1.

Sfintele Paști – praznic împărătesc cu dată schimbătoare, Paștile sau sărbătoarea anuală a Învierii
Domnului este cea mai de seamă dintre toate sărbătorile domnești. Dpdv calendaristic, Paștile guvernează
întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al anului biericesc. De data ei e legată ordinea și denumirea
duminicilor și a săptămânilor de peste an, cu evangheliile și apostolele care se citesc la Liturghie, ordinea celor 11
pericope evanghelice care se citesc la Utrenii, luminândele și stihirile respective, precum și ordinea celor 8 glasuri
ale cântărilor Octoihului. Importanța sărbătorii este subliniată și de durata ei (3 zile).

Cuvântul Paști e de origine evreiască (Pesah = trecere). Evreii numeau Paști sau sărbătoarea azimilor,
sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia
la 14 Nisan și coincidea cu prima lună plină de după echionocțiu de primăvară.

Termenul ebraic a trecut în creștinism pentru că evenimentele istorice care sunt comemorate (patimile,
moartea și Învierea) au coincis cu Paștile evreilor din anul 33; obiectul Paștilor creștine este cu totul altul decât al
evreilor, nefiind altă legătură decât una de nume și de coincidență cronologică.

Paștile sunt cea mai veche sărbătoare creștină. Împreună cu duminica, Paștile a fost sărbătorit încă din
epoca apostolică. Mărturii: în Constituțiile Apostolice, canoanele apostolice, can 1. Antohia etc.

La început, numirea de Paști a fost aplicată de primii creștini ca comemorarea anuală a Cinei celei de taină,
care avea loc înseara zilei 13 Nisan și consta dintr-o masă rituală, care imita Cina și era însoțită de Sf. Euharistie.
Numirea evreiască de Paști a fost dată comemrării celor 3 evenimente (Cina, Patimile, Învierea) pentru că:

1. Ele au avut loc în preajma vechiului Paști evreiesc; 2. Cina a ținut oarecum locul mese pascale și
celebrarea ei înlocuia la creștini pe aceea a mesei pascale, ea devenind pentru ei un nou Paști; 3. Mielul, care era
jertfit și mâncat la masa pascală a evreilor, era considerat ca imaginea sau preînchipuirea Mântuitorului.

Comemorarea anuală a Cinei stă astfel la originea sărbătorii creștine a Paștilor. În primele 3-4 secole ea
preceda „Paștile Crucii” (comemorarea Patimilor) și „Paștile Învierii” (com. Învierii). Așadar, primii creștini
înțelegeau prin Paști nu numai sărbătoarea Învierii, ci și Cina și Patimile Domnului. De aceea, săpt. pe care o
numim azi săptămâna Patimilor se numea la ei săptămâna Paștilor. Cu timpul, înțelesul cuvântului Paști s-a
restrâns numai la sărbătoarea Învierii, așa cum e azi.

Au existat în Biserica veche mari diferențe regionale în ceea ce privește data și modul sărbătoririi. Creștinii
din Siria (după o tradiție aparent moștenită de la Sf. Ap. Ioan și Filip) serbau întâi moartea Domnului (Paștile
Crucii) pe 14 Nisan, apoi Învierea pe 16 Nisan, indiferent de ziua săptămânală – se numeau Quartodecimani,
fiindcă serbau Paștile odată cu iudeii.

Alți iudaizanți mai moderați serbau Paștile duminica, dar legau atât de mult data Paștelui creștin de a celui
iudaic, încât aveau grijă ca acea duminică să cadă totdeauna înlăuntrul săptămânii azimilor – se numeau
Protopashiți, adică cei ce serbau Paștile mai înainte de data reglementară.

Cei mai mulți creștini „sărbătoreau” moartea Domnului totdeauna Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan,
numind-o Paștile Crucii iar Învierea în Duminica următoare. Ei invocau în spijinul practicii lor pe Sf. Ap. Petru și
Pavel. Erau și creștini (prin Galia) care serbau Paștile la dată fixă: 25/27 Martie.

O uniformizare a datei serbării Paștilor a introdus-o Sinodul I Ecumenic (Niceea 325), bazată pe calculul
datei Paștilor obișnuit la Alexandria: Paștile se va serba totdeauna Duminica; duminica va fi cea imediat
următoare lunii pline de după echinocțiul de primăvară; când 14 Nisan cade duminica, Paștile va fi serbat
duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paștile iudeilor, dar nici înainte de acesta. Data Paștilor din
fiecare an era calculată de către Patriarhia din Alexandria.

Data Paștilor depinde de 2 fenomene naturale, unul cu dată fixă (echinocțiul de primăvară – 21 martie) și
unul cu dată schimbătoare (luna plină de după echinocțiul de primăvară). Data Paștilor poate varia într-un interval
de 35 de zile, între 22 martie – 25 aprilie. Bisericile care au adoptat reforma calendaristică din 1924 serbează
paștile între 4 aprilie – 8 mai.

Din sec. 3 s-au alcătuit Pascaliile, tabele cu data Paștilor pe mai mulți ani, însă erau imperfecte din pricina
echinocțiului de primăvară și a imperfecțiunilor legate de calculul astronomic al calendarului iulian. Creștinătatea
ortodoxă s-a împărțit, după 1924, în 2: Bisericile rămase la calendarul neîndreptat au continuat să serbeze Paștile
după Pascalia veche, pe când Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat (silul nou) au sărbătorit Paștile pe
1
stilul nou. Bisericile ortodoxe au stabilit, prin consens general, ca Paștile să fie serbat în toată creștinătatea
ortodoxă după Pascalia stilului vechi, odată cu Bisericile rămase la calendarul neîndreptat.

Modul sărbătoririi Paștilor: era prăznuit ca o zi de bucurie, bucuria pentru învierea Domnului, marele
eveniment din istoria mântuirii noastre, care stă la temelia credinței și a Bisericii creștine. În cursul ei avea loc
botezul catehumenilor, iar momentul învierii era întâmpinat cu cântări de bucurie, cu săvârșirea Sf. Jertfe. Neofiții
își puneau haine albe și purtau în mâini făclii luminoase. În ziua Învierii toți se îmbrățișau cu sărutarea frățească,
cerându-și iertare unii de la alții, înainte de împărtășire.

În unele biserici erau reprimiți penitenții, se eliberau sclavii și se făceau fapte de milostenie. Serbarea
Paștilor se prelungea o săptămână întreagă, săvârșindu-se în fiecare zi Sf. Liturghie, la care credincioșii se
împărtășeau. Era interzisă participarea la spectacole, jocuri și petreceri păgâne, iar unii Sf. Părinți opresc chiar
lucrul în cursul Săptămânii Luminate.

Nașterea cu trup și învierea ca Dumnezeu a Mântuitorului sunt cei 2 poli ai chenozei și ai dragostei divine
față de noi, iar sărbătorile respective sunt mărturia și comemorarea perpetuă a acestora în cultul ortodox.

2. Praznicul Înălțării la cer a Domnului: numit în popor Ispas, cade întotdeauna în Joia săptămânii a șasea
după Paști, adică la 40 de zile după Înviere, când Domnul S-a înălțat la cer. Este una dintre cele mai vechi
sărbători creștine (mărturii: Constituțiile Apostolice).

Eusebiu al Cezareei (Despre sărbătoarea Paștilor) arată că înălțarea era sărbătorită în ziua a 50-a după Paști
(odată cu Rusaliile), punând astfel pecetea finală a perioadei pascale a Cincizecimii. Sf. Ioan GA ne-a lăsat o
frumoasă predică la această sărbătoare, la fel și Atanasie al Alexandriei și Grigorie de Nyssa (moare Andrei ca n-
am pus sf. înainte de fiecare ).

Sec. 4-5, sărbătoarea Înălțării s-a despărțit de cea a Pogorârii Sf. Duh, căci pe vremea Fer. Augustin (430)
serbarea ei în ziua a 40-a după Paști era generalizată peste tot. În sec. 6, Sf. Roman Melodul compune Condacul și
Icosul sărbătorii.

O deosebită solemnitate a căpătat această sărbătoare de când Sf. Împărăteasă Elena a ridicat pe Muntele
Măslinilor o vestită biserică (eleona), în care Înălțarea se prăznuia cu mare fast și pompă.

Slujba zilei are legătură și cu Învierea și cu Pogorârea Sf. Duh = după Evanghelia de la Utrenie se cântă
Învierea lui Hristos văzând..., iar Catavasiile sunt irmoasele Canonului de la Pogorârea Sf. Duh, deoarece
sărbătoarea Înălțării nu are Catavasii proprii!

3. Rusaliile: Duminica Cincizecimii sau Pogorârea Sf. Duh este sărbătoarea anuală a pogorârii Sf. Duh peste
Sf. Apostoli, eveniment pe care ni-l istorisesc FA (cap. 2). Ea cade totdeauna la 10 zile după Înălțare / 50 după
Paști. E totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii creștine, în urma cuvântării Sf. Ap. Petru, convertindu-se la
creștinism peste 3000 de oameni, care au alcătuit cea dintâi comunitate creștină din Ierusalim.

Rusaliile sunt cea mai veche sărbătoare creștină (împreună cu Paștile), fiind prăznuită din vremea Sf. Ap., ca
o încreștinare a sărbătorii iudaice corespunzătoare. De ea amintesc: Sf. Ap. Pavel și Luca, Const. Ap., Sf. Irineu,
Tertulian, Origen, Can. 20 I Ec.

Nu numai ca vechime, ci și ca importanță, sărbătoarea Rusaliilor vine îndată după Paști. În timpul
privegherii din ajun se făcea botezul catehumenilor. Ca și la Paști erau oprite îngenuncherea și postirea. Se
împodobeau casele, în semn de bucurie, cu flori și ramuri verzi (nuc și tei), obicei moștenit de la evrei (păi de la
cine?). În biserici se aduc și azi frunze verzi (tei/nuc), care se binecuvintează, simbolizând limbile de foc ale puterii
Sf. Duh.

4. Sf. Treime: a doua zi după Duminica Pogorârii Sf. Duh (Lunea Rusaliilor), Biserica prăznuieste pe Sfântul
Duh, precum indică Penticostarul. În calendarele românești această zi e trecută ca sărbătoarea Sf. Treimi, o
influență catolică.
2
 5. În BRC: la romano-catolici s-au mai instituit alte sărbători, accentuând cultul de latrie dat Mântuitorului:
Sărbătoarea lui Dumnezeu (Joi după Sf. Treime); Sărbătoarea Sf. Inimi a Domnului; Sărbătoarea Sf. Nume (al lui
Iisus); Sărbătoarea Sf. Sânge.

Sărbătorile Maicii Domnului

Sf. Fecioară Maria este venerată în cultul ortodox ca cea dintâi și cea mai mare dintre toți sfinții. Cinstirea ei
a fost inaugurată de însuși îngerul Gavriil (Binecuvântată ești tu între femei! – Luca 1, 28), la fel și de către
Elisabtea, mama Sf. Ioan Botezătorul.

Cinstirea de care Sf. Fecioară s-a bucurat a început încă din timpul vieții ei, persoana ei fiind totdeauna
asociată cu aceea a dumnezeiescului său Fiu. În primele 3 secole cinstirea se manifesta în chip latent și sub forme
mai discrete (în special în cultul particular). Intrarea acestei cinstiri în cultul public al Bisericii se constată după
libertatea acordată de C-tin cel Mare.

Cultul Maicii Domnului a luat o dezvoltare explozivă după prima ½ a sec. 5, datorită ereziei dioprosopiste a
lui Nestorie, care spunea că Sf. Fecioară nu a născut decât pe omul Hristos și nu poate fi numită Născătoare de
Dumnezeu. Sin. III Ec. (Efes 431) a condamnat erezia lui Nestorie și a formulat esența doctrinei mariale ortodoxe a
Bisericii, de aici înainte cultul Maicii Domnului se dezvoltă repede și nestingherit, ca o reacție împotriva ereziei
nestoriene. În termeni teologici, cinstirea se numește iperdulie, supravenerare sau preacinstire.

I. Formele de exprimare a cultului Maicii Domnului: cea dintâi ca importanță este instituirea de sărbători
sau zile consacrate pomenirii și cinstirii ei.

1. Sărbătorile Maicii Domnului în cultul ortodox: gradul superior de cinstire acordată Maicii domnului se
vede din numărul mare de sărbători închinate amintirii ei. Dpdv al importanței lor avem: 1. Sărbătorile mari
(socotite praznice împărătești) și 2.Sărbătorile mai mici.

1. Sărbători mari:

1.a. Nașterea Maicii Domnului (Sf. Maria mică) – 8 septembrie.

1.b. Intrarea în biserică a Maicii Domnului (Vovidenia) – 21 noiembrie; în amintirea zilei în care Sf. Ioachim
și Ana au adus-o pe Maria, la 3 ani, la templu, unde va rămâne până la 14-15 ani, ca una hărăzită Domnului.

1.c. Bunavestire – 25 martie (9 luni înainte de naștere); praznicul în amintirea zilei în care Sf. Arh. Gavriil a
vestit pe Sf. Fecioară că ea va naște pe Mesia (Luca 1).

1.d. Adormirea Maicii Domnului – 15 august; sărbătoarea în amintirea zilei în care Sf. Fecioară și-a dat
obștescul sfârșit.

Toate aceste sărbători sunt socotite în rândul sărbătorilor mari ale Ortodoxiei. Bunavestire, deși este
socotită ca sărbătoare a Maicii Domnului, se referă și la persoana Mântuitorului, fiind vorba de comemorarea zilei
întrupării Lui cu trup omenesc. Sărbătorile cele mai vechi ale Maicii Domnului apar în forma lor primă ca sărbători
ale Mântuitorului.

Dintre ele numai Bunavestire are la bază un eveniment istoric consemnat în Sf. Scriptură (Luca 1); celelalte
au ca obiect fapte din viața Sf. Fecioare despre care evangheliile nu scriu nimic, dar au fost păstrate prin tradiție și
prin apocrife (Intrarea în Biserica – în Protoevanghelia lui Iacov). Niciuna dintre ele nu figurează între sărbătorile
amintite în Const. Apostolice; niciuna nu pare să fie mai veche de sec. 5.

Înainte de Sin. IV Ec. (431) a existat o singură sărbătoare marială, adică pomenirea Sf. Născătoare de
Dumnezeu și pururea fecioară Maria. La Antiohia această sărbătoare era fixată în preajma Crăciunului.

1.a. Cât privește sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, începutul ei trebuie pus între Sin. III Ec. (431) și Sin
IV Ec. (451). La origine a fost aniversarea anuală a târnosirii unei biserici din Ierusalim închinate Sf. Fecioare, pe
locul unde, după tradiție, fusese casa părinților Sf. Fecioare.

1.b. Cea mai nouă dintre sărbătorile Maicii Domnului este Intrarea în biserică (aducerea la templu),
sărbătoare de origine ierusalimiteană. În 543, Justinian a zidit la Ierusalim o biserică închinată Sf. Fecioare, lângă
3
ruinele templului, numită Sf. Maria cea nouă. Conform obiceiului, a două zi după sfințire (21 noiembie) a început
să fie serbat hramul bisericii, adică însăși Sf. Fecioară, serbarea fiind consacrată aducerii ei la templu.

1.c. cea mai timpuriu confirmată în documente este Bunavestire. Data acestei sărbători a variat la început,
unii au sărbătorit-o în ajunul Bobotezei (5 ianuarie), alții la 18 decembrie. În Răsărit, data de 25 martie s-a
generalizat probabil îndată ce Nașterea Domnului a început să fie sărbătorită peste tot la 25 decembrie.

În sec. 6 Sf. Roman Melodul compune pentru această sărbătoare Condacul și Icosul (rămase în Minei). La
începutul sec. 7, Sf. Andrei Criteanul a scris în cinstea ei 4 predici și un canon, care se cântă la Utrenie. A doua zi
după Nașterea Maicii Domnului, 9 septembrie, sărăbtorim Soborul (pomenirea) Sf. Ioachim și Ana.

1.d. cea mai veche sărbătoare a Maicii Domnului ar trebuie să fie accea a Adormirii ei; locul de origine a
acestei sărbători este, probabil, Ierusalimul. În sec. 6 sărbătoarea este menționată și în Apus, unde se serba pe 18
ianuarie. Generalizarea sărbătorii în Răsărit se datorează împ. Mauriciu, care a rezidit Biserica Maicii Domnului din
Ghetsimani și a fixat definitiv data de 15 august. Numai creștinii din Galia și copții egipteni sărbătoresc pe 18
ianuarie.

2. Sărbători mici:

2.a. Soborul sau Adunarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, adică adunarea credincioșilor în cinstirea
Maicii Domnului, care are loc a doua zi de Crăciun (26 dec.), potrivit regulii după care a doua zi după marile
praznice se face pomenirea acelor persoane care au fost organe ale evenimentului sărbătorit. Datează din sec. 5,
originea ei fiind în legătură cu Sin. III Ec. (431).

2.b. Acoperământul Maicii Domnului (1 oct.), în amintirea unei minuni întâmplate în biserica Maicii
Domnului din C-pol, când Sf. Fecioară s-a arătat Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos, ca ocrotitoare și mijlocitoare
a creștinilor.

2.c. În Vinerea din săptămâna luminată (Vinerea Izvorului Tămăduirii), pomenim deasemenea una din
minunile Maicii Domnului.

2.d. Cu 9 luni înainte de nașterea Sf. Fecioare (9 dec.) prăznuim Zămislirea Sf. Fecioare.

2.e. Punerea cinstitului veșmânt al Maicii Domnului în raclă – 2 iulie;

2.f. Punerea brâului Maicii Domnului în raclă – 31 august;

2.g. 1 sept. – pomenirea unei minuni a Maicii Domnului.

Alte forme de exprimare a cinstirii Maicii Domnului în cult:

1. Cântări și rugăciuni deosebite, adresate ei și încadrate în rânduiala tuturor slujbelor bisericești. Nu există
slujbă în care să nu existe rugăciuni sau cântări în cinstea Maicii Domnului, fiind pomenită, invocată, lăudată și
mărită în slujba fiecărei zile liturgice, printr-o bogată imnografie. Îndeosebi Laudele bisericești sunt presărate cu
astfel de cântări: tropare, stihiri, canoane la Utrenie, Axion la Liturghie etc. În regulă generală, ultima stihiră din
orice grupă de stihiri este întotdeauna închinată Maicii Domnului.

2. Slujbe speciale spre lauda Sf. Fecioare (cea mai veche este Acatistul Născătoarei de Dumnezeu). Prohodul
Maicii Domnului este o imitatie a Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos din slujba Utreniei Sâmbetei cele Mari,
alcătuită de Manuel Corinteanul.

3. Zidirea de biserici în cinstea ei, sau având ca hramuri diferitele ei sărbători. Primele biserici au fost zidite
în Țara Sfântă, la Ghetsimani (lângă mormântul Maicii Domnului); aproape de Betleem sau în alte locuri
memoriale și apoi la Roma.

4. Zugrăvirea pe icoane și pe pereții bisericilor a chipului Maicii Domnului și cinstirea acestor icoane. Cele
mai vechi chipuri le aflăm în picturile de pe pereții catacombelor din jurul romei. Primele icoane cu chipul Maicii
Domnului ar fi fost făcute de către Sf. Ev. Luca.

4
 La toate popoarele creștine există icoane ale Maicii Domnului care se bucură de multă venerație și sunt
făcătoare de minuni și obiective de pelerinaj (icoana Maicii Domnului de la Novgorod; Fecioara cea Neagră;
Închinătoarea de la Neamțu; cea de la Mănăstirea Agapia etc.). În iconografia murală din interiorul bisericilor,
icoanele Maicii Domnului ocupă un loc predominant, pe bolta altarului, pe catapeteasmă, pe bolțile pronaosului și
în alte locuri.

5. Diferite genuri de predici (omilii, panegirice, cuvântări de laudă) rostite de marii cuvântători creștini la
diferitele sărbători ale Maicii Domnului.

6. Frecvența numelor de Maria și Marin, la toate popoarele ortodoxe, precum și larga circulație în popor a
cărților de pietate în legătură cu viața și minunile Maicii Domnului.

 CAP. 9 – Durata Praznicelor Împărătești

1. Pre-serbare, după-serbare, odovanie

 durata serbării înseși a praznicelor împărătești este la toate de câte o zi, cu excepția marelui praznic al
Învierii, care ține trei zile de-a rândul.

 În toată perioada pre-serbării și a după-serbării, pe lângă slujba sfinților pomeniți în zilele respective, se
adaugă și cântări, rugăciuni și lecturi din cele în legătură cu praznicul respectiv, iar în ziua odovaniei praznicului
slujba se pune aproape la fel ca și în ziua însăși a praznicului.

 Obiceiul de a prăznui sărbătorile mari pe anumite perioade e moștenit în cultul ortodox din Cultul Vechiului
Testament în care sărbătorile Azimilor, ca și altele, se prăznuiau câte șapte zile la rând. În creștinism prima
manifestare de acest fel o întâlnim la împ. Constantin Cel Mare, cu prilejul festivităților sfințirii basilicilor din
Ierusalim si din Tir(13 sept. 335).

 2. Durata pre-serbării și a după-serbării praznicelor împărătești.

 Durata pre-serbării și a după-serbării praznicelor împărătești variază după gradul lor de importanță și după
poziția pe care o au în cadrul anului bisericesc, fiind la unele mai lungă iar la altele mai scurtă, precum ne arată
cărțile de slujbă. Cea mai mare durată de sărbătoare o are Paștile (39 de zile), iar cea mai scurtă durată o are
BunaVestire.

 duratele sarbătorilor cele mai semnificative sunt:

Nașterea Domnului – 12 zile(20 – 31 decembrie)
Botezul Domnului – 13 zile (2 – 14 ianuarie)
Adormirea Maicii Domnului – 10 zile (14 – 23 august) etc.

 duratele sarbătorilor cele mai scurte sunt:

Tăierea împrejur – 1 zi
Bunavestire – 3 zile
Nașterea Maici Domnului – 6 zile

 3. alte sărbatori cu înainte serbare și după-serbare:

 Mineiele noastre poartă reminiscențe ale obiceiului străvechi, când nu numai sărbătorile împărătești, ci și
sărbătorile sfinților mai importanți aveau, în unele Biserici locale, un fel de preserbare și după serbare, cum ar
fi:
-Sfântul Dimitrie sărbătorit cu o zi mai înainte
-pre-serbarea aducerii moaștelor Sf.Ioan Gură de Aur
-Prăznuirea Sf. Ap. Petru și Pavel, praznuiți cu o zi mai înainte
-pre-serbarea și după-serbarea Sf. Atanasie Athonitul
-după-serbare Sf. Gheorghe
-pre-serbarea profetului Moise. (nu intru în detalii.).

 4. sărbătorile numite soboare: - adunări litrgice ale credincioșilor;

-soborul Sfinților Ioachim și Ana
-soborul dreptului Simeon si al prorociței Ana
-soborul Sf. Ioan Botezătorul

5
 -soborul Sf. Arh. Gavriil
-soborul Sf. Apostoli.

 CAP. X-XI – Sărbătorile Sf. Îngeri și ale Sf. Cruci.

 A.1. Sfinții îngeri – cultul sfinților îngeri în antichitatea creștină

 Cultul îngerilor are un solid fundament vechi testamentar chiar și nou testamentar.

 cinstirea pe care creștinii o acordă îngerilor nu trebuie confundată cu cea pe care o dăm lui Dumnezeu. În
sec. IV distincția aceasta între cultul dat îngerilor și cel dat lui Dumnezeu apare formulată și mai lămurit la
Eusebiu al Cezareei.

 numeroase inscripții din primele secole creștine cuprind, de asemenea, invocații litanice și formule de
rugăciuni adresate direct sau indirect îngerilor și îndeosebi sf. Arh. Mihail.

 un focar în care cultul acesta luase probabil o direcție greșită, idolatră, era Biserica Frigiei din Asia Mică, mai
ales prin orașele ei Colose și Laodiceea, unde urmele unui asemenea cult le întâlnim, precum am văzut încă din
epoca apostolică. De aceea, sinodul local de la Laodiceea, ținut în a doua jumătate a sec. IV, se vede nevoit să
oprească cinstirea îngerilor prin hotărârea sa din canonul 35, neinterzicând cultul corect al îngerilor, ci numai
pe cel eretic.

 astfel sub stricta supraveghere și îndrumare a bisericii, conceput si practicat în spirit creștin autentic – ca o
venerare sau simplă cinstire, iar nu ca adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu – cultul Îngerilor a luat cu
timpul o mare dezvoltare, atât în pietatea particulară cât și în cultul liturgic al Bisericii.

 2.Sărbătorile închinate sfinților îngeri în cultul ortodox

 în calendarul ortodox se află cinci zile liturgice închinate pomenirii și cinstirii sfinților Îngeri în cursul anului
bisericesc, dintre care una singură este sărbătoare cu ținere.
a) Aceasta este Soborul sau Adunarea mai marilor arhistrategi Mihail și Gavriil și a tururor puterilor cerești
celor fără de trupuri
b)la 6 septembrie se săvârșește pomenirea unei minuni făcute de Arh. Mihail, la Chones, în Colose din Frigia.
c) la 26 martie, adică a doua zi după prazncul Buneivestiri, prăznuim soborul mai marelui voievod Gavriil
d) la 13 iulie, prăznuim iarăși soborul (al doilea) al marelui arh. Mihail
e) La acestea am mai putea adăuga o altă serbare a arh. Gavriil din Adin, în ziua de 11 iunie, când se
comemorează apariția arhanghelului G. la o chilie din SF. Munte.(nu am intrat în detalii).

 B.Sfânta Cruce
1.Cultul Sf. Cruci în creștinism, istoria și formele lui de manifestare.

 Printre cele dintîi și mai importante obiective ale cultului nostru relativ se află Sf. Cruce, instrumentul
binecuvântat al răscumpărării obștești și individuale a oamenilor.

 încă de la început s-a acordat un cult religios Sf. Cruci, ca oricărora dintre Sfintele relicve care aduceau
aminte de jertfa mântuitoare a Domnului. Crucea este într-adevăr, cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre, pe
care istoria ni-l înfățișează clar ca bucurându-se de un cult relativ.

 pe la sfîrșitul sec. II și începutul sec. III, Tertulian numește pe creștini cinstitori ai crucii.

 prima reprezentare sigură datată a crucii pe un monument creștin apare incizată pe peretele unei case din
Herculanum, înainte de anul 79; alta o găsim mai târziu în inscripția pe un altar din Palmiria, din anul 134.

 din sec. IV înainte, cinstirea Crucii din devoția particulară creștină ia o mare dezvoltare și începe să se
manifeste în chip public, trecând la cultul obștesc și oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit îndeosebi două
evenimente istorice:
1. Cel dintâi este apariția minunată pe cer a semnului Crucii, prin care împ. Constantin cel Mare câștigă biruința
împotriva lui Maxențiu (312).
2. Al doilea fapt determinant în evoluția ulterioară a cultului Sfintei Cruci a fost descoperirea Crucii originare,
pe care a fost răstignit Domnul; descoperirea a avut loc pe 326 și se datorește stăruințelor Sfintei Elena,

6
 conform unei tradiții pioase, consemnată la mulți scriitori și părinți bisericești din sec. IV-V, ca de exemplu
istoricul Eusebiu, etc.

 îndată după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost încadrată în cultul liturgic al Biserici. Punctul
de plecare al acestui cult public și oficial al Sfintei Cruci a fost sfințirea din 13 septembrie 335 a marii biserici
zidite de împ. Constantin cel Mare pe locul calvarului și al îngropării Domnului.

 expunerea și venerarea liturgică a Sfântului Lemn aveau loc la început de două ori pe an: o dată la 13
septembrie și a doua oară în vinera patimilor.

 Sinodul VII ecumenic de la Niceea din 787, completat de sinodul local din Constantinopol de la 869,
formulează apoi oficial doctrina exactă a Bisericii în ceea ce privește cultul Sfintei Cruci și al sfintelor icoane,
precizând că cinstirea dată icoanelor trebuie să fie egală cu cea dată Sfintei Evanghelii și Sfintei Cruci.

 2. Sărbătorile Sfintei Cruci în Cultul Ortodox:

 a) Cea mai veche și mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înălțarea
Sfintei Cruci la 14 septembrie, sărbătoare comemorată în amintirea a două evenimente deosebite:
- Aflarea Crucii și înălțarea ei solemnă în văzul poporului de către arhiepiscopul Macarie al Ierusalimului în 14
septembrie 335
- Întoarcerea Sfintei Cruci de la perșii păgâni, la anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, înălțată de
patriarhul Zaharia în văzul credincioșilor la 14 septembrie 630.

 spre deosebire de alte praznice împărătești, înălțarea Sf. Cruci se serbează cu post, pentru că ea ne aduce
aminte de Patimile și moartea Mântuitorului.

 b) a doua sărbătoare a sfintei Cruci, este duminica a treia din postul patimilor, numită duminica Crucii, cu
dată variabilă, instituită la Constantinopol în sec. VIII.

 c) ziua de 1 august, care coincide cu începutul postului Sântă-Măriei și se numește scoaterea cinstitului
lemn al cinstitei și de viața făcătoarei Cruci, în amintirea liberării minunate a grecilor, din robia saracinilor, pe
timpul împ. Manuel Comnenul (sec. XII) cu ajutorul sf. Cruci.

 d) altă sărbătoare (fără ținere) a Sf. Cruci este la 7 mai, când prăznuim pomenirea arătării semnului sfintei
Cruci pe cer in timpul împ. Constantie.

 e) în cadrul octoihului avem de asemenea două zile pe săptămână consacrate cistirii speciale a Sf. Cruci,
anume miercurea și vinerea.

 CAP. XII – Sărbătorile Sfinților Prăznuiți în toate Bisericile Ortodoxe

 1. Ce sunt sfinții? Sărbatorile ca formă de cinstire a sfinților în cultul ortodox.

 la început «sfinții» erau numiți în general, toți creștinii, adică credincioșii sau membrii primelor comunități
creștine care primiseră botezul.

 dar după ce a intrat în uz denumirea de creștini, cea de sfinți și-a restrâns sfera și a rămas să indice pe eroii
credinței creștine, adică pe aceia care s-au distins prin zell misionar și ostenelile lor în răspândirea Evangheliei,
prin viața lor exemplară, prin suferințele îndurate pentru credința lor, pentru care Biserica îi pomenește de-a
pururi și îi cinstește.

 Conform versetului biblic: «Mai bun este numele bun decât untdelemnul bun și ziua morții decât ziua
nașterii» (ecles. VII, 2), pentru a perpetua amintirea eroilor ei, Biserica creștină consemnează până astăzi în
calendare și serbează de obicei ziua morții sfinților, adică data trecerii lor spre cele cerești, socotită ca ziua lor
de naștere, spre viața cea veșnică și adevărată, unde nu este nici durere, nici întristare nici suspin.

 una dintre cele dintâi și mai importante forme de manifestare a cultului sfinților a fost instituirea de
sărbători adică zile anume consacrate pomenirii și cinstirii lor deosebite în cursul anului bisericesc. Cele mai
vechi sărbători ale sfinților, adică cele dintâi înscrise în calendarele creștine, au fost aniversările anuale ale
morții martirilor și ale diferitilor episcopi locali.

7
 începând din sec. IV înainte, la sărbătorile martirilor din epoca persecuțiilor s-au adăugat cele ale
mărturisitorilor, apoi cele ale sfinților pustnici, călugări și cuvioși, ierarhi ai Bisericii, marii teologi, făcătorii de
minuni etc.

 Înscrierea sau trecerea acestor sărbători în calendarele diferitelor comunități sau Biserici Creștine locale,
echivala de fapt cu recunoașterea oficială a cultului sfinților respectivi în aceste comunități sau Biserici; cu un
termen mai nou (apusean) ea se numește canonizare, adică trecerea în canonul, catalogul sau listele sfinților,
alături de sfinții mai vechi

 2. Sărbătorile Sfinților cu cinstire generală în toate Bisericile ortodoxe.

 Numărăm mai departe în ordinea anului bisericesc, sărbătorile sfinților mai aleși în toate Bisericile
Ortodoxe:

 a. Sf. Mare mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir – 29 octombrie

 b. Sf. Ierarh Nicolae, arhiepiscopul mirelor Lichiei, din Asia Mică, făcătorul de minuni – 6 decembrie

 c. Sf. Arhidiacon și întâiul mucenic Ștefan, ucis cu pietre de evrei în anul 33 – 27 decembrie

 d. Sf Vasile Cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, din Asia Mică – 1 ianuarie

 e. Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, proorocul și Înaintemergătorul lui Hristos – 7 ianuarie

 f. Sfinții Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur – 30 ianuarie

 g. Sf. Mre Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, martirizat în anul 303 sub persecuția lui Dioclețian –
23 aprilie

 h. Sfinții Împărați Constantin și maica sa Elena – 21 mai

 i. Nașterea Sf. Ioan Botezătorul – 24 iunie

 j. Sfinții Apostoli Petru și Pavel, martirizați la Roma, în persecuția lui Nero, în anul 67, au sărbătoare
comună la 29 iunie

 k. Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, la 20 iulie. Este singurul sfînt din legea veche care are sărbătoare cu ținere în
calendarul ortodox.

 l. Tăierea capului Sf. Iona Botezătorul – 29 august.

3.Sarbatori ale sfintilor cu date variabile.

Sfintii care au data variabila depind de data Pastilor care stim cu totii ca este schimbatoare. Exemple:
1.Sf.Mare Mucenic Toader sau Teodor Tiron (adica Recrutul) – un ostas martirizat in persecutia lui
Maximian (304) are ziua de serbare pe 17 februarie dar mai este pomenit si in sambata din prima
saptamana a postului Pastilor (pt o minune savarsita de el in timpul lui Iulian Apostatul); 2.Dreptul Lazar
din Betania a carui inviere este pomenita in Sambata sapt. a 6 a din Postul Mare (adica aceea de dinaintea
Floriilor); 3.Sf.Grigorie Palama, (+1362) cu ziua de pomenire 14 noiembrie are o sarbatorire mai solemna in
duminica a doua din Sf. si Marele Post – unde are slujba compusa de ucenicul sau Filotei al C-polului;
4.Sf.Ioan Scararul (+605) cu ziua de pomenire pe 30 martie dar sarbatorit solemn in duminica a 4 a a
Postului Mare; 5.Cuvioasa Maria Egipteanca (+522 – deci a existat) cu ziua de pomenire la 1 aprilie
(culmea) dar sarbatorita solemn in duminica a 5 a din Postul Mare; 6.Sf.Apostol Toma , prima duminica
dupa Pasti.

Tot in aceasta categorie de sarbatori cu data variabila intra si Duminicile Sfintilor Parinti si ale Sfintilor
Stramosi: a) Duminica celor 318 Sfinti Parinti de la sinodul I Niceea (325) – sarbatoriti incep. cu sec. IX in
duminica a-7-a dupa Pasti; b) Duminica celor 630 Sfinti Parinti adunati la Sinodul IV ecumenic (Calcedon,
451) – cade intre 13-19 iulie; sarbatoarea a fost introdusa din 518 de patr. ecum. Ioan II, iar slujba intocmita
de patr. Filotei al C-polului, o gasim in Mineiul pe iulie dupa cea din ziua de 16; c) Duminica celor 365 Sfinti
Parinti adunati la al 7 lea Sinod ecumenic (Niceea, 787) – coincide cu duminica a 21 a dupa Rusalii care pica
in prima duminica dupa 11 octombrie (variaza intre 11-17 oct.), sarbatoare dateaza din sec VIII-IX, gasim

8
slujba ei in Mineiul pe oct.,; d) Duminica Sfintilor Stramosi – sarbatoarea comuna a tuturor sfintilor
(Patriarhilor, Dreptilor si Proorocilor) din Legea Veche – se praznuieste in prima duminica dupa 11
decembrie; e) Duminica dinaintea Nasterii Domnului, a Sfintilor Parinti (cade intre 18-24 decembrie); f)
Duminica Parintilor dupa trup ai Domnului nostrum Iisus Hristos (Sf.Fecioara, Iosif Logodnicul si David
Imparatul, unde se adauga si Iacov fratele Domnului (poate cadea intre 26-31 decembrie); g) Duminica
Tuturor Sfintilor (prima duminica de dupa Rusalii) – este sarbatoarea tuturor sfintilor cu nume care s-au
pierdut/uitat/au ramas neinregistrate/necunoscute etc, a fost introdusa la Antiohia prin veacul IV apoi in
Apus in anul 608 unde a fost sarbatorita mai intai la 13 mai iar apoi mutate la 1 noiembrie, data la care se
sarbatoreste pana azi.

4.Alte forme de cinstire a sfintilor in cultul ortodox.

a) Cinstirea moastelor sau ramasitelor trupesti ale sfintilor (una dintre cele mai vechi forme ale exprimarii
cultului martirilor) – Sfintii ale caror moaste le avem pana azi devin patroni, hramuri sau ocrotitori ai
bisericilor respective. Ex: Sf.Dimitrie (ale carui sf.moaste s-au pastra mult timp la Tesalonic) este Sfantul-
Patron al bis. Greciei; Sf.Ioan cel Nou de la Suceava (sf.moaste la Suceava) si Sf.Paraschiva (sf.moaste la
Iasi), sunt patronii Moldovei etc.

b) Zidirea bisericilor inchinate pomenirii si cinstirii anumitor sfinti sau punerea unei biserici mai vechi sub
ocrcotirea unui anumit sfant (hram). Au inceput cu micutele biserici (paraclisele) zidite deasupra
mormintelor sfintilor mucenici unde s-a dezv. la inceput cultul martirilor – iar de aici se dezvolta obiceiul de
a pune mai toate bisericile sub ocrotirea/patronajul/hramul unuia sau mai multor sfinti.

c) Pelerinajele la mormintele martirilor vestiti sau locurile unde se gasesc moastele acestora sau pur si
simplu locurile (bisericile/martyriile) care sunt legate de viata/activitatea lor. Asa au fost in vechime
vestitele biserici ale Sfintilor: Ioan Evanghelistul (Efes), Simion Stîlpnicul (langa Antiohia), Marele Mucenic
Mina (Egipt), Sf.Dimitrie (Tesalonic), Sf.Ap.Toma (Edessa).

d) In trecut anumiti Sfinti s-au bucurat de o deosebita cinste din partea celor care i-au adoptat ca
hramuri/patroni/ocrotitori speciali ai anumitor bresle/asociatii profesionale/corporatii mestesugaresti.
Ex: Sf.Nicolae era patronul calatorilor si al marinarilor, corabierilor, pescarilor; Sf.Haralambie si Pantelimon
patronii medicilor etc.

e) Zugravirea chipurilor si a faptelor sfintilor pe peretii bisericilor si pe icoane + cinstirea acestora.

f) O alta forma de cinstire a sfintilor este adoptarea numelor ca nume de botez ale crestinilor fiindca asa
ne aducem aminte de ei si ii luam ca modele de vietuire crestineasca. Ei sunt si patroni dar si ocrotitori
personali ai fiecaruia.

Cap. XIII

Neomartirii si sfintii nationali ai diferitelor Biserici Ortodoxe.

Sfintii romani. Sfintii cu moaste la noi in tara.

1.Neomartirii si sfintii nationali ai diferitelor Biserici Ortodoxe.

Dupa crestinarea slavilor (sec IX) si dupa momentul din 1054, atat grecii cat si restul popoarelor slave
ortodoxe au inceput sa isi imbogateasca lista sfintilor din epoca de ecumenicitate a Bisericii, prin
canonizarea unor sfinti nationali, al caror cult a ramas limitat la teritoriul bisericilor respective, astfel, la
popoarele ortodoxe din Balcani au fost inscrisi in calendar sfintii misionari care au increstinat popoarele
slave: Sfintii Chiril si Metodie (cinstiti la toate popoarele ortodoxe slave) + ucenicii lor: Naum, Gorazd,
Clement de Ohrida, Sava si Anghelar (cinstiti mai ales la bulgari + sarbi ); cneazul Vladimir si cneaghina
Olga, crestinatori ai rusilor, regele Boris (la bulgari – 2 mai) etc.

Au urmat mari organizatori si reprezentanti ai bisericilor ortodoxe autocefale din Balcani, ierarhi, calugari si
carturari vestiti ca: Sf.Simeon (fostul tar Stefan Nemania), arhiep.Sava la sarbi, Sf.Ioan Rilski, patr.Eftimie al
Tîrnovei, Cuv.Paisie de Hilandar, episcopul Sofronie Vranceanski (+1813 Bucuresti) la bulgari, calugarul
Nicodim (+1406) la romani etc.

9
 Cel mai mare numar de sfinti nationali il constituie neomartirii din timpul dominatiei turcesti in Balcani (sec
XIV-XIX) foarte numerosi la greci, drept pentru care calendarele + mineiele lor pastreaza vreo 126 de
neomartiri cunoscuti de origine greaca (trecuti si in sinaxarele + mineiele noastre), spre ex: Ioan din Ianina
(Epir), episcopul Serafim al Fanarului, patr.Grigore V al C-polului, canonizat in 1921 etc. La popoarele nord-
slave avem neomartirii: Sf.Gheorghe cel Tanar al Sofiei si Nicolae al Sofiei, Onufrie etc; La bulgari marele
despot Lazar al sarbilor, Ioan Valahul la romani, Ioan si Eustaţie la lituanieni.

Pe langa cei amintiti mai sus popoarele ortodoxe din Balcani au adaugat la neomartirii lor din epoca
dominatiei turcesti si cativa sfinti ierarhi, teologi si pustnici atoniti precum: Marcu Eugenic mitr. Efesului;
Sf.Grigorie Palama (ilustrul teolog si mitropolit al Tesalonicului in sec XIV; +1359); Sf.Nicodim Aghioritul (14
iulie +1809 si canonizat in 1955), eremitii sarbi Petru si Ioanichie (sec XIV-XV).

Biserica rusa a mai canonizat si mari personalitati care au stralucit in istoria politica, religioasa si culturala a
vechii Rusii precum: cneazul Alexandru Nevski (+1236); tarul Dimitrie al Moscovei (+1591); mitropolitii
Petru si Alexie ai Moscovei (sec XIV); pustnici si calugari precum Sf.Antonie de la lavra Pecerska din Kiev
(+1063) etc.

2.Sfinti daco-romani si sfinti romani mai vechi.

a) in epoca persecutiilor religioase din primele patru secole ale erei noastre, crestinismul dunarean a dat o
sumedenie de martiri si sfinti dintre stramosii nostri daco-romani din Tracia, Moesia si Dacia Traiana
precum: mucenicii Dasius (Tasios) si Emilian Marturisitorul de la Durostorum (Silistra de azi), Chiril din
Axiopolis (Cernavoda de azi), preotul Montanus si sotia Maxima din Singidunum, episcopul-misionar Nichita
de Remesiana, Sava Gotul, episcopul Bretanion, Teotim al Tomisului, cei 4 muceniti de la Niculitel (Filippos,
Attalos, Kamasis si Zoticos).

b) in perioada dupa organizarea tarilor si mitropoliilor romanesti (sex XIV), documentele vorbesc despre
sfinti ca Leontie de la Radauti, facator de minuni – in episcopia Radauti pe la incep. sec XVII, Vasile facatorul
de minuni de la man. Moldovita (sec XV-XVI); Ioan Egumenul de la Prislop (sec XVI), Daniil Sihastrul
contemporanul lui Stefan cel Mare ingropat in man. Voronet; Mitr.Dosoftei enumera sfinti cinstiti in vremea
lui precum Rafail de la Agapia, pr.Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlau, Partenie de la Agapia + o
sumedenie de alte nume insirate din care nu cred ca ne va intreba.

c) alti sfinti romani au fost venerati de popoarele vecine inaintea noastra, precum: la bulgari & sarbi inca din
sec XIV e cinstita Sf.Teofana – fica domnitorului Tarii Romanesti Basarab I, mama tarilor bulgari Sratimir si
Mihail Asen, casatorita cu tarul bulgar Ivan Alexandru din Tîrnovo (sec XIV), aceasta s-a calugarit apoi intr-o
manastire langa Vidin. Sfantul Ioan Valahul (+12 mai 1662) cinstit de multa vreme de greci, la noi in
sinaxare a fost introdus abia secolul trecut. Ieroschimonahul moldovean Antipa din Calopodesti, a calugarit
in Moldova apoi Athos si apoi in man. ruseasca Valaam, moare in 1882 la 10 ianuarie iar numele lui a fost
trecut in mineiul rusesc pe ianuarie de catre rusii de la Athos.

3.Primele canonizari de sfinti romani.

Treaba incepe sa se miste in vremea pastoririi Patriarhului Justinian Marina (+1977) iar Sfantul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta din 28 februarie 1950 face inceputul canonizarii sfintilor romani si
hotaraste aşea:

a) Introducerea in toata biserica a cultului Sf.Ioan Valahul (pomenire la 12 mai) + recunoasterea formala
a cultului local al unor martiri ai ortodoxiei romanesti din Ardeal + ierarhi cu viata imbunatatita si anume:

I. Sf.Ioan de la Rîşca, ierarh moldovean din sec XVII, zi de pomenire 1 iunie.

II. Cuviosul Parinte Iosif cel Nou de la Partoş, mitr. al Banatului din sec XVII (intre 1650-1653) zi de
pomenire 15 septembrie – sf oseminte le gasim azi la catedrala mitr. din Timisoara.
III. Mitropolitii Iorest (Ilie) si Sava Brancovici ai Ardealului, sec XVII, ambii cu titlu de “marturisitori” + zi
comuna de pomenire 24 aprilie. (au luptat impotriva calvinizarii romanilor ortodocsi; primul moare la man.
Putna 12 martie 1678, al doilea in aprilie 1680).

10
IV. Cuviosii ieromonahi Visarion Sarai & Sofronie din Cioara + dreptcredinciosul ţăran Oprea Nicolae
(Miclăuş), toti au luptat impotriva unirii religioase cu Roma in sec XVIII, au si ei au titlul de “marturisitori” +
zi comuna de pomenire 21 octombrie (Ziua Reintregirii Bisericii Ortodoxe Romane din Transilvania).
V. Sf.Ierarh Calinic Cernicanul, staret al man. Cernica si apoi al Ramnicului (+1868), zi de pomenire 11
aprilie (moastele: la man. Cernica unde este inmormantat).

4.Generalizarea cultului local al sfintilor cu moaste la noi in tara.

Sf.Sinod mai hotaraste si generalizarea cinstirii in toata Biserica romaneasca a unor sfinti straini ale caror
sfinte moaste se aflau de multa vreme pe teritoriul tarii noastre si se bucurau de un cult local, acestia sunt:

a) Sf. mucenita Filofteia (moaste: la Curtea de Arges in paraclisul Man. lui Neagoe, se serbeaza la 7 dec.)
b) Cuviosul Nicodim cel Sfintit de la Tismana (+26 dec 1406) se serbeaza la 26 dec, (moaste: avem doar
degetul mainii drepte, la man. Tismana).
c) Sf. mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (sec XIV), zi de pomenire: 2 iunie; moaste: biserica
Sf.Gheorghe din man. Sf Ioan cel Nou de la Suceava.
d) Cuviosul Grigorie Decapolitul, moaste: man. Bistrita din Oltenia, se serbeaza la 20 noiembrie.
e) Cuv. Paraschiva cea Noua, moaste: catedrala mitropolitana Iasi, se serbeaza la 14 octombrie.
f) Cuv. Dimitrie cel Nou (din Basarabi), moaste: catedrala patriarhala Bucuresti, se serbeaza 27
octombrie.

Aici mai adaugam cei patru sfinti mucenici de la Niculitel (Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos) – cu moastele
la man. Cocoş din Jud.Tulcea, pomeniti in vechile martirologii crestine la 4 iunie.

Urmeaza in viitorul apropiat a se face proclamarea solemna a generalizarii cultului Sfantului Ioan cel Nou de
la Suceava precum si solemnitatile canonizarii si inaugurarea oficiala a cultului Sfantului Ioan de la Rîşca.

5.Alte personalitati din trecutul nostrum, indreptatite la canonizare.

Cei in cauza sunt: Daniil Sihastrul si domnitorul Stefal cel Mare al Moldovei (supranumit si “Cel Sfant”) ,
voievodul martir Constantin Brancoveanu, mitropolitul Tarii Romanesti Antim Ivireanul martirizat la 1714,
Cuv.Teodora de la Sihla, Cuv.Antipa din Calopodesti, egumenul Ioan ded la Prislop din Ardeal, Cuv. Antonie
de la Cheia-Vîlcii, popa Moise Măcinic din Sibiel si Ioan din Galeş (martiri ai ortodoxiei ardelene din sec
XVIII), staretul Paisie Velicicovski de la Neamt (+15 noiembrie 1794), staretul Gheorghe de la Cernica
(+1806) etc.

6.Importanta canonizarii sfintilor romani.

Se repara o neglijenta/nedreptate fata de marile personalitati religioase ale neamului nostru si totodata se
da satisfactie credinciosilor de a cinstii sfintii rasariti in mijlocul lor. Relatiile interortodoxe se intaresc si
creste spiritul de frăţietate in cadrul cinstirii moastelor unor sfinti straini care se afla la noi in tara. Pe plan
interconfesional, se ofera o replica acelor cercuri catolice sau protestante care acuza Biserica de
formalismul cultului, drept pentru care nu ar mai putea oferi credinciosilor posibilitatea trairii unei vieti de
intalta spiritualitate.

Cap. XIV – XV: Posturile din cursul anului bisericesc.

1.Ce este postul? Diferite pareri despre originea lui.

Sunt multi cei care leaga postul de cultul mortilor. Astfel, dupa unii postul este legat de sacrifiul de animale
pentru cei morti, de care cei vii nu trebuiau sa se atinga; dupa altii, durerea priciunita de pierderea unui
apropiat a avut ca urmare fireasca abtinerea de la mancare iar in ultima instant s-a manifestat ca un semn
de doliu. Dupa altii, originea postului se trage dintr-o practica de sobrietate si temperanta practicata si de
marii filosofi si intelepti / intemeietori de religii. Se spune ca in anumite cazuri postul ar fi pricinuit anumite
viziuni religioase, alteori este practicat ca un exercitiu de penitenta sau ca o pregatire pentru savarsirea
unor acte religioase. Mai era practicat si ca un rit de doliu sau de purificare.

2. Postul in diferite religii si in Vechiul Testament.

11
a) Egiptenii si babilonienii practicau postul socotindu-l un mijloc de ispasirea a pacatelor; Greco-romanii ii
dadeau un caracter igienic-religios (la cultul zeitei Ceres “Demeter”, postul conferea celor ce il tineau,
anumite puteri spiritual); Hipocrate atribuia longevitatea vietii sale postului spunand ca niciodata nu s-a
ridicat de la masa satul de tot; Pitagora propovaduia in asceza sa postul si abstinenta care aveau rol
primordial; brahmanii si budistii au ca regula de viata postul; mahomedanii au un post mare numit
Ramadan.

b) In Vechiul Testament, Dumnezeu oranduieste prin Moise postul din ziua Curatirii sau Ispasirii (ziua a
zecea din luna a saptea: Lev. XVI, 29 si XXIII, 32). In vremea Mantuitorului evreii tineau in fiecare luna a
anului cate o zi sau mai multe de post; fariseii tineau 2 zile pe saptamana adica lunea si joia; mai tineau post
si cand se intamplau anumite evenimente gen murea regele sau vroiau sa inlature o anumite nenorocire
etc. Despre postul particular in Vechiul Testament avem asa: Moise posteste 40 de zile inainte de a primii
tablele Legii; Regele David postea adesea cu pocainta; Regele Ahav, proorocul Ilie, Ezdra, proorocita Ana etc
– evreii alaturau postului si alte acte de cainta gen rugaciune, presarare de cenusa in cap, smolirea fetei etc
iar profetii spiritualizau postul adaugand alte acte de virtute.

3.Conceptia crestina despre post.

Insusi Mantuitorul posteste inainte de inceputul activitatii sale, 40 de zile, totodata invata pe ucenicii sai, ca
acesta este inseparabil de rugaciune si ca este o fapta bine placuta lui Dumnezeu. Sfintii Apostoli au
practicat si ei postul, astfel Sf.Ap Pavel indeamna pe fii sai duhovnicesti la postire; numerosi scriitori crestini
practica si ei postul precum: Barnaba; Sf.Iustin; Sf.Policarp, Clement al Alexandriei etc. Sfintii Parinti la fel.
Crestinismul este cel care da postului o insemnatate mare in viata religioasa si cea monahala
transformandu-l intr-un act de virtute in care este accentuat sensul spiritual al acestuia si totodata
extinzandu-l de la forma sa de abtinere asupra mancarii la abstinenta de la toate poftele/patimile etc.

Postul in crestinism este practicat ca un mijloc de progres in virtute si ca un act de cult, ca o jertfa vie de
evlavie si de supunere fata de Dumnezeu precum si un mod de cinstire a Lui. Postul religios se incheie cu
Sfanta Impartasanie ca o incununare a straduintelor noastre duhovnicesti.

4.Postul in crestinismul primar. Primele reglementari privitoare la post.

Primele reglementari cu privire la post le gasim in Didahia celor 12 apolstoli (cap. VIII) unde se fixeaza zilele
de miercuri si vineri ca zile de post pentru crestini in locul celor de luni si joi (postul iudaic). Apoi, Canoanele
Apostolice (66 si 69), Didascalia (cap. XXI) + Constitutiile Apostolice prescriu postul inaintea hirotonirii,
practicat inca din epoca apostolica, precum si inainte de botez si impartasire, postul inainte de Pasti, cel de
miercuri si vineri, cel pt. penitenti & cel de dinaintea sarbatorilor mari.

Postul fiind impreunat cu cainta si zdrobirea inimii, era interzis in zilele de bucurie (adica Duminica; sau de
Nasterea Domnului; de Pasti si alte sarbatori mari); totodata crestinii nu posteau joia precum iudeii care
aveau post, iar paganii aveau joia inchinata zeului Jupiter.

5.Disciplina bisericeasca privitoare la posturi. Felurile postirii.

a) Postul integral (total) – adica abtinerea complete de la orice fel de mancare & bautura ( pe un termen
limitat ); este acel post tinut de Moise 40 de zile pe Sinai; tinut si de Sf. Prooroc Ilie si de Mantuitorul in
ajunul inceperii activitatii Sale.

b) Postul aspru (xirofagie) – aici avem voie doar hrana uscata – paine, fructe uscate & seminte legume si
apa. Cu alte cuvinte, postul pe care l-a practicat Sf. Ioan Botezatorul in pustia Iordanului.

c) Postul comun sau obisnuit – cel classic in care nu mancam de dulce; practicat de marea majoritate a
credinciosilor.

d) Postul usor, numit si dezlegare – aici se ingaduie consumarea pestelui si a vinului precum si a
untdelemnului in zilele in care e impus postul aspru; avem post usor atunci cand o sarbatoare cade in
posturile de durata, ex: Bunavestire.

D.p.d.v al extensiunii postului, acesta poate fii:

12
 a) Post general (obstesc) – tinut de intreaga Biserica.

b) Post local (regional) – tinut doar de o parte a unei Biserici.

c) Postul particular (personal) – tinut de fiecare credincios in parte.

Dupa durata lui, postul poate fii:

a) Post de cate o zi;

b) Post de mai multe zile (post de durata).

Zilele separate (singuratice) de post din timpul anului bisericesc sunt:

a) Miercurile si vinerile de peste an (mai putin cand avem harţi) – aceste doua zile amintind intamplari
triste din viata Mantuitorului. Miercuri au luat carturarii decizia de a ucide pe Mantuitorul iar vinerea au
adus la indeplinire aceasta decizie. In contrast cu paganii, acestia aveau miercurea inchinata zeului Mercur
(zeul comertului) iar vinerea zeitei Afrodita, adesea cinstita prin orgii. Postul de miercuri si vineri este pus
ca severitate pe picior de egalitate cu cel al Păresimilor iar dupa pravilele calugaresti acesta este post de
gradul I si II ceea ce inseamna ajunare pana la Ceasul IX (vremea vecerniei), iar apoi post apru (ai voie spre
seara hrana uscata) – deasemenea miercurea si vinerea nu se ingaduie nunti / petreceri.

Exista si anumite exceptii pentru anumite zile de miercuri si vineri:

I. Miercuri si vineri in Saptamana Luminata (postul se suspenda)

II. Miercuri si vineri in Saptamana I-a dupa Rusalii , este o prelungire a sarbatorii Pogorarii Duhului Sfant
deasemenea este ultima din perioada Penticostarului.
III. Miercuri si vineri din saptamana vamesului si a fariseului (prima din perioada Triodului) si din
saptamana numita a branzei, sau alba (a treia din perioada Triodului).

In prima din aceste doua saptamani B.O suspenda postul pentru a se diferentia de obiceiul armenilor
monofiziti de a posti toata saptamana; iar in a doua saptamana se ingaduie consum de oua si lapte
impotriva uzului iacobitilor si a ereticilor tetraditi de a posti miercuri si vineri in aceasta saptamana.

Aceste zile exceptate se numesc zile de harţi (adica dezlegare/suspendare)

Se mai suspenda postul miercuri si vinerea cand: in aceste zile cade ori Craciunul (25 decembrie, daca nu
stiati) si Boboteaza (6 ianuarie).

b) De sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie) postim in orice zi a saptamanii ar cadea ea
(inclusiv duminica) fiindca ne aduce aminte de patimile Mantuitorului. Se dezleaga la untdelemn si vin.
c) Ajunul Bobotezei (5 ianuarie) este zi de ajunare , cu alte cuvinte post desavarsit pana la Ceasul IX.
Acest post se pastreaza din sec IV-VI cand catehumenii care urmau sa primeasca botezul in seara acestei
zile trebuiau sa posteasca pentru a primi Sfanta Impartasanie la liturghia credinciosilor (la care participau pt
prima data) – astazi postim ca sa putem gusta din Aghiazma Mare. Marturie despre vechimea postului din
ajunul Bobotezei avem in Constitutiile Apostolice (cart. VII, cap. 22)
d) In ziua Taierii capului Sf.Ioan Botezatorul (29 august) tinem post, in orice zi a saptamanii ar cadea – in
amintirea celui mai mare postitor.
e) In unele pravile calugaresti se mai practica si postul tinut lunea. Acesta este tinut si de unii credinciosi
mai zelosi, dar nu este obligatoriu.

6 Posturile de mai multe zile, de durată, din cursul Anului bisericesc ortodox

Acestea sunt în număr de 4, ele stau în legătură cu sărbătorile mari din cele 4 anotimpuri ale
anului, și anume:

A) Postul Nașterii Domnului, sau postul de iarnă

B) Postul Paștilor sau Păresimile, postul de primăvară
C) Postul Sfinților Apostoli, sau postul de vară
D) Postul Adormirii Maicii Domnului, sau postul de toamnă
13
- Postul Nașterii Domnului a fost orânduit de biserică pentru a pregăti pe credincioși spre cuviincioasa
întâmpinare și serbare a marelui praznic al nașterii cu trupul al Mântuitorului. El aduce aminte creștinilor de
patriarhii și drepții din Vechiul Testament, care au petrecut timp îndelungat în post și în rugăciune, în
așteptarea și nădejdea venirii lui MESIA-Izbăvitorul.

Ca vechime, cele dintâi mențiuni despre practicarea acestui post provin din secolele 4-5, de la Fericitul
Augustin și episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit postul
din luna a zecea. Dar, la început, creștinii nu posteau toți în același fel și același număr de zile. Așa de
exemplu, unii posteau numai șapte zile, alții șase săptămâni, unii țineau un post mai aspru, alții unul mai
ușor.

Sinodul local din Constantinopol ținut la anul 1166, sub patriarhul Luca Chrysoverghi, care a uniformizat
durata postului Nașterii Domnului în bisericile ortodoxe, hotărând ca toți credincioșii să postească timp de
40 de zile, începând de la 15 Noiembrie. Se lasă sec în seara zilei de 14 noiembrie, Sf.Filip, iar dacă această
dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte. Postul durează până în seara zilei de 24
Decembrie inclusiv.

După unii tâlcuitori ai cultului ortodox, prin lungimea sau durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce
aminte și de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aștepta să primească cuvintele lui Dumnezeu
scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii. După alți tâlcuitori ai cultului, postul Nașterii mai
simbolizează și noaptea întunecoasă a Vechiului Testament.

Ca fel de postire, postul Nașterii Domnului este de asprime mijlocie, ca și al Sfinților Apostoli. După
rânduiala din pravile, în timpul acestui post, în mănăstiri se ajunează lunea, miercurea și vinerea, până la
ceasul 9, când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte fără untdelemn, marțea și joia se mănâncă
plante fierte, drese cu untdelemn și se bea vin, iar sâmbăta și duminica se îngăduie și pește, afară de
răstimpul dintre 20-25 decembrie, când postul devine mai aspru.

Dacă lunea, marțea sau joia cade serbarea vreunui sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la pește, iar
miercurea sau vinerea în acest caz se dezleagă la untdelemn și vin, dar se mănâncă, numai o dată pe zi.
Dacă se întâmplă miercuri și vineri un sfânt cu priveghere, 5,6,9,12 și 13 decembrie, ori hramul bisericii
atunci se dezleagă la untdelemn, pește și vin. Dezlegare la pește se dă deasemenea la praznicul Intrării în
biserică a Maicii Domnului, 21 noiembrie, în orice zi ar cădea.

Ultima zi a postului Nașterii, 24 Decembrie, numită ajunul Crăciunului, este zi de post mai aspru decât
celelalte zile, se ajunează până la ceasul 9, când se obișnuiește să se mănânce în unele părți, grâu fiert
amestecat cu fructe și miere, în amintirea postului lui Daniel și al celor 3 tineri din Babilon. Această ajunare
amintește totodată postul ținut odinioară de catehumenii care în seara acestei zile primeau botezul creștin
și apoi prima împărtășire, la liturghia săvârșită atunci în acest scop, Liturghia Sfântului Vasile, care astăzi se
săvârșește dimineața.

Postul Nașterii este ținut și în Biserica Romano Catolică, unde este numit Jejunium Adventus Domini, Postul
Venirii Domnului, sau simplu Adventus, dar e mult mai scurt decât la ortodocși, el ține numai 3 săptămâni
înainte de Nașterea Domnului, având zile de post mai aspru miercurea, vinera și sâmbăta.

- Postul Paștilor, Păresimile sau patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai
lung și mai aspru dintre cele 4 posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe, de aceea, în popor, e numit în
general Postul Mare sau Postul prin excelență. El a fost orânduit de biserică pentru cuviincioasa pregătire a
catehumenilor de odinioară, care urmau să primească botezul la Paști și ca un mijloc de pregătire
sufletească a credincioșilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a comemorării anuale a Patimilor și a Învierii
Domnului, totodată ne aduce aminte de postul de 40 de zile ținut de Mântuitorul înainte de începerea
activității Sale mesianice, Luca 4,1-2, de unde i s-a dat și denumirea de Păresimi, de la latinescul
quadragesima sau grecescul Tessarakosti.

În general, Sfinții Părinți și scriitori bisericești privesc acest post ca o instituție de origine apostolică.
Începând de pe la sfârșitul secolului al 3-lea înainte, postul cel Mare a fost împărțit în două perioade
distincte, cu numiri diferite, Postul Păresimilor, sau postul prepascal, care ținea până la Duminica Floriilor

14
având o durată variabilă și Postul Paștilor care ținea o săptămână, adică din Duminica Floriilor, până la cea a
Învierii, fiind foarte aspru. Abia în secolul 4 și anume după uniformizarea datei Paștilor, hotărâtă la sinodul 1
Ecumenic, Biserica de Răsărit a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de șase
săptămâni, durată pe care o are și astăzi, deși deosebirile dintre bisericile locale asupra duratei și modului
postirii au persistat și după această dată. După disciplina ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii izgonirii
lui Adam din rai, a lăsatului sec de brânză, adică Duminica iertării și postim până în seara Sâmbetei din
săptămâna Patimilor inclusiv.

Durata aceasta de 40 de zile a postului Paștilor se întemeiază pe o tradiție vechi-testamentară, de atâtea ori
atestată când e vorba de cercetarea și pregătirea sufletului prin măsuri divine, potopul, care trebuia să
spele pământul de păcate, a ținut 40 de zile și 40 de nopți, Facere 7,11-17, patruzeci de ani au mâncat evreii
mană în pustie, înainte de a ajun ge în pământul făgăduinței, Deuteronom 7,7, Moise a stat pe munte 40 de
zile pentru a primi Legea, Ieșire 34,28, Iisus a postit în Munte 40 de zile și 40 de nopți înainte de începerea
activității publice, Matei 4,1-2.

Practica aceasta a fost adoptată de Biserică încă înainte de secolul 4, ca timp de pregătire a catehumenilor
înainte de Botez, adică pentru renașterea sau înnoirea spirituală. În creștinismul primar postul
quadragesimal prepascal era deci de fapt postul catehumenilor, din secolul 4 înainte, caracterul
catehumenal al quadragesim ei cedează din ce în ce mai mult celui penitențial, sub influența puternică a
monahismului, întreaga Biserică creștină devine penitentă. Dar sensul inițial al postului rămâne același,
urcușul spre eshatologie.

Postul Paștilor este numai cel mai lung și mai important, ci și cel mai aspru dintre cele 4 posturi de durată
ale Bisericii Ortodoxe. În secolul 4 de exemplu, canonul 50 al Sinodului din Laodiceea, osândind obiceiul
unora de a întrerupe ajunarea în Joia dinaintea Paștilor, dispune să se țină post aspru în toată
Patruzecimea. Cam în aceeași vreme Constituțiile Apostolice, cartea 5, cap. 18 recomandă să se postească
în săptămâna ultimă astfel, În zilele Paștilor, postiți începând de luni până vineri și sâmbătă, șase zile,
întrebuințând numai pâine și sare și legume și bând apă, iar de vin și de carne abținețivă în aceste zile, căci
sânt zile de întristare nu de bucurie, iar vineri și sâmbătă să postiți cei cărora le stă în putință, negustând
nimic până la cântatul cocoșului din noapte.

Conform tradiției stabilite cu timpul în biserică, în cursul Postului Mre se postește astfel, în primele două
zile, luni și marți din săptămâna primă se recomandă pentru cei ce pot să țină, post complet sau pentru cei
mai slabi ajunare până seara, când se poate mânca puțină pâine și se poate bea apă, la fel în Săptămâna
Patimilor. Miercuri se ajunează până seara, odinioară până după săvârșirea Liturghiei Darurilor mai înainte
sfințite, când se mănâncă pâine și legume fierte fără untdelemn. În tot restul postului, în primele cinci zile
din săptămână, se mănâncă uscat o singură dată pe zi, seara, iar sâmbăta și duminica de două ori pe zi,
legume fierte cu untdelemn și puțin vin. Se dezleagă deasemenea la untdelemn și vin, în orice zi ar
săptămânii ar cădea, la următoarele sărbători fără ținere, însemnate în calendar cu cruce neagră, Aflarea
Capului Sfântului Ioan Botezătorul-24 Februarie, Sfinții 40 de mucenici-9 Martie, Joia Canonului celui mare,
înainte serbarea și după serbarea Buneivestiri-24 și 26 martie, precum și în ziua sfântului Gheorghe 23
Aprilie, iar după unii și în Joia Patimilor. La prazn icul Buneivestiri-25 Martie și în Duminica Floriilor se
dezleagă și la pește, când însă Bunavestire cade întruna din primele patru zile ale săptămânii Patimilor, se
dezleagă numai la untdelemn și vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, se dezleagă
numai la vin.

Pentru a trezi sufletele credincioșilor și a le îndemna la căință și smerenie, Biserica a hotărât prin canoanele
49 Laodiceea și 52 Trullan, ca în timpul Păresimilor să nu se săvârșească liturghie decât sâmbăta, duminica
și sărbătoarea Buneivestiri, iar în celelalte zile ale săptămânii săse săvârșească numai liturghia darurilor mai
înainte sfințite, Care e mai potrivită pentru acest timp. Sânt oprite deasemenea, nunțile și serbările zilelor
onomastice în Păresimi, fiindcă acestea se serbează în general cu petreceri și veselie, care nu cadrează cu
atmosfera de smerenie, de sobrietate și pocăință specifică perioadelor de post.

Postul Paștilor e ținut și în Biserica Romano-Catolică, el ține 40 de zile, începând nu luni ca la ortodocși, ci în
miercurea numită a Cenușii, Dies Ceneris, pentru că în această zi se practică la apuseni presărarea cenușii
pe creștetul capului, ceremonial moștenit de la evrei din penitența publică. Catolicii dezleagă postul în
duminicile Păresimilor, mâncând de dulce.
15
- Postul Sfinților Apostoli, popular postul Sîmpetrului, care precede sărbătoarea comună a sfinților
apostoli Petru și Pavel-29 iunie, este rânduit de biserică în cinstea celor doi verhovnici ai apostolilor și în
amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde acte mai importante, Fapte 13,2 și 14,23.
Totodată prin ținerea acestui post se cinstesc Darurile Sfântului Duh, care s-au pogorât peste Sfinții Apostoli
la Cincizecime și care se revarsă în fiecare an peste Biserică la sărbătoarea Rusaliilor, împărtășindu-se din
ele și credincioșii, de aceea în vechime acest post se numea Postul Cincizecimii.

Despre vechimea acestui post mărturisesc în secolul 4, Constituțiile Apostolice. Mărturii ulterioare se
găsesc la Sfântul Atanasie cel Mare, la Teodoret, episcopul Cirului, la Leon cel Mare, care numește postul
acesta postul de vară, aestivum jejunium sau al Cincizecimii. Se pare că la început acest post era ținut
numai în cercurile monahale și abia mai târziu s-a extins și la credincioșii din lume. Postul începe luni după
Duminica Tuturor Sfinților și ține până în ziua de 29 iunie, inclusiv, dacă această sărbătoare cade miercurea
sau vinerea, dezlegându-se în acest caz numai la pește și untdelemn. Durata lui variază de la 8 zile până la
42 de zile.

Dar în actuala situație a Bisericii noastre ca a tuturor bisericilor ortodoxe care și-au îndreptat calendarul,
menținând însă Pascalia stilului vechi, Paștile fiind sărbătorit de fapt între 4 aprilie și 8 mai, durata postului
Sfinților apostoli se scurtează, de la 28 de zile până la desființare. Așa s-a întâmplat în anii 1945 și 1956,
când Sfântul Sinod a hotărât ca postul să se țină în cele 3 zile dinaintea sărbătorii sfinților apostoli Petru și
Pavel.

La catolici acest post e redus la o singură zi, ajunul sărbătorii Sfinților Apostoli Petru și Pavel, adică 28 iunie.

- Postul Adormirii Maicii Domnului, popular al Sântă-Măriei, care precede praznicul adormirii Maicii
Domnului, e rânduit de biserică spre aducere aminte de virtuțile alese ale Sfintei Fecioare și de postul cu
care ea însăși, după tradiție, s-a pregătit pentru trecerea la cele veșnice. Ca vechime, este cel mai nou
dintre posturile de durată.

Originea lui trebuie pusă probabil prin secolul 5, când cultul Maicii Domnului a început a lua o dezvoltare
mai mare și când sărbătoarea Adormirii ei a început a căpăta o mai mare importanță. Data și durata
postului au fost uniformizate în toată ortodoxia abia în secolul 12, la sinodul local din Constantinopol, ținut
la 1166 sub patriarhul ecumenic Luca Chrysoverghi, care a hotărât ca postul să înceapă la 1 august și să
dureze 14 sau 15 zile până la sărbătoarea Adormirii-15 august, așa cum de altfel se practica mai dinainte
prin unele părți. Se lasă sec în seara zilei de 31 iulie, iar când această dată cade miercurea sau vinerea, se
lasă sec cu o zi mai înainte, de asemenea postul se prelungește și în ziua sărbătorii înseși, dacă aceasta cade
miercurea sau vinerea, făcându-se dezlegare la untdelemn, pește și vin. Postul Sântă-Măriei este mai ușor
decât al Patruzecimii, dar mai aspru decât al Nașterii Domnului și al Sfinților Apostoli. La 6 August,
sărbătoarea Schimbării la Față, în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn, pește și vin. În timpul
acestui post se citesc în bisericile mănăstirești, zilnic, alternativ, cele două Paraclise ale Maicii Domnului, din
Ceaslov.

La catolici postul Sântă-Măriei se reduce la o singură zi, ziua ajunului sărbătorii-14 august.

7 Dezlegări de posturi în condițiile vieții de astăzi

Sfântul sinod al BOR, ținând seama de principiul acesta al acomodării normelor disciplinare-morale la
nevoile timpului, în ședința sa din 27 februarie 1956, a hotărât următoarele pogorăminte cu privire la
respectarea posturilor în condițiile actuale

a) Copii până la împlinirea vârstei de 7 ani să fie dezlegați de pravila postului, putând mânca tot timpul
anului orice fel de alimente.
b) Pentru copiii de la 7-12 ani și pentru credincioșii de orice vârstă, care sânt cuprinși de slăbiciuni și
suferințe trupești, pravila postului să fie obligatorie numai în zilele următoare
1) Toate miercurile și vinerile de peste an, afară de acelea când este dezlegare la pește
2) Prima și ultima săptămână din Sfântul și Marele Post al Paștilor și tot așa din Postul Crăciunului
3) De la 24-29 iuni, adică 5 zile din postul Sfinților Apostoli Petru ȘI Pavel
4) De la 1-15 August, adică cele două săptămâni din postul Adormirii Maicii Domnului
16
5) Ajunul Crăciunului, ajunul Bobotezei, 29 august și 14 septembrie
C) Pentru celelalte zile și săptămâni din timpul marilor posturi bisericești, copii de la 7-12 ani și credincioșii
de orice vârstă, care sânt suferinzi, să fie dezlegați a mânca, pește, icre, ouă, lapte și brânză.

Comisia interortodoxă pregătitoare a celei de-a doua conferințe panortodoxe pentru pregătirea Sfântului și
Marelui Sinod, formată din reprezentanți ai Bisericii Serbiei, Ciprului și Cehoslovaciei, propune să se
mențină postul de miercuri și vineri de peste tot anul, permițându-se consumul de untdelemn și pește, cu
excepția Postului Paștilor și a zilelor de miercuri și vineri în care ar cădea Înălțarea Sfintei Cruci-14
septembrie, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul-29 august și ajunul Bobotezei-5 ianuarie. Cei
îndreptățiți de motive de sănătate sau de alt fel să poată mânca și în miercurile și vinerile dintre Duminica
Tomii și Înălțarea Domnului.

Cât privește Postul Păresimilor, trebuie respectate regulile tradiționale referitoare la post pentru prima și
ultima săptămână, iar în săptămânile clelalte să se poată consuma pește și untdelemn, afară de miercuri și
vineri.

Pentru Postul Crăciunului comisia propune două soluții, ori să fie redus la jumătate, începând de la Sfânta
Varvara și să se poată consuma în fiecare zi pește și untdelemn, cu excepția ultimelor cinci zile, ori să se
respecte regulile de postire pentru întreg postul, pemițându-se consumul de untdelemn și pește în fiecare
zi, cu excepția primelor trei zile și a ultimelor trei zile, în care să se respecte postul riguros.

Postul Sfinților Apostoli să fie redus la numai 8 zile, atunci când este mai mare și să se îngăduie consumul de
untdelemn și pește.

Postul Adormirii Maicii Domnului să fie ținut în întregime, permițându-se consumul de pește și untdelemn
în toate zilele, afară de miercuri și vineri. Când Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului-15 August și cea A
Sfinților Apostoli-29 iunie cad miercuri sau vineri, se poate mânca de dulce, având în vedere postul de până
atunci.

Cap. 16 Zilele pentru pomenirea generală a morților, Din cursul anului bisericesc ortodox

1.Cultul morților în religiile necreștine

Această universalitate a credinței în nemurirea sufletului, căreia la unele popoare, perșii, grecii, romanii i s-
a adăugat credința într-o judecată după moarte, explică marea asemănare, care merge uneori până la
identitate, a riturilor și a ceremoniilor funebre principale din toate religiile mari ale omenirii, ca de
exemplu, spălarea și îmbrăcarea cadavrelor, înmormântarea sau incinerarea lor, procesiunile și bocetele,
mesele sau ospețele funebre și pomenirile pentru cei morți, pomenirea periodică, la diverse termene, a
celor decedați. Așa se explică și marea importanță, ca și dezvoltarea pe care a avut-o cultul morților,
precum și persistența lui în viața religioasă a popoarelor vechi și noi.

Faptul este deosebit de evident pentru unele dintre popoarele mari ale antichității, ca egiptenii, a căror
cultură și artă are în general un caracter funerar, vizibil în arta îmbălsămării trupurilor, în piramidele și
diferitele necropole menite să ocrotească mumiile sau cadavrele diferitelor personaje marcante, în pictura
și textele din inscripțiile hieroglife și de pe papirusuri, în templele, în originea și apartenența religioasă a
scrierii și a citirii. Tot așa stau lucrulrile cu grecii și romanii, despre care s-a spus și s-a demonstrat că riturile
lor religioase în legătură cu cultul familial al strămoșilor, Larii, Manes și Penații, au determinat și au
influențat nu numai întreaga viață spirituală și strălucita cultură și artă greco-romană, ci și organizarea și
viața politică, economică și socială a vechilor cetăți și state fondate de aceste două mari popoare ale
antichității clasice păgâne.

2 Cultul morților în Vechiul Testament

Și la evreii din epoca veche, credința în nemurirea sufletului și cultul morților au jucat un rol de seamă. Cu
toate că textele cărților sfinte ale Vechiului Testament, nu sunt totdeauna clare în această privință, ele
oferă totuși suficiente dovezi despre grija pe care poporul ales a avut-o pentru morții săi, prin pomenirea cu
respect a numelor celor decedați, prin rugăciunile și jetrfele aduse pentru ei în diferite împrejurări. Astfel
din cartea Judecători 11,40 vedem că la evrei în epoca judecătorilor era curent uzul ca amintirea morților
iluștri să fie plânsă patru zile pe an.
17
 În cartea Tobit 4,17 și în profeția lui Ieremia 16,7 se arată că vechii evrei făceau ospețe funerare și pomeni
de pâine și de vin la locurile de înmormântare ale morților. În sfârșit din pilda bogatului nemilostiv și a
săracului Lazăr, rostită de Mântuitorul, Luca 16,22, se vede că în epoca aceea conaționalii Mântuitorului
credeau în existența unui loc de chinuri și de pedeapsă, iad, și a unui loc de odihnă și de fericire, raiul, sânul
lui Avraam, în care merg sufletele celor morți, după faptele pe care le-a săvârșit fiecare în viața
pământească.

3 Cultul morților în antichitatea creștină. Învățătura despre Comuniunea Sfinților

În creștinism, rolul de căpetenie acordat sufletului în învățătura de credință și în viața religioasă, precum și
frumoasa doctrină eshatologică, întemeiată pe învățătura divină a Mântuitorului și a Sfinților Apostoli,
doctrină superioară tuturor celorlalte religii, au făcut ca grija pentru cei morți să devină una dintre
componentele de frunte ale pietății creștine și să se exprime în forme din ce în ce mai bogate, mai variate și
mai pline de sensuri religioase superioare.

Menținând și adâncind credința generală și străveche în nemurirea sufletului, accentuând și făcând mai
explicită credința în existența unei judecăți universale, căreia îi sânt supuse toate sufletele după moarte,
religia creștină micșorează mai mult decât oricare alta, spaima ancestrală de moarte din sufletele
credincioșilor ei.

Iubirea care leagă între ei în viață pe frații de credință și care uimea pe păgâni este atât de puternică încât
moartea nu poate să o distrugă, depășind hotarele vieții, ea leagă mai departe pe cei vii de cei morți. Că
precum spune așa de frumos Sfântul Apostol Pavel, nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu
moare pentru sine. Că de trăim pentru Domnul trăim și de murim pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim,
fie că murim, ai Domnului sântem. Căci pentru aceasta a murit și a înviat, ca să aibă stăpânire și peste morți
și peste vii.-Romani 14,7

Ca membri ai aceleiași familii, cei vii au nu numai posibilitatea, ci și datoria de a se ruga pentru cei morți.-
Ioan 14,13 , Efeseni 6,18 Ceva mai mult chiar cei morți, mai ales sfinții bineplăcuți lui Dumnezeu, asistă pe
cei vii cu rugăciunile înălțate de ei în jurul tronului Celui Vechi de Zile sau în Ierusalimul Ceresc, în favoarea
celor rămași pe pământ.-Apocalipsa 6,9-11. Această strânsă și indestructibilă legătură spirituală, de iubire
reciprocă, de credință unică și de rugăciune mutuală care unește pe cei din lumea aceasta cu cei din lumea
de dincolo, a fost formulată de Biserică în cunoscuta doctrină a Comuniunii Sfinților, Comunio Sanctorum..

Despre obiceiul Bisericii de a face rugăciuni pentru cei morți amintesc și Sfinții Părinți și scriitori bisericești,
începând din secolul 2, ca de exemplu, Sf. Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sf. Ciprian al Cartaginei, Arnobiu de
Sicca. La începutul secolului 5, Fericitul Augustin scrie chiar un mic tratat Despre grija pe care trebuie să o
purtăm pentru cei morți, cel dintâi de acest fel din toată literatura creștină.

Rugăciuni pentru morți găsim deasemenea în textele celor mai vechi liturghii creștine, care ni s-au păstrat,
cum este aceea din cartea 8 A Constituțiilor Apostolice, capitolul 42. Asemenea rugăciuni, care se găsesc și
în liturghia Sfântului Iacob, în cea a Sfântului Marcu, în cea armeană și în toate liturghiile Bisericilor
Orientale Vechi și care nu se deosebesc prea mult de cele similare din liturghiile ortodoxe de azi, erau
încadrate mai ales în partea finală a Sfintei Jertfe, parte numită diptice sau rugăciuni de mijlocire generală
pentru vii și pentru morți.

4 Zilele pentru pomenirea generală a morților din cursul Anului bisericesc ortodox

Precum am văzut, Biserica Ortodoxă a consacrat pentru pomenirea generală a morților o zi liturgică pe
săptămână și anume sâmbăta. Dar îndeosebi, două dintre sâmbetele anului bisericesc, sânt consacrate în
chip special, în toate bisericile ortodoxe, pomenirii generale a morților, prin cântări și rugăciuni înscrise în
rânduiala de slujbă din cărțile liturgice respective, Triod și Penticostar și anume

A) Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne-a Înfricoșătoarei Judecăți

B) Sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt- Sâmbăta Rusaliilor

Amândouă aceste zile poartă în popor și denumirea de Moși, cea dintâi de iarnă, iar cea de-a doua de vară.

18
În Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne facem pomenirea morților, pentru că în Duminica
următoare Biserica a rânduit să se facă pomenire de a doua venire a Domnului și de Înfricoșătoarea
Judecată. Frumoasele cântări din slujba zilei, în care se explică și rostul sau motivele instituirii acestei
sâmbete, sânt alcătuite de imnografii din secolele 8-9, Sf Ioan Damaschin, Sf Teodor Studitul, Sf Teofan
Mărturisitorul.

În sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt, Biserica face din nou pomenirea generală a
morșilor, rugându-se pentru ei prin rugăciuni și cântări speciale înscrise în slujba zilei din Penticostar,
pentru ca și ei să se bucure de darurile Duhului Sfânt, a cărui pogorâre o vom serba în Duminica următoare.

De altfel, Biserica Ortodoxă, consacrând această sâmbătă pomenirii generale a morților, n-am făcut altceva
decât să creștineze, vechea sărbătoare păgână de vară, numită Parentalia, prin care strămoșii noștri romani
își pomeneau și cinsteau pe morții lor.

Prin analogie cu cele două sâmbete ale Moșilor, care fac parte din tradiția de cult a Bisericilor Ortodoxe, în
unele părți din biserica românească este în uz și o sâmbătă a Moșilor de toamnă în care se fac pomeniri
obștești pentru morți, dar care nefiind înscrisă în cărțile de slujbă nu e aceeași în toate regiunile unde se
practică acest obicei, în unele părți acest obicei se practică în una din sâmbetele dintre spărbătoAREA
Sfântului Dumitru și cea a Sfinților Arhangheli, în altele s-a fixat sâmbăta după Sfinții Arhangheli, ori ultima
sâmbătă dinaintea lăsatului sec de Crăciun. Această pomenire a morților pare să fie de origine destul de
veche, căci în secolul 9, la Mănăstirea Studion, una din cele două pomeniri generale ale morților se făcea în
luna septembrie.

În Biserica Rusă se îndătinează o pomenire a morților în ziua de 6 August, când fiind sărbătoarea Schimbării
la față a Domnului, Biserica se roagă ca și cei morți să se împărtășească de lumina dumnezeiască a
Taborului.

Tot în Biserica Rusă se practică din timpuri mai vechi, o pomenire generală a morșilor, cunoscută sub
denumirea generală de Paștile Blajinilor sau al Morților, care are loc marți după Duminica Tomii.

În Biserica Română se face pomenirea generală a eroilor, adică a tuturor celor morți pe câmpurile de luptă,
în Joia Înălțării Domnului.

În Biserica Romano-Catolică pomenirea generală a morților, se face aproximativ din secolul 11, în ziua de 2
noiembrie. În localitățile cu populație policonfesională din Ardeal, uzul catolic s-a extins și la ortodocși, care
și ei aprind lumini pe mormintele morților, mai ales în seara zilei de 1 Noiembrie.

19