. Acesta decide de ce domeniu politic
răspunde fiecare comisar.

Colegiul comisarilor este alcătuit din președintele Comisiei, cei șase vicepreședinți ai săi, inclusiv
prim-vicepreședintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate și 21 de comisari, fiecare responsabil pentru un portofoliu.

Funcționarea cotidiană a Comisiei este gestionată de personalul său (avocați, economiști etc.),
repartizat pe departamente numite direcții generale (DG), fiecare dintre ele ocupându-se de un
anumit domeniu de activitate.

Numirea președintelui
Candidatul este nominalizat de liderii naționali în cadrul Consiliului European, pe baza rezultatelor
obținute la alegerile pentru Parlamentul European. Pentru a fi ales, candidatul propus are nevoie de
sprijinul majorității membrilor Parlamentului.

Alegerea echipei
Candidatul la funcția de președinte îi selectează pe potențialii vicepreședinți și comisari pe baza
sugestiilor primite din partea țărilor UE. Lista persoanelor nominalizate trebuie să fie aprobată de
liderii naționali în cadrul Consiliului European.

Fiecare candidat se înfățișează apoi în fața Parlamentului European, pentru a-și prezenta viziunea și
pentru a răspunde la întrebări. Echipa formată din candidații nominalizați este apoi supusă votului
în Parlamentul European. În cele din urmă, Consiliul European decide, cu majoritate calificată,
numirea în funcție a comisarilor.

Mandatul Comisiei actuale durează până la 31 octombrie 2019.

Cum lucrează Comisia?

Planificare strategică
Președintele definește direcția politică generală a Comisiei, ceea ce le permite apoi comisarilor să
stabilească obiectivele strategice și să elaboreze programul anual de lucru.

Proces decizional colectiv

Deciziile sunt luate pe baza responsabilității colective. Toții comisarii sunt egali în cadrul
procesului decizional și răspund, în aceeași măsură, pentru deciziile luate. Ei nu dețin competențe
decizionale individuale, decât dacă primesc o autorizație specială în anumite situații.

Vicepreședinții acționează în numele președintelui și coordonează activitatea în domeniul lor de

competență, împreună cu mai mulți comisari. Pentru a asigura colaborarea strânsă și flexibilă a
comisarilor, se definesc o serie de proiecte prioritare.

Comisarii îi sprijină pe vicepreședinți în prezentarea de propuneri în cadrul colegiului. În general,

deciziile se iau prin consens, dar se pot supune și votului. În acest caz, este nevoie de majoritate
simplă, fiecare comisar dispunând de un vot.

Direcția-Generală relevantă (condusă de un director-general care răspunde în fața comisarului

competent) se ocupă apoi de chestiunea respectivă. Acest proces conduce la definirea unor proiecte
de propuneri legislative.

Acestea sunt apoi retrimise comisarilor spre adoptare în cadrul reuniunii săptămânale, după care
devin propuneri oficiale și sunt transmise Consiliului și Parlamentului pentru etapa următoare a
procesului legislativ.

Comisia Europeană (EC) este o instituție a Uniunii Europene, responsabilă cu întocmirea

propunerilor legislative, punerea în aplicare a deciziilor, respectarea tratatelor UE și de gestionarea
activității curente a UE.[2] Comisarii depun un jurământ la Curtea Europeană de Justiție din orașul
Luxemburg, făgăduind să respecte tratatele și să fie complet independenți în îndeplinirea
îndatoririlor lor în timpul mandatului.[3]

Comisia funcționează ca un cabinet de guvernământ, format din 28 de membri (informali cunoscuți

sub denumirea de "comisari").[4] Fiecare stat membru al Uniunii Europene are un membru în
Comisie, iar aceștia au obligația de a reprezenta interesele comune ale UE și nu interesele naționale
ale statului din care face parte.[3] Unul dintre cei 28 este președintele Comisiei (în prezent Jean-
Claude Juncker) care este propus de Consiliul European[5] și ales de Parlamentul European.[6]
Consiliul Uniunii Europene nominalizează apoi ceilalți 27 de membri ai Comisiei, de comun acord
cu președintele nominalizat, iar ulterior cei 28 de membri ca un singur corp sunt supuși votului de
investitură a Parlamentului European.[7] Actuala Comisie este Comisia Juncker, care a preluat
funcția la sfârșitul anului 2014, ca urmare a alegerilor pentru Parlamentul European din mai 2014.

Termenul de „Comisie” este folosit fie pentru a-i desemna pe cei 28 de membri ai Colegiului
Comisarilor fie pentru a desemna inclusiv organismele administrative formate din 32.000 de
funcționari publici europeni care sunt împărțiți în departamente numite Directorate-Generale și
Servicii.[8][9] Limbile procedurale (de lucru) ale Comisiei sunt: engleza, franceza și germana.[10]
Membrii Comisiei și "cabinetele" lor (echipele de lucru) au sediul în clădirea Berlaymont din
Bruxelles.

2.Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950)

Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cunoscută și sub

denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un catalog al drepturilor
fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma și intrat în
vigoare pe 3 septembrie 1953. Convenția a fost ratificată de cvasi-totalitatea statelor membre ale
Consiliului Europei, este una dintre construcțiile cele mai noi ale sistemului instituțional
internațional. Convenția și protocoalele sale adiționale apără mai multe drepturi și libertăți
fundamentale ce au ca titulari persoane fizice, privite individual, sau diverse entități sociale, cu
excepția oricăror structuri statale. Printre drepturile inalienabile cuprinse în convenție se
numără:dreptul la viață și dreptul de a nu fi torturat,dreptul de a nu fi ținut în sclavie și dreptul de
a nu fi obligat la muncă forțată,dreptul la neretroactivitatea legii penale.Printre drepturile
condiționale cuprinse în convenție se numără:dreptul la libertate individuală,dreptul la un proces
echitabil,dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și
a corespondenței,libertatea de gândire și conștiință,dreptul la liberă exprimare,dreptul la liberă
asociere,dreptul de proprietate,dreptul la instruire,dreptul la alegeri libere.Comisia Europeană a
Drepturilor Omului este alcătuită din același număr de juriști cu cel al statelor care au ratificat
Convenția și din persoane independente. Comisia poate fi sesizată fie prin unul din statele membre
care denunță "orice nerespectare a deciziilor convenției", fie printr-o reclamație individuală (în
această ipoteză, statul apărător trebuie să fi recunoscut acest drept). Comisia ia hotărâri în privința
posibilității de a admite recursurile. Ea poate căuta împreună cu celelalte părți o rezolvare amiabilă;
dacă nu se găsește o astfel de rezolvare, comisia redactează un raport pentru Comitetul de
Miniștri;Curtea Europeană a Drepturilor Omului care este formată din același număr de avocați
cu al statelor membre din Consiliul Europei, poate fi sesizată în termen de trei luni de la
transmiterea raportului, de Comisie, de orice stat implicat sau, în sfârșit, de indivizii reclamați.
Competența contencioasă a Curții nu se exercită decât față de statele care au acceptat-o ca
obligatorie de drept. Curtea dă sentințe definitive. În cazul în care Curtea nu este sesizată,
Comitetului de Miniștri îi revine dreptul de a decide asupra violării invocate.

3.Cum se mai numește Tratatul de la Lisabona?

Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona (inițial cunoscut ca Tratatul de

Reformă) este un tratat internațional care amendează două tratate care constituie forma bazei
constituționale a Uniunii Europene (UE).[1]
Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 și a intrat în
vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de
asemenea și ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Economice
Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a
fost redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Principalele modificări au fost trecerea de la unanimitatea de voturi la votul cu majoritate

calificată în mai multe domenii din cadrul Consiliului de Miniștri, o schimbare a calcului
majorității, au fost acordate mai multe puteri Parlamentului European formând o legislatură
bicamerală, alături de Consiliul de Miniștri în conformitate cu procedura legislativă ordinară, o
personalitate juridică consolidată pentru UE și crearea unui președinte permanent al Consiliului
European precum și un Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de
Securitate. De asemenea, Tratatul a acordat calitate legală Cartei Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene

Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele:

Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comunitatea Europeană avea);
funcția de președinte al Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Președinte
al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani și jumătate. Drept primul președinte a fost ales belgianul
Herman Van Rompuy.
va fi înființată funcția de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al
Uniunii pentru politica comună externă și de securitate; drept prima ministru a UE a fost aleasă
Catherine Ashton, Marea Britanie.
numărul de comisari va fi redus cu o treime;
se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa
rămân însă în vigoare până în 2014.

Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la sfârșitul anului 2009, a conferit Parlamentului
European noi competențe de legiferare, punându-l pe poziție de egalitate cu Consiliul de Miniștri în
ceea ce privește procesul decizional legat de ce are de făcut UE și cum se cheltuiesc fondurile. De
asemenea, acest tratat a schimbat modul în care Parlamentul cooperează cu celelalte instituții,
consolidând puterea deputaților în Parlamentul European de a influența numirile în posturile de
conducere ale Uniunii Europene. Datorită acestor reforme, dacă votați la alegerile europene, puteți
avea un cuvânt și mai greu de spus cu privire la direcția spre care se îndreaptă Europa.
Biletul 13

1.Explicați esența Tratatelor de la Roma (1957 - 1958). Comunitatea Europeană Economică

(CEE).
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EUROATOM).

Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică
Europeană (EEC) și a fost semnat de Franța, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia și
Luxemburg la 25 martie 1957. Inițial, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a
Comunității Economice Europene. Totuși, Tratatul de la Maastricht l-a amendat eliminând, printre
alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din numele comunității cât și al tratatului. Din acest motiv
tratatul este denumit de cele mai multe ori Tratat de instituire a Comunității Europene sau Tratatul
CE.
În aceași zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA, Euratom) : cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât Tratatul de la
Roma, cât și Tratatul CEEA au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Tratatul inițial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul de la Nisa a încercat să
consolideze toate tratatele într-un singur document, dar Tratatul CE a rămas o secțiune de sine
stătătoare în cadrul acestuia. Deși intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii
Europene a fost un nou pas in direcția integrării europene, luarea majorității deciziilor în cadrul
Uniunii se face încă după baza legală a Tratatului CE, care rămâne principală sursă a legislației
comunitare.
Obiectivul Tratatului de la Roma era integrarea economiei comune, crearea unei piețe comune,
instituirea celor "4 libertăți", excluderea oricărei discriminări naționale. Pentru a funcționa însă,
avea nevoie de un fundament juridic, erau necesare armonizări legislative, astfel, rolul Curții
Europene de Justiție se arăta extrem de important.

2.Explicați rolul Parlamentului European

Parlamentul European este o instituție legislativă a Uniunii Europene (UE) aleasă prin scrutin
direct o dată la cinci ani. Împreună cu Consiliul Uniunii Europene (Consiliul) și cu Comisia
Europeană, exercită puterea legislativă a UE. A fost descrisă ca fiind una dintre cele mai puternice
legislative din lume. Parlamentul este compus din 751 de membri, care reprezintă al doilea cel mai
mare electorat democratic în lume. Începând cu anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin
alegeri generale, libere și secrete. Deși Parlamentul European are puterea legislativă pe care
Consiliul și Comisia nu o posedă, acesta nu are controlul formal asupra inițiativei legislative, cum
de altfel majoritatea parlamentelor naționale al membrilor Uniunii o au. Parlamentul este „prima
instituție” a UE și împarte în mod egal puterile legislative și cele bugetare cu Consiliul. Are, de
asemenea, controlul asupra bugetului UE. În cele din urmă, Comisia Europeană, organul executiv
al UE, răspunde în fața Parlamentului. În special, Parlamentul alege președintele Comisiei, și
aprobă (sau respinge) numirea întregii Comisii. Poate forța, ulterior, Comisia (consiliul de comisari
europeni) să demisioneze prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.[6] Președintele Parlamentului
European este Antonio Tajani, ales în 17 ianuarie 2017.
Ultimele alegeri la nivel european au fost alegerile din 2014. Parlamentul European are trei sedii
oficiale – Bruxelles (Belgia), Luxemburg și Strasbourg (Franța). Parlamentul European este un
organism legislativ al UE, ales în mod direct, cu responsabilități bugetare și de control. Membri:
751 de deputați (membrii Parlamentului European)
Președinte: Antonio Tajani, noile alegeri vor avea loc în perioada 23-26 mai 2019.
Înființare: în 1952, ca Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului; în 1962,
sub denumirea de Parlamentul European; primele alegeri directe au avut loc în 1979
Sedii: Strasbourg (Franța), Bruxelles (Belgia), LuxemburgParlamentul European este organismul
 cu puteri legislative al UE. Este ales direct de cetățenii UE, o dată la 5 ani. Cele mai recente alegeri
au avut loc în iunie 2014.

3. Numiți și explicați simbolurile Uniunii Europene

Uniunii Europene îi sunt asociate mai multe simboluri, cel mai cunoscut dintre acestea fiind
cercul de stele galbene pe fond albastru.
Pe acest site sunt prezentate şi alte simboluri europene, printre care imnul şi mottoul european.
 Drapelul european
Melodia care simbolizează UE este un extras din Simfonia a IX-a compusă în 1823 de Ludwig
Van Beethoven, compozitorul care a decis să transpună în muzică versurile poemului „Odă
bucuriei”, scris de Friedrich von Schiller în 1785.

Imnul simbolizează nu numai Uniunea Europeană, ci Europa în sens mai larg. Poemul „Odă
bucuriei” exprimă viziunea idealistă a lui Schiller, care își dorea ca toți oamenii să se
înfrățească - viziune împărtășită și de Beethoven. În 1972, Consiliul Europei a transformat
„Oda bucuriei” în propriul său imn. În 1985, liderii europeni l-au adoptat ca imn oficial al
Uniunii Europene. Fără cuvinte, în limbajul universal al muzicii, acest imn dă glas idealurilor
europene de libertate, pace și solidaritate. Imnul european nu își propune să înlocuiască
imnurile naționale ale țărilor membre, ci să celebreze valorile lor comune. Imnul este
interpretat în cadrul ceremoniilor oficiale la care este reprezentată Uniunea Europeană și, în
general, la diferite evenimente cu caracter european.
Sărbătoriți Ziua Europei la instituțiile UE. Acestea își deschid porțile pentru public în zilele de
4 mai (la Bruxelles), 9 mai (la Luxemburg) și 19 mai (la Strasbourg).
Evenimente și activități pentru toate vârstele vor fi organizate și de birourile locale ale UE din
Europa și din întreaga lume.
Ziua porților deschise este ocazia perfectă de a descoperi ce rol joacă instituțiile europene în
viața dumneavoastră. Vizitați-le sediile și participați la acțiuni speciale, cum ar fi dezbaterile
publice și vizitele ghidate.
La Bruxelles și Strasbourg tema de anul acesta este configurarea viitorului Europei. Alegerile
europene din 23-26 mai vă dau șansa de a-i desemna pe cei care vor lua deciziile importante cu
repercusiuni în viața noastră de zi cu zi.
Mottoul Uniunii Europene, „Uniţi în diversitate”, a fost folosit pentru prima dată în anul 2000.
Acesta arată că europenii s-au unit pentru a promova pacea şi prosperitatea, acceptând totodată
să-şi deschidă spiritul către culturile, tradiţiile şi limbile atât de diverse ale continentului nostru.

Biletul 14
1.Scopul creării Asociației Europene a Liberului Schimb
Asociația Europeană a Liberului Schimb a fost înființată în 1960 prin semnarea Convenției de
la Stockholm. Scopul inițial al acestei organizații internaționale era de a elimina taxele vamale
asupra produselor industriale în comerțul dintre statele membre. Prin convenția AELS, statele
AELS au stabilit o zonă de liber-schimb pentru comerțul mărfurilor. Convenția a fost
completată ulterior printr-un acord de integrare economică pentru sectorul de servicii. Spre
deosebire de UE însă, AELS nu este o uniune vamală, ceea ce înseamnă că fiecare stat membru
AELS poate stabili în principiu liber taxele vamale și politica comercială externă privind state
terțe (non-AELS). Membrii fondatori au fost Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de
Nord, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Elveția și Portugalia. Finlanda a devenit membru
asociat în 1961 (devenind membru cu drepturi depline în 1966), iar Islanda în 1970. Regatul
Unit și Danemarca intră în Comunitatea Europeană în 1973 (împreună cu Irlanda, încetând prin
urmare să fie membre AELS. Portugalia a părăsit de asemenea AELS pentru a intra în
Comunitatea Europeană în 1986. Liechtenstein se alătură AELS în 1991, interesele sale fiind
reprezentate până atunci de Elveția. În 1995 Austria, Suedia și Finlanda devin membre UE și
părăsesc AELS.
Membrii actuali (2012) ai Asociației Europene a Liberului Schimb sunt: Islanda, Liechtenstein,
Norvegia și Elveția.

2.Descrieți Convenția pentru Prevenirea Torturii a CoE

Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante. Text amendat în conformitate cu prevederile Protocolului Nr. 1 (STE Nr. 151) şi Nr. 2 (STE
Nr. 152) care au intrat în vigoare la 1 martie 2002
În data de 28 septembrie 1983, Adunarea Consultativă a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea
971 (1983) privind protecţia deţinuţilor împotriva torturii şi a pedepselor sau tratamentelor nemiloase,
inumane sau degradante. În acest text, Adunarea a recomandat, în special, Comitetului Miniştrilor să
adopte proiectul Convenţiei europene pentru protecţia deţinuţilor împotriva torturii şi a pedepselor
sau tratamentelor nemiloase, inumane sau degradante, care a fost anexat recomandării.
În ianuarie 1981, Adunarea a adoptat Recomandarea 909 (1981) privind Convenţia internaţională
împotriva torturii, în care ea făcea referire la activitatea întreprinsă în cadrul Naţiunilor Unite şi
recomanda Comitetului Miniştrilor să invite guvernele statelor membre să grăbească adoptarea şi
implementarea proiectului Convenţiei împotriva torturii elaborat de Comisia pentru drepturile omului
a Naţiunilor Unite. De asemenea, Adunarea a invitat guvernele statelor membre reprezentate în
Comisie să facă tot posibilul pentru a se asigura că aceasta din urmă va acorda o atenţie specială
proiectului facultativ al Protocolului la Convenţie (propus de Costa Rica), imediat după ce însăşi
proiectul Convenţiei a fost supus Consiliului economic şi social al Naţiunilor Unite.
Tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante sunt interzise de legea naţională şi de
câteva instrumente internaţionale. Totuşi, experienţa a arătat că este nevoie de măsuri internaţionale
mai eficiente şi considerabile, în special pentru a întări protecţia persoanelor private de libertate. 13.
În cadrul Consiliului Europei, sistemul de supraveghere stabilit de Convenţia pentru protecţia
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, la 4 noiembrie 1950, a obţinut rezultate importante. Se
consideră că acest sistem, care se bazează pe plângerile individuale sau ale statelor care susţin că au
loc încălcări ale drepturilor omului, poate fi în mod util completat de un mecanism extrajudiciar de
natură preventivă, a cărui sarcină ar fi examinarea tratamentului aplicat persoanelor private de
libertate, cu scopul de a întări, dacă este cazul, protecţia acestor persoane împotriva torturii şi a
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. 14. Pentru aceste motive prezenta Convenţie
stabileşte un Comitet abilitat să viziteze orice loc aflat în jurisdicţia Părţilor, unde persoanele sunt
private de libertate de către o autoritate publică.

3.Este UE un stat federal de tipul SUA? Argumentați

Federalismul european ca teorie politică s-a născut ca o reacție la naționalismul radical care, în
opinia teoreticienilor federaliști, ar fi fost una din cauzele celor două războaie mondiale. Teoria
lor pornea de la presupusa ideea a slăbirii și compromiterii politice a statului-națiune. Printre
cei mai cunoscuți federaliști pot fi menționați : Denis de Rougemont, Henri Brugmans, Altiero
Spinelli, Joscha Fischer etc.
Statul federal pe care aceștia doreau să-l construiască se baza pe o logică instituțională
suprastatală, pe o constituție europeană care să dea esența unei identități europene. Ĩn centrul
sistemului instituțional se afla un Parlament European, numit la acea vreme Adunare
Constituantă (a Europei) care trebuia să pună în funcțiune celelalte structuri instituționale ale
presupusei Federații. Construcția federalistă ar fi, în primul rând, una politică.
Federalismul poate fi definit drept un sistem de organizare administrativă în care puterea se
împarte între guvernul central și statele membre, ambele nivele de putere derivându-și printr-un
Parlament (suprastatal) puterea de la cetățeni, în mod direct. Federația, la rândul ei, ar
reprezenta un stat suveran, în care puterea este partajată între autoritatea federală, centrală și
autorități locale, regionale. Ea presupune existența unui guvern federal, cu puteri în domeniul
politicii externe și de securitate, dar și a unor guverne locale, cu putere în domeniul educației,
culturii etc. Există o singură monedă și o constituție scrisă, care reprezintă baza legală a
federației, fără, însă, a anula (total) existența altor constituții în statele membre. Potrivit
acesteia, sunt separate puterile în stat între diferitele nivele de guvernare, iar modificarea
prevederilor sale nu necesită aprobarea în unanimitate de către statele membre, ci doar
îndeplinirea unei majorități.[1] Ideea federalismului european nu este totuși preluată sau inclusă
în programele lor politice de nici un mare partid din Europa. Doar mici și izolate partide
cochetează cu ea.
Argument 1: Transformarea Uniunii Europene într-un stat federal ar întări situația economică și
politică actuală
în primul rând, Europa federală, în situația punerii în pericol a securității ar putea înfrunta
posibile amenințări. Acest lucru s-ar și datora ieșirii de sub hegemonia militară a SUA, care
este in vârful conducerii NATO în prezent. In al doilea rând, situația economică a UE s-ar
îmbunătăți. Odată cu globalizarea, statele naționale au fost nevoite să reducă din taxele
necesare pentru a asigura calitatea serviciilor publice și a comerțului bunurilor.Stabilirea
taxelor la acelasi nivel ar asigura echilibrul și uniformizarea pietei.

Argument 2: Uniunea Europeană întrunește deja parte din caracteristicile unei federații
Scopul existenței Uniunii Europene, anume promovarea cooperării între statele din continent,
este dependent de stabilirea unui set de reguli și trăsături comune, cât și a unor instituții precum
Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiție și Curtea
Europeană de Conturi. Toate aceste instituții comunitare lucrează având la baza un set de valori
comune stabilite prin diverse regulamente și tratate. Pasul principal care a dus la apropierea
Uniunii de o federație este adoptarea monedei unice ,euro, care facilitează schimburile
economice și resusține eliminarea granitelor.
Argument 1: Riscul pierderii identității naționale
Crearea unei Uniuni Europene federale nu se rezumă doar la existența unor instituții și monede
unice, ci și la înlăturarea granițelor dintre tări, deci a pierderii specificului și formarea unui
amalgam de tradiții. Acest aspect este facilitat deja de globalizare. Filmele de la Hollywood,
Valentine’s Day, muzica, sunt doar câteva dintre elementele americane care s-au impus în
ultimii ani în multe alte ţări, în defavoarea produselor culturale echivalente din ţările respective.
Biletul 15
1.Tratatul de la Bruxelles (1965 - 1967) – Tratatul de fuziune a executivelor celor trei
comunități.
Tratatul de la Bruxelles sau Tratatul de fuziune, a fost un tratat european care a reunit
cele trei organisme executive ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO),
Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom) și Comunității Economice Europene într-
o structură instituțională unică.
Tratatul a fost semnat în Bruxelles la 8 aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Acesta a
stabilit că Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene ar trebui să înlocuiască Comisia și
Consiliul Euratom, precum și Înalta Autoritate și Consiliul CECO. Deși fiecare comunitate a
rămas independentă din punct de vedere juridic, ei au împărțit instituțiile comune (înainte de
acest tratat, au făcut parte deja din Parlamentul European și Curtea Europeană de Justiție) și au
fost cunoscute împreună ca Comunitățile Europene. Acest tratat este privit de unii ca fiind
începutul real al Uniunii Europene moderne.
Cunoscut și sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică
a Comunităților Europene”, tratatul de la Bruxelles a avut drept obiectiv înființarea unor
structuri unice pentru cele 3 Comunități Europene: Consiliul de miniștri (organ de decizie)
și Comisia Europeană (organ executiv).
2.Explicați esența Convenției pentru Protecția Minorităților a CoE
 Statele membre ale Consiliului Europei şi celelalte state semnatare ale prezentei convenţii-
cadru,
considerând că scopul Consiliului Europei îl constituie realizarea unei unităţi mai strânse între
membrii săi în vederea salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor care reprezintă
patrimoniul lor comun,
considerând că unul dintre mijloacele pentru atingerea acestui obiectiv constă în salvgardarea şi
dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
dorind să dea curs Declaraţiei şefilor de stat şi de guvern ai statelor membre ale Consiliului
Europei, adoptată la Viena la 9 octombrie 1993,
fiind hotărâte ca pe teritoriile lor respective să protejeze existenţa minorităţilor naţionale,
considerând că bulversările istoriei europene au arătat că protecţia minorităţilor naţionale este
esenţială pentru stabilitatea, securitatea democratică şi pacea Continentului,
considerând că o societate pluralistă şi cu adevărat democratică trebuie nu numai să respecte
identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a fiecărei persoane aparţinând unei
minorităţi naţionale, dar şi, deopotrivă, să creeze condiţii corespunzătoare care să le permită să-
şi exprime, să păstreze şi să dezvolte această identitate,
considerând că realizarea unui climat de toleranţă şi dialog este necesară pentru a permite
diversităţii culturale să reprezinte o sursă, dar şi un factor, nu de divizare, ci de îmbogăţire a
fiecărei societăţi,
considerând că realizarea unei Europe tolerante şi prospere nu depinde numai de cooperarea
dintre state, ci necesită şi cooperarea transfrontalieră între autorităţi locale şi regionale, cu
respectarea Constituţiei şi a integrităţii teritoriale a fiecărui stat,
ţinând seama de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
de protocoalele sale,
ţinând seama de angajamentele privind protecţia minorităţilor naţionale conţinute în convenţiile
şi declaraţiile Naţiunilor Unite, precum şi în documentele Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, în special cel de la Copenhaga din 29 iunie 1990,
fiind hotărâte să definească principiile care trebuie respectate şi obligaţiile care decurg din
acestea, pentru a asigura, în statele membre şi în celelalte state care pot deveni parţi la prezentul
instrument, protecţia efectivă a minorităţilor naţionale şi a drepturilor persoanelor aparţinând
acestora, în cadrul statului de drept, cu respectarea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii
naţionale,
fiind hotărâte să aplice principiile enunţate în prezenta convenţie-cadru prin legislaţia naţională
şi politici guvernamentale corespunzătoare,
au convenit asupra celor ce urmează:
TITLUL I
ART. 1
Protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor şi libertăţilor persoanelor aparţinând acestora
face parte integrantă din protecţia internaţională a drepturilor omului şi, ca atare, constituie
domeniul de cooperare internaţională.
ART. 2
Dispoziţiile prezentei convenţii-cadru vor fi aplicate cu bună-credinţă, într-un spirit de
înţelegere, toleranţă şi cu respectarea principiilor bunei vecinităţi, relaţiilor prieteneşti şi
cooperării între state.
ART. 3
1. Orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul să aleagă liber dacă să fie
tratată sau nu ca atare şi nici un dezavantaj nu poate rezulta dintr-o asemenea alegere ori din
exerciţiul drepturilor legate de aceasta.
2. Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale pot exercita drepturile şi libertăţile ce decurg
din principiile enunţate în prezenta convenţie-cadru, individual sau în comun cu alţii.
3.Este UE o organizație interguvernamentală de tipul ONU? Argumentați
Uniunea Europeană (UE) este o uniune politică și economică a 28 de state membre situate în
principal în Europa.[4][5] Are o suprafață de 4.475.757 km2 și o populație estimată de aproximativ
513 milioane. UE a dezvoltat o piață unică internă printr-un sistem standardizat de legi care se
aplică în toate statele membre. Politicile UE vizează asigurarea liberei circulații a persoanelor,
bunurilor, serviciilor și capitalurilor în cadrul pieței interne, [6] adoptarea legislației în domeniul
justiției și afacerilor interne și menținerea unor politici comune privind comerțul,
[7]
 agricultura[8] pescuitul și dezvoltarea regională.[9]Pentru călătoriile în spațiul Schengen, controlul
pașapoartelor a fost eliminat.[10] O uniune monetară a fost înființată în 1999, a intrat în vigoare în
2002 și este compusă din 19 state membre ale UE care utilizează moneda euro.  toate cele 28 de
țări ale UE au indicele dezvoltării umane foarte ridicat conform Programul Națiunilor Unite pentru
Dezvoltare. În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace.[15] Prin politica externă și de securitate
comună, UE a dezvoltat un rol în relațiile externe și apărare. Uniunea întreține misiuni diplomatice
permanente în întreaga lume și este reprezentată în cadrul Națiunile Unite, Organizația Mondială a
Comerțului, G7 și G20. Datorită influenței sale globale, Uniunea Europeană a fost descrisă ca o
superputere emergentă.
UE operează printr-un sistem hibrid de luare a deciziilor supranaționale și interguvernamentale și
în conformitate cu principiul atribuirii (care spune că UE poate acționa numai în limitele
competențelor care îi sunt atribuite de către țările UE în tratate pentru atingerea obiectivelor
stabilite în acestea). Legile formulate de instituțiile UE sunt adoptate într-o varietate de forme. În
general, ele pot fi clasificate în două grupuri: cele care intră în vigoare fără a fi necesare măsuri
naționale (regulamente) și cele care necesită în mod specific măsuri naționale (directive).

Biletul 16
1.Modificările aduse tratatelor comunitare prin Actul Unic European (1986 - 1987).
Actul Unic European (AUE) modifică Tratatele de la Roma, în vederea relansării
procesului de integrare europeană şi a realizării pieţei interne. Acesta modifică regulile de
funcţionare a instituţiilor europene şi extinde competenţele comunitare, mai ales în
domeniul cercetării şi dezvoltării, al mediului şi al politicii externe comune.

NAŞTERE

AUE, semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986 de către nouă state membre şi la 28

februarie 1986 de către Danemarca, Italia şi Grecia, este prima modificare importantă a
Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE). Acesta a intrat în
vigoare la 1 iulie 1987.

Principalele etape care au condus la semnarea AUE sunt:

Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 19 iunie 1983Acest text, elaborat pe baza planului
realizat de Hans Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe şi de
omologul său italian, Emilio Colombo, este însoţit de declaraţiile statelor membre privind
obiectivele vizate în domeniul relaţiilor interinstituţionale, al competenţelor comunitare şi
al cooperării politice. Şefii de stat şi de guvern se angajează să reexamineze progresele
înregistrate în aceste domenii şi să decidă dacă este posibil să le încorporeze în Tratatul
privind Uniunea Europeană.
Proiectul de tratat privind instituirea Uniunii EuropeneLa solicitarea deputatului italian
Altiero Spinelli, se formează o comisie parlamentară pentru afaceri instituţionale în
vederea elaborării unui tratat care să înlocuiască Comunităţile existente cu o Uniune
Europeană. Parlamentul European a adoptat proiectul de tratat la 14 februarie 1984.
Consiliul European de la Fontainebleau din 25 şi 26 iunie 1984Inspirându-se din Proiectul
de tratat al Parlamentului, un comitet ad hoc compus din reprezentanţi personali ai
şefilor de stat şi de guvern şi prezidat de senatorul irlandez Dooge a examinat aspectele
instituţionale. Raportul Comitetului prezidat de M. Dooge invită Consiliul European să
convoace o Conferinţă interguvernamentală pentru a negocia un tratat cu privire la
Uniunea Europeană.
Cartea Albă despre piaţa internă din 1985Comisia, la solicitarea preşedintelui său,
Jacques Delors, publică o Carte Albă care identifică 279 de măsuri necesare pentru
realizarea pieţei interne. Cartea propune un calendar şi data limită de 31 decembrie 1992
pentru realizarea acesteia.
Consiliul European de la Milano din 28 şi 29 iunie 1985 propune convocarea unei
Conferinţe interguvernamentale (CIG) care se deschide pe durata preşedinţiei
luxemburgheze, la 9 septembrie 1985 şi se încheie la Haga, la 28 februarie 1986.

OBIECTIVE

Principalul obiectiv al AUE este de a relansa procesul de construcţie europeană, în

vederea realizării pieţei interne. Aceasta părea dificil de realizat pe baza tratatelor
existente, mai ales din cauza procesului decizional din cadrul Consiliului, care impunea
votul cu unanimitate în domeniul armonizării legislative.

De aceea, Conferinţa interguvernamentală care a condus la AUE a avut un dublu

mandat. Pe de o parte, era vorba de încheierea unui tratat în domeniul politicii externe şi
de securitate comune şi, pe de altă parte, de un act care modifica Tratatul CEE, mai ales
în ceea ce priveşte:

procedura de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului;

puterile Comisiei;
puterile Parlamentului European;
extinderea competenţelor Comunităţilor.
STRUCTURĂ

Actul Unic European este constituit dintr-un Preambul, din patru titluri şi dintr-o serie
de declaraţii adoptate în timpul Conferinţei.

Preambulul prezintă scopurile fundamentale ale tratatului şi exprimă voinţa statelor

membre de a transforma totalitatea relaţiilor dintre ele în vederea instituirii unei Uniuni
Europene. Preambulul precizează, de asemenea, caracterul unic al Actului, care reuneşte
dispoziţiile comune privind cooperarea în domeniul politicii externe şi al Comunităţilor
Europene. De asemenea, subliniază cele două obiective ale revizuirii tratatelor, şi anume
„să îmbunătăţească situaţia economică şi socială prin aprofundarea politicilor comune şi
prin urmărirea de noi obiective” şi „să asigure o funcţionare mai bună a Comunităţilor”.

Titlul I cuprinde dispoziţiile comune privind cooperarea politică şi Comunităţile

Europene. Titlul II este consacrat modificărilor tratatelor de instituire a Comunităţilor
Europene, iar Titlul III cooperării europene în domeniul politicii externe. Titlul IV
cuprinde dispoziţiile generale şi finale.
CONTRIBUŢIILE TRATATULUI – MODIFICĂRI INSTITUŢIONALE

Pentru a înlesni realizarea pieţei unice, Actul Unic prevede creşterea numărului de
domenii în care Consiliul poate adopta deciziile cu majoritate calificată în locul
unanimităţii. Acest lucru uşurează procesul de adoptare a deciziilor, evitând blocajele
inerente căutării unui acord unanim între 12 state membre. Unanimitatea nu mai este
necesară pentru luarea măsurilor privind realizarea pieţei interne, cu excepţia măsurilor
privind fiscalitatea, libera circulaţie a persoanelor şi drepturile şi interesele lucrătorilor
salariaţi.

AUE instituie Consiliul European, oficializând astfel conferinţele şi reuniunile la nivel

înalt dintre şefii de stat şi de guvern. Competenţele acestui organ nu sunt, totuşi,
precizate. Consiliul European nu are putere de decizie, nici putere de constrângere, în
raport cu celelalte instituţii.

Puterile Parlamentului au fost consolidate prin introducerea avizului conform al

Parlamentului, în cazul încheierii tratatelor de asociere. În plus, Actul Unic instituie
procedura de cooperare, care consolidează poziţia Parlamentului în cadrul dialogului
interinstituţional, dându-i posibilitatea unei duble lecturi a legislaţiei propuse. Domeniul
de aplicare a acestei proceduri rămâne totuşi limitat la cazurile în care Consiliul decide cu
majoritate calificată, cu excepţia politicii de mediu.

Actul Unic clarifică dispoziţiile existente privind competenţele de execuţie. Articolul 10

modifică articolul 145 din Tratatul CEE. Astfel, în regulă generală, Consiliul delegă
Comisiei competenţele de execuţie a actelor. Consiliul nu îşi poate rezerva competenţa de
execuţie decât în cazuri specifice. AUE face posibilă instituirea unui Tribunal de Primă
Instanţă (TPI). Toate cazurile pot fi transferate acestui Tribunal, cu excepţia hotărârilor
preliminare supuse de statele membre sau a chestiunilor preliminare.

CONTRIBUŢIILE TRATATULUI - MODIFICĂRI POLITICE

Articolul 8A defineşte în mod clar scopul Actului Unic, care este instaurarea progresivă a
pieţei interne pe durata unei perioade care se încheie la 31 decembrie 1992. Piaţa internă
este definită drept „spaţiul fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, a
persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată conform dispoziţiilor prezentului
tratat”.

În ceea ce priveşte capacitatea monetară, Actul Unic nu permite instituirea unei politici
noi, dar inserează prevederi referitoare la capacitatea monetară. Convergenţa politicilor
economice şi monetare se regăseşte în cadrul competenţelor existente.

Politica socială este deja reglementată de Tratatul CEE, dar Actul Unic introduce două
articole noi în acest domeniu. Articolul 118A din Tratatul CEE autorizează Consiliul,
care decide cu majoritate calificată în cadrul procedurii de cooperare, să adopte dispoziţii
minime pentru a promova „îmbunătăţirea mediului de muncă, pentru a proteja sănătatea
şi securitatea lucrătorilor”. Articolul 118B din Tratatul CEE atribuie Comisiei misiunea
de a dezvolta dialogul social la nivel european.

Actul Unic instituie o politică comunitară de coeziune economică şi socială pentru a

contrabalansa efectele realizării pieţei interne asupra statelor membre mai slab dezvoltate
şi pentru a reduce disparităţile de dezvoltare între regiuni. Intervenţia comunitară se face
prin intermediul Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) şi a
Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER).

În ceea ce priveşte cercetarea şi dezvoltarea tehnică, articolul 130F din Tratatul CEE
stabileşte drept obiectiv „consolidarea bazelor ştiinţifice şi tehnologice ale industriei
europene şi dezvoltarea competitivităţii sale internaţionale”. Pentru aceasta, Actul Unic
prevede crearea unor programe-cadru multianuale adoptate de Consiliu în unanimitate.

Preocupările privind protecţia mediului la nivel comunitar erau deja menţionate în

Tratatul de la Roma. Actul Unic introduce trei articole noi (articolele 130R, 130S şi 130T
din Tratatul CEE), care permit Comunităţii „conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea
calităţii mediului, contribuie la protecţia sănătăţii persoanelor şi utilizarea prudentă şi
raţională a resurselor naturale”. Se precizează faptul că intervenţia Comunităţii în
domeniul mediului are loc doar dacă această acţiune poate fi realizată mai bine la nivel
comunitar decât la nivelul statelor membre (principiul de subsidiaritate).

Articolul 30 prevede ca statele membre să facă eforturi pentru a elabora şi aplica o

politică externă comună la nivel european. În acest scop, ele se angajează să se consulte cu
privire la problemele de politică externă care ar putea prezenta interes pentru securitatea
statelor membre. Preşedinţia Consiliului este responsabilă pentru iniţierea, coordonarea
şi reprezentarea statelor membre faţă de state terţe în acest domeniu.

AUE: BILANŢ ŞI PERSPECTIVE

AUE a permis transformarea, la 1 ianuarie 1993, a pieţei comune în piaţa unică. Prin
crearea de noi competenţe comunitare şi prin reforma instituţiilor, AUE deschide calea
integrării politice şi a uniunii economice şi monetare, care vor fi instituite prin Tratatul
de la Maastricht privind Uniunea Europeană.

MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI

Tratatul privind Uniunea Europeană, numit „Tratatul de la Maastricht” (1992) Tratatul

de la Maastricht reuneşte într-un singur ansamblu, denumit Uniunea Europeană, cele trei
Comunităţi (Euratom, CECO, CEE) şi cooperările politice instituţionalizate în domeniul
politicii externe, al apărării, al poliţiei şi al justiţiei. Acesta redenumeşte CEE, care devine
CE. În plus, acest tratat instituie uniunea economică şi monetară, introduce noi politici
comunitare (educaţie, cultură, cooperarea pentru dezvoltare, coeziunea) şi extinde
competenţele Parlamentului European (procedura de codecizie).
Tratatul de la Amsterdam (1997) Tratatul de la Amsterdam a permis extinderea
competenţelor Uniunii prin instituirea unei politici comunitare a ocupării forţei de
muncă, prin transferul unei părţi din materiile care intrau anterior sub incidenţa
Cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, prin măsuri menite să apropie
Uniunea de cetăţeni şi prin posibilitatea unei cooperări mai strânse între anumite state
membre (cooperări consolidate). Acesta extinde procedura de codecizie şi votul cu
majoritate calificată la noi domenii, simplifică şi renumerotează articolele din tratate.
Tratatul de la Nisa (2001) Tratatul de la Nisa este consacrat în cea mai mare parte
„reminiscenţelor” de la Amsterdam, şi anume problemelor instituţionale privind
extinderea şi care nu au fost soluţionate decât parţial în 1997. Este vorba despre
componenţa Comisiei, despre ponderarea voturilor în cadrul Consiliului şi despre
extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta a înlesnit utilizarea
procedurii de cooperare consolidată şi a eficientizat sistemul jurisdicţional.
Tratatul de la Lisabona (2007)Tratatul de la Lisabona introduce vaste reforme
instituţionale. Acesta elimină vechea arhitectură instituţională introdusă de Tratatul de la
Maastricht şi înlocuieşte Comunitatea Europeană cu Uniunea Europeană. Acesta
introduce, de asemenea, modificări semnificative privind modul de funcţionare al
instituţiilor europene, procesul decizional şi repartiţia competenţelor între UE şi statele
membre. Obiectivul este îmbunătăţirea procesului de adoptare a deciziilor într-o Uniune
extinsă, cu 27 de state membre. Tratatul de la Lisabona modifică, în plus, numeroase
politici interne şi externe ale UE. Acesta permite în primul rând instituţiilor să legifereze
şi să ia măsuri în domenii politice noi.
Prezentul tratat a fost modificat de asemenea prin următoarele tratate de aderare:

Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei (1994), Acest tratat creşte numărul
statelor membre ale Comunităţii europene de la douăsprezece la cincisprezece.
Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei,
Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei (2003) Acest tratat creşte numărul statelor membre
ale Comunităţii Europene de la cincisprezece la douăzeci şi cinci.
Tratatul de aderare a Bulgariei şi României (2005). Acest tratat creşte numărul statelor
membre ale Comunităţii Europene de la douăzeci şi cinci la douăzeci şi şapte.

2.Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. Scurt istoric

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este o organizație internațională
pentru securitate. Se concentrează asupra prevenirii conflictelor, administrării crizelor și
reconstrucției post-conflictuale. Este formata din 57 de țări participante din Europa,
Mediterană, Caucaz, Asia Centrală și America de Nord, acoperind spațiul emisferei nordice "de
la Vancouver la Vladivostok".
Organizația a fost creată în 1973 sub numele de Conferința pentru Securitate și Cooperare în
Europa (CSCE). Negocierile privind crearea unei grupări de securitate europene datează încă
din anii 1950, însă Războiul Rece a împiedicat obținerea unor progrese substanțiale până în
noiembrie 1972 la Helsinki. Recomandările rezultate în urma negocierilor, "Carta Albastră", au
conferit fundația practică pentru crearea unei conferințe în trei faze, procesul Helsinki. CSCE s-
a deschis în Helsinki pe 3 iulie 1973 cu participarea reprezentanților din 35 de țări. Faza I a
constat în atingerea unui consens în privința Cartei Albastre. Faza a II-a a fost faza de lucru,
desfășurată la Geneva din 18 septembrie 1973 până în 21 iulie 1975. Rezultatul Fazei a II-a a
fost Actul Final de la Helsinki, semnat de către 35 de țări participante în ultima fază, a III-a, ce
a avut loc la Helsinki între 30 iulie și 1 august 1975.

Modul de lucru pentru îmbunătățirea relațiilor și implementarea Actului de la Helsiki a fost

discutat și aprobat într-o serie de ședințe desfășurate la Belgrad (4 octombrie 1977 - 8 martie
1978), Madrid (11 noiembrie 1980 - 9 septembrie 1983), și Viena (4 noiembrie 1986 - 19
ianuarie 1989).

Prăbușirea Cortinei de Fier a necesitat schimbare rolului CSCE. Carta de la Paris pentru Noua
Europă, semnată pe 21 noiembrie 1990 a marcat începutul schimbării. La 1 ianuarie 1995,
numele organizației a fost schimbat în OSCE.

Pe 19 noiembrie 1999, la Istanbul, OSCE a încheiat un summit de două zile apelând la

stabilitate politică în Cecenia și adoptând o Cartă pentru Securitatea Europei.

După ce un grup de 13 senatori democrați americani au înaintat o petiție secretarului de stat

Colin Powell în care cereau intervenția unor observatori electorali străini la alegerile
prezidențiale din Statele Unite, președintele Bush a invitat OSCE să trimită observatorii.
3.Câte state au aderat la moneta euro
Moneda euro este dovada cea mai tangibilă a integrării europene: aproape 341 de milioane de
oameni o folosesc în fiecare zi, ceea ce o face să fie a doua cea mai utilizată monedă din lume.
Avantajele sale sunt evidente pentru orice persoană care călătorește în străinătate sau face
cumpărături on-line pe site-uri din alte țări ale Uniunii.

Țările care folosesc moneda euro

În prezent, euro (€) este moneda oficială a 19 din cele 28 de state membre ale UE.
Deși toate țările din UE fac parte din uniunea economică și monetară (UEM), 19 dintre ele și-
au înlocuit monedele naționale cu moneda unică, euro. Aceste țări formează zona euro.
Pentru a adopta moneda euro, statele membre ale UE trebuie să îndeplinească așa-numitele
criterii de convergență.

Aceste condiții economice și juridice obligatorii au fost convenite în Tratatul de la Maastricht

în 1992 și sunt cunoscute și sub denumirea de „criteriile de la Maastricht”. Toate statele
membre ale UE, cu excepția Danemarcei și a Regatului Unit, trebuie să adopte moneda euro și
să adere la zona euro, odată ce sunt pregătite să îndeplinească aceste criterii.

Tratatul nu specifică un calendar anume pentru aderarea la zona euro, ci lasă la latitudinea
statelor membre să-și dezvolte strategiile care să conducă la îndeplinirea criteriilor de
convergență.

Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană decid împreună dacă o țară candidată la
aderarea la zona euro îndeplinește sau nu condițiile necesare. După evaluarea progreselor
înregistrate în raport cu criteriile de convergență, cele două instituții își publică concluziile în
propriile rapoarte. Acestea trebuie apoi ratificate de Consiliul ECOFIN, după consultări cu
Parlamentul și cu șefii de stat. Dacă avizele sunt favorabile, procesul de adoptare a monedei
euro poate demara.
Biletul 17
1.Desemnați modificările aduse prin Tratatul de la Maastricht (1992 - 1993) – Tratatul
creării Uniunii Europene. Caracterizați cei trei piloni

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost semnat

de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht,
reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea
Comunității Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene. Tratatul de la
Maastricht reprezintă o etapă esenţială în cadrul construcţiei europene. Prin instituirea
Uniunii Europene, prin crearea unei uniuni economice şi monetare şi prin extinderea
integrării europene la noi domenii, Comunitatea intră într-o dimensiune politică.

Conştiente de evoluţia integrării europene, de extinderile viitoare şi de necesitatea

modificărilor instituţionale, statele membre au introdus în tratat o clauză privind
revizuirea. În acest scop, articolul N prevede convocarea unei Conferinţe
interguvernamentale în 1996.

Această conferinţă a condus la semnarea Tratatului de la Amsterdam în 1997.

MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI

Tratatul de la Amsterdam (1997) Tratatul de la Amsterdam permite extinderea

competenţelor Uniunii şi instituirea unei politici comunitare a ocupării forţei de muncă,
transferul unei părţi din materiile care intrau anterior sub incidenţa Cooperării în
domeniul justiţiei şi a afacerilor interne, măsuri menite să apropie Uniunea de cetăţeni,
posibilitatea unor cooperări mai strânse între anumite state membre (cooperări
consolidate). Pe de altă parte, acesta extinde procedura de codecizie, precum şi votul cu
majoritate calificată şi simplifică şi renumerotează articolele tratatelor.
Tratatul de la Nisa (2001) Tratatul de la Nisa este consacrat în special „reminiscenţelor”
de la Amsterdam, şi anume problemelor instituţionale cu privire la extindere, care nu au
fost soluţionate în 1997. Este vorba despre componenţa Comisiei, despre ponderarea
voturilor în Consiliu şi despre extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate
calificată. Acesta simplifică utilizarea procedurii de cooperare consolidată şi
eficientizează sistemul jurisdicţional.
Tratatul de la Lisabona (2007)Tratatul de la Lisabona introduce vaste reforme
instituţionale. Acesta elimină vechea arhitectură instituţională introdusă de Tratatul de la
Maastricht şi înlocuieşte Comunitatea Europeană cu Uniunea Europeană. Acesta
introduce, de asemenea, modificări semnificative privind modul de funcţionare al
instituţiilor europene, procesul decizional şi repartiţia competenţelor între UE şi statele
membre. Obiectivul este îmbunătăţirea procesului de adoptare a deciziilor într-o Uniune
extinsă, cu 27 de membri. Tratatul de la Lisabona modifică, în plus, numeroase politici
interne şi externe ale UE. Acesta permite în primul rând instituţiilor să legifereze şi să ia
măsuri în domenii politice noi.
Prezentul tratat a fost modificat de asemenea prin următoarele tratate de aderare:

Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei (1994), care creşte numărul statelor
membre ale Comunităţii Europene la cincisprezece.
Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei,
Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei (2003) Acest tratat creşte numărul statelor membre
ale Comunităţii Europene de la cincisprezece la douăzeci şi cinci.
Tratatul de aderare a Bulgariei şi României (2005).Acest tratat creşte numărul statelor
membre ale Comunităţii Europene de la douăzeci şi cinci la douăzeci şi şapte.
Primul pilon (supranațional-federație)
Comunitățile Europene (CE)
Politica agricolă comună
Uniune vamală și Piața internă
Politica în domeniul conncurenței , Subvenții de stat
Politică structurală
Politică comercială
Uniunea Economică și Monetară
Cetățenia europeană
Educație și Cultură
Cercetare și Mediul înconjurător
Rețele transeuropene
Sănătate
Protecția consumatorului
Politică socială
Politica comună de imigrație
Politica în domeniul azilului
Protecția frontierelor
Al doilea pilon (interguvernamental-confederație)
Politica externă și de securitate comună (PESC)
Politica externă:

Cooperare
Menținerea păcii
Observatorii electorali și Trupele comune de intervenție
Drepturile omului
Democrație
Asistența acordată statelor terțe
Politica de securitate:

Politica europeană de securitate și apărare

Dezarmarea
Aspectele economice ale dezarmării
Sistemul european de securitate
Al treilea pilon (interguvernamental-confederație
Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (JAI)
Trafic de droguri și Trafic de arme
Trafic de carne vie
Terorismul
Infracțiuni împotriva minorilor
Crimă organizată
Corupție, coruptibilitate și înșelăciune
2.Enumărați funcțiile Președintelui în exercițiu a OSCE

3.Care stat în iulie 2013 a devenit membru a UE

Comisia Europeana a dat, vineri, unda verde aderarii Croatiei la Uniunea Europeana la 1 iulie
2013, anunta AFP. Croatia va deveni, astfel, cel de-al 28-lea stat membru al Uniunii Europene
si a doua tara din fosta Iugoslavie, dupa Slovenia, care adera la forul comunitar. Propunerea
Comisiei trebuie avizata, acum, si de celelalte 27 de state membre. "Croatia are deschis drumul
de a deveni cel de-al 28-lea stat membru al Uniunii Europene, daca acest termen propus de
Comisie va fi aprobat si de Consiliu (Consiliul ministrilor europeni este Guvernul UE)", a
aratat presedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, intr-un comunicat.
Croatia va deveni si a doua tara din fosta Iugoslavie, dupa Slovenia, care devine membru al
Uniunii Europene (Slovenia a aderat la UE in 2004).
Nogocierile pre-aderare cu Zagrebul au durat mult timp din cauza reformelor cerute de
Bruxelles in domeniul justitiei, al luptei impotriva coruptiei, dar si din cauza crimelor de razboi
si a cooperarii cu Tribunalul Penal International in cazurile privind fosta Iugoslavie.
"Nu as fi crezut in urma cu un an ca Croatia va putea adera la UE", a declarat vineri comisarul
european pentru Justitie, Vivianne Reding. "Insa in decurs de un an, reforma sistemului judiciar
a fost completata, intr-o maniera ireversibila", a adaugat oficialul european.

De cealalta parte, premierul croat Jadranka Kosor a dat asigurari, vineri, ca tara sa va continua
sa mearga pe drumul reformelor.