Tema 1: Apariția și dezvoltarea consilierii.

Fundamentări teoretice ale consilierii

psihopedagogice.

1. Apariția și dezvoltarea consilierii/ evoluția marcată de evenimente social-politice,

economice, militare, tehnice etc. Relația psihologiei pozitiviste cu consilierea
educațională/psihopedagogică.
2. Asistenţa psihopedagogică şi consilierea psihopedagogică.
3. Psihoterapie, consiliere psihologică şi consiliere psihopedagogică.
4. Caracteristicile esenţiale ale consilierii psihopedagogice.

 -1-

Consilierea își are originea în orientarea și selecția profesională, activitate conturată

teoretic și practic la începutul sec. XX în SUA. În perioada respectivă centrele industriale
americane atrăgeau numeroși emigranți, în special europeni. Deoarece, foarte multi tineri
emigranți vagabondau/ nu se integrau socio-profesional, această problemă trebuia rezolvată.
Primul cercetător al problemei vizate a fost Frank Parsons (angajat de primăria New-York-
ului), el s-a preocupat de cercetarea aptitudinilor angajaților prin intermediul unor întrebări, a
unor probe experimentale și chestionare.

Cercetările lui Parsons, după 1909, au fost publicate sub titlul Choosing a vocation.
Aceste cercetări au servit ca punct de plecare a unei noi discipline – psihologia profesională.
Această perioadă istorică este marcată de pătrunderea masivă a psihologiei în industrie. S-a
început analiza psihologică a profesiilor. În această perioadă Raimond Cattel introduce testul
psihologic și contribue la dezvoltarea testării  psihologice, totodată se dezvoltă și psihanaliza lui
Sigmund Freud. Drept fundament teoretic al consilierii servind programul de selecție și
orientare profesională trait & factor (trăsătură și factor), această concepție rigidă a supraviețuit
până la mujlocul secolului XX.

Aceste evenimente au luat amploare în țările europene și au contribuit la fundamentarea

unui suport teoretic pentru orientarea școlară și profesională.

De la apariția sa consilierea a cunoscut o evoluție marcată de evenimente social-politice,

economice, militare, tehnice dintre care cele mai importante sunt:

-        Primul război mondial a detrminat în SUA testarea sănătății mintale a recruților precum
și testarea diferitor aptitudini legate de abilitățile militare. Dezvoltarea testării a dus la
includerea evaluării psihologice ca funcție importantă a consilierii. Consilierul, în prima
etapă, trebuie să studieze structura personalității clientului/ beneficiarului și ce problemă
are;
-        Criza economică din 1929-1930 a generat evaluarea de natură social-economică privind
reconversia profesională/ recalificarea;
-        Nevoile psihologice și profesionale ale veteranilor din al II-lea război mondial, ei
întâmpinau dificultăți de integrare în câmpul muncii și reintegrare în societate. Consilierii
au determinat la veterani probleme de natură psihică,  cauzate de folosirea în timpul
războiului a unor bombe speciale;
-        De natură științifico-tehnică: lansarea lui Sputnic în URSS. După al II-lea război mondial
a persistat o concurență foarte mare între SUA și URSS pe toate planurile. Iar lansarea
sputnicului a stimulat în SUA adoptarea unei legi de către Congresul american, cu privire
la reforma învățământului și alocarea de fonduri pentru pregătirea specialiștilor în
consiliere;
 -        Protestele sociale ale tineretului din anii 1960, au determinat SUA și Europa să dezvolte
consilierea spreconsilierea de grup. Astfel s-au înființat unele agenții specializate de
consiliere în diferite domenii.

Spre mijlocul secolului XX concepția trait & factor a fost înlocuită cu teoria
nondirectivă a lui Carl Rogers sau consilierea și psihoterapia centrată pe client. Această teorie
pune accentul pe factorii emoționali/ afectivi și se înscrie în domeniul psihologiei pozitive,
astăzi numită - psihologia umanistă (Gordon Allport, Abraham Maslow și Carl Rogers).

La mijlocul secolului XX activitatea de consiliere a fost recunoscută ca profesie din

domeniul psihologiei. Abordări ale consilierii au fost de natură psihanalitică, cognitiv-
comportamentală și experiențială. S-a constatat că nici una din abordări, luată separat, nu
funcționează/ nu servește la rezolvarea problemelor clientului. Atunci au apărut tendințe
integraliste – terapii integraliste/ integrate. Actualmente, în consiliere avem o abordare
eclectică fundamentată de concepția existențialistă.

-2-

În sens larg consilierea reprezintă un proces complex de acordare a asistenței

psihopedagogice a elevilor, studenților și profesorilor, părinților, bunicilor, tuturor celor
implicați în procesul de educație.

Rolul consilierii este pozitiv/ proactiv: de prevenire a situațiilor de criză personală,

educațională și socială.

Termenul asistenţă provine din lat. assisto, -ere- şi adsisto, - ere-, care semnifică a fi
alături de cineva, a-i acorda sprijin şi ajutor în rezolvarea unor probleme.

În accepţiunea lui Gh.Tomşa asistenţa reprezintă un ansamblu de acţiuni organizate pe

plan social cu scopul de a asigura condiţii optime de dezvoltare şi viaţă pentru individ sau de a
preveni şi înlătura situaţiile de suferinţă prezente temporar în viaţa persoanei.

-3-

Termenul de psihoterapie este introdus de către psihiatrul englez Duke D. H., în 1872, în
lucrarea întitulată Ilustrări ale influenței minții asupra corpului în stare de sănătate și boală.

Psihoterapia este considerată ca tratament nemedicamentos şi presupune utilizarea unor

metode şi tehnici psihologice specifice, în vederea realizării unor schimbări, adeseori de
amploare, profunde, în cogniţiile şi comportamentul oamenilor. Psihoterapia se adresează
persoanelor aflate într-o stare de suferinţă psihică, uneori greu de circumscris şi, ca atare, foarte
dificil de remediat sau înlăturat. De cele mai multe ori suferinţele psihice sunt generate de
conflicte interne, intrapersonale.

Irina Holdevici definește Consilierea ca un proces de acordare a asistenţei persoanelor

normale care doresc să-şi atingă obiectivele şi să funcţioneze mai eficient, în timp ce
psihoterapia este un demers mai complex de tratament psihologic, centrat pe reducerea unor
simptome sau comportamente disfuncţionale sau pe reabilitarea şi reconstrucţia personalităţii.

Consilierea psihopedagogică este focalizată pe probleme de educaţie, autoeducație,

carieră școlară, managementul conflictelor, carieră profesională, optimizarea relațiilor
intrageneraționale și intergeneraționale iar consilierea psihologică pe autocunoașterea
personalității sale, optimizarea sănătăţii şi ameliorarea problemelor psihoemoţionale şi de
comportament (I. Dumitru).
 Diferenţele între activităţile instructiv-educative şi cele de consiliere

(scopul fiind formarea – dezvoltarea personalităţii umane):

1. profesorul instruieşte – consilierul facilitează realizarea învăţării eficiente şi durabile de

către fiecare persoană.;
2. profesorul propune elevilor un anumit mod de prezentare şi înţelegere a ştiinţei –
consilierul abilitează şi instrumentează persoana cu metode şi tehnici prin care acesta să
asimileze, în manieră proprie, ştiinţa.;
3. demersul profesorului este unul aproape strict educaţional (instructiv-educativ) –
demersul consilierului este psihoeducaţional.;
4. consilierul educaţional acordă sprijin nu numai elevilor ci oamenilor de diferită vârstă
care se află în diverse ipostaze şi stadii de formare a propriei personalităţi…

-4-

Caracteristicile esenţiale ale consilierii psihopedagogice

a) Consilierea psihopedagogică/ educaţională se adresează persoanelor care se află în procesul de

formare şi dezvoltare a propriei personalităţi;

b) Consilierea educaţională are la bază un model psihoeducaţional al formării şi dezvoltării

personalităţii;

c) Consilierea psihopedagogică are un caracter preventiv şi de dezvoltare;

d) Consilierea psihopedagogică are caracter educaţional – formativ specific, de sprijinire a

oamenilor să se ajute singuri în rezolvarea problemelor de viaţă şi dezvoltarea propriei
personalităţi;

e) Consilierul nu are soluţii dinainte stabilite, el ajută persoana să-şi găsească cea mai bună
soluţie singură;

f) Consilierea psihopedagogică necesită implicare conştientă, activă şi responsabilă a persoanei

în autodezvoltarea Eului şi a propriei personalităţi (schimbări evolutiv-adaptative)

Tema 2: Specificul consilierii psihopedagogice

1. Dimensiunile consilierii psihopedagogice.

2. Scopurile consilierii psihopedagogice.
3. Conţinutul, formele şi modalităţile de realizare a consilierii psihopedagogice.

-1-

Consilierea psihopedagogică are două dimensiuni esenţiale, aflate într-o relaţie de

interdependenţă:

-        dimensiunea psihologică;
-        dimensiunea pedagogică/ educaţională.

Dimensiunea psihologică se referă la sprijinul, ajutorul şi îndrumarea oamenilor pentru

realizarea a unei congruenţe între cogniţiile, emoţiile, atitudinile şi comportamentele proprii.
Acordul dintre cogniţiile, trăirile emoţionale ale evenimentelor şi manifestările
comportamentale îi conferă persoanei o cunoaştere de sine şi o anumită coerenţă între aceea ce
gândeşte, simte şi face, autenticitate şi naturaleţe, asigurându-i o stare de confort psihologic. Ea
are drept obiectiv major – ajutarea clientului să funcţioneze mai eficient în viaţa cotidiană şi să
întreţină relaţii pozitive cu cei din jur (Holdevici, Elemente de psihoterapie, 1998).

Dimensiunea pedagogică/ educaţională a consilierii psihopedagogice vizează

provocarea unor schimbări voluntare în cogniţiile, atitudinile şi comportamentul oamenilor prin
antrenarea lor în activităţi educaţional-formative specifice care-i ajută să înveţe deprinderi de a
face faţă problemelor vieţii, să dobândească abilităţi necesare integrării în profesie, în viaţa
socială şi în cea personală.

-2-

Scopurile consilierii psihopedagogice sunt diferenţiate în funcţie de clienţi şi de

problemele acestora, care la rândul său diferă în funcţie de vârsta clienţilor.

Modalităţile, metodele, tehnicile şi procedeele de lucru aplicate în consilierea

psihopedagogică sunt relativ diferite pentru copii şi adulţi.

În cazul adulţilor, modalitatea principală de consiliere este discuţia/ interviul, în cadrul

căreia clientul este sfătuit, ajutat, sprijinit şi îndrumat să-şi conştientizeze problemele şi este
încurajat să ia decizii privind propriile schimbări.

Antrenarea copiilor în activităţi de consiliere psihopedagogică, mai ales în cele care să

conducă la soluţionarea unor probleme speciale, presupune angajarea lor în activităţi de joc sau
alte activităţi educaţionale (desen, pictură, colaj, muzică, sport…).

1. Scopurile fundamentale – sunt acelea urmărite în totalitatea activităţilor de consiliere

psihopedagogică şi cu referire la majoritatea clienţilor. La acest nivel consilierea
psihopedagogică se focalizează pe sprijinul, ajutorul şi îndrumarea clientului, pentru a învăţa:

-       să atingă un nivel optim de congruenţă între gândurile, emoţiile şi comportamentele

proprii;
-        să se accepte aşa cum este;
-        să creadă în posibilitatea schimbării sale evolutive;
-        să abordeze cu luciditate problemele emoţionale;
-        să-şi modifice atitudinile şi comportamentele dezadaptative;
-        să aibă capacitatea de a-şi maximaliza autodezvoltarea şi autorealizarea proprie;
-        să ia decizii şi să-şi asume responsabilităţi pentru acţiunile proprii;
-        să fie conştient şi responsabil de formarea sa profesională/ de carieră;
-        să adopte un stil de viaţă sănătos.

2. Scopuri formulate de consilier sunt fundamentate de pregătirea teoretică şi practică a

consilierului, au un caracter pronunţat preventiv şi asigură formarea şi dezvoltarea optimă a
personalităţii clienţilor.

3. Scopurile clientului (formulate înainte sau în timpul procesului de consiliere

psihopedagogică propriu-zisă).

4. Scopurile părinţilor (sunt valabile în cazul clienţilor - copii). Privind: reuşita şi

performanţele, conduita civilizată, adoptarea deprinderilor de viaţă şi de sănătate, orientarea
profesională sau în carieră (dezvoltarea optimă a personalităţii copiilor).

-3-
 Ca activitate specifică, cu scopuri determinate ce poartă caracter educaţional-formativ,
consilierea psihopedagogică are un conţinut şi se realizează sub anumite forme în folosul şi în
beneficiul oamenilor/ clienţilor (oricât de diferiţi ar fi aceştia şi oricâte probleme şi de orice
natură ar fi acestea).

Consilierea psihopedagogică are o structură tridimensională, aspectele esenţiale fiind:

a)     conţinutul activităţilor de consiliere psihopedagogică se referă la domeniile esenţiale în

care ele se desfăşoară în concordanţă cu scopurile pe care le urmăresc. Astfel, activităţile
de consiliere psihopedagogică au drept conţinut sau scopuri esenţiale:
-        funcţionalitatea şi dezvoltarea optimă a persoanei;
-        promovarea sănătăţii şi a stării generale de bine;
-        învăţarea eficientă şi durabilă;
-        orientarea carierei;
-        viaţa personală.
b)     formele consilierii psihopedagogice au în vedere tipurile, ipostazele realizării acesteia,
respectiv situaţiile în care este nevoie de activităţi specifice de consiliere complementare
celor instructiv-educative:
-        consilierea în situaţii de criză;
-        consilierea remedială;
-        consilierea preventivă;
-        consilierea pentru dezvoltare optimă.
-        modalităţile de realizare a consilierii psihopedagogice au în vedere cadrul
instituţionalizat/ formal, precum şi beneficiarii acestor activităţi (indivizi, grupuri,
organizaţii, populaţii specifice…). Beneficiarii activităţilor de consiliere psihopedagogică
pot fi: indivizii (consiliere individuală); grupurile (consiliere în grup/ a grupului); cuplul
şi/ sau familia (de grup); organizaţională (a unei organizaţii); consilierea clienţilor cu
nevoi speciale (a populaţiilor specifice).

Tema 3: Principalele tipuri de abordare a consilierii psihopedagogice

1. Concepţia despre om şi personalitatea umană după S. Freud.

2. Abordarea umanistă a personalităţii. Carl Rogers și Abraham Maslow.
3. Terapia cognitiv-comportamentală în consilierea educațională.
4. Metode de consiliere psihopedagogică.
5.         Consilierea psihopedagogică focalizată pe obiective şi soluţii.

 -1-

Potrivit teoriei freudiene, personalitatea umană include în structura sa trei instanţe

psihice:

-        Sinele (Id-ul) – care cuprinde impulsurile de natură inconştientă/ biologică;

-        Eul (Egoul) – care reprezintă entitate psihică de natură conştientă aflată în contact
permanent cu lumea exterioară şi cu evenimentele vieţii interioare a subiectului;
-        Supraeul (Superegoul) – care este alcătuit din conţinuturi psihice de natură social-
valorică; predominant morală, cu rol de cenzură a manifestărilor Eului.

Orice fenomen psihic este rezultatul interacţiunii unor forţe de natură conştientă şi
inconştientă. Conduita umană este determinată de motivele conştiente şi inconştiente. Iar forţele
inconştiente ne influenţează permanent comportamentul.
 Eul  veghează împotriva aducerii în conştiinţa persoanei a pulsiunilor Sinelui, punând în
funcţie mecanismele de apărare. Fenomenele psihice şi comportamentale umane au drept cauze
evenimentele anterioare (petrecute, adesea, în copilărie).

Starea optimă de sănătate psihosomatică a persoanei este dată de echilibrul funcţional al

celor trei instanţe ale personalităţii.

Consilierea şi terapiile de factură psihanalitică au fost denumite „terapii dinamice sau

terapii bazate pe insight” (I.Holdevici). Insightul – înţelegerea de către persoana în cauză a
problemelor sale, printr-o iluminare bruscă, bazată pe intuiţie.

Catharsisul – descărcarea emoţională, reducerea tensiunii psihice şi a anxietăţii prin

sprijinirea persoanei să retrăiască în plan psihic experienţele trecute, fie ele plăcute sau
neplăcute.

-2-

Acum mai bine de şaptezeci de ani, C. Rogers introducea o nouă abordare a

psihoterapiei, construită pentru a se opune terapiilor dominante ale epocii (terapia
comportamentală şi psihanaliza). Spre deosebire de terapia comportamentală, abordarea lui
Rogers nu accentua comportamentul în defavoarea sentimentelor sau gândirii; spre deosebire de
psihanaliză, perspectiva lui Rogers nu era preocupată de dorinţe inconştiente şi pulsiuni. Iniţial
şi-a numit metoda teorie nondirectivă, apoi terapie centrată pe client şi în final terapie centrată pe
persoană. Perspectiva lui Rogers asupra personalităţii s-a dezvoltat şi s-a rafinat pe baza
experienţei pe care a acumulat-o în şedinţele cu pacienţii, iar formularea teoriei este strâns legată
de modul în care înţelegea că trebuie realizată terapia. Pentru Rogers, fiinţele umane sunt
conştiente şi raţionale, el respingând ideea conform căreia experienţele trecute exercită o
influenţă asupra comportamentului prezent. Deşi recunoaşte că aceste experienţe, mai ales cele
din copilărie, pot să influenţeze modul în care persoanele percep lumea, Rogers insistă asupra
faptului că sentimentele prezente au o importanţă mai mare în dinamica personalităţii. Ideile
formulate de Rogers au fost primite cu deosebit entuziasm, având aplicaţii largi în psihologie,
educaţie sau viaţa de familie.

Abraham Maslow (1908-1970). Poate într-o măsură mai mare decât Rogers, Maslow a
fost purtătorul de cuvânt şi liderul mişcării umaniste în psihologie, el criticând atât
behaviorismul, cât şi psihanaliza. Behaviorismul a fost considerat eficient, dar l-a asemănat cu
un halat de laborator, pe care îl dezbraci la ieşire, deoarece nu se potriveşte când mergi acasă la
soţie, copii şi prieteni. Prin studierea aspectelor negative ale omului – a tulburărilor precum
nevrozele sau psihozele – psihanaliza ignora toate emoţiile pozitive de genul fericirii sau liniştii
interioare. Dacă Freud oferise lumii jumătatea bolnavă a omenirii, era timpul ca umanismul să
umple restul cu jumătatea sănătoasă. „În calitate de oameni de ştiinţă, împărtăşim valorile
esenţiale ale culturii noastre şi probabil va trebui să o facem întotdeauna, cel puţin într-o anumită
măsură – de exemplu onestitatea, umanitarismul, respectul pentru individ, serviciul în slujba
societăţii, respectul democratic faţă de dreptul indivizilor de a-şi lua propriile decizii, chiar dacă
sunt greşite, conservarea vieţii şi sănătăţii, alinarea durerii, recunoaşterea meritelor atunci când
este cazul, împărţirea meritelor, spiritul sportiv, corectitudinea şi aşa mai departe” (Maslow,
1970/2007, p. 351). Maslow susţinea că natura umană a fost subestimată, prin neluarea în
obiectiv a exemplarelor umane valoroase, a celor creative, sănătoase şi mature. După cum afirma
el, dacă se doreşte să se determine cât de repede aleargă oamenii, nu se va studia alergătorul
mediu, ci cel mai rapid alergător care poate fi găsit. Doar în acest fel poate fi determinată culmea
potenţialului uman. Teoria lui se bazează deci pe indivizii cei mai sănătoşi, iar ca rezultat poate
fi numită cu uşurinţă o teorie a motivaţiei, deoarece motivaţia este centrul abordării sale.
 -3-

Terapia cognitiv-comportamentală (Cognitive behavioral Therapy) este o clasificare a

consilierii în sanatate mintală, a fost  fondată în 1960 de catre Dr. Aaron T. Beck. Acest tip de
terapie ajută oamenii să abordeze gândurile și sentimentele problematice, pentru a putea
depăși dependența și bolile psihice.
Alături de dependență, TCC tratează tulburări, cum ar fi:
·        Anxietatea
·        Tulburarea de deficit de atenție (ADHD)
·        Tulburarea bipolară
·        Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC)
·        Tulburări de alimentație
·        Tulburarea de stres post-traumatic

Terapia cognitiv-comportamentală arată că multe acțiuni și emoții negative nu sunt logice

sau raționale. Aceste sentimente și comportamente pot proveni din experiențele din trecut sau pot
fi legate de factorii de mediu. Sunt propriile noastre temeri cu care ne luptăm zi de zi. Atunci
când o persoană dependentă înțelege de ce se simte sau acționează într-un anumit fel – și modul
în care aceste sentimente și acțiuni conduc la consumul de substanțe – acestea devin mai bine
pregătite pentru a-și învinge dependența.
Consilierul educațional ajută beneficiarii care se confruntă cu o nevroză acută sau
dependență de oameni sau substanțe să-și identifice “reacțiile automate” negative. Reacțiile
automate negative sunt bazate pe impulsuri care de multe ori provin din concepții greșite și
sentimente interioare bazate pe dubii și frică.
  -4-

Activităţile de consiliere au la bază relaţia dintre două persoane, consilier şi client,

succesul/ rezultatul căreia depinde de metodele aplicate în şedinţe.

Metoda asociaţiilor libere – clientul este lăsat/ sau stimulat să spună absolut orice
referitor la propria persoană şi la problemele sale. El aduce în discuţie amintiri, imagini, reverii
diurne, trăiri afective, sentimente, reproşuri, idei acuzatoare…

Analiza viselor – este considerată de Freud drept „calea regală spre inconştient”.
Relatând conţinutul viselor sale, clientul face în mod spontan asociaţii de idei, a căror analiză şi
interpretare relevă conţinuturi latente de natură inconştientă.

Analiza acţiunilor/ faptelor clientului – este vorba de conduita verbală şi nonverbală a

clientului, observată atât în timpul şedinţelor de consiliere, cât şi în viaţa cotidiană a acestuia.

Transferul – aici clientul ghidat şi stimulat de consilier îşi retrăieşte experienţele trecute
(chiar din copilărie). Reacţiile şi trăirile emoţionale ale clientului izvorăsc din propriile tendinţe,
impulsuri şi dorinţe ascunse în inconştientul său.

Interpretările oferite clientului de către consilier – consilierul ordonează materialul

produs de client în cursul asociaţiilor libere…

Prelucrările materialului produs de client, care include 3 momente esenţiale:

- clarificarea, focalizarea clientului pe problemele sale, separarea aspectelor esenţiale de

la cele neesenţiale;

- interpretarea, sesizarea unor semnificaţii mai profunde, evidenţierea motivelor ascunse;

 - prelucrarea materialului ideatic şi faptic produs de client, explorare repetitivă
progresivă până la dezvăluirea semnificaţiilor ascunse, acceptate de client.

-5-

Consilierea psihopedagogică focalizată pe obiective şi soluţii este mai solicitantă pentru

consilier decât cea de lungă durată – focalizată pe problemă.

Relaţia dintre consilierea psihopedagogică de lungă durată şi consilierea psihopedagogică

de scurtă durată (autor I. Dafinoiu)

Consilierea psihopedagogică de lungă Consilierea psihopedagogică de scurtă

durată durată

- este focalizată pe problemă - este focalizată pe soluţii

- pune accentul pe explicaţii şi interpretări - se axează pe instrucţiuni pe baza cărora se

cauzale ale problemei construiesc soluţiile

- utilizează, de cele mai multe ori, o singură - utilizează mai multe metode şi tehnici de
metodă/ tehnică… intervenţie psihopedagogică, adaptate cazului

- presupune o relaţie de tip „expert” – client, - presupune o relaţie de colaborare, în care

unde responsabilitatea, aproape exclusiv îi responsabilitatea îi revine clientului, care
revine consilierului învaţă „cum să se ajute singur”

- este centrată pe „vindecarea” clientului - este focalizată pe găsirea de soluţii

- întăreşte imaginea patologică de sine a - consolidează imaginea de sine pozitivă a

clientului, îl demobilizează clientului, valorifică punctele tari care pot
asigura succesul

Tema 4: Procesul consilierii psihopedagogice. Spirala schimbării evolutive a persoanei.

1. Fazele procesului de consiliere psihopedagogică.

2.   Spirala schimbării evolutive a persoanei.

  -1-

Consilierea psihopedagogică este un proces complex ce presupune parcurgerea mai

multor etape sau faze, după cum urmează:

a)               Stabilirea unei legături specifice cu clientul şi cu lumea sa;

b)              Invitaţia de a vorbi adresată clientului;
c)               Ascultarea activă şi observarea manifestărilor clientului;
d)             Clarificarea problemelor clientului – consilierul ajută clientul să-şi lămurească
problemele utilizând tehnici de: reformulare, resemnificare, interpretare (I. Dafinoiu);
e)    Conştientizarea de către client a problemelor sale şi a modalităţilor de soluţionare a
acestora;
f)       Confruntarea clientului cu propriile credinţe şi convingeri ca surse de rezistenţă la
schimbare;
g)              Analiza alternativelor posibile şi luarea unei decizii;  
h)              Facilitarea activă a schimbării clientului;
i)                Experimentarea şi exersarea noilor comportamente;
j)                Funcţionalitatea optimă a clientului.
 
-2-

         Consilierea psihopedagogică are drept finalitate schimbarea clientului – este vorba
despre o schimbare evolutivă, în sensul adaptării mai eficiente la solicitările vieţii personale,
profesionale, sociale, al obţinerii unui nivel optim de funcţionalitate a personalităţii clientului,
însoţite de confort psihologic. Pe parcursul procesului de consiliere psihopedagogică, clientul
poate manifesta rezistenţă la schimbare. În acest caz, consilierul trebuie să schimbe mijloacele,
tehnicile şi procedurile de consiliere psihopedagogică.

Figura 1. Spirala schimbării persoanei în consilierea psihopedagogică. (se anexează)

Tema 5: Consilierea psihopedagogică în situaţii de criză

Planul lecţiei:

1. Criza şi tipurile acesteia

2. Fazele procesului de criză

3. Abordarea de tip preventiv a situaţiilor de criză. Intervenţia consilierului în situaţiile de criză

ale clienţilor.

-1-

Criza este o stare de dezorganizare, de disfuncţionalitate a personalităţii, în care se poate afla,

la un moment dat, o confruntare cu anumite probleme cărora nu le poate face faţă în mod adecvat
şi care-i produc îngrijorare, anxietate şi stres.
 Starea de criză poate fi generată şi declanşată de evenimente precum: situaţia familială
dificilă, despărţirea de persoană iubită, infidelitatea, divorţul, pierderea cuiva drag, problemele
financiare, devierile comportamentale ale partenerului de viaţă, consumul de alcool, droguri,
problemele de sănătate, pierderea slujbei, privarea de libertate…

Tipurile de criză după H. Parad şi L.Parad, în funcţie de natura factorilor care le declanşează:

-        crize determinate de factori biologici – toate etapele creşterii şi dezvoltării biopsihofizice

ale oamenilor;
-        crize determinate de factorii de mediu/ societate – sunt generate de anumite evenimente
precum moartea cuiva drag, divorţul, o boală cronică, violenţa în familie, sau de factori
relaţionali, interpersonali, situaţionali;
-        crize întâmplătoare generate de cauze imprevizibile – evenimente şi întâmplări nefericite,
imprevizibile, precum cutremurele, inundaţiile, accidentele de circulaţie…

 -2-

Reacţiile la situaţia de criză sunt diferite, în funcţie de stadiul în care se află procesul
derulării ei. Parcurgerea crizei este un proces cu mai multe faze.

Faza de impact – apare concomitent cu, sau imediat după evenimentul declanşator.

Reacţiile persoanei: conştienţează că a intrat în starea de criză deoarece constată că

strategiile obişnuite de rezolvare a problemelor nu funcţionează, faptul acesta o face pe persoană
să se simte neajutorată, anxioasă, frustrată, depresivă sau disperată să-şi piardă controlul.

Impactul produs de diferite evenimente este diferit la copii, faţă de adolescenţi şi adulţi. Unii
copii care intră în starea de criză trec relativ uşor acest moment, detaşându-se de eveniment, ei
trăiesc intens experienţa şi se implică mai puţin din punct de vedere cognitiv. În cazul adulţilor,
faza de impact poate lăsa urme adânci, cu repercusiuni asupra evoluţiei viitoare a personalităţii
acestora.

Faza de adaptare (sau coping) – persoana încearcă fie să schimbe situaţia, fie să-şi modifice
reacţiile faţă de evenimentele generatoare de criză.

Reacţiile persoanei (strategia adaptativă): de confruntare cu situaţia; de apărare (negare,

retragere, neimplicare etc., însoţite de trăiri subiective corespunzătoare). Dacă nici una dintre
strategiile adaptative nu funcţionează, persoana intră în cea de-a treia fază.

Sustragerea – persoana simte că nimic din ceea ce a încercat sau ar încerca n-o ajută să-ţi
aline suferinţa.

Tipurile de sustragere: voluntară – de exemplu, cazuri extreme de sinucidere; involuntară –

trăiri emoţionale distorsionate, dezorganizări ale personalităţii…

Clienţii intră în faza de sustragere atunci când criza durează o perioadă mai îndelungată şi
când nu întrevăd nici o cale de ieşire din această situaţie.

-3-

Psihopedagogii J.Allan şi E. Anderson (1986) au dezvoltat un model psihoeducaţional de

abordare de tip preventiv a situaţiilor de criză în care s-ar putea afla clienţii, la un moment dat.
 Programul de consiliere şi îndrumare propus de savanţi include activităţi care-i ajută pe
clienţi să înveţe:

a)     Ce este o situaţie de criză, când, de ce şi cum se declanşează?

b)     Ce sentimente şi gânduri sunt generate de astfel de situaţii?
c)     În ce fel se modifică sentimentele şi gândurile unei persoane care parcurge o situaţie de
criză?
d)     Ce strategii de adaptare pot fi folosite în asemenea situaţii?

Pentru a interveni eficient în situaţii de criză, consilierii trebuie să adopte un model

comprehensiv care să prevină clienţii şi să-i pregătească să depăşească această stare şi să le
faciliteze dezvoltarea personalităţii.

Obiectivul fundamental al intervenţiilor în situaţii de criză îl constituie înlocuirea gândurilor

dezorganizate/ distructive şi nonfuncţionale cu altele adaptate contextului în care se află clienţii.

Tema 6: Dimensiunea etică a consilierii educaţionale. Codul deontologic

al consilierului educaţional.

1. Procesul formării şi dezvoltării profesionale a consilierului educaţional.

2. Deontologia  consilierului educaţional.

-1-

Formarea profesională a consilierului educaţional include două componente majore:

formarea iniţială; formarea continuă şi perfecţionarea. În fiecare dintre aceste componente se
urmăreşte realizarea unor obiective referitoare la: pregătirea psihopedagogică teoretică şi
practică; adoptarea unui stil propriu de activitate care corespunde cerinţelor unei consilieri
psihopedagogice de calitate.

a)     Formarea iniţială cuprinde următoarele etape: pregătirea universitară de bază,

postuniversitară/ masterat şi doctorat. Această pregătire presupune dobândirea de către
studenţi/ viitori consilieri şcolari – a unor cunoştinţe, competenţe şi abilităţi în
următoarele domenii: psihologia  şi pedagogia generală, a vârstelor/ dezvoltării,
psihologia comportamentului, psihologia sănătăţii, pedagogia şi psihologia socială, teorii,
metode şi tehnici de consiliere educaţională…
b)     Formarea continuă a consilierilor educaţionali: pentru a dobândi prestigiu profesional
şi a câştiga respect din partea clienţilor, consilierul trebuie să înveţe continuu (învăţare
experenţială/ practică). Este necesară dezvoltarea profesională în direcţia adoptării unui
stil de activitate personalizat.

Profesionalizarea consilierii educaţionale este un proces cu următoarele faze (adaptare după

Muro J.J. şi Kottman, 1995):

-        faza exploratorie, în care consilierul îşi examinează propriile credinţe, opinii şi valori
referitoare la dezvoltarea personalităţii oamenilor şi îşi formează o concepţie/ viziune
despre lume şi viaţă analizând teorii privind consilierea şi principiile acesteia; alege
strategii, tehnologii şi metode de practică profesională;
 -        faza de examinare sau operaţionalizare, în care consilierul începe construirea unui model
de consiliere fundamentat de idei, teorii, principii, metode şi tehnici;
-        faza de integrare, aceea în care consilierul îşi desăvârşeşte modelul de consiliere;
-        faza personalizării consilierii, în care specialistul „se detaşează” de o anumită teorie,
practicând consilierea într-o manieră proprie, pe care o consideră eficientă şi care-l
reprezintă ca profesionist.

-2-

Activitatea de consiliere psihopedagogică presupune respectarea unor principii, norme şi

valori deontologice şi etice.

Atribuţiile şi responsabilităţile profesionale ale consilierilor educaţionali/ şcolari se

grupează în trei direcţii esenţiale:

1)     consilierea psihopedagogică propriu-zisă (individuală şi de grup);

2)     consultanţa (acordată profesorilor, părinţilor şi managerilor şcolari);
3)     serviciile educaţionale oferite elevilor/ coordonarea – organizarea şi desfăşurarea
unui program de sprijin, ajutor, îndrumare a elevilor, părinţilor, profesorilor,
managerilor şcolari, în vederea creşterii calităţii şi eficienţei activităţii educaţionale şi
a dezvoltării personale optime a tuturor şi a fiecăruia în parte.

Tema 7: Consilierea remedială: conţinut, obiective, beneficiari

Consilierea remedială mai este denumită – pentru reabilitare, pentru facilitarea adaptării
la realitate şi este o formă de sprijin, ajutor şi îndrumare a clienţilor în vederea adaptării
psihologice şi comportamentale la o varietate de procese şi situaţii de viaţă precum munca,
relaţiile interpersonale şi convieţuirea în comunitate.

În opţiunea lui Hirschberg, Lewis şi Thomas, reabilitarea reprezintă un proces complex

prin care o persoană este readusă la un stadiu optim de funcţionalitate şi eficacitate, dându-i-se
posibilitatea de a se bucura de viaţă plină de sens.

Reabilitarea presupune activităţi specifice de educaţie şi consiliere psihopedagogică

pentru:

-        dezvoltarea şi îmbunătăţirea abilităţilor cognitive ale clientului;

-        dobândirea unor strategii de autocontrol emoţional;
-        însuşirea unor comportamente care să-i asigure integrarea în profesie ţi în viaţa
socială;
-        atingerea unu-i nivel optim de funcţionalitate şi eficacitate.
 

Persoanele ce necesită activităţi de consiliere remedială:

-        şi-au pierdut locul de muncă şi sunt în căutarea altuia;

-        au fost privaţi de libertate pentru o perioadă de timp (contravenienţi, infractori şi
infractori recidivişti);
 -        au probleme generate de boli mentale şi/ sau dizabilităţi congenitale;
-        sunt sau au fost dependenţi de alcool şi/ sau droguri;
-        au suferit diverse accidente care au condus la anumite dizabilităţi şi handicapuri
fizice;
-        alcătuiesc o populaţie cu un specific aparte (marginali, excluşi, minorităţi, aparţin
unor etnii şi/ sau culturi diferite de cea a majorităţii populaţiei etc.)

În toate cazurile şi ipostazele, activităţile de consiliere remedială sunt focalizate pe

îndeplinirea a trei obiective majore:

1)          determinarea de către consilier a nivelului optim de funcţionalitate şi eficacitate a

clienţilor (în funcţie de categoria cărei îi aparţin, de natura problemelor, de particularităţi
psihoindividuale…);
2)          oferirea de sprijin, ajutor şi îndrumare, astfel încât clientul să-şi conştientizeze
resursele şi să le utilizeze pentru a se reabilita şi a funcţiona mai eficient;
3)          monitorizarea clientului după încheierea procesului propriu-zis de consiliere
psihopedagogică remedială.

Tema 8: Consilierea psihopedagogică preventivă

1. Reperele teoretice privind consilierea psihopedagogică preventivă.

2. Consilierea preventivă a copiilor şi adolescenţilor.

3. Consilierea preventivă a adulţilor.

-1-

Consilierea preventivă este un tip de consiliere menită să preîntâmpine apariţia unor

probleme sau situaţii critice în viaţa oamenilor. Ea are rol proactiv, încercând să pregătească
oamenii (copii, tinerii şi maturii) să ştie cum să procedeze în diverse situaţii de viaţă, previzibile
sau nu, şi cum să-şi gestioneze adecvat emoţiile pentru a face faţă cu succes unor solicitări
variate.

Consilierea preventivă include activităţi educaţional-formative realizate cu grupuri de

clienţi (clase de elevi, grupuri de studenţi, grupuri de adulţi etc.) şi, rareori, individual. G. Albee,
notează că „nici o tulburare care afectează masele nu a fost vreodată eliminată tratând câte o
persoană”.

Menirea consilierii preventive constă în potenţarea factorilor de protecţie şi estomparea,

până la anulare a factorilor de risc, care influenţează viaţa şi activitatea copiilor, adolescenţilor
şi adulţilor.

Factorii de protecţie – sunt capacităţile persoanei ce contribuie la menţinerea unui

confort psihologic necesar dezvoltării optime a personalităţii sale;

Factorii de risc – acţiunile ce pot genera disfuncţii majore la nivelul personalităţii şi al

comportamentului persoanei.

-2-
 Copilăria şi adolescenţa sunt perioade de vârstă foarte dinamice şi pline de neprevăzut,
supuse influenţei unor factori diverşi, a căror acţiune determină evoluţia personalităţii.

Factorii generali de protecţie a copiilor şi adolescenţilor se referă la:

-        existenţa unei familii care să-i asigure copilului confortul fizic şi psihic optim;
-        o dezvoltare fizică şi o stare a sănătăţii bună;
-        achiziţionarea unui set de deprinderi şi abilităţi educaţionale (de învăţare, de
relaţionare, de autocontrol…);
-        realizări şi performanţe şcolare cel puţin de nivel mediu (în raport cu posibilităţile şi
aptitudinile proprii);
-        descoperirea şi dezvoltarea unor aptitudini şi talente speciale (muzicale, artistice,
sportive…);
-        existenţa unui grup de prieteni acceptaţi şi de părinţi;
-        implicarea în activităţile şcolare şi în cele ale grupului de covârstnici (cluburi, echipe,
organizaţii etc.)

La acestea în cazul adolescenţilor, se adaugă:

-        relaţiile pozitive cu adulţi responsabili, afectuoşi şi de succes;

-        experienţele pozitive şi eventualele activităţi (de muncă) realizate în timpul
vacanţelor;
-        abilităţile de relaţionare socială interpersonală;
-        participările la activităţi şcolare extracurriculare (concursuri, olimpiade etc.)
încununate de succes;
-        relaţiile pozitive cu colegii şi cu partenerii de sex opus.

Acţiunea acestor factori asigură o protecţie bună copiilor şi adolescenţilor, contribuind la

prevenirea unor disfuncţionalităţi şi dezechilibre în dezvoltarea personalităţii lor.

Consilierea preventivă, în esenţă este o educaţie cu valenţe expres formative. Ea este

menită să ajute şi să sprijine activitatea educatorilor, a profesorilor şi a părinţilor pentru a realiza
dezvoltarea optimă.

-3-

Consilierea preventivă a adulţilor este diferită de consilierea copiilor şi a adolescenţilor.

Adulţii sunt persoane mature, capabile de a judeca lucrurile şi de a lua decizii

responsabile, au şi ei nevoie de ajutor, sprijin şi îndrumare în anumite situaţii de viaţă. La adulţi
consilierea preventivă se focalizează pe învăţarea a unor strategii, modalităţi, tehnici şi procedee
referitoare la:

-        autocontrolul emoţiilor şi managementul stresului;

-        dezvoltarea unor obiceiuri de trai sănătos.

Controlul propriilor emoţii şi trăiri afective presupune, în esenţă, controlul modului de

relaţionare cu mediul, de comunicare şi interacţiune cu ceilalţi.

Autocontrolul emoţiilor se poate realiza pe două planuri:

 în plan individual: controlul comportamentului verbalo-viscero-motoriu; constituirea
mecanismelor de apărare a Eului;

Cel mai des utilizate mecanisme de autocontrol individual al emoţiilor sunt:

-        mecanismele de descărcare: vorbirea tare, repede, eventual ţipete;

-        mecanismele represive: efort de stăpânire a vocii, a gesturilor, de utilizare adecvată a
cuvintelor;
-        mecanisme cognitive, de decentrare-recentrare pe alte gânduri prin raţionalizare,
justificare, anticiparea unor soluţii fericite;
-        mecanisme relaţionale: suport social, împărtăşirea emoţiilor, empatizare, fapt care are
efecte securizante asupra persoanei.

în plan social: învăţarea unor reguli de relaţionare afectivă (feeling rules), adeziunea la
un anumit etos afectiv.

În procesul socializării individului, realizat în special de familie şi de şcoală, se transmit

şi codurile emoţionale ale comunităţii, adică acele norme culturale ce reglementează
manifestarea emoţională a membrilor săi. Regulile trăirilor emoţionale (feeling rales) implică
existenţa unui sistem de evaluare afectivă ce funcţionează într-un câmp semantic afectiv sau
conotativ tridimensional (între afect/ trăire emoţională – reprezentare şi exprimarea prin
cuvânt). Dimensiunea evaluativă conotativă se realizează în termeni de bun-rău, plăcut-neplăcut,
agreabil – dezagreabil. Este vorba despre dimensiunea hedonică, cea care face ca unele emoţii să
fie „pozitive” (creează plăcere), iar altele „negative” (produc neplăceri). Normele şi principiile
culturale determină afişarea emoţiilor pozitive şi minimizarea celor negative.

Tema 9: Consilierea psihopedagogică privind învățarea eficientă

 1. Delimitări conceptuale privind eficiența și eficacitatea în realizarea învățării;

2. Resursele psihologice ale persoanei pentru învățare;

3. Managementul învățării;

4. Consilierea psihopedagogică pentru învățare eficientă;

-1-

Eficiența se definește ca raport între rezultatele/ performanțele obținute într-o activitate și

cheltuielile/ costurile efectuate pentru obținerea acestora. În limbaj comun, a fi eficient înseamnă
a face un lucru cât mai bine, cu costuri (de energie, materiale, bănești) cât mai reduse.

Potrivit lui Jean-Francois Decker, eficiența personală este determinată de interacțiunea și

influența a trei factori:

a) motivația individului – dorința de a realiza obiectivele propuse;

b) credința și convingerea acestuia în reușită, în posibilitatea atingerii obiectivelor

stabilite, grație propriilor capacități;

c) voința persoanei – decizia ei de a îndeplini obiectivele, deciziile însoțită de

mobilizarea resurselor și de utilizarea lor adecvată.
 I.Al.Dumitru, susține că, o persoană este eficientă dacă:

- are cunoștințe adecvate și suficiente în domeniul în care își desfășoară activitatea/ știe
ce să facă;

- deține cunoștințe procedurale (abilități, priceperi, deprinderi, tehnici)/ știe cum să facă;

- este motivată optim să depună efort, perseverență și tenacitate în desfășurarea activității/

știe de ce și pentru ce face ceva.

-2-

Realizarea învățării presupune un consum de resurse. Resursele necesare învățării sunt, în

mod esențial, resurse psihologice ale celui ce învață.

Resursele psihologice ale unei persoane sunt (I. Al. Dumitru):

a) resurse cognitiv-intelectuale;

b) resurse afectiv-motivaționale;

c) resurse atențional-voliționale;

d) resurse instrumental-comportamentale;

e) resurse de personalitate;

-3-

Capacitatea potențială de învățare, dependentă de resursele psihologice ale persoanei,

poate fi disponibilizată și utilizată adecvat, în măsură în care cel care învață aplică cunoștințele și
abilitățile referitoare la managementul învățării eficiente (MÎE).

Potrivit MÎ, este eficientă învățarea care:

-                         se realizează într-un cadru/ mediu adecvat;

-                         are o motivație optimă;
-                         urmărește îndeplinirea unor scopuri bine precizate;
-                         ține cont de potențialul și de capacitatea de învățare ale persoanei;
-                         utilizează în realizarea ei strategii adecvate, eficiente;
-                         valorifică maximal stilul de învățare propriu fiecărei persoane;
-                         este dirijată, controlată, monitorizată și evaluată de către persoana care învață/
autodirijarea învățării.
 
-4-

Consilierea psihopedagogică privind învățarea eficientă urmărește abilitarea clienților

pentru a fi capabili să-și autodirijeze procesul învățării, obținând succesele dorite.
Conștientizarea și autocontrolul clientului dintre efort și succes în realizarea scopurilor sale are
efect de autoîntărire pozitivă.

Consilierea psihopedagogică este eficientă dacă ajută elevii să învețe cum să învețe
(autonom, independent, autodirijat), găsindu-și un mod propriu de a învăța, adoptând un stil
personal de învățare.
 Ph. H. Winne, arată că învățarea autonomă, indipendentă, autodirijată este acea învățare
în care cel ce învață devine capabil:

-                         să-și fixeze și să-și impună scopuri realiste, în concordanță cu propria

capacitate de învățare;
-                         să caute informația necesară pentru rezolvarea problemelor cu care se
confruntă;
-                         să activizeze, în procesul învățării, acele cunoștințe, abilități și deprinderi cu
ajutorul cărora efectuează noi achiziții/ învață mai eficient;
-                         să conștientizeze ce și cât știe și ce și cât trebuie să știe atunci când abordează o
sarcină de învățare;
-                         să se automotiveze și să se implice afectiv în realizarea învățării;
-                         să aleagă cele mai adecvate metode și tehnici de învățare pentru a-și atinge
scopurile;
-                         să recunoască măsura în care conținutul informațional a fost înțeles și în ce
proporție a fost asimilat;
-                         să-și monitorizeze și să-și controleze propria activitate (de învățare),
asigurându-și astfel, autoreglarea.

Tema 10: Consilierea psihopedagogică privind cariera

1. Conținutul și specificul consilierii privind cariera;

2. Teorii privind alegerea profesiei;

3. Educația pentru carieră, sugestii practice.

-1-

         Conținutul consilierii privind cariera include o serie de activități specifice grupate în trei
categorii:

a) cunoașterea de sine a persoanei (autocunoașterea) presupune cristalizarea/ formarea

conceptului de Sine (Self-concept). Cercetătorul Rosenberg susține că, conceptul de sine se
referă la totalitatea ideilor/ gândurilor și sentimentelor pe care o persoană le are despre ea ca
obiect. Self-concept include Self-image și Self-esteem.

b) cunoașterea lumii profesiilor și ocupațiilor cerute de societate - obiectivele activității de

consiliere privind orientarea carierei, focalizate pe cunoașterea profesiilor, urmăresc informarea
clienților cu privire la:

- tipurile de profesii și ocupații extinse la un moment dat în societate;

- mutațiile produse în lumea muncii, dinamica profesiilor și ocupațiilor în viitor;

- cerințele/ exigențele exercitării unei profesii sau unui grup de profesii;

- structura competențelor necesare pentru practicarea cu succes a profesiei;

- corelațiile dintre profesii, să se poată construi o rută profesională și socială determinată.

c) construirea și realizarea unei cariere personale: G.Tomșa arată că alegerea carierei poate fi
definită prin apelul la:

- preferințele;

- aspirațiile;

- intențiile persoanei.

Alegerea carierei este considerată o alegere realizată de fiecare persoană atunci când:

-                  există mai multe alternative;

-                  persoana are libertatea deplină de a alege;
-        se oferă serviciile educaționale (pregătire psihologică, consiliere psihopedagogică,
etc.) necesare formării persoanei, pentru a șyi ceea ce corespunde posibilităților,
capacităților și dorințelor acesteia, pe de o parte, și cerințelor societății, pe de altă parte.

 -2-

Teoriile psihologice privind alegerea profesiei sunt fundamentate de teorii bazate pe

psihologia personalității, psihologia dezvoltării și psihologia proceselor decizionale.

a) Teorii bazate pe psihologia personalității (L.Meadow; Anne Roe; M.Seligman; J.L.Holland);

b) Teorii bazate pe psihologia dezvoltării (Eli Ginzberg; D.E.Super; D.V.Tiedeman; R.P.O Hara)

c) Teorii bazate pe psihologia proceselor decizionale (A.B.Gelatt; Bramer).

-3-

Consilierea și orientarea privind cariera presupun parcurgerea a două faze: alegerea

profesiei și căutarea unei slujbe/ locului de muncă.

Procesul alegerii profesiei presupune parcurgerea următoarelor etape:

a) autoexplorarea, autoanaliza și autoevaluarea (Ce știu? Ce pot să fac? Ce-mi place? Cum
sunt?);

b) exprimarea dorințelor și aspirațiilor profesionale în termeni de obiective personale: Mi-ar

plăcea să devin/ fiu economist, jurist....;

c) generarea alternativelor posibile și evaluarea lor pe principiul beneficiu-cost: Dacă aș deveni

economist, aș beneficia de... dar ar trebui să fac... eforturi/ compromisuri...;

d) luarea deciziei – opțiunea persoanei pentru o profesie ținând cont de posibilitățile, dorințele și
oferta socială: M-amhotărât să urmez Facultatea de Științe Economice pentru că vreau să devin
economist;
e) punerea în practică a hotărîrii luate – angajarea în parcurgerea efectivă a unui program de
formare profesională/ de studii: Sunt student la .....;

f) finalizarea studiilor și obținerea calificării în profesia aleasă (certificată prin atestat, diplomă):
Am diplomă de economist/ sunt calificat ca economist.

Tehnici de căutare a unui loc de muncă/ tehnici de ego-marketing:

-        persoana trebuie să se înscrie la agenție de angajare;

-        să citească frecvent ziarele și revistele care anunță noi locuri de muncă;
-        să obțină de la anumite persoane infrormații despre angajați;
-        să folosească serviciile centrelor de plasare a forței de muncă;
-        să participe la târgurile de muncă/ job-shopuri;
-        să caute pe vitrinele/ avizierele magazinelor, firmelor, instituțiilor anunțuri de angajare;
-        să contacteze direct patronii sau angajatorii (managerii de resurse umane);
-        să anunțe în ziare, reviste etc. Faptul că este în căutarea unui los de muncă/ a unei slujbe.

Documentele necesare participării la o selecție în vederea angajării sunt: scrisoarea de

prezentare, scrisoarea de intenție și curriculum vitae (CV).

Tema 11: Consilierea psihopedagogică a copiilor cu părinți divorțați

 1. Caracteristici ale copiilor din familiile vitrege;

2. Consilierea psihopedagogică a copiilor cu părinții divorțați.

-1-

Familie vitregă este numită familia care rezultă din căsătoria a două persoane dintre care
cel puțin una are unul sau mai mulți copii proveniți dintr-o căsătorie anterioară (apud I.Dumitru).

Walsh (1992) identifică mai multe probleme cu care se confruntă membrii unei familii
vitrege, probleme care influențează atitudinile și comportamentul copiilor. Astfel de probleme se
circumscriu următoarelor întrebări (apud Muro și Kottman, 1995):

-                         cum trebuie să-i spună copilul noului părinte (vitreg)?

-                         cum să-și exprime copilul afecțiunea față de părinții lui actuali și față de
părintele absent?
-                         unii copii simt că, prin recăsătoria părinților, pierd afecțiunea părinților naturali,
în special a celui care i-a părăsit;
-                         unuii copii pot avea așteptăi nerealiste: ei speră că între membrii familiei
vitrege să se stabilească relații armonioase și susținute afectiv, la fel ca în cazul
familiilor naturale;
-                         frecvent, copiii își imaginează reunirea părinților lor naturali;
-                         familiile vitrege trebuie să se găsească o modalitate prin care părintele vitreg să
poată participala educarea copilului (inclusiv la disciplinarea acestuia);
-                         deseori, în familiile vitrege se fac confuzii între rolurile membrilor săi;
-                         între frații vitregi pot apărea conflicte generate în special de părerile acestora
despre divorț;
-                         între părinții naturali a copilului pot exista discuții referitoare la asigurarea
petrecerii timpului liber al acestuia;
 -                         recăsătorirea unuipărinte poate genera o rețea nouă și complexă de relații între
rude, în care este implicat și copilul acestuia;
-                         în familiile vitrege, sexualitatea este, de multe ori, o problemă greu de rezolvat;
-                         într-o familie vitregă trebuie să treacă mai mult timp pentru ca lucrurile să
meargă bine;
-                         schimbarea mediului familial (și eventual a domiciliului) poate afecta
nefavorabil copilul;
-                         percepția socială asupra familiilor vitrege este, în general, negativă;
-                         unii membri ai familiei vitrege pot avea o concepție despre sine negativă și cred
că familia vitregă este inadecvată unei conviețuiri optime;
-                         eventualele conflicte dintre părinții (naturali ai) copilului pot influența negativ
comportamentul și performanțele școlare ale acestuia;
-                         multe familii vitrege pot avea probleme financiare, fapt care afectează copilul;
-                         adeseori, părintele vitreg se angajează într-o luptă cu celălat părinte, pentru
obținerea afecțiunii copilului.

  În sinteză, problemele cu care se confruntă copiii cu părinții divorțați sunt multe și

complicate, iar activitatea de ajutor, sprijin și rezolvare ale lor, cere de la consilier educațional
competență și profesionalism.

-2-

Problemele cu care se confruntă copii cu părinții divorțați și care se pot constitui ca

obiective ale consilierii psihopedagogice a acestora sunt:

a) ajutorul acordat copiilor pentru a accepta că divorțul părinților s-a produs (inclusiv a
faptului că părinții lui nu vor mai conviețui);

b) sprijinul oferit pentru depășirea stărilor generate de conflictul dintre părinți și orientarea
activități lor spre satisfacerea propriilor trebuințe, interese, aspirații, etc (specifice
vârstei);

c) rezolvarea problemei pierderii uni părinte și restabilirea confortului psihologic necesar

desfășurării normale a vieții;

d) dezvoltarea unor expectanțe realiste referitoare la relațiile sociale; ajutorarea acestor copii
și adolescenți să întrețină relații interpersonale neimpregnante de sentimente ostile,
generate de divorțul părinților.

Activitățile de consiliere psihopedagogică a copiilor cu părinți divorțați sunt activități

specifice desfășurate:

a) cu copii;

b) cu profesori;

c) cu administratorii școlii;

d) cu părinții.

 a)     Lucrul cu copiii – obiective pentru lucru individual:

 -              a înțelege corect, în mod realist, evenimentul;

-           a depăși stările de disconfort, neliniște, teamă..., generate de acest fenomen;

-              realizarea autocontrolului comportamental;

-              acceptarea faptului că este necesar să se adapteze unei noi situații, ale cărei
solicitări nu sunt fundamental diferite de cele ale situației de dinainte de divorț.

Obiective pentru consiliere de grup:

-            a conștientiza că și alți copii au probleme asemănătoare și trăiesc experiențe

similare;

-              a învăța că nevoile și aspirațiile părinților pot fi diferite de nevoile și aspirațiile

copiilor;

-               a rezolva problemele survenite ca urmare a producerii divorțului;

-               a-și îmbunătăți imaginea de sine și atitudinea față de părinți.

 b) Lucru cu profesorii:

-        a le acorda sprijin și ajutor  profesorilor pentru comunicare și colaborare eficientă

cu părinții divorțați;

-            a-i mobiliza pe diriginții claselor pentru relaționare cu colectivul clasei de elevi,

colectivul de părinți și cadrele didactice în vederea sprijinirii șu susținerii
psihoemoționale a acestor copii;

-              a sensibiliza cadrele didactice pentru înțelegere și tratare a stărilor de tristețe,

teamă, insecuritate la copiii cu părinți divorțați;

-             a încuraja diriginții pentru realizarea activităților educative cu clasa de elevi

despre divorț, cauzele și consecințele acestui fenomen social.

 c) Lucrul cu administratorii școlii:

Divorțul părințior poate genera probleme administrației școlii unde învață copiii acestora.
Astfel de probleme trebuie gestionate corect, în mod legal și respectând principiile morale.  După
cercetătorii Drake, 1981, Muro și Kottman, 1995, problemele sunt generate de următoarele
întrebări:

-    Care este unitatea școlară de care aparține copilul? (după divorțul părinților);

-        Cum trebuie de procedat cu accesul părinților la dosarul copilului?;

-     Cum se procedează cu cererie părinților de învoire a copilului de la școală?;

-     Care este domiciliul actual al copilului pe care îl va vizita profesorul diriginte?;

-       Pe cine va contacta dirigintele în caz de urgență medicală a copilului?;

-       Care este numele actual (după divorț al copilului)?;

 -        Cine este susținătorul financiar al copilului?;

-        Pe care dintre părinți îl consultă dirigintele în cazul luării unor măsuri disciplinare
împotriva copilului?;

-       Cum trebuie procedat pentru asigurarea confidențialității datelor din dosarul

personal al copilului?;

-     Cine este tutorele copilului, cel care asigură satisfacerea nevoilor acestuia?

Administratorii școlii în toate cazurile speciale se consultă cu consilierii educaționali și

procedează conform prevederilor legale în vigoare, dar, pentru binele copilului, ținând cont și de
părerile și sentimentele acestuia.

d) Lucrul cu părinții – obiectivele

-       de minimalizare a efectelor negative ale divorțului asupra copilului;

-      de îndrumare a părinților cum să le comunice copiilor săi despre divorț,

preîntâmpinând reacțiile nepotrivite la copii;

-       să nu determine/ cultive copilului sentimentul culpabilității/ vinovăției pentru divorț;

-         să nu fie atras și manipulat copilul de nici o parte/ părinte;

-    să fie realizată procedura de divorț în mod civilizat, ambii părinți păstrând roluri și
responsabilități asupra copilului său.

Tema 12: Consilierea psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament

 1. Devianța comportamentală și tulburarea de comportament;

2. Hiperactivitatea cu deficit de atenție;

3. Elevii cu comportament inadecvat.

-1-

Comportamentul reprezintă totalitatea ideilor, gândurilor, credințelor și convingerilor

transpuse în faptele, acțiunile și reacțiile persoanei ca răspuns la solicitările lumii contemporane.
Orice comportament este determinat de anumite motive, îndreptat spre realizarea unor scopuri și
reprezintă expresia unor atitudini ale persoanei.

În procesul socializării, orice societate transmite membrilor săi un anumit model cultural
și normativ. Individul tinde să se supună normelor și valorilor grupului, pe care, treptat, le
asimilează și le consideră necesare, benefice pentru viața sa sau, le contestă, le critică și nu se
supune acestora.

Manifestările comportamentale conforme unor norme sociale și culturale prescrise și în

concordanță cu așteptările grupului sunt considerate dezirabile. Comportamentele opuse,
nonconformiste, conduc la devianță comportamentală și se consideră indezirabile, ca urmare,
sancționate de mebrii societății.
 Există o mare varietate de comportamente deviante dintre care fac parte:

-  comportamentul excentric, caracterizat prin gesturi insolite, vestimentație aparte,

dizordine comportamentală...

-   comportamentul disfuncțional/ aberant, înscris în aria delicvenței, a tulburărilor

psihice, a subculturilor și contraculturilor deviante sau marginale (Rădulescu,
Piticariu, 1989).

Devianța comportamentală este un fenomen sociologic, iar tulburarea de comportament

este un fenomen psihic, determinat de cauze biogene și psihogene, cu tendință spre psihosocial.

Tulburările de comportament sunt expresia unor deficiențe ale căror cauze sunt greu de
precizat.

Științele bilogice accentuează rolul factorilor genetici (anomalii, deficiențe anatomo-

fiziologice); științele psihologice susțin că tulburările comportamentale sunt expresia unor
deficiențe și disfuncționalități ce țin de patologia psihicului; orientările psihosociologice susțin
că procesul de socializare a individului, anumite circumstanțe ale lui, poate induce, încă din
perioada copilăriei, anumite comportamente indezirabile și chiar deviante la individ.

-2-

Hiperactivitatea cu deficit de atenție/ Attention Deficit Hyperactivity Disorder – ADHD,

este o tulburare de comportament caracterizată prin cel puțin trei elemente:

-        hiperactivitatea;

-        impulsivitatea;

-        deficitul de atenție.

Hiperactivitatea este caracteristică persoanelor dinamice, neliniștite, aflate într-o agitație.

Copii hiperactivi:

-        se foiesc permanent, dau din mâini și/sau din picioare cînd stau pe scaun;

-        se deplasează prin clasă, stăpînindu-și cu greu impulsurile spre mișcare;

-        aleargă, se cațără, preferă jocurile de mișcare;

-        se lovesc de obiecte și, adesea, le dărâmă;

-        nu acordă atenție/ importanță detaliilor;

-        se apucă de mai multe lucruri odată;

-        pierd/ uită obiectele personale, în diverse împrejurări;

-        rareori urmează complet prescripțiile unor reguli, instrucțiuni, etc.

Impulsivitatea este acea manifestare comportamentală caracteristică persoanelor care:

 -        au o capacitate slabă de a-și ajusta reacțiile imediate la anumiți stimuli;

-        fac comentarii inadecvate situațional;

-        își stăpânesc cu greu pornirile;

-        îi lovesc pa ceilalți și le iau lucrurile (jucării, obiecte personale etc...);

-        au un autocontrol comportamental scăzut.

 Deficitul de atenție este întâlnit la copii care:

-        au dificultăți în ase concentra asupra unui lucru sau asupra unei probleme;

-        se plictisesc repede și îșiîntrerup activitatea lapuțin timp după ce au început-o;

-        finalizarea unei sarcini este realizată cu dificultate.

Sindromul ADHD este o tulburare specifică de comportament, cu incidență medie de 3-

5% la copii, mai crescută în rândul băieților decât la fete. Tulburarea debutează deseori înainte
de vârsta de 4 ani, dar, de cele mai multe ori, nu este recunoscută și diagnosticată ca atare decât
odată cu începerea școlii.

Diagnosticul ADHD

Potrivit Asociației Americane de Psihiatrie, un copil este diagnosticat ca având sindromul

ADHD dacă înainte de vârsta de 7 ani prezintă cel puțin 8 dintre următoarele simptome (apud
DSM IV, 1994):

-        manifestă o agitație psihomotorie pronunțată (dă din mâini din picioare cînd stau pe
scaun;

-        cu greu poate rămîne așezat atunci când i se cere acest lucru;

-        atenția îi este distrasă ușor de stimulii externi;

-        are dificultăți în a-și aștepta rândul în activitățile de joc desfășurate în grup;

-        adesea dă răspunsuri la întrebări înaintea formulării complete a acestora;

-        are dificultăți în a urma instrucțiunile altora;

-        nu-și poate menține atenția concentrată asupra unei activități (de joc, de efectuare a
temelor etc.);

-        trece de la o activitate la alta, neterminând nici una;

-        are dificultăți în privința autocontrolului comportamental (nu se poate juca în

liniște);

-        adesea, vorbește excesiv de mult;

-        frecvent îi întrerupe din activitate și/ sau îi deranjează pe alții;

-        nu este capabil să asculte până la capăt ce i se spune;

 -        își pierde lucrurile personale;

-        se angajează în activități cu un grad ridicat de periculozitate, fără a lua în

considerație consecințele posibile (alergă pe stradă, drum fără a fi atent...)

Modalitățile de intervenție în cazul persoanelor cu ADHD sunt de natură medicală,

psihologică și de consiliere psihopedagogică.

-3-

Sunt elevi care, din diverste motive și sub diverse pretexte, au un comportament
inadecvat în timpul lecțiilor și al altor activități didactice. În astfel de situații, profesorul poate
proceda în două feluri: a) evitînd confruntarea; sau b) confruntîndu-se cu elevii cu comportament
disruptiv.

Este bine ca profesorii să știe să evite confruntările cu elevii, atunci cînd acest lucru este
posibil. Unii profesori, din lipsa de experiență, intră în conflicte cu elevii, dar nu știu să le
gestioneze adecvat.

Tipuri de elevi cu comportament inadecvat:

a)   elevii cu dificultăți emoționale, (nu toți elevii cu dificultăți emoționale au comportamente

inadecvate, dar mulți doresc să iasă în evidență prin astfel de comportamente);

b)       elevii care își asumă roluri în conformitate cu așteptările clasei. Într-o clasă se pot
identifica următoarele tipuri comportamentale:

-          șmecherul clasei – îl face pe spiritualul, fiind pus mereu pe glume, nu este agresiv sau
necooperativ și nu urmărește neapărat confruntarea cu profesorul, deși comportamentul lui
poate genera nemulțumiriea acestuia;

-          sabotorul clasei – este intrigant și pus pe șotii atunci cînd nu este momentul, inclusiv în
situații în care profesorul este iritat, nervos sau mai puțin dispus să accepte manifestările
comportamentale neconforme. Ca urmare toată clasa este afectată, deoarece, profesorul este
pus pe luarea măsurilor disciplinare.

c)   elevii nepopulari – este elevul care devine victima colegilor, care îl pun în situații
neconfortabile, adesea jenante. Astfel de elev poate deveni posesiv în relația cu alții și gelor
pe colegi. De multe ori acest elev este mai puțin inteligent și are abilități sociale precare, cu
tendințe spre conformism și supunere necondiționată.