Ion Lazu: Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană, 2007, pag.

99-101:

25 ianuarie 1980: (...) Nu de mult, la lansarea colecţiei Hyperion a Cărţii

româneşti, cu primii trei poeţi antologaţi (Virgil Mazilescu, Mircea Ciobanu şi
Constantin Abăluţă) şi în prezenţa directorului editurii Marin Peda, plus Mircea
Iorgulescu, care a vorbit despre noua colecţie şi despre autori, după care s-au
făcut lecturi din volumele respecive, lumea adunată în librăria Sadoveanu, multă-
puţină cîtă va fi fost, şuşotea, se fîţîia, iar cînd a fost vorba de acordarea
autografelor, bravii cititori au întors spatele şi din doi paşi erau pe trotuar, de
parcă îi alunga cineva din urmă. Mi-a părut foarte rău şi am fost deprimat toată
seara. Mă întrebam: Cum ar trebui să arate pentru aceşti bucureşteni un eveniment
editorial? Ce speranţă de recunoaştere şi de succes poate să aibă un tînăr
condeier, dacă lui Marin Preda în persoană nu i se acordă nici un pic de
consideraţie?!

18 mai 1980. La telefon aflu vestea aproape sigură că Marin Preda a murit: vineri
seara a avut o comoţie cerebrală urmată de stop cardiac. Mircea Ciobanu îmi
confirmă şi-mi spune să fiu miercuri dimineaţa la Bucureşti. Îi zic, adînc
tulburat: "Vezi, de aia se grăbea el aşa! Bietul Monşer, alt om prea singur!"

Prea tulburat de evenimente şi “în continuă mişcare”, cum se spune în prospecţiuni,

n-am notat nimic despre înmormîntarea lui Preda. Mircea, foarte răvăşit,
povestindu-mi împrejurările în care Preda a murit, la Mogoşoaia. Fac de gardă, la
Muzeul Literaturii, deodată cu Catinca Ralea, în echipe de cîte şase. Preda cu o
rană pe tîmplă. Multă lume. Discursurile ascultate de pe trotuar, nu ştiam cine
vorbeşte: Caraion?
Deschid abia marţi Luceafărul şi citesc articolele “La moartea lui Marin Preda”. În
frunte, articolul lui Eugen Barbu. Mă şi întrebam ce atitudine va adopta. S-ar fi
zis că era cazul să tacă, pe hîrtie, rămînîndu-i să se exprime faţă cu amicii,
eventual în termenii: E drept că l-am duşmănit, dar nu pînă la a-i fi dorit
moartea. Deşi poate i-a şi dorit-o, uneori. Cîte gînduri urîte învîrte omul în cap!
Unele îi vin anume ca să se poată lepăda de ele, ca de diavolul… Mai ales că M.P.
avea o sănătate fragilă şi un mod de viaţă