Tema: rolul lui Mihail Kogălniceanu în

Istorie
Proiect realizat de elevul Costru Traian
I.P.L.T ,,M. Kogalniceanu’’
În acest proiect se include:
1.) Caracteristica generală
2.) Evenimentele principale
3.) Descriere
4.) Părerea personală
5.) Concluzie generală

1.) Caracteristica generală:

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi – d.
20 iunie 1891, Paris), om politic, istoric, scriitor,
jurnalist, diplomat, membru fondator al Societăţii
Academice Române şi preşedinte al Academiei
Române. Colaborator apropiat al domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, cei doi bărbaţi de stat au
întocmit împreună un amplu plan de reforme ce vor
pune bazele constituirii statului român modern.
Preşedinte al Consiliului de miniştri, titular la
Ministerul de Interne şi Ministerul de Externe,
Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai importanţi
oameni de stat ai generaţiei sale.

2.)Evenimentele principale:
1.) Revoluția Română din 1848
2.) Regimul personal al lui Cuza
3.) Fondarea Partidului Naţional Liberal
4.) Proclamarea Independenţei de stat

1.) Revoluţia de la 1848-1849 are cauze în gradul de

dezvoltare a societaţii în general, în acutizarea
contradicţiilor sociale, necesitatea soluţionării
problemei naţionale prin constituirea unui singur stat
românesc în cadrul fostei Dacii si impunerea unui
statut internaţional deosebit Ţărilor Române, în
condiţiile tensiunii încordate existente între Rusia
(puterea protectoare) şi Turcia (puterea suzerană).
Cauzele sunt şi mai puternic reflectate în
Transilvania, unde exploatarea naţionala este
deosebita. Revoluţia Română din 1848-1849 a
urmărit unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un
stat independent, recunoaşterea naţiunii române
din Transilvania, mai apoi unirea tuturor ţinuturilor
româneşti din Imperiul Habsburgic într-un principat
autonom şi însăşi desăvârşirea statului unitar român.
Pe plan intern, revoluţia a dat o grea lovitură
feudalismului, iar pe plan internaţional a pus în faţa
Europei problema românească, a demonstrat
cercurilor democratice din întreaga Europă
necesitatea de a da tot sprijinul pentru constituirea
unui stat modern si unitar românesc. Unirea
Principatelor s-a impus pe primul plan în cursul
deceniului următor revoluţiei ca obiectiv dominant al
naţiunii.

Descriere:
În istoria generala, Revoluţia Română a constituit
punctul cel mai înaintat spre răsărit al Revoluţiei
europene din 1848, a cărei parte a fost. Această
revoluţie săpată nemuritor in memoria naţiunii,
insufleţeşte prin exemplul ei, până în zilele noastre,
spiritul revoluţionar şi patriotic al românilor.
Deja în august 1848, în „Dorinţele partidei naţionale din
Moldova", M. Kogălniceanu propunea Unirea Moldovei cu
Muntenia, „o Unire care este dictată atît de vederat prin
aceeaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese". El spunea:
„...Pe lîngă toate aceste radicale instituţii, singurele cari ne
pot regenera Patria, apoi partida naţională mai propune
una, ca cunună tuturor, ca cheia boltei, fără care s-ar
prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea
Moldovei cu Ţara Românească, Unire dorită de veacuri de
toţi românii cei mai însemnaţi ai amînduror Principatelor,
o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în
mînă au vroit să o săvîrşească Ştefan cel Mare şi Mihai
Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui
Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al
Ardealului".

În 1848, a luat parte la mişcarea revoluţionară din

Moldova, dar în urma eşecului mişcării, s-a refugiat la
Cernăuţi. Aici a redactat manifestele politice ale
revoluţionarilor moldoveni: ''Dorinţele partidei naţionale
în Moldova'' şi ''Proiect de Constituţie pentru Moldova''.
Documentul ''Dorinţele partidei naţionale din Moldova'' a
constituit expresia cea mai înaltă a cerinţelor
programatice formulate în Principate: autonomia deplină
a ţării, egalitatea în drepturi civile şi politice, libertatea
cuvântului şi a tiparului ş.a., inclusiv Unirea Moldovei cu
Ţara Românească, ''cheia boltei fără de care s-ar prăbuşi
tot edificiul naţional'', spunea M. Kogălniceanu, potrivit
lucrării ''Membrii Academiei Române'' (Editura
Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003).

Mihail Kogălniceanu s-a afirmat în timpul mișcărilor

revoluționare din 1848 drept:
Ideologul revoluției pașoptiste și unul dintre principalii
făuritori ai Unirii Principatelor Române

În articolul „Profesie de credinţă" Kogălniceanu declară:

„Sunt şi voi fi toată viaţa mea pentru Unirea Principatelor
Române . Voturile din 5 şi 24 ianuarie 1859, prin care am
înălţat pe Alexandru Ioan I pe tronul Principatelor Unite,
nefiind decît sublime expresie a eternei dorinţi a
românilor, voi susţine cu orice preţ tronul la a cărui
fundare am participat şi eu".

Divanul ad-hoc

Proclamarea Unirii Moldovei cu Țara Românească, pictură

de Theodor Aman
Întreruptă de intervențiile Rusiei și Austriei în timpul
războiului Crimeii, activitatea sa ca reprezentant al
Partidei Națională a fost reușită după Tratatul de la Paris
din 1856, atunci când Moldova și Țara Românească au
intrat sub directa supraveghere a puterilor europene (care
cuprindeau, alături de Rusia și Austria, Regatul Unit al
Marii Britanii și al Irlandei, Al Doilea Imperiu Francez,
Regatul Sardiniei, și Prusia). Conform lui, membrii Divanul
a început să ia în considerare acordurile de la Paris, și în
special Convenția din 1858 în ceea ce privește cele două
țări, și o Constituție a României, pe loc până în 1864.[3]

În plus, Kogălniceanu a început tipărirea revistei Steaua

Dunării în Iași: un purtător de cuvânt unionist, acestă
publicare a primit sprijin din partea lui Alecsandri și a sa
publicație România Literară.Kogălniceanu l-a încurajat pe
Nicolae Ionescu să publice revista L'Étoile de Danube în
Bruxelles, ca o variantă în limba franceză a publicației
Steaua Dunării care va servi la răspândirea viziunilor
Partidei Naționale.În acest timp, el a corespondat cu Jean
Henri Abdolonyme Ubicini, un eseist francez și călător
care a jucat un rol minor în răscoala din Țara Românească,
și care a susținut cauza României în țara sa natală.

Ales de către colegiul electoral al proprietarilor de

terenuri din județul Dorohoi în Divanul ad-hoc, un
ansamblu nou-înființat, prin prin care moldovenii au
câștigat dreptul de a decide propriul viitor, a rămas în
discuții cu reprezentanții Divanului din Țara Românească
din Divanul lor, și și-a reluat campania în favoarea unirii și
a autonomiei sporite, precum și principiile de neutralitate,
guvern reprezentativ, și, după cum a spus mai târziu,
aducerea la conducerea țării a unui „prinț străin”.[3] Cu
toate acestea, atât Kogălniceanu cât și Alecsandri, s-au
prezentat inițial în calitate de candidați pentru titlul
regent de Caimacam -Alecsandri, care era mai popular, a
renunțat primul, pentru a-l susține pe Costache Negri.[28]
Candidatura lui Negri a fost respinsă de către otomani,
care a preferat să-l numească pe Teodor Balș (iunie 1856).

În urma alegerilor din septembrie 1857, întreaga Partidă

Națională a ales să-l sprijine pe Cuza la tronul Moldovei.
Acest lucru a venit după ce Nicolae Vogoride, noul
Caimaicam, a realizat o fraudă electorală anti-unionistă -
scrutin anulat de către verdictul comun al lui Napoleon al
III-lea și Regina Victoria (9 august 1857, pentru prima dată
lumii pe 26 august).

A jucat un rol decisiv în decizia Divanului de a elimina

privilegiile și rangurile boierești, anulând astfel de acte
legislative impuse pentru prima dată de prințul Constantin
Mavrocordat. Propunerea finală, impunerea efectivă a
unei legi pentru toți, serviciul militar obligatoriu și
eliminarea scutirilor de taxe după rang, a fost făcută de o
comisie care în care se aflau Kogălniceanu și Vasile
Mălinescu, și a fost adoptată de către Divan pe data de 29
octombrie 1857, cu 73 din 77 de voturi (restul de 4 au fost
abțineri)., Kogălniceanu a remarcat cu mândrie că
„întreaga națiune a acceptat această mare reformă, și
toată lumea, foști prinți, marii boieri, boierii de rang
inferior, familiile privilegiate, au primit acest reformă
egalitaristă, renunțând, chiar și fără legi speciale, la tot
ceea ce deriva din vechiul regim, și chiar tot ce semăna cu
vechiul regim”. El a reținut că doar doi membri ai clasei
boierești au refuzat să respecte noile principii Vornicii
Iordache Beldiman (în Moldova) și Ioan Manu (în Țara
Românească). În noiembrie, Partida Națională a adoptat o
lege care consemna sfârșitul discriminării religioase
împotriva tuturor ne-ortodocșilor creștini din Moldova (în
special, față de romano-catolici și armeni gregorieni).
Legea a fost propusă de Negri.

Multe dintre eforturile lui Kogălniceanu au fost axate pe

rezolvarea chestiunii țărănești, dar, cum a admis,
electoratul boieresc l-a amenințat cu concedierea dacă
îndrăznea să insiste. Prin urmare, el a semnat propunerea
mai moderată a lui Dimitrie Rallet, care prevenea
instituirea unor noi corvées de către boieri, lăsând alte
probleme pentru a fi discutate într-un plen viitor și
permanent. Proiectul a fost din prima respins de o mare
majoritate a Adunării, ceea ce a dus, după părerea lui
Kogălniceanu, la crearea a doi poli, unul liberal și unul
conservativ, înlocuind unionismul și cauzând conflicte în
fosta majoritate unionistă (care a dus la formarea
partidelor Național Liberal și Conservativ).

Dejucând planurile opoziției de Vogoride și grupul său de

discipoli conservator în timpul noilor alegeri pentru Divan,
Kogălniceanu a fost capabil să-l promoveze Cuza în
Moldova pe 17 ianuarie 1859, ceea ce a dus la alegerea lui
Cuza în aceeași postură în Țara Românească (5 februarie) -
unirea de facto a celor două țări ca Principatele Unite. În
octombrie 1858, el a făcut o propunere clară în ceea
privind unificarea, pe care, după cum a menționat, a
trecut de vot cu numai cu numai două voturi împotrivă
(Alecu Balș și Nectarie Hermeziu, locțiitorul de episcop de
la Roman), fiind anunțat public de Ion Roata,
reprezentantul țăranilor pentru județul Putna. În timpul
anului 1859, Kogălniceanu a stat din nou în Divanul ad-hoc
și a adunat sprijin pentru Cuza de la toate facțiunile din
tabăra unionistă, promovând în același timp lui
candidatura în București - prin urmare, profitând de
ambiguitățile din Tratatul de la Paris.
Capitala Principatelor Unite
Articol principal Principatele Unite
La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a
lui Alexandru Ioan Cuza se realizează de fapt unirea
Principatelor.

Noul domnitor este întâmpinat cu entuziasm la 29

ianuarie 1859 de bucureșteni. În ziua în care Cuza a ajuns
domnitor, Mihail Kogălniceanu l-a primit cu un discurs
emoționant.[56] La sfârșitul anului 1859, Mihail
Kogălniceanu susține ideea ca București să devină capitală
a Principatelor motivând prin faptul că țările europene și
Turcia considerau Bucureștiul drept capitală, aici erau
reședințele consulatelor străine, începuse deja
transportarea arhivelor cancelariilor de la Iași către
București, spunând printre altele:

Orașul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie

Capitala României. Aproape de arterul principal al
comerciului, al bogățiilor Principatelor Unite, Dunărea, pe
drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o
populațiune numeroasă, compactă și eminament
românească, Bucurescii este apoi singurul oraș care are
elementul cel mai puternic al unei țării, clasa sau starea de
mijloc. Nicăierea, în nici un oraș al României nu există un
centru de lumini mai mari, un popul cu aspirațiuni mai
naționale și mai liberale, un spirit public mai neatârnat.
Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta și domni
mai mult decât în Bucuresci.

Regimul personal al lui Cuza:

Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar
impus de Cuza a reușit să promoveze o serie de
reforme, introducând codul napoleonian, educație
publică și monopoluri de stat asupra alcoolului și
tutunului. În paralel, regimul a devenit instabil și
contestat din toate părțile, mai ales după scandalul
relației adultere a lui Cuza cu Marija Obrenović. La
începutul lui 1865, domnitorul a intrat în conflict cu
principalul său aliat, Kogălniceanu, pe care l-a demis
la scurt timp. În lunile care au urmat, administrația a
intrat în colaps financiar, ajungând să nu mai poată
plăti salariile angajaților aparatului de stat, iar Cuza a
ajuns să se bazeze doar pe camarilla sa.
După 1863, relațiile dintre Mihail Kogălniceanu și
prietenul său Vasile Alecsandri s-au înrăutățit, ultimul
declarându-se dezgustat de politică. Alecsandri s-a
retras la moșia sa de la Mircești, în care a scris piese
de teatru în care ironiza actorii și evenimentele vieții
politice.

Fondarea Partidului Naţional Liberal:

Liberalismul românesc era reprezentat la jumătatea
veacului al XIX-lea de mai multe grupări politice care
acţionau separat: moderaţii conduşi de Ion Ghica,
gruparea lui Mihail Kogălniceanu de sorginte tot
moderată, dar adepţii săi fiind catalogaţi drept
maişti, radicalii conduşi de I. C. Brătianu şi C. A.
Rosetti şi fracţioniştii lui Nicolae Ionescu. Între toate
aceste grupări existau permanent disensiuni, astfel că
pentru a reuşi să se impună valorile liberalismului pe
scena politică erau necesare eforturi pentru ca aceste
grupări să acţioneze unitar. În acest sens, fondarea
Partidului Naţional Liberal a cunoscut mai multe
etape.

Înţelegerea de la Concordia:
Prima etapă o constituie „Înţelegerea de la
Concordia” din anul 1867. Aceasta reprezenta
adoptarea unui program comun în unsprezece
puncte, care se pronunţa pentru modernizarea
României. Acest fapt a permis formarea a trei
guverne succesive de coaliţie liberală, între 1 martie
1867 şi 16 noiembrie 1868. Unele neînţelegeri ale
radicalilor cu moderaţii, atitudinea de încurajare faţă
de mişcările care se puneau la cale în Balcani, dar mai
ales presiunea străină în „problema evreiască” va
duce la înlăturarea radicalilor de la putere şi la primul
eşec în efortul de constituire a partidului, prin
desfacerea acestei coaliţii şi înlăturarea radicalilor de
la putere. Următorul cabinet condus de Dimitrie
Ghica era format dintr-o coaliţie între conservatorii
moderaţi şi liberalii moderaţi, iar radicalilor le-au fost
acordate preşedinţiile celor două Corpuri legiuitoare.
În cabinetul Dimitrie Ghica, Kogălniceanu a deţinut
portofoliul Internelor. Moderaţii au preluat total
puterea prin Ion Ghica, însă manifestaţiile
antidinastice şi republicane erau pe punctul de a-l
determina pe Carol să abdice. Intervenţia liderului
conservator Lascăr Catargiu, care i-a promis formarea
unui guvern puternic, susţinător al dinastiei, l-a
convins pe domnitor să renunţe la intenţii.
Perioada opoziţiei din guvernarea conservatoare
Lascăr Catargiu (1871 - 1876) a apropiat tot mai mult
facţiunile liberale. Conştienţi că nu vor reuşi să
promoveze principiile liberalismului acţionând
separat, liberalii au strâns rândurile.

Proclamarea Independenţei de stat:

Când în contextul internaţional generat de noua criză
orientală s-a întrevăzut posibilitatea obţinerii
independenţei de stat a României, primul ministrul Ion C.
Brătianu îl numeşte ministru de Externe pe Mihail
Kogălniceanu, trecând peste orgoliile ce existau între cei
doi. Kogălniceanu era considerat cel mai iscusit diplomat
român şi se bucura de un important prestigiu
internaţional. În spiritul interesului naţional, cele două
personalităţi se înţeleg perfect în timpul Războiului de
Independenţă (1877 - 1878), ducând împreună şi bătălia
diplomatică de la Congresul de Pace de la Berlin pentru
recunoaşterea internaţională deplină a independenţei
statului român. Kogălniceanu este artizanul încheierii
Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care permitea
tranzitul trupelor ţariste pe teritoriul României,
respectând ţării noastre „integritatea existentă” şi
„drepturile politice” [8]. În şedinţa solemnă a Adunării
Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae
Fleva privind situaţia ţării, ministrul de Externe Mihail
Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama
independenţa României:

„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem

independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare....Ce-am
fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi
dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească?
Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea;
noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu
am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa
Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi
independentă [9].”
Pe 10 mai, Independenţa este proclamată şi în Senat, iar
declaraţia este promulgată de domnitorul Carol I şi
publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia
recunoscută pe plan internaţional, iar liderii politici erau
conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât
prin „sânge” de poporul român.

În timpul domniei lui Carol I, Mihail Kogălniceanu a

susținut o intensă activitate diplomatică în vederea
obținerii independenței României. Pe 16 iunie 1876,
Kogălniceanu, le-a cerut Puterilor Garante să intervină pe
lângă Imperiul Otoman pentru a neutraliza Dunărea și a
feri România din calea unui război ruso-turc, însă fără
succes. În urma acestui eșec, Mihail Kogălniceanu s-a
declarat pentru semnarea Convenției româno-ruse din 4
aprilie 1877, prin care se permitea trecerea trupelor
rusești pe teritoriul României, cu condiția de a respecta
integritatea teritorială a țării.

Părerea personală asupra lui Mihai

Kogalniceanu:
Mihai Kogalniceanu a facut un mare progres
economic și modernizator în baza reformelor
sale.După părerea mea Mihai Kogălniceanu este o
persona inportantă în istoria neamului nostru, și are
o valoare istorica ce se bazeaza în dezvoltarea tarii
noastre.El fiind un mare patriot al țării sale a luptat
pentru ea în mod diplomatic si a aduso la o
modernizare considerabila pentru vremea aceia.În
majoritatea cazurilor el are o influieță pozitivă asupra
faptelor sale. El îndeplineste o functie foarte
inpornata si ajuta la o dezvolatare econimică și
socială a țării sale.

Concluzie generală:
Mihail Kogălniceanu a fost un om politic de orientare
liberală, avocat, istoric și publicist român originar din
Moldova, A fost unul dintre cei mai influenți
intelectuali români ai generației sale (situându-se pe
curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal
moderat, si prin toate faptele sale ajuta la
modernizarea României prin cale de reforme.