CARACTERUL

1. Notiuni generale despre caracter

In timp ce temperamentul reprezinta latura dinamico-energetica a personalitatii, caracte 414h73e
rul se refera la elementele de continut ale personalitatii, pe baza carora omul este evaluat din punct de
vedere al valorii sociale.
Caracterul reprezinta nucleul personalitatii, intrucat exprima partea sa profund individuala, dar si
valoarea morala personala, el rezultand din integrarea experientei de viata a omului in anumite
modalitati de orientare si conduita statornica.
In sensul larg al cuvantului, prin caracter se intelege ansamblul trasaturilor esentiale si calitativ
specifice, care se exprima in relatiile interpersonale si in activitatea omului in mod stabil si permanent.
Intr-un sens ceva mai restrans, caracterul poate fi definit ca o totalitate de trasaturi esentiale si stabile
derivate din orientarea si vointa omului.
Trasaturile de caracter nu sunt direct observabile, ci ele pot fi descifrate din
viata si activitatea omului prin inferenta, pornind de la interpretarea actelor de
conduita observabile. Orientarea conduitei si activitatii omului este determinata
psihologic de trebuintele, motivele, dorintele, aspiratiile si scopurile sale. Pentru
realizarea scopurilor (a obiectivelor construite sau reconstruite pe plan mintal) omul
trebuie sa invinga diferite obstacole interne sau externe, mobilizandu-si calitatile
vointei. Vointa consta tocmai in capacitatea omului de a-si realiza scopurile pe calea
unor activitati care implica invingerea anumitor obstacole, prin activizarea
resurselor sale cognitive, aptitudinale si morale. Totodata, vointa inseamna
capacitatea omului de a-si regla activitatea dupa anumite idei, principii, convingeri,
luandu-si in stapanire propria conduita.
2. Psihogeneza atitudinilor si trasaturilor de caracter
De la nastere pana la maturitate, practic pe tot parcursul vietii, omul invata sa se integreze intr-un
sistem de relatii sociale tot mai complexe, pe masura ce trece din familie in gradinita, in scoala si apoi in
productie. Aceste relatii se impun in mod obiectiv, fiind reglate printr-o serie de cerinte, norme si principii
social-morale. Formarea caracterului inseamna in mare parte tocmai interiorizarea cerintelor si normelor
pe care colectivitatea le formuleaza fata de indivizi. Normele socio-morale se insusesc la fel ca orice
informatie, deprindere sau obisnuinta, primind insa neaparat aprobarea sociala, lauda sau eventual blamul
celor din jur cand nu sunt efectuate conform dezirabilitatii sociale.
Atitudinile se formeaza prin acumulari lente, in conditiile unor situatii de viata care angajeaza cat
mai plenar copilul sau tanarul, ele consolidandu-se si manifestandu-se, deci, stabil si constant, incepand
din perioada adolescentei. Atitudinile si trasaturile de caracter parcurg urmatoarele stadii in dezvoltarea
lor: a) stadiul manifestarilor aleatoare; b)stadiul manifestarilor situationale; c) stadiul manifestarii
generalizate a atitudinilor si trasaturilor de caracter. De multe ori intervine si o etapa de disolutie a unor
trasaturi (negative) si de structurare treptata a altor trasaturi (pozitive).
3. Componentele structurale ale caracterului
Structura caracterului ni se dezvaluie in formele atitudinilor si in sistemul trasaturilor caracteriale.
Trasaturile caracteriale pot fi grupate in doua categorii: trasaturi care exprima orientarea persoanei (fata
de societate si ceilalti oameni, fata de munca si fata de propria persoana) si trasaturi care deriva din
vointa.
In structura caracterului apare in primul rand orientarea care detine un rol
conducator si reglator al conduitei omului. Prin orientare se intelege atitudinea

selectiva fata de realitate, capabila sa exercite o influenta determinanta asupra

activitatii omului. Ca expresie de continut a caracterului, orientarea este de natura
ideologica si psihologica totodata, iar intre cele doua planuri ideologic si psihologic
exista o stransa corelatie. In plan ideologic, orientarea se exprima prin conceptia
omului despre lume si viata.
In plan psihologic, atitudinile fata de realitatea sociala, respectiv continutul
orientarii omului, se exprima prin atitudinea fata de ceilalti oameni si atitudinea fata
de activitate (invatatura, munca), atitudini care se afla in stranse interrelatii cu
atitudinea fata de propria persoana.
4.

Abordarea psihopedagogica a trasaturilor negative de caracter

In cele ce urmeaza ne vom opri asupra cauzelor si formelor de manifestare a

unora dintre trasaturile negative de caracter care apar si se manifesta inca din
copilarie si care trebuie inlaturate prin actiunile educative adecvate.
(1) O trasatura negativa de caracter manifestata in raport cu ceilalti oameni este
nesinceritatea, tendinta de a insela increderea celor din jur, apeland la
minciuna. Minciuna consta intr-o afirmatie falsa, cu scopul de a induce in eroare
una sau mai multe persoane, producand prejudicii de ordin moral sau material si
pentru a obtine anumite beneficii, profituri personale. Deci, minciuna se
caracterizeaza prin deformarea intentionata a realitatii, constiinta inducerii in
eroare si urmarirea unui scop. J. Piaget arata ca problema minciunii si a
adevarului nu apare pe plan moral inaintea varstei de 7-10 ani, intrucat pana la
aceasta varsta copilul isi poate manifesta imaginatia prin fabulatie, care nu
trebuie confundata cu minciunile constiente si voluntare.
Cercetarile privind cauzele minciunii la copii si adolescenti efectuate de P.
Baumgarten, F. Susukita (dupa Zisulescu, 1978) releva urmatoarele motive care duc
la manifestarea acestei trasaturi negative: lacomia, frica de pedeapsa, apararea
proprie, neindeplinirea sarcinilor, camuflarea unor fapte, a unor stricaciuni
provocate si incercarea de a se dezvinovati, interdictiile privind unele activitati care
le produc placere (jocul, unele distractii), calcarea cuvantului si incercarea de
justificare, mandria (mint pentru a iesi in relief), fantezia etc.
Permanentizarea minciunilor are drept consecinta transformarea tendintelor
sporadice spre minciuna in deprindere sau obisnuinta, care prin consolidare si
cristalizare devin o trasatura negativa de caracter. Printre cele dintai mijloace de
combatere a minciunii la copil se numara deprinderea lui cu precizia, dezvoltarea
simtului realului, a obisnuintei de a reda fidel faptele observate. Astfel, un bun
educator va sti sa trezeasca si sa dezvolte curiozitatea copilului, sa-l faca sa simta
placerea povestirii exacte a unor amintiri, corectand cu mult tact fiecare
inexactitate si tendinta spre fabulatie exagerata, intalnita uneori si la varstele
pentru care nu mai este caracteristica. Aceste metode par a fi bune intrucat
actioneaza simultan atat asupra cauzelor cat si asupra scopurilor alterarii
adevarului. Preocupandu-se de adaptarea cat mai adecvata a copilului la mediul in
care traieste, prin aceste metode educatorul il va elibera totodata pe copil de frica
de pedeapsa, care pare a fi cauza cea mai frecventa a minciunii, cel putin a
minciunii legate de problemele familiale si scolare.