Corelația valoare – atitudine

Atitudinile în permanenţă se definesc printr-o raportare la anumite valori în funcţie de

care se realizează o anumita selectivitate a relaţiilor şi reacţiilor comportamentale ale elevilor.
Coloratura afectivă a atitudinilor se manifestă prin emoţii, simpatii, antipatii, ataşament. La nivel
de grup şcolar (clasă de elevi) atitudinea este înţeleasă ca un continuu care începe de la zona cea
mai favorabilă şi care trece prin zona zero, mergând până la zona cea mai defavorabilă.

Datorită stabilizării lor, unele sentimente se pot transforma în atitudini propriu zise.
Valorile şi atitudinile vin să diferenţieze fiinţele umane. Valorile reflectă, pentru elev, sensul de
bine sau rău sau „cum ar trebui'" să fie. Valorile ocupă un loc central în configuraţia
personalităţii elevului şi ele ghidează deopotrivă atitudinile, judecăţile şi acţiunile acestuia; într-
un anume sens, valorile se exprimă în atitudini. Atitudinile apar astfel ea instrumentale faţă de
valori. Plasate în centrul sistemului educaţional, valorile determină şi asigură direct procesele de
apărare şi manifestare a eului elevului. Atitudinile nu sunt prin ele însele standarde (criterii) ale
conduitelor în vreme ce valorile au prin excelenţă această funcţie.

Valorile se situează în centrul sinelui şi sînt strâns legate de afecte şi emoţii, servind ca
standarde evaluative ale propriilor acţiuni, precum şi a manifestărilor de mentalitate şi
comportamentale ale semenilor, în special în termeni de bine-rău, just-injust, deci de factură
morală. În acelaşi timp, ele servesc ca şi criterii în alegerea unor variante de acţiune, cu
deosebire când e vorba de motivaţii conflictuale. Valorile reprezintă determinanţi motivaţionali
în sine, fiind scopuri de urmărit în viaţă. Integrate într-un sistem de acţiuni formative, valorile şi
atitudinile dau coerenţă şi consistenţă elevului ca persoană umană.

Relatia dintre atitudini si comportament (Atitudinea ca valoare

reglatoare a comportamentului de personalitate)
Relaţia dintre atitudini şi comportament este una complexă. Între atitudinile şi
comportamentele unei persoane pot exista relaţii de convergenţă sau de divergenţă. Relaţiile
de convergenţă relevă faptul că anumite atitudini determină anumite comportamente.
Atitudinile constituie forţa motivaţională şi direcţională care generează un comportament
specific, sunt cauza acestuia. Schimbarea atitudinilor unei persoane va determina şi
modificarea comportamentului acesteia. Dar în anumite situaţii, oamenii întreprind acţiuni,
dezvoltă comportamente în discrepanţă cu atitudinile lor prealabile, cu convingerile şi
credinţele lor intime. Odată realizate aceste acţiuni şi comportamente fac necesară justificarea
lor, restabilindu-se astfel, postfactum, convergenţa atitudine-comportament. Relaţile de
divergenţă dintre atitudini şi comportamente trebuie abordate într-un cadru mai larg, acela al
relaţiei de interacţiune dintre persoană şi situaţie. Divergenţa atitudine - comportament poate
fi generată atât de factori care ţin de personalitatea individului cât şi de factori situaţionali.
Factorii care ţin de personalitate se referă la:
1. aptitudinile şi capacităţile individului (nu toţi oamenii au capacitateade a transpune în
mod corespunzător atitudinile lor în comportamente corespunzătoare);
2. gradul de implicare al subiectului, activismul său (o persoană cu un grad mai ridicat
de implicareîn acţiunese va comporta, în mai mare măsură, în conformitate cu atitudinile
sale);
3. factorii de ordin cognitiv (nivelul cunoştinţelor ş convingerilor unei persoane sunt
predictori puternici ai comportametului său);
4. accesibilitatea unor atitudini (uşurinţa cu care persoana care le reactualizează şi poate
„opera‖ cu ele).
În raportul atitudine-comportament sunt posibile patru situaţii, două relevând relaţii de
concordanţă şi două, relaţii de neconcordanţă:
1. atitudini pozitive-comportament pozitiv; această situaţie evidenţiază existenţa unui
mediu adecvat de socializare şi educare a individului;
2. atitudini pozitive-comportament negativ; această situaţie ilustrează existenţa unei
legături slabe între atitudine şi comportament care poate fi generată şi de faptul că , în
structura acelei atitudinicare determinăun anumit comportament, componenta acţională (a
atitudinii) nu este suficient de bine conturată. În acest caz, comportamentul este determinat
situaţional;
3. atitudini negative-comportament pozitiv; în această situaţie se poate vorbi despre o
anumită „eficienţă socială‖ a procesului de socializare şi educaţie a individului, nu însă şi de o
eficienţă psihologică a acestui proces.Individul în acuză adoptă un comportament dezirabil, un
comportament „de faţadă‖ .
4. atitudini negative-comportament negativ; este vorba despre un rezultat nedorit al
procesului de socializare şi de educaţie al individului care determinăanimite comporatmente
deviante şi antisociale.
Dincolo de aceste considerente trebuie să spunem că, într-o exprimare sintetică, relaţia
dintre atitudini şi comportament este una de tip probabilistic. „Numai cu o anumită
probabilitate putem deduce un comportament dintr-o atitudine şi invers. (Radu, 1994, p. 93).
Atitudinea în calitatea ei de factor motivaţional, cu rol de energizare şi direcţionare,
determină comportamentul, este cauza acestuia. Totodată, comportamentul (efectuat)
determină modificarea atitudinilor prin fenomenul de (auto)justificare postacţională, ca
expresie a nevoii de auto-consistenţă a individului.
 De fapt, între atitudine şi comportament există o relaţie de cauzalitate circulară, rolul
esenţial revenind relaţiei de la atitudine (cauză) la comportament (efect).

Corelația atitudine – competență

Reieşind din expunerea acestor fenomene, putem constata un lucru foarte important
pentru educaţie şi anume faptul că atitudinea „nu încape” în competenţă, care, în viziunea actuală
a pedagogiei competenţelor, se vrea a fi tratată ca polisemantică, cu înţelesuri care se raportează
la domeniul şi contextul de folosire şi se apropie de noţiunea de responsabilitate, calificare,
deprinderi, cunoştinţe, abilităţi, performanţe. De asemenea, cunoaştem că semnificaţia
conceptului de competenţă vine de la N. Chomsky, care face distincţia între competenţa
lingvistică, ea fiind capacitate internă care ţine de structurile şi mecanismele mentale şi
performanţa lingvistică, ea fiind actualizare a competenţei, uzajul competenţei.

Prin urmare, competenţa presupune un ansamblu de capacităţi ce se exteriorizează, de

regulă, în performanţe. Ph. Perrenoud arată că o competenţă se referă la o acţiune, deci este o
capacitate de acţiune într-o multitudine de situaţii comparabile, un ansamblu de mijloace de
realizare a unei acţiuni inteligente, eficiente şi eficace.

În schimb, C. Delory vede competenţa ca un ansamblu integrat de cunoştinţe, deprinderi

şi atitudini, care permite subiectului de a se adapta la anumite situaţii, de a rezolva problem.

Pornind de la ideea lui F. Voiculescu, precum că competenţa este o caracteristică

individuală ataşată posibilităţii de a mobiliza şi de a pune în acţiune eficace un ansamblu de
cunoştinţe, capacităţi, atitudini comportamentale într-un context dat, T. Marin se raliază acestuia,
prezentând sintetic această structură.

Referitor la acest delicat raport, anume aici intervine rezerva care ţine de faptul dacă
competenţa, aşa cum afirmă aceşti autori, poate fi o caracteristică de a pune în acţiune un
comportament, deoarece atitudinea, ca parte componentă a competenţei, vizează comportamentul
persoanei în primul rând.

Apare întrebarea dacă „întâlneşte” oare competenţa atitudinea şi şi-o asumă sau
totuşi nu.

Dacă mergem mai departe, constatăm că J. Piaget şi L. Kohlberg definesc competenţa ca

facultăţi de a rezolva anumite clase de probleme empirico-analitice sau moral-practice. Alt
aspect la fel de important este faptul că competenţa presupune asemenea calităţi care fac posibilă
acţiunea şi care presupun următoarele aspecte modale, conferindu-i un statut aparte în raport cu
cogniţia şi atitudinea. Acestea sunt: dorinţa, trebuinţa de a acţiona, ca subiecte virtuale şi
capacitatea, putinţa de a acţiona, ca subiecte actualizate.

În aceeaşi ordine de idei este şi opinia lui I. Jinga, care consideră că o competenţă este
capacitatea cuiva de a soluţiona corespunzător o problemă, de a lua decizii potrivite, de a
îndeplini o misiune şi a practica o profesie în condiţii şi cu rezultate bune.

Întradevăr, competenţa se probează prin cunoştinţe, prin pricepere şi abilitate de a folosi

cunoştinţele într-o activitate, însă nu probează şi atitudinile. Dacă ar fi să sintetizăm, cel puţin în
cele mai esenţiale aspecte, ceea ce identifică atitudinea şi competenţa, trebuie să constatăm că nu
poate competenţa să însumeze atitudinea, deoarece aceste două valori educaţionale au ca
determinări de bază câte trei caracteristici cheie diferite, expuse mai jos:

• atitudinea (caracteristici esenţiale) – relaţie, comportament, valori

• competenţa (caracteristici esenţiale) – modalitate, acţiune, eficienţă.

Alt argument în favoarea ideii pe care o promovăm este faptul că nu putem utiliza
îmbinările competenţei cu fiecare din componentele sale:

 competenţă cognitivă (în cazul acesta avem în vedere doar un aspect al

competenţei, nu competenţa în totalitatea sa);
 competenţa capacitantă;
 competenţa atitudinală.

Atunci când anunţăm formarea/ dezvoltarea competenţelor, în cazul enunţat mai sus,
avem în vedere competenţa în totalitatea componentelor sale (cunoaşterea, capacitatea, atitudinea
„adunate” la un loc, fiecare cu partea sa de contribuţie).

Dacă oferim fiecărei componente statut aparte, atunci ierarhizarea ar fi alta:

 cunoştinţe,
 competenţe (capacităţi, aptitudini, abilităţi, deprinderi, priceperi)
 atitudini.

Dacă ar fi să constatăm o relaţie temporal-educaţională, atunci putem spune că câţiva ani

în urmă vorbeam insistent de o pedagogie a cunoştinţelor, actualmente vorbim insistent de o
pedagogie a competenţelor, iar în timpul cel mai apropiat vom vorbi, probabil, la fel de insistent,
de o pedagogie a atitudinilor.