3.

Caracterul
3.1. Definție și caracterizare

Cineva întinde unui sărac o monedă. Un elev ajută o

bătrână să urce în tramvai. Un şofer părăseşte locul accidentului
pe care l-a comis. Toate acestea constituie fapte de conduită pe
care le întâlnim frecvent în viaţa cotidiană. Pe baza lor, aproape
involuntar, facem deducţii cu privire la însuşirile de
personalitate ale celor care le-au produs. Spunem despre prima
persoană că este miloasă, generoasă, despre elev că este bine
crescut şi politicos, iar despre şofer spunem că a dat dovadă de laşitate şi lipsă de responsabilitate.

Situaţiile descrise exprimă acţiuni singulare care pot să nu fie definitorii pentru însuşirile de
personalitate ale celor implicaţi. Unui psiholog îi sunt necesare mai multe fapte de conduită pentru a
putea face generalizări asemănătoare celor de mai sus. Ceea ce ne interesează acum este faptul că
însuşirile descrise nu ne spun nimic despre dinamismul sau energia persoanelor în cauză, despre
nivelul aptitudinilor, ci ne arată cum se comportă ele în relaţiile cu semenii şi valorile după care se
conduc.

Însuşiri precum generozitatea, modestia, politeţea, simţul răspunderii, laşitatea, egoismul,

hărnicia, lenea constituie trăsături caracteriale. Termenul caracter provine din limba greacă, unde
însemna „pecete", „tipar". Plecând de aici, unii psihologi definesc caracterul drept un mod de a fi, un
ansamblu de însuşiri psihice, caracteristice pentru un individ. Această definiţie este mult prea largă,
ea acoperind mai curând conceptul de personalitate decât pe cel de caracter. Termenul caracter are
un înţeles special chiar şi în limbajul cotidian. Când spunem despre cineva că este „un om de
caracter" sau, dimpotrivă, că este „un om lipsit de caracter", avem în vedere o serie de însuşiri care
au o semnificaţie morală şi interindividuală.

Caracterul desemnează ansamblul însuşirilor psihice care privesc relaţiile unei persoane cu
semenii săi şi valorile după care se conduce.

Caracterul nu se poate defini fără referire la valorile morale. El reprezintă profilul psihomoral
al omului şi se dezvăluie, cu deosebire, în faptele de conduită, în relaţiile cu ceilalţi, cu grupul din care
face parte o persoană. Trăsăturile caracteriale exprimă moduri constante, stabilizate de conduită şi
nu comportamente întâmplătoare, accidentale sau situaţionale. Nu poţi spune despre un elev că este
mincinos numai pe baza faptului că, într-o situaţie oarecare, a ascuns părinţilor nota proastă pe care
a luat-o la teză. Cunoscând trăsăturile caracteriale, putem prevedea, cu o anumită probabilitate,
comportarea viitoare a unei persoane. Putem prevedea dacă va fi sau nu punctual la întâlnirea fixată,
dacă ne va face sau nu un serviciu, dacă ne va spune adevărul cu privire la faptele săvârşite.

În timp ce temperamentul este în cea mai mare parte înnăscut, caracterul se formează pe
parcursul vieţii ca urmare a integrării omului într-un sistem de relaţii sociale, prin interiorizarea

1
valorilor promovate de familie, grup de prieteni, societate, prin însuşirea unor modalităţi de
comportament.

În formarea trăsăturilor de caracter un rol important îl are familia, prin modelele de conduită
pe care le oferă, prin exigenţele normative ce le instituie mai mult tacit, precum şi prin valorile pe
care le asumă şi după care se conduce. Copilul preia aceste valori şi modele de conduită pentru că ele
vin de la persoane care sunt semnificative pentru el şi au o anumită autoritate în grupul familial.

Intervine apoi mediul şcolar, grupul de prieteni, mediul social. Integrat în aceste relaţii,
copilul găseşte un sistem de norme, valori şi modele de comportament la care caută să se adapteze.
El şi le va asuma selectiv, în funcţie de recompensele sau sancţiunile grupului. Dacă sunt aprobate de
grup, atunci individul va avea tendinţa de a se conforma şi a le respecta. Dacă, dimpotrivă, sunt
dezaprobate de grup, individul le va evita, dacă nu chiar respinge. Din acest motiv, educaţia trebuie
să creeze un mediu în care elevul să fie ferit de a alege comportamente indezirabile din punct de
vedere moral şi social.

Spre deosebire de temperament, care este scos de sub incidenţa valorizării morale,
caracterul este întotdeauna supus unei valorizări în baza distincţiei dintre bine şi rău. Omul poartă o
responsabilitate morală pentru felul cum se comportă.

Caracterul este o instanţă de control şi valorificare a temperamentului. De exemplu, pot fi

indivizi colerici din naştere, care, datorită educaţiei şi autoeducaţiei, devin flegmatici în
comportament, adesea numai ei fiind conştienţi de adevărata lor „fire". Trăsăturile caracteriale
constituie şi un suport pentru propulsarea aptitudinilor. Punerea în valoare a aptitudinilor şi
obţinerea performanţelor în activitate sunt condiţionate şi de trăsături caracteriale precum
perseverenţa, hărnicia, dorinţa autodepăşirii.

Caracterul este expresia întregului sistem al personalităţii. El reglează din interior

concordanţa şi compatibilitatea conduitei cu exigenţele şi normele promovate sau impuse la un
moment dat de societate.

3.2. Analiza structurală a caracterului

În componenţa caracterului intră un ansamblu de atitudini şi

trăsături, proprii subiectului, exprimate de acesta în mod constant în
comportamentul său.

Atitudinea este o modalitate de raportare faţă de anumite

aspecte ale realităţii ce implică reacţii afective, cognitive şi
comportamentale.

Definitorie pentru ceea ce numim atitudine este referinţa implicită sau explicită la valori.
Valorile servesc drept standarde abstracte, principii care organizează şi controlează atitudinile.
Problemele legate de formarea şi dinamica atitudinilor vor fi analizate pe larg în capitolul consacrat
atitudinilor sociale.

2
 Psihologul Andrei Cosmovici consideră că atitudinea este întotdeauna expresia unui motiv şi
că aceeaşi atitudine poate ascunde motive foarte diferite. De aceea, mai importante sunt motivele
care determină atitudinile. O persoană poate fi binevoitoare cu noi pentru că este bine crescută, fără
a avea un motiv special, dar o poate face şi pentru că doreşte să ne ceară în schimb un serviciu.

Alături de atitudini, care exprimă orientarea persoanei, în componenţa caracterului intră şi

trăsăturile de voinţă, care asigură traducerea în fapt a intenţiilor şi mobilizarea resurselor
personalităţii pentru a face faţă solicitărilor. Trăsăturile de voinţă constituie componenta executorie
a caracterului.

Cele două componente (orientativă şi executorie) pot cunoaşte grade diferite de dezvoltare.
Când componenta orientativă este mai dezvoltată, individul ştie ce trebuie să facă, dar nu are
impulsul voluntar de a duce la bun sfârşit cele exprimate ca intenţie. Când componenta voluntară
este mai dezvoltată, se vorbeşte de un caracter dominat de voinţă, mai puţin preocupat de
orientările atitudinale.

În psihologia românească, atitudinile care formează structura caracterului au fost

sistematizate în trei grupe :

1) atitudini faţă de societate şi faţă de ceilalţi oameni (sinceritatea, cinstea, altruismul, spiritul
de răspundere, dar şi minciuna, individualismul, egoismul, laşitatea, linguşeala);
2) atitudini faţă de activitatea desfăşurată (disciplina, sârguinţa, conştiinciozitatea, spiritul de
iniţiativă, dar şi indisciplina, lenea, neglijenţa, rutina, dezorganizarea);
3) atitudini faţă de propria persoană (modestia, încrederea în sine, sentimentul demnităţii
personale, spiritul autocritic, dar şi îngâmfarea, aroganţa, sentimentul inferiorităţii).

La aceste atitudini se adaugă trăsăturile voluntare de caracter: fermitatea, perseverenţa,

stăpânirea de sine, curajul, bărbăţia, spiritul hotărât, eroismul.

Constatăm că trăsăturile caracteriale se prezintă în cupluri antonimice/contrastante: bun -

rău, cinstit - necinstit, harnic - leneş, altruist - egoist. Nu se poate spune însă că o persoană ar
dispune numai de una dintre trăsăturile perechi, cea pozitivă sau cea negativă. Aceste trăsături opuse
se găsesc la una şi aceeaşi persoană în proporţii şi amestecuri diferite. Se ştie, de pildă, că şi curajosul
are momente când îi este frică, după cum şi cel fricos, în anumite situaţii, poate săvârşi acte
curajoase.

Caracterul nu se prezintă ca un simplu conglomerat de trăsături, ci ca un sistem organizat şi

bine structurat. Pornind de la concepţia lui Gordon Allport cu privire la trăsăturile de personalitate
(prezentată într-un capitol anterior), Paul Popescu-Neveanu şi Mielu Zlate consideră că trăsăturile de
caracter pot fi ierarhizate într-o piramidă caracterială terială. Aşa cum există o piramidă a
conceptelor (L.S. Vîgotski), o piramidă a trebuinţelor (A. Maslow), tot aşa ar putea exista şi o piramidă
a caracterului care cuprinde în vârf trăsăturile esenţiale, dominante, cu cel mai mare grad de
generalitate şi pregnanţă, iar spre bază trăsături din ce în ce mai particulare. Această piramidă
caracterială este mult diferită de la un individ la altul. În timp ce la un individ o trăsătură precum
zgârcenia poate ocupa o poziţie dominantă, situându-se în vârful piramidei, la un altul, zgârcenia
poate fi o trăsătură periferică şi prea puţin exprimată, iar trăsătura dominantă este, spre exemplu,
curajul sau spiritul de aventură.

3
 Caracterul se defineşte şi se recunoaşte prin trăsăturile cardinale şi cele centrale. De aceea, a
cunoaşte pe cineva înseamnă a-i determina acele însuşiri care sunt dominante în construcţia
caracterului său.

Aplicaţie

Teofrast, în Antichitate, La Bruyere în secolul al XVII-lea au realizat portrete ale diverselor

tipuri caracteriale: zgârcitul, linguşitorul, amabilul, laşul, ipocritul, înfumuratul etc. Iată portretul pe
care Teofrast îl face zgârcitului:

„Zgârcenia este o economie ce întrece orice măsură. Zgârcit este omul care înainte de a fi
împlinit luna bate la uşa datornicului şi-i cere dobânda, chiar dacă aceasta nu face măcar o jumătate
de obol. Când se află la o masă pregătită pe socoteala celor ce iau parte la ea, zgârcitul numără câte
pahare a băut fiecare, iar zeiţei Artemis îi jertfeşte mai puţin decât oarecare altul dintre cei prezenţi.
Dacă un cunoscut i-a procurat un obiect pe un preţ scăzut, zgârcitul consideră că e îngrozitor de
scump. Dacă sclavul i-a spart o oală ori o farfurie, îi scade din hrană. Dacă nevasta a pierdut un
bănuţ, cotrobăie prin oale, răscoleşte paturile, lăzile, caută până şi în aşternuturi. (...). Casetele
zgârciţilor de felul ăsta sunt doldora de bani! Mucegaiul stă prins pe ele, iar pe chei s-a pus rugina.
Zgârcitul poartă haina mai sus de genunchi, iar la baie aduce uleiul în sticle mititele; se tunde la piele,
îl găseşti desculţ şi la prânz, iar când dă haina la curăţat îndeamnă pe meşter să întrebuinţeze argilă
din belşug, ca să nu se păteze prea repede" (Jean de La Bruyere, Caracterele sau moravurile acestui
veac, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, vol. I, pp. 41-43).

Constatăm că trăsătura cardinală, zgârcenia, se impune în faptele de conduită, este

coercitivă şi îşi subordonează celelalte trăsături care devin secundare în raport cu aceasta. Pe baza
trăsăturii dominante se poate prevedea, cu o anumită probabilitate, comportarea viitoare a
persoanei.

Fiind o componentă de conţinut a personalităţii, caracterul are un rol esenţial în adaptarea şi

integrarea individului în viaţa socială. Prin intermediul trăsăturilor caracteriale persoana este
apreciată şi acceptată sau respinsă de cei din jur. Trebuie să avem în vedere şi faptul că, formându-se
pe parcursul vieţii individului, caracterul poate fi modelat şi influenţat. Nu numai mediul social poate
face acest lucru, ci şi individul poate contribui la modelarea sa caracterială prin preluarea influenţelor
pozitive ale ambianţei şi contracararea celor negative.

4
Rezumat
- Caracterul desemnează ansamblul însuşirilor psihice care privesc relaţiile unei persoane
cu semenii şi valorile după care se conduce.
- Caracterul nu este înnăscut. El se formează pe parcursul vieţii ca urmare a integrării
omului într-un sistem de relaţii sociale. Caracterul este supus întotdeauna unei evaluări
morale.
- Componentele caracterului sunt atitudinile şi trăsăturile de voinţă. La structurarea carac-
terului contribuie şi trebuinţele, motivele, sentimentele, aspiraţiile şi idealurile.
- Trăsăturile caracteriale pot fi organizate într-o piramidă care are la bază trăsături
periferice, secundare, iar la vârf trăsături dominante, cardinale.
- Caracterul este expresia întregului sistem al personalităţii. El are un rol important în
adaptarea şi integrarea individului în viaţa socială.

Întrebări şi teme de evaluare

1. Comparaţi caracterul cu temperamentul.
2. Explicaţi rolul mediului social în formarea caracterului.
3. Realizaţi un portret caracterial al tipului linguşitor.