Educatie Antreprenoriala US5 2019 ID Suport

Lect. dr.Nelu Florea - Unitatea de studiu nr. 5.
Creativitatea și inovarea – intersecția dintre teorie și practică 41
Unitatea de studiu nr. 5.

Creativitatea și Inovarea –intersecția dintre teorie și
practică
Obiective şi rezultate
Obiectivul principal al acestei unităţi de studiu constă în a oferi suportul informaţional pentru a
înţelege importanța creativității și inovării pentru organizație. După parcurgerea textului acestei unităţi de
învăţare și a bibliografiei veţi fi capabili să:
- distingeți elementele teoretice privind creativitatea și procesul de inovare;
- abordați creativ activități și probleme pentru organizație;
- identificați sursele de inovare din interiorul și exteriorul unei organizații;
- utilizați inovarea pentru a genera avantaje competitive organizației;
- adoptați un comportament concurențial bazat pe creativitate și inovare.
5.1. CREATIVITATE - INTERSECȚIA DINTRE TEORIE ȘI PRACTICĂ

5.1.1 NEVOIA DE CREATIVITATE
Eficienţa nu mai reprezintă, pentru o companie, elementul cheie de diferenţiere pe piaţă.
Pe lângă aceasta, competiţia dură din zona asiatică a "anihilat" potenţialul preţului şi al calităţii
de a se constitui în avantaje competitive suficiente pentru o organizaţie. Competiţia modernă
nu mai este posibilă doar la nivel de preţ de producător, pentru că firmele au în plus o strategie
clară de furnizare de produse tot mai bune din punct de vedere calitativ.
Rămâne deci valoroasă pe piaţă acea companie care se poate diferenţia cu produsele şi
serviciile noi oferite consumatorilor, iar pentru aceasta este nevoie de creativitate. De aceea,
creativitatea este un lucru esenţial, nu numai în afaceri, ci în orice tip de activitate. Oricine
poate învăţa să gândească creativ, creativitatea nefiind o trăsătură de caracter sau ceva datorat
şansei. Nu este un talent înnăscut, ci o abilitate; de aceea, trebuiesc combătute stereotipurile
legate de creativitate, care spun ca numai anumiţi oameni au acest talent, sau că el este un
atribut exclusiv al artei.
Societatea contemporană, comparativ cu cele anterioare se caracterizează prin
schimbări radicale care se petrec continuu la locul de muncă sau în familie, în educaţie, în
ştiinţă şi tehnologie, în religie şi aproape în orice aspect al vieţii noastre. Pe de altă parte, teama
de nenoriciri domină, de la cele care privesc persoana şi familia, până la cele care se referă la
supravieţuirea speciei umane.
A trăi într-o asemenea lume presupune un înalt grad de adaptare şi curaj, care este
legat, în mare măsură, de creativitate. Omul zilelor noastre are nevoie de culturalizare în
interiorul propriei lui fiinţe, deoarece goliciunea interioară corespunde unei apatii exterioare,
incapacităţii de a înţelege realitatea şi de a avea comportamente adecvate.
Prin originea ei natura umană este creatoare. Omul se justifică pe sine în faţa
Creatorului nu numai prin ispăşire, ci şi prin creaţie, afirma Nicolai Berdiaev (Roco M., 2004).
Termenul de creativitate a fost introdus în psihologie de G. W. Allport pentru a
desemna o formaţiune a personalității. În opinia lui, creativitatea nu poate fi limitată doar la
unele din categoriile de manifestare a personalităţii, respectiv la aptitudini – inteligenţă,
atitudini sau trăsături temperamentale. Acesta este unul din motivele principale pentru care, în
dicţionarele de specialitate apărute înainte de 1950, termenul de creativitate nu este inclus. Cu
toate acestea, abordări mai mult sau mai puţin directe ale creativităţii s-au realizat şi înainte de
1950, noţiunea fiind consemnată sub alte denumiri: inspiraţie, talent, supradotare, geniu,
imaginaţie sau fantezie creatoare.
42 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ
Inspiraţia este o stare psihică de tensiune puternică cu o durată variabilă, în cursul

căreia se conturează în linii generale viitoarea idee sau soluţia nouă. Atributele esenţiale ale
inspiraţiei sunt: spontaneitatea şi vibraţia afectivă. Cercetările psihologice ulterioare au arătat
că inspiraţia este o etapă a procesului de creaţie.
Cuvântul „talent” provine din limba greacă, ”talanton” desemnând o unitate de măsură
a greutăţii sau o monedă, având valoarea corespunzătoare unui talant din aur sau argint. În
dicţionarul Larousse sensul psihologic al termenului talent se referă la aptitudinea sau
superioritatea naturală pentru a face un anumit lucru. Talentul este considerat o formă
specială de capacităţi sau abilităţi cum ar fi capacitatea muzicală care este înnăscută sau
moştenită şi face posibilă obţinerea unor rezultate superioare (J. P. Chaplin), dar poate fi
văzut ca fiind o „aptitudine naturală şi care se manifestă într-o anumită direcţie” (J. Drever).
Termenul supradotat sau geniu se întrepătrund în mare măsură şi de aceea au fost
consideraţi ca desemnând fenomene similare. Talentul este o continuare a aptitudinii, o
treaptă superioară de dezvoltare a acesteia, caracterizat nu doar prin efectuarea cu succes a
unei activităţi, ci şi prin capacitatea de a crea opere originale. După M. Bejat, individul
înzestrat cu talent se caracterizează printr-o inteligenţă deosebită, o puternică
impresionabilitate, o mare exigenţă faţă de sine dispunând de un puternic spirit autocritic, care-
l face să fie permanent nemulţumit de ceea ce creează şi să năzuiască spre perfecţiune. Ştefan
Zisulescu consemnează, ca trăsătură distinctivă a talentului, uriaşa putere de muncă.
Persoana supradotată este înzestrată cu daruri naturale care îi permit să facă lucruri
deosebite, iar geniul constituie dispoziţia sau aptitudinea naturală de a crea ceva original şi cu
totul remarcabil. F. Galton consideră că oamenii geniali sunt înzestraţi cu aptitudini
intelectuale sau mentale excepţionale. J. M. Cattell a studiat viaţa şi activitatea a o mie de
personalităţi eminente consemnate în dicţionarele de specialitate, ajungînd la concluzia că
aceştia se definesc prin capacităţi intelectuale remarcabile care sunt ereditare. Ellis, Cox, White
au studiat şi arătat că între conştientul intelectual şi realizările profesionale ale geniilor studiate
de ei există corelaţii semnificative.
R. Weisberg apreciază că toate persoanele creatoare au un număr restrâns de trăsături
comune printre care se numără: interesele de cunoaştere, independenţa judecăţilor, încrederea
în sine, intuiţia şi o fermă percepţie de sine ca individ creativ. Intuiţia se referă la tendinţa de a
ajunge la o concluzie sau de a îndeplini o acţiune fără explicaţii amănunţite pentru fiecare pas al
procesului. Puternica percepţie de sine ca individ creativ se referă la faptul că geniile sunt
convinse de creativitatea lor, această credinţă constituindu-se întru-unul din principalele motive
ale activităţii lor creatoare.
Oamenii de ştiinţă înalt creativi se caracterizează prin: nevoia de a se elibera de
reguli (flexibilizare), deschidere la experienţă, sensibilitate la probleme, pot vedea o
problemă acolo unde nimeni nu o vede, ducând astfel la apariţia unui domeniu nou, original.
Cei mai mulţi autori văd în geniu o forţă uriaşă, deosebit de originală.
Geniul poate fi considerat cea mai înaltă formă de dezvoltare a aptitudinilor; el dispune
de o extraordinară capacitate creatoare, care duce la crearea unor produse deosebit de
originale, deschizând drumuri noi în domeniul său de activitate. Uneori genialitatea a fost
asociată cu precocitatea, Mozart a compus un menuet la 5 ani, Enescu a început să cânte la
vioară la 4 ani, iar la 7 ani a devenit student la Conservatorul din Viena. Încă din anii '60 s-a
ajuns la concluzia că inteligenţa şi creativitatea sunt lucruri diferite. Un individ poate fi creativ,
dar nu foarte inteligent, sau, din contră, poate fi deosebit de inteligent, dar nu foarte creativ.
Geniile creează foarte mult deoarece gândesc productiv, iar productivitatea gândirii
înseamnă generarea de idei multiple. De obicei, oamenii când au de rezolvat o problemă căută
o soluţie verificată în trecut, pe când geniile nu gândesc prin imitaţie (reproductiv), ci gândesc
Lect. dr.Nelu Florea - Unitatea de studiu nr. 5. Creativitatea și inovarea – intersecția dintre teorie și practică 43
în mod productiv. Când au de rezolvat o problemă, verifică în câte moduri o pot privi,
cum o pot regândi, câte soluţii diferite pot găsi pentru ea. Reuşesc, astfel, să descopere mai
multe soluţii, unele dintre ele total diferite de cele clasice, obişnuite, altele pur şi simplu unice.
Productivitatea gândirii înseamnă generarea de idei multiple. Pentru a gândi productiv
este nevoie să ne organizăm gândirea după nişte principii pe care le vom numi "axa nordului",
după standardul clasic de orientare. Busola indică nordul, iar girocompasul arată "adevăratul
nord", ghidând navele.
În prezent există sute de modalităţi prin care este definită creativitatea; psihologii
susţin, în general, că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original şi adecvat realităţii. A crea
înseamnă: a face, a exista, a aduce la viaţă, a cauza, a genera, a produce, a fi primul care
interpretează rolul şi dă viaţă unui personaj, a compune, a zămisli, etc.
Edward de Bono definea creativitatea ca abilitatea de a genera idei atunci când există o
nevoie specifică. Sau, mai... creativ spus: "campion este bucătarul care are aceleaşi ingrediente
ca şi alţii şi obţine cele mai bune rezultate".
Nu trebuie să gândești permanent creativ, pentru că dacă schimbi direcţia la fiecare pas
nu ajungi nicăieri; există situaţii când este nevoie să fii creativ (pentru a rezolva probleme,
pentru a reacţiona la schimbări, pentru a simplifica lucrurile, pentru a crea noi produse, pentru
a identifica oportunităţi de afaceri), şi sunt situaţii când este necesară gândirea "standard".
Deşi nevoia de creativitate este o nevoie socială, care asigură supravieţuirea unui popor
totuşi, chiar şi în societăţile avansate din punct de vedere ştiinţific şi tehnic, se pot aduce
numeroase critici culturii educaţionale. C. Rogers prezintă în acest sens următoarele critici:
 în educaţie se tinde spre formarea unor oameni conformişti, cu stereotipii
numeroase şi marcante, considerându-se că este de preferat să asiguri o educaţie cât mai
completă decât să dezvolţi o gândire originală;
 distracţiile din timpul liber ale oamenilor au un caracter pasiv, sunt noncreative;
 în domeniul ştiinţific sunt apreciaţi mai mult oamenii erudiţi, conformişti. Cei
creativi, care formulează ipoteze noi, au idei originale şi îndrăzneţe, sunt oarecum toleraţi;
 în industrie, creaţia este rezervată câtorva categorii de personal –
managementului, şefului din departamentul de cercetare – în timp ce majoritatea oamenilor
sunt frustraţi de eforturi legate de originalitate şi creativitate;
 în familie şi în viaţa personală creativitatea nu este bine văzută. Astfel, prin
îmbrăcămintea noastră, mâncarea pe care o consumăm, cărţile pe care le citim sau ne sunt
recomandate, ideile pe care le susţinem, remarcăm prin toate acestea că există o puternică
tendinţă spre conformitate şi stereotipie.
Întru-un articol din revista Harvad Business Review, John Welsh si Jerry White ne
reamintesc “că o firmă mică nu este o firmă mare de dimensiuni mici”. Un întreprinzător nu
este un conglomerat multinaţional, ci un individ în căutarea profitului. Ca să supravieţuiască, el
trebuie să aibă o altă concepţie şi trebuie să aplice în eforturile lui alte principii decât cele ale
unui preşedinte de mare corporaţie (Jay C. L., 1998).
Diferenţa dintre firmele mari şi cele mici nu constă numai în dimensiuni, firmele mici
suferă de ceea ce se numeşte sărăcia resurselor. Aceasta reprezintă o problemă şi o ocazie care
cere o abordare total diferită legat de bugetele mari pentru publicitate care nu sunt necesare
sau nu sunt la îndemâna firmelor mici.
Întreprinzătorii cu organizaţii mici reuşesc pentru că ştiu secretul. Întreprinzătorii
trebuie să dirijeze operaţiunile tactice printr-o strategie şi ar trebuie ca toate eforturile lor să se
raporteze la respectiva strategie. Diferenţa esenţială o reprezintă finalitatea; întreprinzătorii
trebuie să se concenteze mult mai mult asupra finalităţii, decât o fac firmele mari. Aceasta nu
înseamnă comparativ că ei îşi vor doza mai bine eforturile față de companiile mari, dar vor fi
mai originali şi mai realişti în utilizarea acestor resurse (Jay C. L., 2002).
Primul pas spre creativitate este să conştientizezi importanţa sa. Cel de-al doilea, să nu
te aştepţi să apară întâmplător, de la anumite persoane sau dintr-o sursă de inspiraţie, pentru că
este ceva ce poate fi învăţat şi folosit în mod sistematic. Ea are succes chiar şi în cazul celor
care au avut, până la această etapă, atitudinea "Nu se poate!". Pentru că motivaţia vine din
încredere. Iar atunci când vezi ca aplicarea tehnicilor de gândire creativă are succes, vei fi
încurajat să continui. Aşadar, după ce ai oameni instruiţi în această direcţie, următorul pas este
să identifici ariile care au nevoie de gândire creativă şi apoi să aştepţi rezultatele.
De obicei acţionăm pe bază de analiză şi judecată: recunoaştem situaţii standard şi
avem răspunsuri standard, ceea ce este excelent, dar nu este suficient. Existenţa unei liste de
idei prin care gândirea poate fi "provocată" şi identificarea ideii dominante (a vedea ce idee
domină o situaţie şi a o provoca); sesizarea şi contestarea limitelor; delimitarea ideilor
preconcepute şi contestarea acestora; identificarea factorilor esenţiali, a lucrurilor la care
credem că nu se poate renunţa şi contestarea lor; stabilirea factorilor pe care dorim să îi evităm
(cum ar fi plângerile din partea clienţilor) şi abordarea lor dintr-o perspectivă nouă, prin care ei
se pot transforma într-un avantaj; polarizarea, adica găsirea alternativelor, reprezintă calea de
urmat pentru creativitate.
Pentru fiecare din acestea din urmă este important de văzut care este valoarea adăugată
pe care o aduce; "creativitate nu înseamnă să fii altfel doar de dragul de a fi diferit".
Cei care cred că a fi creativ înseamnă să ai imaginaţie şi să o foloseşti, nu îşi vor
dezvolta niciodată abilitatea de a fi creativi cu adevărat. Vor fi doar puţin mai buni decât cei
care aşteaptă inspiraţia, pornind de la teoria că odată o să apară şi ideea aşteptată.
Cum evaluezi o idee creativă
Atunci când căutaţi idei, singur sau în grup, este foarte important să nu judecaţi, să
nu evaluaţi, să nu criticaţi ideile pe măsură ce le generaţi. Nimic nu ucide creativitatea mai
repede decât gândirea critică. În practică este greu să respectăm acest principiu, deoarece am
fost educaţi să fim critici, să judecăm rapid orice idee sau soluţie nouă. Este specific fiinţei
umane să încerce să găsească soluţii şi să descopere în acelaşi timp şi motivele pentru care
soluţiile respective nu sunt valabile. Este ca şi cum aţi conduce o maşină ţinând piciorul în
acelaşi timp pe frână şi pe acceleraţie.
Atunci când căutăm idei, cea mai mare parte a timpului o petrecem imaginându-ne de
ce nu pot fi aplicate ideile respective, în loc să continuăm să generăm cât mai multe idei cu
putinţă. Este mai simplu să criticăm decât să aducem idei noi.
Problemele apar atunci când ne grăbim să criticăm o idee prea repede şi o eliminăm
înainte de a avea timp să analizăm implicaţiile ei. În general, unei persoane îi vine în minte ideea
A şi o elimină imediat ca fiind nefondată. Apoi îi vine în minte ideea B şi o elimină, la fel
procedează cu ideea C. Într-un final, se gândeşte la ideea D, o soluţie simplă, tradiţională,
verificată deja de experienţele personale ale persoanei care o gândeşte, o idee sigură.
Aici se opreşte şirul gândirii şi conform acestui model, se nasc foarte puţine idei noi, iar
mintea este orientată spre soluţii sigure, clasice, neproductive.
Eşti genial pentru că dai lumii tale forma pe care o doreşti. Prietenele noastre,
animalele, trebuie să se adapteze la mediul lor de viaţă, şi tu o poţi face, dar, în acelaşi timp,
poţi să dai mediului în care trăieşti forma care ţi se potriveşte.
Trăsăturile personalităţii noastre influenţează modurile în care ne vin cele mai bune
idei. Unora dintre noi ne vin pe negândite: ideile ne trec prin cap în momente ciudate, adeseori
când suntem foarte relaxaţi şi spontani. Alţii s-ar putea să prefere un proces mai sistematic
pentru a genera diverse tipuri de idei, probabil un sistem care-i şi ajută să înţeleagă de ce
gândesc în felul în care gândesc.
Relaxarea minţii - indiferent de cum abordăm generarea ideilor, cu toţii avem blocaje
care ne împiedică să avem toate acele idei extraordinare de care suntem capabili. Germinarea şi
generarea ideilor înseamnă relaxarea minţii şi a imaginaţiei. Pentru a face acest

lucru, trebuie să creăm condiţiile care favorizează cel mai bine creaţia.
Probabil, cea mai mare barieră psihologică în generarea ideilor geniale este cea
autoimpusă. Mulţi dintre noi credem că nu suntem creativi. Atunci când credem cu tărie ceva
despre noi, viaţa devine rapid o profeţie auto-împlinită, pentru că acţionăm ca şi când ar fi
adevărat şi creăm acea realitate percepută. Dacă ne comportăm în continuare ca şi cum ar fi
adevărat, perpetuăm mitul. Cele mai des întâlnite bariere psihologice în calea creativităţii sunt:
 împotmolirea;
 teama permanentă;
 statutul de administrat;
 probleme cu alţii;
 instituţionalizarea;
 depăşirea concepţiilor personale.
Dintr-o listă de idei inovatoare, cum să o alegi pe cea mai bună?
Edward de Bono arată care sunt "indiciile" care te pot ajuta.
Bazează-te pe intuiţie - poţi face rapid o selectie dintr-un număr mare de idei cu
ajutorul evaluării emoţionale. Pornind de la anumite criterii (cum ar fi: uşor de implementat,
costuri scăzute, potrivită cu strategiile deja existente, foarte diferită de gândirea tradiţională),
se va face selecţia ideilor care par cele mai potrivite.
Beneficiile - o examinare mai detaliată a ideilor constă în fapt în examinarea
beneficiilor: De ce factori depind acestea? Cât sunt de durabile? Cum ar putea răspunde
competiţia?
Ușurinţa în implementare - este o mare diferenţă de valoare între o idee ce poate fi
folosită uşor într-un sistem deja existent şi una pentru care este necesară crearea unei noi
structuri. Uşurinţa în implementare depinde şi de factorul uman: Cine se va ocupa de realizarea
acestei idei? Cum va reacţiona persoana respectivă? Are competenţa necesară?
Costurile - este evident că nu este profitabil să încerci să aplici orice idee bună. Este
posibil ca o idee foarte scumpă (dar bună) să piardă în faţa mai multor idei mai ieftine (dar
bune).
Riscurile - există diferite tipuri de riscuri. Există riscul de răspuns din partea
concurenților, care pot veni cu o idee mai bună sau cu un produs mai ieftin, sau se poate
întâmpla ca răspunsul consumatorilor să nu fie cel aşteptat. Dacă este să tragem linie, până la
urmă, raportul dintre risc şi beneficii decide dacă o idee merită încercată sau nu.
Uşurinţa în testare - dacă o idee poate fi implementată uşor şi la costuri reduse, este
posibil să se ajungă la etapa următoare: de a avea un proiect pilot sau de a încerca ideea doar
într-o anumită regiune. Avantajele unui test sunt evidente: dacă merge bine, există motive
întemeiate pentru a aloca resurse ideii respective, iar dacă testul arată rezultate negative, se
poate renunţa la idee fără costurile implementării la scară largă.
Locul potrivit - Care este locul cel mai potrivit pentru idee? Poate că o idee este bună
pentru o firmă nou intrată pe piaţă, iar alta, pentru o companie a cărei reputaţie este aceea ca
se află mereu în căutarea de noi produse. Din păcate, riscul evaluării dintr-o asemenea
perspectivă este că poate oferi un motiv ca scuză organizaţiilor care resping noile idei: "ideea
aceasta este extraordinară, dar nu ni se potriveşte".
Acum, că avem cunoştinţele necesare, putem începe şi suntem pregătiţi să generăm
acele idei geniale. Iată şi câteva reflecţii care te pot călăuzi în acest demers:
1. Creativitatea nu ar trebui să fie măsurată doar în funcţie de modul în care contribuie
la profitabilitatea companiei;
2. Creativitatea constituie şi abilitatea de a face faţă repetiţiei într-un mod profitabil,
fără a te plânge de ea.
3. Creativitatea nu reprezintă o destinaţie specială la care trebuie să ajungi, ea poate

reprezenta cu certitudine un mod de viaţă pentru antreprenori şi manageri, şi nu numai ...;
4. Orice activitate de creație care nu este direcţionată de motivare poate sfârşi tragic.
5. Creativitatea ar trebui să fie văzută ca ocazie favorabilă de a te face cunoscut şi de a
te impune.
6. Creativitatea nu este o modalitate de a-ţi menţiona pur şi simplu numele, ci de a-l
implanta şi a-l lega de ceva pozitiv.
7. Creativitatea înseamnă să accepţi provocarea de a obţine beneficii într-un mod de
neuitat.
8. Creativitatea nu începe cu un titlu, o idee grafică, un efort special sau de la o
melodie, ci de la o idee, dar le poate include...
9. Creativitatea reprezintă performanţa, are longevitate şi se îmbunătăţeşte odată cu
trecerea timpului, numai dacă şi tu îţi doreşti...
A-ţi înţelege gândurile şi ideile creative este ca şi cum ai desface un nod. Când se
desface un nod, sfoara trebuie urmărită pe traseul pe care l-a parcurs atunci când a fost făcut
nodul. Când cauţi idei în natură, desene, vise, ești condus înapoi spre subconştientul tău,
acesta fiind locul din care a apărut imaginea.
Ideile nu apar din desene, natură, vise, ci din cea mai adâncă parte a subconştientului
tău, arhiva secretă formată în sufletul tău la naştere, mărită de fiecare experienţă a vieţii tale,
care are puterea şi viziunea de a te lasa să creezi ceva nemaivăzut sau nemaiauzit
5.1.2 CREATIVITATEA CA PROCES, INOVAREA CA FINALITATE
Ani de-a rândul, cercetătorii s-au străduit să afle secretul geniilor studiindu-le viaţa,
crezând ca datele biografice ar lumina secretul genialităţii. Într-un studiu din 1904 Havelock
Ellis ajungea la concluzia că majoritatea geniilor se născuseră din taţi de peste treizeci de ani şi
mame mai tinere de douăzeci şi cinci şi că fuseseră destul de bolnăvicioşi în copilărie. Conform
altor cercetători, geniile erau fie celibatari convinşi (Descartes, Newton, Galileo), fie orfani de
tată (Dickens) sau de mama (Darwin, Marie Curie). Dar datele biografice nu au dus la nici o
concluzie demnă de a fi luată în seamă.
S-a încercat, de asemenea, să se facă o legătură între inteligenţă şi genialitate, dar se
pare ca inteligenţa singură nu este de ajuns. Marily vos Savant are cel mai mare IQ înregistrat
vreodata, 228, dar nu a contribuit prea mult la progresul ştiinţei sau al artelor. Este editorialist
la revista Parade. Un fizician oarecare are IQ-ul mai mare decât Richard Feynman, câştigătorul
premiului Nobel pentru fizică în 1965 considerat de mulţi ca fiind ultimul mare geniu al
Americii (IQ-ul său era doar 122).
Aşadar, să fii un geniu nu înseamnă să obţii nota maximă la bacalaureat, să vorbeşti
zece limbi străine la vârsta de şapte ani, să rezolvi cuvinte încrucişate în timp record sau să ai
un IQ incredibil de mare; nu înseamnă nici măcar să fii inteligent. După o serioasă dezbatere
iniţiată în anii ‘60 de J.P. Gilford, psiholog de seamă ce pune accentul pe studiul ştiinţific al
creativităţii, s-a ajuns la concluzia că inteligenţa şi creativitatea nu sunt unul şi acelaşi lucru.
Chiar dacă se află în universul profesional, social sau familial, mobilizarea resurselor
creative nu se limitează la domeniile descoperirii istorice sau al inovaţiei comerciale, amintite
adesea pentru a descrie procesul inventării sau al descoperirii. Atunci când gătim, când ne
ocupăm de treburile casnice, când spunem poveşti copiilor noştri dăm dovadă de creativitate.
Putem distinge două tipuri de creativitate:
- creativitatea istorică, rezultat al unei invenţii, descoperiri (Pasteur şi

turbarea, Einstein şi relativitatea, Newton şi gravitația, Freud şi inconstientul). Calitatea soluţiei
propuse deschide porţile către o recunoaştere, îl ridică la rangul de geniu;
- creativitatea psihologică, rezultatul specific obţinut de o anumită persoană care
identifică o soluţie necunoscută la o problemă dată (Brigitte B., Emmanuel C., 2002).
O identificare şi o evaluare a situaţiei sunt deci indispensabile pentru a şti în ce direcţie
să ne orientăm şi pentru a găsi o formulare potrivită pentru tema de cercetare. Într-adevăr, o
întrebare bine pusă conţine în stadiu germinativ o serie întreagă de răspunsuri. Principala etapă
propusă ca punct de plecare ce se poate aplica în cadrul unei reflecţii personale, necesită
identificarea unei situaţii, organizarea ideilor şi definirea obiectivelor urmărite pentru a pune
problema aşa cum trebuie. Culegerea şi organizarea informaţiilor ţin atunci de un demers
individual, mai exact de un dialog intim între “preocuparea mea” şi “eul meu”. Situaţia devine
mai complexă atunci când interesele care sunt în joc aparţin în mod simultan mai multor
persoane, iar percepţiile puse în opoziţie sunt vagi şi contradictorii.
Iată de ce trebuie să alegem corect metoda care să ne permită să analizăm situaţia în
cadrul unui grup unde, de obicei, mai degrabă tensiunile sunt împărtăşite şi nu punctele de
vedere ale grupului (Brigitte B., Emmanuel C., 2002).
Geniul creator acţionează similar teoriilor evoluţiei biologice dezvoltate de Darwin.
Natura crează numeroase posibilităţi prin procesul de selecţie oarbă, apoi lasă selecţia naturală
să aleagă speciile care vor supraveţui. 95% dintre speciile nou apărute dispar foarte repede.
Geniul, asemenea evoluţiei biologice, necesită generarea aleatoare a unei multitudini de
alternative, din care selectează cele mai bune idei pentru a le dezvolta sau a le comunica
semenilor.
Ca şi la evoluţie, un aspect important al acestei teorii este necesitatea unor mijloace de
a produce variaţia ideilor, iar pentru a fi într-adevăr eficientă, variaţia trebuie să fie oarbă,
întâmplătoare, să fie rezultatul unor factori independenţi. În natură o genă lipsită de variaţie nu
s-ar putea adapta diferitelor circumstanţe, iar consecinţele ar fi fatale supravieţuirii ca specie. În
timp, inteligenţa codificată genetic s-ar transforma în prostie; un proces similar ar avea loc în
fiecare dintre noi. Fiecare individ are capacitatea de a crea idei, pornind de la scheme de
gândire pe care le-a asimilat în procesul educaţiei şi al studiului. Fără posibilitatea variaţiei,
însă, ideile nu mai evoluează, îşi pierd adaptabilitatea. Mintea umană produce scheme de
gândire ce ne permit să simplificăm lucrurile, să privim diversitatea prin prisma experienţelor
trăite, a educaţiei, a soluţiilor găsite în trecut.
Schemele din mintea noastră ne ajută să executăm precis nişte acţiuni pe care le facem
în acelaşi mod repetat, cum ar fi condusul automobilului sau prezentarea unui produs de
vânzare. Această schemă, însă, ne îngreunează crearea de noi idei, găsirea de soluţii creative,
mai ales atunci când avem de-a face cu aceleaşi date ale problemei. Creativitatea implică
devierea de la experienţele şi soluţiile din trecut (Michael M., 2008).
Atunci când esti deprimat, gândurile tale sunt diferite de cele pe care le ai atunci când
esti fericit. Atunci când te simţi bogat şi plin de succes, gândurile tale sunt diferite de cele pe
care le ai când te simţi sărac şi lipsit de succes.
Anxietatea poate seca o atitudine pozitivă dacă permiţi acest lucru. Anxietatea
anticipează un eveniment (sau un şir de evenimente) care generează o gamă de emoţii, de la
nelinişte moderată la frică. Cauza acestor emoţii poate fi nejustificată sau foarte reală.
Atitudinea ta faţă de aceste stări va stabili dacă ideea ta îşi ia zborul sau moare.
Oamenii de ştiinţă au stabilit că răspunsurile psihologice pot fi modificate conştient. Te
poţi condiţiona să declanșezi în creier o anumită reacţie chimică prin care îţi vei influenţa în
mod pozitiv atitudinea şi gândirea. Nimic nu este mai dăunător pentru o atitudine creativ
pozitivă decât temerile, îndoielile şi nesiguranţa; totuşi, cei mai mulţi oameni lasă ca aceste
elemente să le conducă vieţile.
Este mult mai productiv să înveţi să îţi controlezi temerile, îndoielile şi nesiguranţa, să
transformi atitudinile negative, distructive într-o nouă realitate pozitivă. Pentru a face acest
lucru, nu trebuie decât să accepţi sentimentele negative, apoi să îţi concentrezi energiile asupra
a ceea ce vrei să le ia locul.
Să presupunem că mergi cu maşina şi că indicatorul de presiune a uleiului se aprinde,
avertizându-te că automobilul se supraîncălzeşte. Acesta este un semnal negativ. Totuşi, nu îl
ignori, nici nu devii paralizat de frică. Pur şi simplu, te opreşti la un atelier, rezolvi problema şi
mergi mai departe. După acest incident, nu te uiţi tot timpul la indicatorul de presiune a uleiului
în timp ce conduci, nu îl laşi să îţi monopolizeze gândurile. A face acest lucru, ar însemna să
mergi încet şi prost, dacă ai mai avea curajul să conduci. La fel se întâmplă şi cu temerile şi
îndoielile, trebuie să le accepţi, apoi să le înlocuieşti cu gândurile pozitive (Michael M., 2008).
Cu ani în urmă, un grup de oameni de ştiinţă a vizitat un trib din Noua Guinee care
credea că lumea lor se termină la un râu din apropiere. După câteva luni, unul dintre oamenii
de ştiinţă a trebuit să plece, ceea ce presupunea traversarea râului; ajuns pe malul opus s-a
întors şi a făcut cu mâna. Membri tribului nu au răspuns pentru că, au zis ei, nu îl vedeau.
Convingerile lor despre lume adânc înrădăcinate le deformase percepţia.
Recent preşedintele unei importante edituri era îngrijorat de lipsa de creativitate a
oamenilor săi din departamentul editorial şi de marketing. A angajat un grup de psihologi
pentru a afla de unde provenea lipsa de creativitate. După ce au studiat angajaţii vreme de un
an, psihologii au descoperit că nu exista decât o singura diferenţă între cele două grupuri.
Persoanele creative credeau că sunt creative, iar cele care nu erau creative nu credeau că sunt.
Ca şi în cazul tribului din Noua Guinee, cei care nu se simţeau creativi aveau o percepţie
deformată a realităţii. Pentru a-ţi creşte încrederea de sine, fă-ţi un obicei din a-ţi aminti
succesul, calităţile şi caracteristicile bune şi din a uita eşecurile. Nu contează de câte ori ai dat
greş în trecut, ceea ce contează este încercarea reuşită, pe care ar trebui să ţi-o reaminteşti şi să
o întăreşti. Succesul naşte succes, micile reuşite sunt trepte către altele mai mari. Dacă îţi faci
un obicei din a-ţi aminti succesul şi calităţile personale şi din a da mai puţină atenţie eşecurilor
tale, vei începe să ai parte de mai multe reuşite.
O altă tehnică folosită de psihologi este înşelător de simplă, dar incredibil de puternică.
Aceasta foloseşte afirmaţii scrise pentru a cultiva şi a întări convingerea că eşti o persoană
creativă. Fiinţele umane acţionează, simt şi se comportă în funcţie de ceea ce îşi închipuie că
este adevărat despre ele şi despre mediul lor înconjurător. Ceea ce îţi imaginezi devine, de fapt
realitate. Priveşte destul de mult cu ochii minţii o imagine a ta şi vei deveni acea imagine.
Imaginează-ţi în amănunt că eşti învins şi doar acest lucru va face victoria imposibilă;
imaginează-ţi în amănunt că eşti învingător şi doar acest lucru va contribui nemăsurat de mult
la succesul tău (Michael M., 2008).
Ca şi în viaţă în general, şi în muncă, atitudinea este cea care determină cât de multă
energie şi pasiune investeşti şi cât de mult obţii din aceasta. Deasemenea, atitudinea ta este cea
care determină dacă ideile tale sunt geniale şi dacă vor fi puse în practică.
Nu te poţi conecta brusc la modul pozitiv şi nici nu poţi să introduci brusc aceste
atribute în propria ta stare, doar pentru că o carte îţi spune să faci acest lucru. Atitudinea se
construieşte în timp. A ta s-ar putea să fie pozitivă, negativă sau undeva între. Dacă tu sau
echipa ta constataţi că ideile vă sunt refuzate, s-ar putea să fie nevoie să vă schimbaţi atitudinea
în mod voluntar.
Pentru a fi creativi trebuie să înțelegem sursa energiei creatoare care începe cu “e” –
energie şi cu cei patru factori “e” care creează energia necesară pentru a-ţi pune în practică
ideea genială (Douglas M., 2010).
“E” de la efort
Cei mai mulţi dintre noi venim la muncă, pregătiţi să efectuăm o activitate, însă putem
să nu fim pregătiţi să dăm absolut tot din noi pentru efectuarea activităţii respective. Intrăm pe
uşă într-o luni dimineaţă, pregătiţi să dăm un procent din “tot” eul nostru. Diferenţa dintre
acest procent (să zicem, 80% din capacitatea noastră) şi capacitatea noastră maximă (100%)
este cunoscută sub denumirea de “efort discreţionar”. Dispunem de o parte sau de tot acest
procentaj lipsă (până la 20% din efortul nostru) la propria discreţie.
Printre factorii care ne influenţează efortul discreţionar se numără felul în care suntem
conduşi, mediul de lucru şi semnificaţia pe care o atribuim slujbei noastre. Totuşi, cel mai
important factor care ne afectează nivelul efortului este atitudinea personală. Aceasta este
legată direct de tine şi îţi influenţează decizia de a depune sau nu mai multe eforturi
discreţionare în direcţia ideilor şi atitudinilor. Cu cât oferi mai mult, cu atât mai mult vei primi.
Nu se va schimba nimic dacă nu dai mult. Beneficiile pot fi imense dacă o faci.
“E” de la angajament
Energia furnizată de nivelul tău de angajament asigură propulsarea ideii tale geniale. Cu
toţii ştim ce înseamnă să fim total absorbiţi de crearea unui lucru de care suntem interesaţi în
aşa măsură încât să nu observăm cum trece timpul. Intrăm într-o stare de “curgere” care
transcende toate celelalte lucruri. Este o senzaţie specială. Nimeni nu te poate forţa să te
implici într-un lucru dacă nu doreşti să o faci – cu atât mai puţin dacă este un lucru de care nu
eşti interesat. Nu prea are sens să îţi canalizezi energia în producerea unor idei legate de nişte
lucruri pentru care interesul tău este scăzut sau inexistent. Îţi va fi foarte dificil să mobilizezi
suficientă enegie pentru a o propulsa în acţiuni reuşite.
Depune efort în ceea ce te interesează. Dacă interesul tău pentru slujba ta este mic sau
inexistent, schimbă-ţi slujba sau schimbă felul în care o vezi. Pentru a reuşi, trebuie să pui
energie în lucrurile de care într-adevăr îţi pasă. Nivelul tău real de angajament şi interes vor fi
puse la încercare ulterior.
“E” de la emoţie
Energia ta emoţională reprezintă probabil cea mai puternică forţă conducătoare.
Impactul acesteia asupra atitudinii tale poate garanta sau distruge succesul unui proiect.
Implicarea ‘capului’ este importantă, dar cu ‘inima’ simţim profund. Inima ne va conduce cel
mai departe când este nevoie să împingem.
Când lucrurile devin mai dure, când ideea noastră este făcută bucăţi sau întâmpină
rezistenţă, forţa legăturii emoţionale faţă de idee este cea care ne împinge să o îmbunătăţim sau
să fim perseverenţi în promovarea ei. Vei avea nevoie de enegia ta emoţională, întrucât
senzaţia extraordinară pe care ai simţit-o când ţi-ai conceput ideea va fi pusă pe deplin la
încercare când se ajunge în faza de implementare.
“E” de la empatie
Doar energia ta nu va fi suficientă pentru a da posibilitate ideii tale să fie un succes. Ai
nevoie şi de energia celorlalţi. Pe tot parcursul – de la generarea ideii până la punerea ei în
practică – forţa relaţiilor tale la lucru reprezintă un factor determinant pentru succesul sau
eşecul ideii tale. Este esenţial să vezi lumea prin ochii celor cu care lucrezi. Pentru aceasta este
nevoie să le explorezi universurile. Aceasta înseamnă mai degrabă o abordare de tip “noi”‘ de
cât una de tip “eu”. Abordarea de tip “noi”‘ ne va conduce, atât pe “mine”, cât şi pe “noi”,
acolo unde vreau “eu”‘ să ajung.
Oamenii pot fi cei mai minunaţi catalizatori sau cei mai mari consumatori ai energiei
tale. Atitudinea şi nivelul tău de empatie stabileşte dacă energia celorlalţi se uneşte cu a ta
pentru a creşte forţa ideii tale sau dacă îţi absoarbe energia, iar ideea ta se blochează (Douglas
M., 2010).
5.1.3 METODE DE CREATIVITATE UTILIZATE IN IMM-URI
SINECTICA
Sinectica este o metodă asemănătoare cu brainstorming-ul, dar pune acentul nu atât pe
asocieria ideilor, cât pe analogii. W.J. Gordon care este considerat părintele sinecticii,
consideră că decât să se definească problema pusă în discuţie în termeni precişi este mai bine ca
ea să se prezinte în termeni generali, în aşa fel încât participanţii la discuţii să nu-i poată
descoperi natura reală.
Astfel, fiind preocupat de găsirea unui dispozitiv de etanşare a vaselor conţinând
combustibil periculos, Gordon, fără să facă public acest lucru, aprovocat o discuţie generală pe
tema etanşietăţii, recoltând ideile în legătură cu toate mecanismele posibile de folosit în acest
scop. Ulterior, după ce au fost epuizate soluţiile pe tema generală, în discuţie au fost introduse
elemente noi, care definesc tot mai precis scopul final. În felul acesta, în cele din urmă, se pune
la punct soluţia cea mai bună.
Când ne confruntăm cu un obiect sau cu o problemă, procedăm într-o manieră familiară
comparând elementele pe care le cunoaştem deja, pentru a ne crea nouă înşine o reprezentare
acceptabilă. Vorbim astfel de dinţii unui pieptene, de piciorul mesei... deci fizic vorbind numai
de proprietăţile indicate. Recurgem la demersuri asemănătoare ce constau în formularea ideilor
căutând puncte comune între mai multe obiective sau situaţii care ne permit să prelungim şi să
sistematizăm principiul în cauză.
În acest sens, George Prince şi William J. Gordon, au propus o metodă, numită
sinectică, bazată pe transformarea unor obiecte sau concepte plecând de la deviza: să
transformăm un fapt familiar într-unul ciudat şi să facem astfel încât ceea ce este ciudat să
devină familiar.
Formula redă foarte bine două funcţii complementare conţinute în acelaşi demers
analogic. Ni se permite astfel, pe de o parte, să depăşim conformismul care ne caracterizează
percepţia, incitându-ne să căutăm o nouă manieră de a vedea lucrurile familiare, pe de altă
parte, demersul are o reală valoare pedagogică, deoarece ne invită să transformăm fenomenele
neobişnuite în lucruri simple şi comprehensibile.
Alfred Hitchcock a utilizat metoda euristică a analogiei când a turnat filmul Păsările, în
1963. Analogia fantastică determină o întrebare: dar dacă păsările ar fi capabile să se
organizeze ca o armată devastatoare care să semene teroare?.
Din punct de vedere pedagogic, demersul analogic invită cercetătorul să realizeze o
repartizare simplificată a datelor complexe. De exemplu, Niels Bohr a recurs la virtuţile
didactice ale analogiei atunci când a reprezentat structura atomului plecând de la axele
sistemului solar.
Ca şi pentru cele două demersuri evocate anterior, abordarea analogică îşi
demonstrează astfel caracterul util în momente diferite ale secvenţei creative, o metaforă sau o
comparaţie poate să ne permită, rând pe rând, să uşurăm înţelegerea unei situaţii, să o redăm
altor persoane, acestea constituind în acelaşi timp fundamentul metodologic al găsirii de
puncte şi de soluţii. Se pot utiliza patru categorii de instrumente: analogia directă, analogia
simbolică, analogia fantastică şi analogia personală (Brigitte B., Emmanuel C., 2002).
SCAMPER
Se bazează pe idea că orice lucru nou este o modificare a ceva deja existent (Michael
M., 2008). Izolaţi subiectul pe care doriţi să îl abordaţi şi puneţi-vă o serie de întrebări, pentru
a vedea ce idei noi se nasc de aici. Analizaţi orice idee, oricât de neînsemnată ar părea, şi
aplicaţi lista întrebărilor SCAMPER. Veţi vedea că ideile apar, aproape involuntar, atunci când
puneţi întrebarea corectă....
Pot să substitui ceva? Substituţia este o metodă importantă de a

dezvolta idei alternative. Gândiţi-vă la moduri de a schimba ceva în altceva şi altceva în ceva.
Omul de ştiinţă Paul Ehrlich a înlocuit o culoare cu alta (în jur de 500 de culori) până a găsit
culoarea potrivită pentru venele cobailor. Puteţi substitui obiecte, locuri, oameni, idei, emoţii.
Puneţi-vă întrebări.
Pot să combin ceva cu altceva? Gândirea creativă se bazează mai ales pe combinarea
unor idei aparent opuse sau fără nici o legătură. Este vorba de procesul de sinteză, considerat
de mulţi esenţa creativităţii. Gregor Mendel a creat o disciplină ştiinţifică nouă combinând
matematica şi biologia.
Pot să adaptez ceva la subiectul meu ? Unul dintre paradoxurile creativităţii este că,
pentru a gândi original, trebuie mai întâi să ne familiarizăm cu ideile altora. Îndemnul lui T.
Edison era: “Faceţi-vă un obicei din a căuta idei noi şi interesante pe care alţii le-au folosit cu
succes. Ideea ta trebuie să fie originală doar în modul în care o adaptezi la problema pe care
vrei să o rezolvi”.
Pot să mai măresc ceva? Soluţia adăugării unui detaliu la o idee deja existentă este o
cale simplă de a găsi o soluţie nouă. Inginerul japonez Yuma Shiraishi a creat aparatul video
gândindu-se cum ar putea să mărească durata casetelor pentru a putea cuprinde un film întreg.
Pot să îl modific? Ce poate fi modificat? Orice sau aproape orice aspect al unui lucru
sau al unei situaţii.
Pot să îl pun în alt context? Contextul dictează sensul. Dacă schimbaţi contextul, se
schimbă şi sensul.
Pot să elimin ceva? Uneori, ideile noi rezultă din eliminarea unui aspect din situaţia
dată. Dacă eliminăm idei, obiecte sau procese, subiectul se va simplifica progresiv, vor rămâne
doar detaliile strict necesare.
Pot să îl aranjez altfel? Creativitatea constă în bună parte în aranjarea a ceea ce ştim în
ceva ce nu ştim.
Ce se întâmplă când schimb ordinea? Răsturnarea perspectivei vă face gândirea mai
deschisă. Dacă analizaţi contrariile veţi ajunge să vedeţi aspecte pe care de obicei le neglijaţi.
Orice idee poate fi îmbunătăţită. Nu există o ultimă idee (Michael M., 2008).
TEHNICA LUI LEONARDO DA VINCI

Tehnica de obţinere a ideilor a lui Leonardo da Vinci era să îşi închidă ochii, să se
relaxeze total şi să umple o coală de hârtie cu linii şi desene facute la întâmplare. Deschidea
apoi ochii şi privea imaginea şi modelele, obiectele, feţele sau evenimentele din desen. Multe
dintre invenţiile lui au apărut pe neaşteptate din astfel de mâzgălituri.
Desenarea la întâmplare îţi permite să îţi pui ideile abstracte într-o formă palpabilă.
Desenul este un mod de a vorbi cu tine însuţi. Thomas Edison facea sute de schiţe şi
mâzgălituri înainte de a începe să formuleze o idee. General Electric are o colecţie a notiţelor
lui despre bec, majoritatea fiind de nedescrifrat pentru nimeni în afară de Edison. Algoritmul de
lucru pentru această tehnică presupune următoarele etape:
 Examinează o provocare la care lucrezi. Cercetează cu ochii minţii diferitele ei
aspecte. Scrie provocările pe hârtie şi gândeşte la ele câteva minute. Ce nu se potrivește? Care
sunt obstacolele majore? Necunoscuta ce vreau să o înţeleg? În ce moment mi se pare că? Ce
mă deranjează cel mai mult este că...
 Relaxează-te. Când vei fi relaxat, vei vedea cum conştientul tău intuitiv foloseşte
imaginile şi simbolurile cu mai mare libertate.
 Lasă-ţi intuiţia să ofere imagini, scene şi simboluri care reprezintă situaţia. Nu
trebuie să ştii cum va arăta desenul înainte să îl trasezi.
 Oferă un format pentru provocare desenând o graniţă. Aceasta poate fi făcută cu

grijă sau la întâmplare. Scopul este de a separa provocarea de ceea ce se află în jurul ei şi de a-
ţi permite să te concentrezi asupra ei. O graniţă oferă, de asemenea, desenului tău propria
atmosferă sau adâncime şi te ajută să stabileşti o unitate care are un sens de sine stătător şi dă o
semnificaţie imaginii tale.
 Desenează aşa cum vrea mintea ta. Exersează să desenezi fără o coordonare
conştientă. Nu cenzura ceea ce desenezi - schiţa este privată şi nu trebuie arătată nimănui. Lasă
desenul să se scurgă din tine pe hârtie. Şansa ori întâmplarea oferă profunzime mâzgăliturilor
tale, indică un principiu necunoscut, dar activ, de ordine şi de sens, care poate fi privit ca un
mesaj secret transmis din subconştientul tău.
 Dacă un desen nu pare de ajuns, ia o altă coală de hârtie şi fă un altul şi încă
unul – câte îţi trebuie.
 Studiază desenul. Acesta este un mesaj din partea subconştientului tău. Priveşte
imaginea ca pe un întreg, iar apoi uită-te la părţile ei separate. Acestea sunt reprezentări vizuale
ale gândirii tale. Caută în simboluri şi în mâzgălituri semne neaşteptate şi noi informaţii.
 Scrie primul cuvânt care îţi vine în minte pentru fiecare imagine, simbol,
mâzgălituri, linie sau structură.
 Combină toate cuvintele şi scrie un paragraf. Fă asocieri libere, scriind orice îţi
vine în minte. Compară textul cu desenul tău. Dacă simţi că este nevoie, modifică paragraful
până când eşti mulţmit că desenul şi cuvintele reprezintă acelaşi gânduri în două limbaje diferite
- grafic şi vebal.
 Gândeşte-te cum ceea ce ai scris se potriveşte cu provocarea. Ţi s-a schimbat
punctul de vedere? Ai noi idei? Noi înţelesuri? Surprize din partea subconştientului? Ce părţi te
nelămuresc? Ce nu se potrivește? (Michael M., 2008).
CUTIA CU IDEI
Cutia cu idei este alcătuită după cutia morfologică, creată de dr. Fritz Zwicky. Este un
mod de a combina parametrii unei provocări în noi idei (parametru înseamnă în acest context
caracteristică, factor, variabilă sau aspect). Tu alegi numărul şi felul parametrilor pentru
provocare, important este să generezi parametri şi apoi să notezi variaţiile fiecăruia.
Algoritmul de lucru pentru matricea descoperirilor (cutia cu idei):
1. Defineşte-ţi provocarea.
2. Alege parametrii provocării. Pentru a stabili dacă un parametru este destul de
important pentru a-l adăuga, întreabă-te: “Ar mai exista provocarea fără parametrul pe care
mă gândesc să îl adaug în cutie?”
3. Întocmeşte lista variabilelor. Sub fiecare parametru, fă o listă cu cât mai multe
variante pentru aceasta. Numărul de parametri şi de variante va determina complexitatea
tabelului. De obicei, este mai uşor să găseşti noi idei într-un cadru simplu decât într-unul
complex. De exemplu, un tabel cu zece parametri, fiecare dintre ei având câte zece variante,
produce 10 miliarde de potenţiale combinaţii.
4. Încearcă diferite combinaţii. Când ai finalizat tabelul, fă legături la întâmplare
între parametri şi variante, alegând unul sau mai multe elemente din fiecare coloană şi apoi
combină-le în moduri complet noi. Dacă lucrezi cu un tabel care conţine zece sau mai mulţi
parametri, ţi-ar putea fi mai uşor să studiezi întregul tabel, iar apoi să te limitezi treptat la
porţiunile care par deosebit de productive. Este ca şi cum ai căuta stele într-o cutie.
De exemplu, pentru o spălătorie de maşini, proprietarul doreşte să-şi îmbunătăţească
şi/sau să-şi extindă afacerea. A analizat activitatea de “spălare a maşinilor” şi a hotărât să ia în
calcul patru parametri: metoda de spălare, produsele spălate, ehipamentul folosit şi alte
produse vândute. A făcut o listă a parametrilor şi a notat sub fiecare câte cinci variabile. Apoi a
ales la întâmplare una sau mai multe variante pentru fiecare parametru şi le-a
combinat, obţinând o nouă idee de afaceri. Numărul de alternative obţinute este de 3125 de
posibilităţi şi dacă 10% din acestea ar fi combinaţii noi se nasc 312 idei noi de afaceri.
Spălătorie auto – îmbunătăţirea afacerii
Nr. Metodă Produse spălate Echipament Produse vândute
variante
1 complet maşini atomizoare produse din
aceeaşi gamă
2 personal camioane benzi rulante noutăţi
3 manual case cabine cărţi ieftine
4 mobil haine uscătoare produse cosmetice
5 combinaţie câini perii ţigări
Combinaţia la întâmplare a parametrilor (personal, câini, cabine, atomizoare, uscător,

produse din aceeaşi gamă) a determinat apariţia unei noi afaceri, o instalaţie pentru spălat
câinii. Spălătoria va avea benzi rulante care conduc spre nişte căzi în care proprietarii folosesc
atomizoare, perii, şampon (aceste obiecte fiind puse spre vânzare în spălătorie) şi uscătoare. Pe
lângă serviciul de spălătorie, le va vinde clienţilor produse utile pentru spălarea câinilor, astfel
proprietarii de câini îşi pot spăla animalele în timp ce le este curăţată maşina.
TEHNICA DELPHI
Tehnica ”Delphi” se bazează pe principiul gândirii intuitive şi al perfecţionării acesteia,
considerând că deciziile strategice şi tactice pot şi trebuie să fie fundamentate, într-o măsură
apreciabilă, pe cunoştinţele şi intuiţia specialiştilor în domeniul respectiv.
Tehnica se caracterizează printr-un dialog permanent, cu caracter de dezbatere, între
două grupuri de persoane (iniţiatorii şi panelul), cu scopul de a adopta anumite decizii. În
esenţă, consta în obţinerea părerilor unor specialişti în legătură cu problema pusă în discuţie.
În aplicarea tehnicii “Delphi” se parcurg trei etape: pregătirea şi lansarea reuniunii,
desfăşurarea reuniunii, prelucrarea datelor obţinute.
În etapa de pregătire şi lansare a reuniunii sunt specifice următoarele lucrări: stabilirea
problemei pentru care se caută soluţii, aceasta trebuie formulată clar şi să se precizeze direcţiile
principale în care va fi canalizată ancheta; constituirea grupului de specialişti căruia îi vor fi
distribuite formularele de anchetă; elaborarea formularelor de anchetă care trebuie să fie cât
mai complete şi clare. Tot în această etapă se distribuie formularele pentru completare, însoţite
de instrucţiunile ce conţin modalităţile de completare, indicându-se scopul anchetei şi termenul
la care se solicită răspunsul.
În etapa desfăşurării reuniunii are loc derularea anchetei propriu-zise, care cuprinde
două momente mai importante:
 completarea chestionarului şi formularea unor propuneri de îmbunătăţire a acestuia. În
situaţia în care propunerile membrilor grupului sunt de natură să aducă îmbunătăţiri
semnificative, are loc perfecţionarea acestora după care vor fi distribuite, din nou,
membrilor grupului de specialişti pentru completare şi formularea de noi opinii.
Operaţia de distribuire - completare - îmbunătăţire a chestionarelor se poate repeta de
mai multe ori până când majoritatea componenţilor grupului au aceeaşi opinie despre
chestionarele primite;
 colectarea şi verificarea chestionarelor, dacă acestea au fost completate la toate
poziţiile şi dacă nu s-au strecurat erori formale de exprimare a unităţilor de măsură a
fenomenelor şi proceselor economice cuprinse în ele.
În etapa de prelucrare a datelor are loc sistematizarea acestora, stabilirea metodologiei
de prelucrare a lor, tratarea propriu-zisă a informaţiilor, prezentarea, analiza şi interpretarea
rezultatelor, după care se prezintă variantele decizionale pentru a fi adoptată cea care oferă
avantajul maxim.
Calitatea deciziilor ca urmare a practicării tehnicii, este influenţată de anumiţi factori,
cum ar fi: realismul şi claritatea prezentării problemei decizionale supuse anchetei şi a elaborării
chestionarelor; calitatea şi eterogenitatea componenţilor grupului (panelului); perioada în care
membrii grupului trebuie să răspundă la chestionare şi să transmită răspunsurile; motivaţia
componenţilor grupului în participarea şi obţinerea rezultatelor prin practicarea acestei metode.
Pentru fundamentarea deciziilor privind problemele supuse anchetei, un rol decisiv îl au
potenţialul de sinteză şi de analiză a iniţiatorilor şi încrederea acordată de aceştia rezultatelor
anchetei.
Practicarea în activitatea de management din unităţile economice a tehnicii “Delphi” va
asigura o serie de avantaje, printre care amintim: fundamentarea deciziilor strategice şi tactice;
realizarea de strategii în domenii complexe din activitatea unităţilor; punerea în valoare la un
nivel superior a pregătirii, experienţei, iniţiativei specialiştilor din unitate; accelerarea difuzării
de cunoştinţe şi abordări noi între specialiştii care lucrează în diferite domenii şi manageri etc.
Limitele metodei se referă, în principal, la faptul că ia în considerare, de regulă, numai
factorii specifici domeniului respectiv, deşi evoluţia pe termen lung şi mediu este determinată şi
de factori externi acestuia. Însuşirea metodologiei şi practicarea corectă a acesteia pot asigura
raţionalizarea procesului decizional, în ceea ce priveşte elaborarea deciziilor strategice şi
tactice, în fazele de definire a problemei, de stabilire a obiectivelor şi de elaborare a variantelor
decizionale.
TEHNICA PHILIPS 66
Esenţa tehnicii "Philips 66" constă în stabilirea unui sistem de comunicaţii între un
număr mai mare de participanţi (circa 36). Acest lucru permite dezbaterea anumitor probleme,
urmând ca în final, rezultatele să fie materializate de către iniţiatori în decizii, de care vor lua
cunoştinţă toţi participanţii. Durata reuniunii depinde de complexitatea problemei şi dificultăţile
întâmpinate în formularea şi fundamentarea soluţiilor propuse de participanţi, dar nu se
recomandă să dureze mai mult de trei ore.
Derularea tehnicii presupune rezolvarea următoarelor probleme:
 formularea clară a problemei ce urmează a fi pusă în dezbatere;
 nominalizarea celor 30 de participanţi, persoane care lucrează în domeniul dat,
la reuniune, putând participa şi specialişti din afara unităţii;
 împărţirea participanţilor în grupe de câte şase persoane, dintre care unul este
responsabilul grupului.
Activitatea debutează cu prezentarea problemei pentru rezolvarea căreia se solicită
soluţii. Se discută problema, pe grupuri, timp de şase minute, interval în care responsabilul
grupului îşi notează opiniile membrilor acestuia, după care are loc reuniunea generală.
Reuniunea generală începe prin prezentarea de către fiecare responsabil a opiniilor
grupului pe care-l reprezintă. În discuţiile dintre iniţiatori şi reprezentanţii grupurilor pot apare
informaţii noi, obţinute prin participarea la dezbateri a altor membri din formaţiile stabilite
iniţial.
Opiniile participanţilor vor fi reţinute şi sistematizate şi se optează pentru varianta care
oferă avantajul maxim, concretizată în decizie.Tehnica are un pronunţat caracter operativ, de
lucru, ceea ce face ca aplicarea ei să fie posibilă în rezolvarea multor probleme din activitatea
unităţilor economice.
5.2 INOVAŢIA – INTERSECŢIA DINTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ

Inovarea sintetizează, într-un fel sau altul, ideea că, într-o economie
globală, când societăţile devin tot mai dependente de cunoştinţe, comunicare, eficienţa
progresului, eficacitate şi corecta alegere a produselor, proceselor şi sistemelor, la toate
nivelurile şi în toate domeniile, reprezintă poate singurul mod în care orice firmă, indiferent
de dimensiunea ei sau natura activităţii sale, poate învinge competiţia.
Procesul de inovare se naşte la joncţiunea dintre necesitate şi pasiune acţionând pentru
a produce valoare într-o afacere prin introducerea pe piaţă, cu succes, a rezultatului obţinut
printr-o inovare. Prin inovare se transformă cunoştinţele ştiinţifice în realităţi fizice. Potenţialul
inovației este tot atât de evident pe cât de nesigur este succesul. Procesul de inovare poate fi
generat prin cercetare-dezvoltare proprie sau prin transfer de tehnologie din altă ţară sub
diverse forme (import licenţă, know-how, utilaje, constituirea de societăţi mixte sau de
societăţi internaţionale, cooperare în cercetare, mobilitate cercetători, transfer gratuit etc.).
Din punct de vedere practic, în ţările dezvoltate este analizat fenomenul de inovare în
raport cu conceptul de transfer tehnologic, pe baza experienţei şi a cunoştinţelor acumulate în
domeniul ştiinţei şi tehnologiei. Inovarea trebuie abordată în mod sistematic. Ea implică:
ştiinţă, tehnologie, principii economico-financiare, spirit de iniţiativă, management. Procesul de
inovare este prezent în toate ţările lumii indiferent de stadiul lor de dezvoltare, dar devine
performant în statele care depind de piaţa externă.
Conceptul de transfer tehnologic a fost enunţat de Harvey Brooks şi dezvoltat ulterior
de Erich Jantsch. Potrivit acestuia, există două categorii de transferuri de tehnologie:
 transferul vertical, care porneşte de la ştiinţa fundamentală şi ajunge la tehnologie
şi în final la sistemele şi la consecinţele acestora;
 transferul orizontal al fluxurilor respective; corespunde postulării empirice a unor
teorii ştiinţifice, fructificarea altor cercetări ştiinţifice fundamentale, combinarea mai multor
tehnologii disparate, difuzia unei tehnologii existente, restricţiile etice care acţionează asupra
obiectivelor.
Intervalul de timp, în cazul transferului de tehnologie până la aplicaţie, a fost împărţit
în şase mari segmente:
a) intervalul de timp care se scurge până la descoperire (faza de descoperire);
b) intervalul de timp care separă descoperirea de posibilitatea de aplicare sau de
invenţie tehnică (faza de creaţie);
c) intervalul de timp care separă invenţia sau apariţia unei configuraţii tehnologice
favorabile de începutul dezvoltării pe scară largă (faza de fundamentare sau de
concretizare);
d) durata dezvoltării (faza de dezvoltare);
e) ciclurile specifice inovării tehnologice majore într-un anumit domeniu;
f) ciclurile de acceptare (comercializare).
Primele patru faze nu se succed în mod necesar fără discontinuităţi. Fiecare dintre ele
depinde de realizările şi din alte domenii, de multe ori fiind necesare perioade de aşteptare
pentru maturarea acestora, sau pe cât posibil, sincronizarea diferitelor faze şi domenii de
cercetare.
Capacitatea de generare a ideilor în inovaţii şi de transformare a lor în produs, a redus
foarte mult perioadele de timp, etapele aproape comprimându-se, fapt ce a determinat ca
mediul tehnologic să fie afectat de un grad înalt de schimbare. Ca urmare a posibilităţilor rapide
de transmitere atât pentru un spaţiu geografic cât şi în alte domenii de activitate, acestea au
determinat un impact puternic asupra concepţiei privitoare la piaţă, de aşa manieră încât, deşi
cercetările de marketing nu prefigurau nici măcar o posibilă piaţă, ele au ajuns în măsură să
genereze simultan produsul, cât şi nevoia pentru consumul său. De altfel principala critică
adusă cercetării de marketing este aceea că nu are în vedere tehnologia, ci urmăreşte doar să
sesizeze şi să evidenţieze tipurile de nevoi şi modificările lor în timp fără a arăta şi cum.
Inovaţia nu presupune în mod necesar o schimbare de tehnică, o invenţie, ci un act de
aplicare a noutăţilor în activităţile economice:
•introducerea în fabricaţie a unui nou procedeu tehnologic;
•introducerea în fabricaţie a unui nou produs;
•o nouă organizare a întreprinderilor;
•cucerirea de noi surse de materii prime;
•cucerirea de noi pieţe de desfacere.
În schimb, cercetarea ştiinţifică aplicativă are o contribuţie esenţială în realizarea unor
noi tehnologii, iar ingineria tehnologică este cea care aduce o contribuţie substanţială la
creşterea gradului de utilitate şi eficienţă economică a produselor şi a acţiunilor realizate pe
baza unor noi tehnologii.
În realitate, procesul de inovare este mult mai complex decât găsirea unei soluţii de
piaţă şi se distinge de implementarea unei invenţii în producţie, ceea ce, de regulă, înseamnă
numai crearea unui nou produs/serviciu sau a unui nou procedeu tehnologic. Procesul inovării
este un proces sistemic, general, care parcurge patru faze:
 conceperea unei idei, fundamentată ştiinţific;
 implementare economică printr-un parteneriat calificat cercetare-industrie;
 protecţie puternică a elementelor de proprietate intelectuală;
 impactul cu succes pe piaţă a rezultatului procesului inovării prin intermediul
unei reţele de valorificare naţională şi/sau internaţională.
Dacă numărul premiilor internaţionale primite pentru invenţii, situează ţara noastră
printre primele naţiuni în lume, valorificarea invenţiilor, ne situează printre ultimele naţiuni.
Prin inovare se înţelege conversia unor noi cunoştinţe în beneficii economice şi sociale,
ca rezultat al unor interacţiuni complexe în cadrul unui sistem constând într-un mediu ce
conţine firme, institute de cercetare, finanţatori, precum şi reţelele prin care toţi aceştia intră în
contact.
Brevetul de invenţie este un titlu de protecţie juridică a invenţiilor care conferă
titularului său un drept exclusiv de exploatare a invenţiei, drept care trebuie recunoscut şi
apărat de stat şi care presupune, pe de o parte, un monopol de exploatare a invenţiei iar, pe de
altă parte, un drept de a se interzice tuturor să folosească invenţia fără autorizaţia acestuia.
Scopul brevetului de invenţie este, încă de la prima sa apariţie, nu numai protecţia
juridică a dreptului inventatorului de exploatare exclusivă o perioadă limitată în timp, ci şi
posibilitatea punerii invenţiei la dispoziţia societăţii în condiţiile stabilite de lege.
Prin inovare se transformă cunoştinţele ştiinţifice în realităţi fizice. Inovarea oferă
noului produs o valoare adăugată intelectuală şi un avans tehnologic suficient pentru a asigura
şi succesul comercial. În acest concept, inovarea include orice acţiune care concură la creşterea
competitivităţii prin următoarele elemente:
 introducerea de noi produse, procese şi servicii în economie;
 implementarea invenţiilor şi ideilor noi;
 tehnici de marketing şi management;
 utilizarea unor surse alternative de finanţare;
 activităţi care includ difuzarea, propagarea și transferul de informaţii şi
rezultatele cercetării ştiinţifice şi tehnologice;
 o instruire antreprenorială.
Inovarea defineşte în acelaşi timp atât un proces, cât şi un rezultat al procesului (produs
al inovării).
Inovarea nu este o modă a zilei, ci o necesitate impusă agenţilor

economici de problemele economice, probleme care se referă la oameni, tehnologii,
management, strategii, politici, produse, servicii. Pentru ca inovarea să devină o realitate, ea
trebuie să parcurgă ca proces trei faze:
• tehnico-creativă (include cercetarea-dezvoltarea);
• industrială (asimilarea şi fabricaţia de noi produse, tehnologii, sisteme);
• comercială, de lansare cu succes pe piaţă a celor două faze anterioare.
Astfel, inovarea generează problematica cercetare-dezvoltare şi o orientează către
cerere de produs (piaţa), iar politica de inovare este parte integrantă a ansamblului politicilor
care contribuie la rezolvarea strategiilor de dezvoltare a firmelor.
Inovarea este o activitate complexă, diversificată, care implică mai multe
comportamente şi numeroase interacţiuni şi, care în funcţie de contextul utilizat poate avea
accepţiuni diferite. Inovarea include toate oportunităţile, măsurile ştiinţifice, tehnice,
comerciale şi financiare necesare pentru a asigura succesul realizării, dezvoltării şi
comercializării materialelor şi produselor noi sau îmbunătăţite, a procedeelor noi sau
perfecţionate, sau pentru introducerea sau aplicarea unui nou serviciu social.
Cu alte cuvinte, inovarea cupinde toate domeniile de activitate, inclusiv pe acelea care
definesc funcţiile întreprinderii. Altfel spus, inovarea cuprinde activităţi tehnice şi netehnice
Inovaţia ca produs al inovării reprezintă un instrument specific al antreprenorilor, mijlocul cu
care ei exploatează schimbarea ca pe o ocazie pentru diferite afaceri sau servicii.
Inovarea ca produs (produse noi sau vechi dar sensibil îmbunătăţite în vederea
comercializării) generează comercializarea unui produs schimbat din punct de vedere
tehnologic. Prin schimbare se înţeleg acele modificări ale caracteristicilor de bază ale
produsului, care îmbunătăţesc serviciile pe care produsul le oferă consumatorului
Inovația nu ar trebui să fie tehnică și nu ar trebui să fie neapărat un lucru. Puţine
inovaţii trebuie să concureze în termeni de impact ca inovația socială (ziarul, asigurarea).
Oriunde este introdusă, inovația schimbă economia de la o economie a ofertei la o economie a
cererii aproape indiferent de nivelul productiv al economiei.
Inovaţia socială este unul dintre conceptele care reţin atenţia specialiştilor din diverse
domenii, de mai bine de două decenii. Deşi referinţe privind inovaţia socială au fost identificate
şi în lucrări publicate la începutul secolului al XX-lea (sunt indicate cu deosebire cele ale
economistului Schumpeter), în literatura de specialitate J. B Taylor este considerat primul
cercetător care a utilizat conceptul de inovaţie socială, definindu-l ca „un nou mod de a face
lucrurile, cu scopul explicit de a răspunde unei nevoi sociale” (Castelnau, 2002).
Un proces de inovare poate avea succes numai dacă noile cunoştinţe sunt asimilate în
condiţiile concrete dintr-o companie dată, creând valoare prin unul din următoarele moduri:
• generarea de flexibilitate şi eficienţă profesională;
• atragerea de noi grupuri de clienţi sau intrarea pe o nouă piaţă extinsă;
• îmbunătăţirea modului de satisfacere a cerinţelor clienţilor;
• oferirea de noi produse sau noi servicii, generatoare de noi valori;
• redefinirea procesului de fabricaţie sau a modelului afacerii.
Inovația este în principal un termen social şi mai puţin unul tehnic. Cu ajutorul ei se pot
modifica structurile industriei şi ale pieţei. Inovaţia care are la bază cunoştinţe noi, are nevoie
de cea mai mare durată de pregătire. Exista o lungă perioadă de timp între apariţia noilor
cunoştinţe şi momentul aplicării lor în tehnologie. Până când noua tehnologie devine
produs/proces sau serviciu pe piaţă, trece o perioadă de timp destul de lungă. Această perioadă
necesară pentru aceste inovaţii nu se limitează numai la cunoştinţele ştiinţifice sau la
tehnologie; acesteia îi sunt necesare şi inovaţii bazate pe cunoştinţe neştiinţifice sau
netehnologice. Perioada de timp necesară unor cunoştinţe noi pentru a deveni tehnologice şi
pentru a fi acceptate pe piaţă este de 25-35 de ani. O serie de analize evidente sunt totuşi foarte
rar efectuate de inovatorul ştiinţific sau tehnic.
Oamenii de ştiinţă şi tehnologii sunt împotriva acestor analize pentru că ei consideră că
ştiu suficient. Aşa se explică de ce, în aşa de multe cazuri, inovaţiile sunt făcute de nespecialişti
şi nu de un om de ştiinţă sau tehnolog. Riscurile cele mai mari sunt la inovaţiile bazate pe
cunoştinţe ştiinţifice sau tehnologice. Ele sunt foarte mari, mai ales în inovaţii din domeniile de
vârf (ex.: calculatoare, biotehnologii, etc.). Riscurile sunt mai mici în cazul inovaţiilor sociale,
dar oricum riscurile sunt inerente şi acestui tip de inovaţii. Ceilalţi inovatori pot face avere, dar
inovatorul care se bazează pe cunoştinţe poate ajunge celebru.
Inovația tehnologică se referă la produsele și procedeele noi ca și la modificările
tehnologice importante ale produselor şi procedeelor. O inovaţie a fost realizată atunci când a
fost introdusă pe piaţă (inovaţia de produs) sau a fost utilizată într-un procedeu de producţie
(inovaţia de procedeu). Inovaţiile trebuie deci să intervină în toate activităţile ştiinţifice,
tehnologice, organizaţionale, financiare şi comerciale.
Orice strategie trebuie să aibă obligatoriu printre elementele sale fundamentale inovarea
ştiinţifică şi tehnologică pentru fabricarea unor produse cunoscute sau noi. Procesul de inovare
ştiinţifică şi tehnologică are o structură specifică în funcţie de mai mulţi parametri interni sau
externi: situaţia vânzărilor, nivelul profilului realizat în raport cu cel scontat, lărgirea sau
diminuarea ariei pieţelor de desfacere, situaţia nivelului tehnologic, regional sau mondial,
posibilităţile financiare de dezvoltare, sistemul concurenţial în domeniu, comerţul mondial sau
local, etc..
Cu alte cuvinte, inovarea ca proces scoate în evidenţă activitatea care include
cercetarea, proiectarea, producerea şi distribuţia, ca etape care conduc la inovație ca rezultat al
procesului de inovare. Principala sursă de inovare o constituie ştiinţa, respectiv cercetarea
ştiinţifică fundamentală şi aplicativă, ale cărei rezultate se transferă în producţia de bunuri
materiale şi servicii prin dezvoltare tehnologică, inginerie tehnologică şi introducerea
progresului tehnic. Cei care lucrează în domeniul ştiinţei şi al cercetării, reprezintă 90% din
totalul cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă care au activat în domeniul menţionat, de la
începutul omenirii până în prezent. Aplicarea unei strategii de implementare, prin utilizarea
mecanismelor pieţii, a celor mai recente rezultate ale inovării din diferite domenii în sistemele
tehnologice preexistente, determină în general difuzia care corespunde cu valorificarea
rezultatelor cercetării fundamentale în mai multe domenii ale cercetării şi ingineriei tehnologice.
Difuzia inovării generează rezultate de 10-20 de ori mai eficiente decât prima aplicare a
inovării; inovarea care apare într-o zi în Occident, necesită ani pentru asimilarea ei în România.
Diseminarea inovării are ca scop răspândirea obiectului inovării şi nu includerea efectelor ei
(produs, procedeu, sistem, tehnologie) în economie.
Procesul de inovare este cumulativ şi ireversibil, cu reguli proprii, simple şi flexibile la
schimbări în condiţiile de piaţă. Acesta impune un sistem instituţional şi cadrul legislativ
adecvat, mecanisme de finanţare noi, capabile să sprijine introducerea în economie a
rezultatelor cercetării-dezvoltării.
Prin urmare, se remarcă complexitatea procesului de inovare şi caracterul său sistemic,
tocmai datorită legăturilor de intercondiţionare şi intercorelare între cercetarea ştiinţifică
fundamentală, cercetarea ştiinţifică aplicativă, dezvoltarea şi proiectarea tehnologică. În felul
acesta se poate defini cu mai multă precizie rolul fiecărui segment al procesului de inovare şi se
poate ajunge la creşterea competitivităţii produselor, la crearea de locuri de muncă şi la
creşterea productivităţii.
În cadrul inovaţiei tehnologice se disting două tipuri: de ameliorare şi de ruptură.
Inovaţia de amelioare este aceea care are ca scop să asigure o permanentă evoluţie
progresivă de-a lungul curbei sale de evoluţie.
Inovaţia de ruptură urmăreşte să creeze o nouă tehnologie şi este

generatoare de schimbare şi de avantaje concurenţiale într-o măsură mai mare decât inovaţia de
ameliorare, care se situează pe o poziţie inferioară.
O mare parte din marile firme de astăzi s-au dezvoltat cu ajutorul tehnologiilor pe care
au fost capabile să le genereze şi să le exploateze. Aceasta se numără printre primele elemente
care pot conduce la schimbarea regulilor jocului stabilite de concurenţă.
Tehnologia disruptivă sau inovarea disruptivă în opinia lui Philip Kotler şi John
Caslione desemnează o inovaţie tehnologică, un produs sau un serviciu care foloseşte o
strategie “disruptivă” mai degrabă decât o strategie “de evoluţie” sau “de susţinere”, pentru a
detrona tehnologiile dominante existente sau produsele care întreţin menţinerea poziţiei pe o
piaţă. La baza inovării disruptive stă însuşi faptul că produce o schimbare spectaculoasă pe
piaţă, făcând ca tehnologia stării de fapt actuale să devină rapid depăşită. Un asemenea
eveniment provoacă turbulenţe semnificative pentru toţi participanţii la introducerea şi
exploatarea tehnologiilor, atât a celor preexistente, cât şi a celor modificate.
Câteva tehnologii disruptive care se prefigurează la orizontul următorilor cinci ani ar fi
sistemul serviciilor informatice oferite din norul internet (cloud computing) şi cel al
interacţiunii omniprezente utilizator uman – inteligenţă artificială, sistemele de calcul
contextual, virtualizarea şi unificarea reţelelor de resurse informatice, realitatea augmentativă,
reţelele de socializare şi software-ul de socializare.
Tehnologia disruptivă poate să devină factorul suprem de schimbare a regulilor jocului,
apt să nască haos într-o industrie întreagă, mai ales pentru jucătorii deja existenţi înăuntru care
nu au dat atenţie micilor vârtejuri tăcute din jurul lor, decât atunci când era deja prea târziu.
Exemple de tehnologii/inovaţii disruptive sunt prezentate în tabelul următor:
TEHNOLOGIA / INOVAŢIA TEHNOLOGIA DISLOCATĂ

DISRUPTIVĂ / MARGINALIZATĂ
Tehnoredactarea computerizată Tehnoredactarea clasică
Fotografia pe film cu
Fotografia digitală
developare
Semiconductori Tranzistori
Calculatoare mainframe şi mini-
Calculatoare personale
calculatoare
Descărcarea înregistrărilor
Compact-discuri
muzicale; partajarea fişierelor digitale
Cărţi electronice Cărţi pe supor de hârtie
În luptele din piaţă, tehnologiile disruptive ies de obicei victorioase în faţa tehnologiilor
mai vechi, care ocupă poziţiile existente din industria respectivă. Una din raţiuni ar fi asimetria
în materie de stimulente financiare. O firmă disruptivă poate vedea o oportunitate uriaşă, pe
când firma ocupantă a pieţei nu vede decât una mult mai mică.
Un alt motiv pentru care dislocatorii câştigă de obicei în faţa ocupanţilor tradiţionali
este acela că firmele mari şi prospere deja existente pe o piaţă sunt organizate pe divizii de
produs, ai căror manageri stau permanent cu ochii pe ofertele rivalilor deja cunoscuţi, pentru a
se asigura că produsele proprii îşi păstrează poziţia avantajoasă.
Problema este comportamentul izolaţionist în relaţiile dintre diviziile de produs şi chiar
în interiorul diviziilor. Compartimentele de specialitate nu comunică între ele: cercetarea-
dezvoltarea nu comunică suficient cu proiectarea şi dezvoltarea, producţia, marketingul şi
vânzările, şi dezvoltarea afacerilor, făcând compania să se mişte foarte greu. Preocuparea
firmelor dislocatoare, pe de altă parte, nu se axează pe produse, cât pe clienţii care nu
utilizează produsele firmei consacrate. Dislocatoarele caută acele trebuinţe ale acestor
potenţiali clienţi care nu sunt adecvat satisfăcute.
De exemplu, un dislocator potenţial pentru Microsoft Excel ar putea fi Google Docs
(care conţine inclusiv un program gratuit de calcul tabelar).
Hiperconcurenţa apare atunci când tehnologiile sau ofertele de pe piaţă sunt atât de noi,
încât standardele şi regulile se modifică fără încetare, rezultatul fiind avantaje competitive care
nu se pot susţine în timp. Ea se caracterizează prin mişcări competitive intense şi rapide, în
cadrul cărora competitorii trebuie să acţioneze cu cea mai mare viteză pentru a-şi edifica noi
avantaje şi a le submina pe cele ale rivalilor.
În era turbulenţelor, mediul competitiv îşi schimbă spectaculos echilibrul de forţe, de la
ocupanţii greoi, care încearcă să-şi protejeze poziţiile, la atacatorii rapizi, ale căror strategii
sunt precis dirijate spre dislocarea avantajului competitiv al liderilor de piaţă. Aceşti lideri sunt
adeseori firme mari şi inflexibile, care deţin avantaje competitive mai tradiţionale (şi din ce în ce
mai depăşite). Avantajul competitiv capătă un caracter mai tranzitoriu, iar firmele cele mai
profitabile sunt cele care migrează dintr-o poziţie competitivă în alta, prin turbulenţă şi haos.
Rolul ştiinţei în asigurarea creşterii economice susţinute, ca şi în viaţa socială în
ansamblul său, de altfel, este unul de prim ordin, unanim acceptat şi recunoscut. Încă din
renaştere, savanţii, au acceptat confuntarea teoriei cu practica, fiind convinşi că aceasta din
urmă are nevoie de soluţii eficiente, iar practicile recunosc utilitatea şi superioritatea metodelor
ştiinţifice.
Ca urmare începând cu mijlocul secolului al XIX-lea s-a accentuat îmbinarea celor două
laturi ale activităţii – ştiinţa şi practica, astfel că savantul a devenit şi experimentator. Încercând
să-şi verifice teoriile, practicianul a devenit şi om de ştiinţă, dorind să înţeleagă fenomenele,
pentru a le controla, conduce şi stăpâni. Interesul crescând pentru dezvoltarea ştiinţei a făcut
ca în ultimile decenii să asistăm la diversificarea activităţilor de cercetare, conturându-se trei
tipuri ale demersului în domeniu: cercetarea fundamentală, cercetarea aplicativă şi
dezvoltarea experimentală.
Cercetarea fundamentală este orientată către activităţile teoretice, vizând explicarea
fenomenelor, descoperirea de legi, regândirea teoriilor şi principiilor anterioare pe baza noilor
descoperiri şi evoluţii. Deşi rezultatele cercetării fundamentale nu au întotdeauna aplicabilitate
practică imediată, ele răspund, totuşi, unor nevoi viitoare ale activităţii umane, având darul de a
prevede o serie de deschideri ulterioare.
Cercetarea aplicativă urmăreşte cunoşterea unui fenomen, a condiţiilor şi cauzelor care
generează un eşec sau un succes, conceperea de noi soluţii sau perfecţionarea celor existente.
Acest tip de cercetare vizează un domeniu concret şi rezultatele se materializează în tehnici şi
tehnologii, în maşini şi echipamente, în noi produse, precum şi în măsuri şi principii mai
performante de organizare şi conducere ale producţiei, ale vieţii sociale în ansamblu.
Dezvoltarea experimentală urmăreşte mai degrabă crearea de noi bunuri, decât
cunoaşterea şi înţelegerea mecanismelor care le guvernează. În acest caz, se utilizează
rezultatele cercetării aplicative, verificându-se atingerea obiectivului propus, soluţiile adoptate,
riscurile care apar, şi, nu în ultimul rând, limitele de aplicabilitate în producţie.
Maximizarea utilităţii practice a descoperirilor ştiinţifice nu se poate realiza decât
printr-o împletire armonioasă a rezultatelor celor trei tipuri de activităţi, printr-un permanent
schimb de informaţii şi o continuă adaptare la nevoile şi trebuinţele omului.
Tehnologia reprezintă una dintre principalele forţe motrice ale societăţii moderne,
atât ca efect cât şi în calitate de cauză, pentru producerea de bunuri şi cunoştinţe, în
schimbarea modalităţilor de realizare a activităţilor, în structurarea ramurilor, în crearea de
noi ramuri.
Tehnologia pentru firmă reprezintă un abonament de călătorie pentru ruta de

profitabilitate, un extraordinar factor de egalizare a poziţiei concurenţiale, capabilă să erodeze
chiar şi avantajul competitiv al firmelor bine fortificate, şi implicit, să schimbe ierarhiile deja
stabilite.
O mare parte din marile firme de astăzi s-au dezvoltat cu ajutorul tehnologiilor pe care
au fost capabile să le genereze şi să le exploateze. Aceasta se numără printre primele elemente
care pot conduce la schimbarea regulilor jocului stabilite de concurenţă.
O. Jaba defineşte tehnologia ca o aplicaţie concretă a cunoştinţelor ştiinţifice sau
tehnice folosite la concepţia, dezvoltarea şi fabricarea unui produs. Ion Crişan defineşte
tehnologia ca fiind “ansamblul structurat de procedee, echipamente de lucru şi mijloace de
conducere necesare desfăşurării unui anumit proces de muncă“.
B. Băcanu - tehnologia reprezintă un set de procese prin care o combinaţie de
resurse de intrare sunt transformate în produse.
Rapiditatea schimbărilor tehnologice este determinată de evoluţia mediului, fiind
condiţionată de o serie de factori cum sunt:
- amploarea cercetărilor ştiinţifice, respectiv nivelul, structura şi calitatea resurselor
alocate pentru cercetarea tehnico-ştiinţifică;
- ritmul progresului tehnic, respectiv gradul de asimilare în producţie a cunoştinţelor
obţinute prin cercetare, de acest ritm depinde productivitatea, evoluţia costurilor, gradul de
înnoire şi de diversificare a producţiei, calitatea bunurilor şi serviciilor, gradul de
valorificare a resurselor.
Erich Jantsch defineşte cercetarea fundamentală ca fiind exploatarea principiilor de bază
ale ştiinţei şi tehnologiei și priveşte nivelul resurselor ştiinţifice şi cercetarea tehnologică
fundamentală ca activitate ce priveşte nivelul resurselor tehnologice, considerând că prognoza
tehnologică este evaluarea probabilistică, cu un grad relativ ridicat de certitudine, a unui viitor
transfer de tehnologie.
Schimbarea tehnologiei nu este importantă în sine; ea este importantă prin crearea de
avantaje competitive care determină schimbări în structura ramurii, generând perturbări asupra
factorilor cheie de succes şi determinând pe această cale schimbarea regulilor jocului concurenţial,
înrăutăţirea poziţiei concurenţiale a firmelor care nu adoptă sau nu pot face faţă schimbărilor
tehnologice. Este, de asemenea, cunoscut paradoxul că tehnologia înaltă nu garantează
profitabilitatea; multe ramuri de înaltă tehnologie sunt mai puţin profitabile decât unele ramuri cu
tehnologii inferioare, în principal din cauza structurii lor nefavorabile.
Cabinetul A. D. Little propune o grupare a tehnologiilor care reflectă mai puţin
caracteristicile proprii decât impactul lor concurenţial, după cum urmează:
- tehnologii de bază, larg răspândite în domeniile de activitate şi care nu pot constitui,
în fapt, o sursă a avantajului concurenţial; este vorba în general despre tehnologii a căror
stăpânire a fost una din raţiunile de a exista ale firmei în domeniu;
- tehnologii cheie, al căror efect concurenţial este mai puternic şi plecând de la care se
determină lupta şi poziţiile concurenţiale;
- tehnologii emergente, în curs de dezvoltare, care nu sunt decât în stadiul primelor
aplicaţii, dar care ar putea să devină tehnologii cheie;
- tehnologii embrionare, aflate în faza de cercetare şi stăpânite de un număr foarte mic
de firme. Ele oferă o poziţie concurenţială potenţială foarte puternică, dar au o poziţie extrem
de aleatoare datorită riscului major pe care îl implică valorificarea unei tehnologii abia ieşite din
laborator.
Tehnologia este un factor luat mai puţin în considerare de principalele modele de
analiză strategică, plecându-se de la considerentul că evoluţia tehnologică este în general
percepută ca un fenomen extern ce se impune firmei, ca un dat al mediului său concurenţial, şi

pe care îl poate controla.
Impactul tehnologic asupra situaţiei concurenţiale a firmei poate fi analizat prin prisma
efectelor şi modificărilor produse (sistematizate în tabelul următor) pe următoarele trei nivele:
1. cel al activităţii în ansamblul său;
2. cel al poziţiei concurenţiale a firmei sau sectorului;
3. cel al structurii concurenţei.
Impactul strategic al tehnologiei

Asupra poziţiilor Asupra
Influenţe Asupra activităţii
concurenţiale structurii concurenţei
Creştere, Structura Dispariţia
Efecte produse
maturitate, valoare costurilor concurenţilor existenţi
Determină Limite, Diferenţiere Emergenţa
modificări frontiere, segmente a produselor noilor concurenţi
Evoluţia tehnologică poate afecta mult dezvoltarea unui sector de activitate prin efectul
pe care îl induce asupra creşterii şi maturităţii sectorului. De asemenea, poate modifica
frontierele dintre segmentele strategice, provocând astfel repoziţionarea firmelor în universul
lor concurenţial.
Evoluţia tehnologică afectează segmentarea strategică, adică decupajul activităţilor
globale a firmei în segmente omogene şi definirea sistemelor sau a câmpurilor concurenţiale pe
care se află în competiţii. Progresiv, schimbările tehnologice pot atenua frontierele dintre
industrii până la a le desfiinţa, pentru ca în cele din urmă, să formeze un nou segment, cum ar fi
spre exemplu: domeniul informaticii, telecomunicaţiilor sau birotica.
Evoluia tehnologică poate conduce la resegmentarea activităţilor în domenii mai
limitate, net distincte. Recurgerea la tehnologii mai performante poate permite firmei să-şi
amelioreze poziţia pentru anumite elemente ale costului produsului. Inovaţia tehnologică este
una din cauzele esenţiale ale efectului experienţei şi, prin urmare, unul dintre motoarele
reducerii costurilor, care poate ocoli efectul experienţei şi obstacolul taliei, avantajând
concurenţii mai mici şi mai inventivi în raport cu cei mari.
Tehnologia se constituie în una din principalele surse de diferenţiere, antrenând
modificarea factorilor cheie de succes pentru o activitate. Aceştia la rândul lor pot altera
barierele propriei mobilităţi a activităţii în cauză, pot provoca dispariţia unor concurenţi sau
pot facilita posibilităţile de intrare într-un sector pentru noi concurenţi. Înţelegerea şi
recunoaşterea limitelor, a punctelor slabe ale tehnologiei deţinute, cunoaşterea tehnologiilor
noi/în curs de afirmare şi alegerea momentului în care acestea din urmă trebuie încorporate în
sistemul de operaţiuni, constituie elementele definitorii ale strategiei de afaceri pentru o firmă
de succes.
Capacitatea de a prevedea sau controla viitorul constituie o provocare formidabilă,
îndrăzneaţă în cel mai bun caz, imposibilă în multe circumstanţe. Dacă nu este plauzibil ca
întreprinderea să prevadă sau să controleze evoluţia pieţelor sau a nevoilor cumpărătorilor,
poate că ea ar trebui mai degrabă să se întrebe care sunt tehnologiile, aptitudinile şi
competenţele necesare pentru a supravieţui şi a reuşi în cursul anilor următori, aşa cum este
exemplul firmei Canon. Confruntată cu incertitudinea pieţelor sale viitoare, compania Canon îşi
dezvoltă competenţe în tehnologii hibride şi generice pe care le-a selecţionat şi care, crede ea,
pot fi combinate în diverse moduri pentru a crea noi produse, noi pieţe şi pentru a reacţiona la
noile ocazii. Dezvoltarea şi acumularea resurselor asimilate tehnologiilor în cazul companiei
Canon vizează:
1. resursele umane – ingineri în cercetare şi dezvoltare;

2. investiţii în cercetare-dezvoltare;
3. laboratoare şi echipamente tehnice;
4. rezervorul de know-how tehnologic
5. factorul timp;
6. flexibilitatea (cultura organizaţională).
Portofoliul de tehnologii asociat exemplului Canon este format din: tehnologia de
reproducere şi tipărire, tehnologia memoriilor informatice, tehnologia de afişaj numeric,
tehnologii optice convenţionale, tehnologii opto-electronice, tehnologia laserului, tehnologia
semiconductorilor, tehnologia materialelor, tehnologia componentelor mecatronice, tehnologia
contoarelor de precizie, tehnologia prelucrării imaginilor, inteligenţă artificială, tehnologia
sistemelor de comunicaţii, tehnologia software.
Peter Drucker a evidenţiat că pentru a iniţia, a organiza şi a desfăşura un proces de
inovare este necesar să se supravegheze continuu două categorii de surse de oportunităţi de
inovare şi anume:
A. Surse din interiorul întreprinderii:
 nepotrivirea dintre realitatea de fapt a mediului de afaceri în care se acţionează şi
imaginea existentă în companie asupra acestei realităţi;
 necesitatea unui nou produs, unui nou proces sau unui nou serviciu;
 schimbări neaşteptate în structura pieţei sau a domeniului industrial;
 neprevăzutul – succesul sau eşecul potenţial, impactul asupra propriei afaceri al
unui eveniment exterior;
B. Surse din afara întreprinderii:
 modificări în zona de acţiune a unor grupe de populaţie sau schimbări demografice;
 schimbări în receptivitate, dispoziţie sau înţelegere;
 noi cunoştinţe ştiinţifice sau noi relaţii legitime”.
Cele şapte surse de oportunităţi de inovare menţionate sunt imprevizibile, fiecare
prezintă caracteristici distincte şi nu apar declarativ, aceste surse sunt estompate şi trebuie
analizate intercorelat ca părţi al aceluiaşi sistem al oportunităţilor de inovare.
Inovarea determină bulversarea vechilor frontiere ale realităţii şi este totodată
profitabilă pentru iniţiatorul ei. Aceasta obligă celelalte entităţi să diagnosticheze situaţia, în
unele cazuri chiar să redefinească viitorul dorit, cel formulat anterior devenind unul depăşit.
Entitatea care a propus inovarea are avantajul de a identifica sau de a impune noua combinaţie
de câştigător.
În aceste condiţii, concurentul trebuie să întreprindă acţiuni care să-i permită să
redefinească frontierele şi astfel să conducă la ajustările cele mai favorabile pentru el. Lipsa
inovaţiei permite menţinerea aceloraşi factori cheie de succes şi de risc fără modificarea
vechilor frontiere.
Bibliografie:
Bennis W, Burt Nanns, Dinger, les secrets des meilleurs leaders, InterEdition, 1985, p. 41 -62,
Betz, F., Managing Technological Innovation, John Wiley, London, 1988,
Brigitte Bouillerce, Emmanuel Carré – Cum să ne dezvoltăm creativitatea, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 13 – 135,
Burduş Eugen - Tratat de management, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p .201 – 315,
Burduş E., Cochină I, Crăciun L., Istoceanu A. - Întreprinzătorul, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010,
Băloiu, L.M., Tehnologie şi inovare, Bucureşti, Editura ASE, 1997, p. 27 – 89,
Băloiu, L.M., CĂLIN, G.C., Tehnologie şi inovare, Bucureşti, Editura ASE, 1999,
Castelnau Jacques, Daniel Loïc, Mettling Bruno- Le pilotage stratégique, Ed. d’Organisation, Paris, 2002.
Chandler Steve, “100 cǎi cǎtre automotivare”, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007,
David Strokes, Small Business Management – An Active Learning Approach, 2000,
Daniela Tatiana Corodeanu, Management - comportamentul şi performanţa întrerpinzătorului român, Ed.
Tehnopress, Iaşi, 2006, p. 31-57,
Dodgson, M., The Management of Technological Innovation, Oxford University Press, 2000,
Douglas Miller – Cum să ai idei strălucite, Ed. Rentrop&Straton, Bucureşti, 2010, p. 115 – 190,
Drucker, P., Management, Task, Responsabilities, Practices, 1974, p 82 – 175,
Emil Maxim, Toader Gherasim – Marketing, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2002,
Gary Johns, Comportament organizaţional, Editura Economică, Bucureşti, 1996,
Jaba Octavian - Analiza strategică a întreprinderii, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p 25-175,
Jaba Octavian, Niţă Valentin – Economia şi gestiunea întreprinderii, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2003, p 24 – 115,
Jassawalla, A.R. & Sashittal. H.C. Cultures that support product innovation processes, Academy of
Management Executive, 2002,
Jay Conrad Levinson – Guerrilla creativity, Ed. Business Tech Interanational Press, Bucureşti, 2002, p. 12 - 38,
Jay Conrad Levinson – Guerrilla marketing, Ed. Loreley Press, Bucureşti, 1998, p. 10 -25,
Jelinek, M. & Schoonhaven, C. The innovation marathon: Lessons from high technology firms. London:
Blackwell, 1990,
Ken Langdon – Cele mai reuşite idei de afaceri din toate timpurile, Ed. Meteor Press, Bucureşti, 2003,
Michael Gerber, Mitul întreprinzătorului, Editura Amaltea, Bucureşti, 2003,
Michael Michalko – Secretele creativităţii. Fi genial, Ed. Amaltea, Bucureşti, 2008, p. 10 -165,
Michael Michalko – Jocurile minţii. Manualul creativităţii în afaceri, Ed. Amaltea, Bucureşti, 2008, p. 9 -215,
Mihaela Roco – Creativitate şi inteligenţă emotională, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 11- 115,
Peter Drucker – Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.175 -240,
Philip Kotler - Managementul marketingului, Ed. Teora, Bucureşti, 1997, p. 275 -320,
Popescu, M., Managementul inovării, Brașov, Editura Universității Transilvania, 2016, p. 11 - 53,
Sasu Constantin – Iniţierea şi dezvoltarea afacerilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 10 – 62,
Sasu Constantin, Bernier Robert – Enciclopedia întreprinzătorului, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.

Educatie Antreprenoriala US5 2019 ID Suport

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Educatie Antreprenoriala US5 2019 ID Suport

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lect. dr.Nelu Florea - Unitatea de studiu nr. 5.

Creativitatea și inovarea – intersecția dintre teorie și practică 41

Unitatea de studiu nr. 5.

5.1. CREATIVITATE - INTERSECȚIA DINTRE TEORIE ȘI PRACTICĂ

Inspiraţia este o stare psihică de tensiune puternică cu o durată variabilă, în cursul

generarea ideilor înseamnă relaxarea minţii şi a imaginaţiei. Pentru a face acest

3. Creativitatea nu reprezintă o destinaţie specială la care trebuie să ajungi, ea poate

5.1.2 CREATIVITATEA CA PROCES, INOVAREA CA FINALITATE

- creativitatea istorică, rezultat al unei invenţii, descoperiri (Pasteur şi

5.1.3 METODE DE CREATIVITATE UTILIZATE IN IMM-URI

Pot să substitui ceva? Substituţia este o metodă importantă de a

TEHNICA LUI LEONARDO DA VINCI

 Oferă un format pentru provocare desenând o graniţă. Aceasta poate fi făcută cu

Combinaţia la întâmplare a parametrilor (personal, câini, cabine, atomizoare, uscător,

5.2 INOVAŢIA – INTERSECŢIA DINTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ

Inovarea nu este o modă a zilei, ci o necesitate impusă agenţilor

Inovaţia de ruptură urmăreşte să creeze o nouă tehnologie şi este

TEHNOLOGIA / INOVAŢIA TEHNOLOGIA DISLOCATĂ

Tehnologia pentru firmă reprezintă un abonament de călătorie pentru ruta de

percepută ca un fenomen extern ce se impune firmei, ca un dat al mediului său concurenţial, şi

Impactul strategic al tehnologiei

1. resursele umane – ingineri în cercetare şi dezvoltare;

S-ar putea să vă placă și