L.

Kohlberg
In continuarea studiilor asupra moralitatii efectuate de Piaget, vin studiile lui L. Kohlberg, cu
scopul de a extinde teoria lui Piaget si de a oferi descrieri mai complete asupra schimbarilor
calitative in judecata morala in trecerea de la copilarie la virsta adulta. Pentru a-si urmari scopul,
autorul a utilizat dilemele morale, iar pe baza raspunsurilor obtinute, a postulat trei nivele ale
dezvoltarii morale si sase stadii (1984):
Nivel de moralitate preconventionala
stadiul 1 - orientare primitiva si supunere fata de autoritate stadiul 2 - orientare naiv - hedonica si
instrumentala
Nivel de moralitate conventionala
stadiul 3 - orientare in functie de relatiile interpersonale stadiul 4 - moralitatea autoritatii si
mentinerii ordinii sociale
Nivel de moralitate postconventionala (al autonomiei si principiilor morale personale)
stadiul 5 - moralitatea contractului social, a drepturilor individuale si a legii democratic acceptate
stadiul 6 - orientare dupa principiile etice universale
Teoriile si ipotezele asupra dezvoltarii constiintei morale, elaborate de Piaget, Kohlberg si altii, au
pus in evidenta:
Stadiile evolutiei conttiintei morale
Paralelismul intre dezvoltarea inteligentei si afectivitatea morala
Rolul mediului social in determinarea formelor de cooperare si interactiune morala, precum si in
configuratia
tipului de personalitate morala.
Constiinta morala (continuare)
Educatia morala are ca ideal formarea profilului moral al personalitatii si al comportamentului
socio- moral al omului si este realizata in principal de catre mediul familial si scolar. Cunostintele
morale sunt reprezentate de o serie de concepte si principii ale democratiei, de stat de drept, de
patriotism, de umanism, de disciplina constienta, de dragoste fata de mediu, etc. Ele se bazeaza
pe principiul cooperarii, al respectului reciproc, al comportarii civilizate. Pe baza cunostintelor
morale se formeaza convingerile si sentimentele morale proprii. Acestea presupun transformarea
notiunilor si normelor morale in trairi inalte, demne, care sa se focalizeze in jurul binelui, avind la
baza imbinarea dintre trairea afectiva si ratiune.
Prin urmare, orice tip de educatie are o latura afectiva si o latura instructiva - care in cazul
educatiei morale se refera la ceea ce trebuie spus copilului (sub forma sfaturilor, exemplelor, etc.)
pentru a deosebi binele de rau , pentru a cunoaste continutul notiunii morale. Constientizarea in
plan moral este absolut necesara, dar nu intotdeauna si eficienta. Ineficienta poate decurge din
lipsa coordonatei afective - care are un rol important in determinarea vointei in plan moral. Primul
pas in educatia morala il constituie lamurirea valorilor morale. Al doilea pas fiind transformarea
acestora in deprinderi practice, care se realizeaza prin practicarea lor consecventa.
Baza morala a unui copil trebuie sa fie realizata in mod firesc de catre familie (parinti), pentru ca
ei au o raspundere morala fata de copil: datoria de a-l creste si educa. Parintii reprezinta pentru
copil prima si cea mai puternica autoritate morala. De aceea primul comportament moral-social al
copilului se realizeaza prin imitare (in exemplul personal al parintilor putem vedea ineputul
viitoarei atitudini morale si sociale a copilului).
A doua treapta in educarea morala o reprezinta scoala. La acest nivel, buna insusire a valorilor
morale depinde de masura implicarii invatatoarei in formarea etica a elevului. De la bun inceput,
pentru educatorul scolar, elevii se vor imparti in : cei ce au fundamentul moral primit in familie si
cei care nu-l au primit in familie. Invatatoarea trebuie sa realizeze o adevarata "tabla de valori
morale" bine motivate teoretic, astfel incit judecata elevilor sa gaseasca oricind un fundament
serios in motivatia respectiva. Sufletul copilului se cere sensibilizat cu privire la aspecxtele
morale, trebuie format in acest sens; nu doar judecata trebuie sa-l indemne pe copil sa actioneze
moral, dar si inima sa. Aici intervine educatia afectiva, care nu se poate realiza fara o atitudine
afectiva corespunzatoare din partea parintilor si educatorilor: nu-I vom predispune pe copii spre
bunatate, mila, fara a le arata prin propria noastra atitudine exact aceste sentimente.
Socializarea este procesul prin care orice societate isi proiecteaza, reproduce si realizeaza, prin
conduite adecvate ale membrilor sai, modelul normativ si cultural.
Omul se formeaza si modeleaza prin procesul de socializare, in contact cu mecanisme si
exigente specifice promovate de familie, scoala, grup de egali, grup profesional, etc. Incadrarea
in sistemul relatiilor sociale, il determina pe individ sa participe activ la viata sociala, il invata sa
inteleaga cultura, il face capabil sa indeplineasca (detina) anumite statuturi si roluri in societate.
Carentele aparute in functia de socializare sunt grave, antrenind comportamente indezirabile,
deviante, conflicte de adaptare si integrare sociala.
Caile de formare ale socializarii si implicit ale conceptelor morale sunt legate de constituirea
conceptiei personale despre lume si viata (Weltanschauung) si se realizeaza in doua etape
principale (la fel ca educatia):
Prima etapa se realizeaza in copilarie, in mediul familial (primii 7 ani), ce favorizeaza socializarea
primara in care se constituie comportamentele incarcate de elemente valorice. In aceasta prima
instanta a socializarii, reprezentata de familie, copilul deprinde notiuni cu privire la: datorie,
responsabilitate, interdictie - marcind dezvoltarea unei structuri generalizate a constiintei morale
si juridice (S. Radulescu, 1984). Familia constituie cadrul de realizare a sociabilitatii, premisa
dezvoltarii normelor dezirabile, a modelelor asteptate de conduita.
A doua etapa, a socializarii secundare, descrisa de Skinner, se leaga de diviziunea sociala a
muncii si de repartitia sociala a cunostintelor, capacitatilor si aptitudinilor.
Este, mai exact, vorba despre doua etape ale formarii conceptiei despre lume si viata, prima
exprimind o imagine despre lume (Weltbild), inteleasa ca simpla insumare a rezultatelor
observarii, cea de-a doua fiind un fel de a privi lumea (Weltanschauung), in mod activ, centrindu-
se pe om, pe aspiratiile si exigentele lui axiologice.
Conceptele morale sunt incarcate de atitudini complexe si se organizeaza prin influenta - sunt
conduite de influenta. Adolescentul implica in formarea conceptiei despre lume si viata structura
operativa a personalitatii, la rindul ei intersectata cu intreaga experienta conceptuala. Concurenta universu
problemele sale, cu universul mare al dependentelor, contribuie la accentul special ce se pune dupa 14 - 15 ani

construirea conceptiei despre lume si viata, din exprimarea dimensiunilor faptice si nu dezirative
ale acesteia. Daca nu ar exista aceasta tensiune si directie a spatiului de viata, nu ar avea nici o
tensiune si nici o dimensiune ideea de participare constienta, deliberata, acceptata, la viata
sociala. Aceasta este perioada in care idealul de sine si idealul de societate se omologheaza si
creeaza conditia maturizarii psihice. Tinarul este pregatit psihic si se pregateste moral si
aptitudinal, il atrag cunostintele pentru confruntari sociale complexe, pentru a se exprima ca
atare.
Familia este cadrul in care are loc modelarea personalitatii copilului, trecerea de la un
comportament normativ (reglat din exterior), la un comportament normal (bazat pe autoreglare si
autonomie morala). Familia este un reper permanent si fundamental in conditia indivizilor, in
manifestarea unor atitudini si comportamente civice si morale, ea fiind unitatea de baza a
societatii, care asigura transmiterea obiceiurilor, atitudinilor, valorilor de la parinti, orientind copiii
din punct de vedere moral (si nu numai).
O serie de studii atesta faptul ca copilul indepartat de familie incearca un sentiment profund de
frustrare afectiva, se simte respins, neglijat, fapt ce va influenta direct formarea si dezvoltarea
conduitelor sale ulterioare. Prin urmare, familia asigura pe de o parte siguranta afectiva, iar pe de
alta parte educatia primara.
Dezvoltarea gindirii morale la adolescent (continuare)
Desi gindirea morala incepe sa se formeze inca din copilarie, ea se consolideaza si se manifesta
pe deplin incepind cu perioada marii adolescente (14 - 18, 20 ani), cind se realizeaza, in ceea ce
priveste dezvoltarea intelectuala o ampla conceptualizare, iar adolescentul este atras de
sesizarea atributelor esentiale ale conceptelor, de cerintele de sistematizare si schematizare. Se
vorbeste de aceea chiar de o tendinta de filozofare, ce se accentueaza la aceasta virsta. In
perioada adolescentei prelungite (dupa 20 ani), desi aceasta tendinta ramine inca evidenta, are
loc o crestere a reversibilitatii de control si intarirea bazei de informatie privind validitatea
conceptelor. A treia insusire care se modifica in mod evident odata cu virsta este statutul
conceptelor. Aceasta este una dintre insusirile cele mai importante, deoarece se refera la
claritatea, exactitatea si stabilitatea de folosire a conceptului in acte de gindire. Statutul
conceptului se refera la pozitia lui in cadrul domeniului stiintific din care face parte, in structura
stiintei ajunsa la un anumit nivel de dezvoltare. Aceasta foarte mare disponibilitate a informatiei
stocate in memorie, ce se realizeaza de la aceasta virsta, permite creearea unui nivel de control
logic si o coerenta a intregului plan al gindirii. Adolescentul devine constient ca exista o coerenta
a evolutiei vietii sociale si este interesat tot mai profund de aceasta.
Adolescenta se caracterizeaza prin trecerea spre maturizarea si integrarea in societatea adulta,
cu solicitarile ei sociale, politice, familiale, profesionale, etc. Tipul de relatii intretinute de
adolescent se va complica progresiv, caci acesta se integreaza tot mai mult in generatia sa - prin
exprimarea identitatii proprii si prin exprimarea identitatii fata de adulti. Se produce o intensa
socializare a aspiratiilor, aspectelor vocationale, care implica un anume nivel de dezvoltare atins
de judecata morala.
Prin urmare, la adolescenta, inteligenta atinge nivelul unei bune dezvoltari a aparaturii logico-
formale Adolescentul este atent si critic si analizeaza lumea valorilor si raportarea lor la
evenimentele vietii de fiecare zi. Din nou, ca in perioada prescolara, adolescentul isi pune
probleme morale complexe, se centreaza pe conflictul dintre dependenta si cerintele
independentei, este impregnat de absorbtia realizata in mediul de cultura al sociotipului de
provenienta al tinarului. Nu trebuie insa sa uitam ca in totalitatea vietii sociale exista confluente si
ipostaze morale de felurite niveluri, fapt ce contureaza modele variate de independenta.
Copilul este părintele adultului » - spunea Maria Montessori pentru a exprima metaforic rolul pe care îl are
copilăria în dezvoltarea psihică pentru adultul care va deveni.
Comportamentul moral al unei persoane este mediat de relaţiile pe care le stabileşte cu valorile morale
existente în grupul social, în societatea din care face parte, de calitatea relaţiilor care se stabilesc între ea şi
ceilalţi.
În deceniile III şi IV ale secolului trecut se realizează o stadializare a dezvoltării morale plecând de la ideea
existenţei unui “paralelism între dezvoltarea morală şi dezvoltarea intelectuală”. Procesul constituirii şi
modelării conştiinţei morale a individului se dezvăluie încă în stadiul inteligenţei senzorio-motorii.
Conform acestei teorii bazate pe studii aprofundate, modelarea conştiinţei morale se realizează în două
stadii :
a). stadiul eteronom – al realismului moral sau morala ascultării
b). stadiul cooperării – al autonomiei morale.
Stadiul eteronom corespunde copiilor până la vârsta de 7-8 ani şi se evidenţiază că sursa primelor
sentimente morale este respectul. În mod obişnuit purtătorii valorilor morale iniţiale sunt părinţii pe care
copilul îi consideră ca fiind mult superiori lui. Ei nu sunt numai purtătorii valorii, dar şi simbolul şi forţa
valorii, strecurându-se astfel un sentiment de adoraţie şi teamă, de respect.
Apariţia respectului face posibilă noi forme de comunicare. Copilul devine capabil să recepteze ca
obligatorii ordinele şi consemnele părinţilor. Pe baza acestei relaţionări apare sentimentul datoriei. Regulile
de conduită sunt privite de copil ca un dat, ca o emanaţie a unei autorităţi exterioare şi superioare lui, fără
nici o legătură cu situaţia concretă. Ceea ce-l determină să se supună este respectul unilateral bazat pe
afecţiune şi teamă.
Constrângerea morală a adultului este cea care orientează şi dirijează conduita morală a copilului. Copilul
se interesează mai mult de rezultat decât de motivaţia propriilor sale acte. Valorile şi normele morale se
impun din exterior, în mod obligatoriu, independent de conştiinţa sa.
Copilul consideră datoria şi valorile legate de datorie ca existând în sine, independent de persoană ; datoria
se impune ca ceva obligatoriu, indiferent de contextul în care se găseşte persoana. Este bun orice înseamnă
ascultare a regulii şi este rău orice act care nu se conformează regulii.
Stadiul cooperării corespunde vârstei de 7-12 ani. În relaţiile pe care copilul le stabileşte apar noi
sentimente morale : al onestităţii, al dreptăţii – care determină reorganizarea valorilor morale şi naşterea
autonomiei conştiinţei morale. Stadiul cooperării nu se mai impune insului ca fapt exterior în forma
consemnului sau poruncii. Morala autonomă este cea care restructurează afectivitatea şi judecata morală,
transformându-se astfel într-un for interior şi prin urmare autonome.
În perioada preoperaţională copiii nu sunt incapabili să lege natura pedepsei de delict. Ei cred, pur şi
simplu, că este cu atât mai bine cu cât pedeapsa este mai severă, oricare ar fi delictul. De asemenea ei
înţeleg rar că regulile sunt create de un grup, pentru binele grupului ca întreg. Lor li se pare că regulile le
sunt impuse de către o autoritate. Prin urmare, se consideră că este o legătură între nivelul raţionamentului
cognitiv al unui copil şi simţul său asupra a ceea ce este corect sau greşit. Astfel, se elaborează o nouă
teorie a dezvoltării conştiinţei morale, care conţine trei niveluri distincte : preconvenţional, convenţional,
postconvenţional.
Primul nivel, preconvenţional , se caracterizează prin « buna creştere », prin receptivitatea copiilor la
etichetele culturale de bine şi rău pe care le interpretează în termenii consecinţelor fizice
(pedeapsă,recompensă, schimb de favoruri), sau în termenii puterii fizice a celor care enunţă regulile şi
etichetele de bine şi rău. O acţiune este considerată bună sau rea în funcţie de consecinţele ei fizice,
indiferent de semnificaţia ei morală. Spre finalul acestui nivel apar elemente de sinceritate, de împărţire
egală şi reciprocitate. Reciprocitatea capătă forma « eu îţi fac un serviciu, tu îmi faci un serviciu », nefiind
vorba de loialitate, recunoştinţă sau dreptate. Justeţea unei acţiuni este interpretată după modul în care sunt
satisfăcute propriile trebuinţe sau, ocazional, trebuinţele celor din jurul său. Se manifestă tendinţa de evitare
a pedepsei şi respectul necondiţionat faţă de cel cu putere, cu autoritate.
Al doilea nivel, convenţional , se caracterizează prin conformism, dar respectarea regulilor grupului este
percepută ca valoroasă prin însăşi existenţa ei. A te supune cerinţelor familiei, grupului sau naţiunii este
corect, indiferent de consecinţele imediate şi vizibile. Această conformare este foarte aproape de loialitate,
de identificarea cu persoanele sau grupul din care fac parte.
Comportamentul este judecat pe baza intenţiei care îl determină. Afirmaţia « el a avut intenţii bune » este
deosebit de importantă.
Nivelul postconvenţional, al acceptării interioare, a principiilor morale, se caracterizează printr-o mare
încredere faţă de principiile morale autonome. Se manifestă o conştientizare clară a relativităţii valorilor şi
părerilor personale, precum şi conştiinţa necesităţii de a urma regulile procedurale pentru a câştiga un
consens.
Cele trei nivele se exemplifică astfel :
- se supune regulilor pentru a evita pedeapsa ;
- se conformează pentru a obţine recompense, pentru a i se înapoia favoruri ;
- se conformează pentru a evita dezaprobarea celorlalţi, situaţia de a nu fi plăcut de ei ;
- se conformează pentru a evita cenzura autorităţilor legitime, precum şi sentimentul de vinovăţie rezultat ;
- se conformează pentru a menţine respectul spectatorului imparţial care judecă în termeni de bunăstare a
comunităţii ;
- se conformează pentru a evita autocondamnarea.
O metodă de a ajuta oamenii să-şi dezvolte gândirea morală este ascultarea punctelor de vedere ale altor
persoane, care se află într-o etapă superioară de dezvoltare morală. Acest lucru este important pentru
educatori, părinţi, învăţători şi profesori, care doresc să ajute la dezvoltarea morala a copiilor. Ei trebuie să
le explice copiilor motivele acţiunilor, nu numai să le spună ce este corect şi ce este greşit.
Interiorizarea normelor şi regulilor morale se realizează prin socializare şi educaţie pe toată durata vieţii.
Prin socializare se realizează asimilarea unor modele, valori, simboluri, abilităţi sociale şi norme de
conduită, maniere de a face, de a gândi şi simţi ale grupului sau societăţii în ansamblu.
Socializarea reprezintă şi un proces de individualizare şi personalizare a individului în cadrul grupului;
copilul are anumite caracteristici ereditare şi de aceea procesul socializării nu se reduce la a fixa anumite
amprente pe o “tabula rasa”.
Socializarea este deci o condiţie obligatorie a personalizării fiinţei umane.
Grădiniţa, ca mediu socializator lărgit, oferă o amplificare a sistemului relaţional al copilului. Aici copilul
îşi îmbogăţeşte şi diversifică relaţiile sociale, trăieşte noi experienţe sociale cu alţi adulţi, precum şi cu
copii de aproximativ aceeaşi vârstă cu el. În cadrul acestor grupuri copilul acceptă regulile şi consemnele
pe care le trăieşte ca mai puţin frustrante şi coercitive.
În şcoală copilul trece de la atitudinea de spectator al activităţii altuia, de la « fiecare pentru sine » , la
acţiuni sociale active cu cei de o vârstă cu el. Cel cu care se joacă reprezintă pentru el fie un rival, fie un
prieten, în ultimă instanţă o posibilitate de identificare.
Importanţa educaţiei, sub forma educaţiei morale, în familie, în şcoală sau în grădiniţă, nu trebuie însă
lăsată pe ultimul loc în cadrul acestui amplu proces de devenire a fiinţei umane, care este socializarea.
Cele mai frecvente modalităţi educaţionale, folosite atât în familie cât şi în şcoală la toate vârstele, cu efecte
de interiorizare a comportamentelor morale sunt recompensele şi pedepsele.
Recompensele, cu ar fi lauda şi încurajarea, ca forme de întărire pozitivă a comportamnetului social, pot
contribui atât la imitare, cât şi la identificare, şi în ultimă instanţă, la interiorizarea unor modele
comportamentale.
În cadrul aplicării pedepselor fizice copilul vede lucrurile superficial, ca pe o amendă pe care trebuie să o
plătească pentru un comportament necorespunzător, dar nimic mai mult. Plata « amenzii » reprezintă
achitarea unei sarcini, a unei datorii, ceea ce îi dă voie să greşească şi să plătească în continuare amenda.
Este cazul în care părinţii afirmă că proprii copii « s-au obişnuit cu bătaia » sau cu alte amenzi fizice.
Rezolvarea identităţii de sine, formarea unor deprinderi de comportare în societate, educarea trăsăturilor
pozitive de caracter constituie nu numai obiective ale educaţiei moral-civice, ci ale întregii activităţii
educative din şcoală şi în familie în egală măsură.
O caracteristică a omului şi a umanităţii o constituie moralitatea. Moralizarea fiinţei umane este una dintre
sarcinile educaţiei dintotdeauna. În şcoală, se urmăreşte formarea conştiinţei educaţiei morale şi formarea
conduitei morale, dar pentru aceasta trebuie ca învăţătorul să cunoască bagajul moral al copilului şi modul
în care îl poate îmbogăţi. Apoi, aceste atitudini, aptitudini, conduite ale copilului trebuie corelate sau
îmbinate cu ceea ce numim generic morală socială, deoarece copilul va deveni parte a societăţii în care
trăieşte, se va supune sau nu valorilor societăţii, dar va acţiona în conformitate cu acestea.
Există un sens filosofic al moralei, ce reuneşte conduitele regulate, faptele de viaţă cu semnificaţia lor,
specifică unei societăţi date. Acestea constituie morala socială. Morala individuală solicită cunoaşterea şi
încorporarea moralei sociale în structura personalităţii şi a conduitelor – valorile moralei sociale devenind
astfel modul de a evalua şi acţiona individual. Problemele cele mai imprtante ale moralei se centrează în
jurul modului cum se dezvoltă în viaţă strandardele interiorizate cu privire la bine şi rău; cum se dezvoltă
judecata morală; cum se formează deprinderile de autocontrol, necesar în satisfacerea standardelor
interiorizate (ale dorinţelor, intereselor, năzuinţelor etc.). Morala – formă a conştiinţei sociale, care reflectă
ansamblul concepţiilor, ideilor şi principiilor (normelor) care călăuzesc şi reglementează conduita oamenilor
în relaţiile personale, în familie, la locul de muncă şi în societate în general. Judecata morală presupune
evaluare (şi cel mai ades autoevaluarea) unor comportamente şi situaţii prin raportarea lor la cerinţele
morale impuse de ambianţa social-istorică a individului. Ea se formează prin învăţarea socială şi însuşirea
critică a modelelor de conduită promovate de societate. Dezvoltarea morală este un proces activ de
organizare a experienţei în structuri cu semnificaţie crescândă, prin care valorile morale sunt văzute dintr-o
perspectivă nouă.
Dezvoltarea gândirii morale se realizează progresiv, implicând parcurgerea ordonată a unor stadii ale
inteligenţei, acest progres fiind caracterizat de o gândire cu o calitate particulară. Judecata morală este
văzută ca dezvoltându-se în concordanţă cu trecerea de la gândirea preoperaţională şi apoi la cea
operaţional-formală. Astfel, dezvoltarea morală se realizează pe măsură ce copilul acţionează, transformă şi
modifică lumea din jurul lui, fiind totodată influenţat de consecintele acţiunii sale. Măsura dezvoltării gândirii
în ansamblu, este prin urmare o măsură şi a dezvoltării morale în particular.
Se remarcă prezenţa complementară a două tipuri de morală în spaţiul existenţial al copilului: morala
heteronomă – morala în care domină raporturile de constrângere, autoritarism, obligativităţi severeimpuse
din exterior. Copiii percep regulile morale ca fiind absolutiste, rigide şi nemodificabile. Pe măsură ce copilul
se apropie de adolescenţă, se dezvoltă stadiul al doilea. Morala autonomă – o morală a cooperării, în care
ansamblul regulilor de convieţuire emană din aspectul mutual, din trăirea interioară intensă a sentimentului
de egalitate, echilibru – sursa internă a sentimentului de datorie, a cerinţelor de cooperare. Această morală,
în condiţiile dezvoltării ample a inteligenţei şi a slăbirii autorităţii părinţilor, se caracterizează prin felxibilitate,
raţionalitate şi conştiinţă socială. Dezvoltarea completă a judecătii morale presupune trecerea de la morala
de tip heteronom la cea de tip autonom. Dezvoltarea morală se realizează în paralel cu dezvoltarea
cognitivă, fapt ce explică, după Piaget, limitele moralităţii eteronome prin raportare la limitele gândirii
preoperaţionale şi concrete (egocentrismul, realismul intelectual). Pe măsura dezvoltării perioadei operaţiilor
formale, moralitatea devine mai flexibilă şi mai orientată social (L. Kohlberg).
Comportamentul moral se învaţă. Performanţele sale sunt diminuate în cazul elevilor cu discernământ
scăzut sau a acelora care cresc într-un mediu social care oferă modele comportamentale străine de valorile
morale acceptate. Comportamentul moral se obiectivează în forme observabile a conduitei, deoarece în
evoluţia stărilor de conştiinţa ale copilului se produc unele transformări de care este necesar să se ţină
seama. Acest aspect a fost evidenţiat de către Jean Piaget în lucrarea „Judecata morală la copil”, în care
arată că, mai întâi, copilul respectă litera regulii morale (ceea ce e dezirabil). Suportul psihologic
fundamental al susţinerii comportamentului moral este cel afectiv, cu mult mai important decât cel raţional,
iar cea mai veche şi mai directă modalitate de achiziţionare a comportamentului moral se realizează pe
baza modelelor comportamentale pe care le oferă comunitatea – în speţă – şi în primul rând – familia, pe
structura a ceea ce e bine şi ceea ce e rău, in interesul pe care familia îl atribuie binelui şi răului.