Prelegerea 3

Autor: A. Şuletea
Catedra GDD , UTM
 Noţiunea de proiecţie

Proiecţia este o reprezentare grafică a obiectelor spaţiului

tridimensional pe un plan, în care fiecărui punct al obiectului proiectat îi
corespunde un punct al figurii din plan.
 Sisteme de proiecţii

Proiecţia centrală se
realizează la proiectarea obiectului pe
un plan de proiecţie П1 dintr-un centru
de proiecţii S situat la o distanţă finită
(diferită de 0) de acest plan.
Proiecţia paralelă se realizează la proiectarea obiectului pe un
plan de proiecţie П1 atunci când centrul de proiecţii S este situat la o
distanţă infinită de acest plan.

oblică 0o 90o ortogonală = 90o

 Tripla proiecţie ortogonală. Epura Monge

În desenul tehnic se utilizează proiecţia paralelă ortogonală.

Pentru a obţine un desen reversibil este necesar de a proiecta punctul cel
puţin pe două plane de proiecţie reciproc perpendiculare.
După înlăturarea punctului din spaţiu, planul orizontal se roteşte
în jurul axei Ox , iar cel de profil - în jurul axei Oz, până la suprapunerea cu
planul frontal, căpătându-se un desen plan.
 Noţiunea de vedere

Vederea este proiecţia ortogonală pe un plan a unui corp

geometric nesecţionat, în care muchiile si conturul vizibile se reprezintă cu
linie de contur groasă continue, iar cele invizibile - cu linie subţire
întreruptă.

Conform standardului GOST 2.305-68 la executarea vederilor:

 se renunţă la utilizarea axelor, trasarea făcându-se pe baza

corespondenţii dintre proiecţii, care se realizează prin transferul
dimensiunilor de la o proiecţie la alta;

 nu se notează, ca regulă, proiecţiile, precum şi direcţiile de proiectare;

 Clasificarea vederilor

După proporţia în care se face reprezentarea obiectului,

deosebim:
– vedere completă, dacă în proiecţia respectivă obiectul este reprezentat
integral
– vedere parţială, dacă în proiecţia respectivă este reprezentată numai o
parte a obiectului, limitată prin linie de ruptură.
– vedere locală, dacă în proiecţia respectivă este reprezentat un element
al obiectului, fără linii de ruptură.

Vedere parţială

Vedere completă
Vedere locală
 Clasificarea vederilor

În funcţie de direcţia de proiectare vederile se clasifică în:

– vedere de bază, dacă direcţia de proiectare este perpendiculară pe una
din cele şase feţe ale cubului de proiecţie,
– vedere suplimentară, dacă este obţinută după alte direcţii de
proiectare decât cele menţionate anterior.
 Dispunerea vederilor de bază

Vederi de bază (obişnuite), sunt acele vederi direcţia de

proiectare a cărora este perpendiculară pe una din feţele cubului de
proiecţie.
În cazul în care lipseşte corespondenţa dintre vederi, acestea se
notează pe desen cu o literă majusculă, iar direcţia proiectării se indică
printr-o săgeată. Proiecţia notată se poate aşeza oriunde în câmpul
desenului.
 Vederi suplimentare

Direcţia proiectării la obţinerea vederilor suplimentare este

perpendiculară pe suprafaţa respectivă dar paralelă cu planul de proiecţie.

Vederile suplimentare permit reprezentarea suprafeţelor

înclinate în mărime adevărată. Ele pot fi aranjate atât în legătură
proiectivă cât şi pot fi indicate prin săgeată.
 Vederi suplimentare

Se admite ca vederea suplimentară să fie rotită. În acest caz la

notarea acestea se adaugă simbolul , cu diametrul de cel puţin 5 mm.
 Vederi de bază

Dispunerea vederilor de bază se reglementează prin standardul

internaţional ISO 128-82 şi standardul GOST 2.305-68.
Corpul se consideră aşezat în interiorul unui cub şi se
proiectează ortogonal pe feţele acestuia. Cubul se taie după una din
muchii şi se desfăşoară pe planul vertical.
Prin desfăşurarea cubului se obţin 6 proiecţii denumite astfel:
1. vedere din faţă (principală);
2. vedere de sus;
3. vedere din stânga;
4. vedere din dreapta;
5. vedere de jos;
6. vedere din spate.
Proiecţiile se execută în legătură proiectivă.
 Metode de proiectare

În funcţie de poziţia obiectului şi a planului de proiecţie faţă de

observator se pot utiliza 2 metode de proiecţie:
1. metoda primului triedru, metoda europeană E – presupune obiectul
între observator şi planul de proiecţie
 Metode de proiectare

2. metoda celui de-al treilea triedru, metoda americană A – presupune că

planul de proiecţie se află între observator şi obiect.
 Vederea principală

Proiecţia principală (frontală) se alege presupunând mai multe

criterii:
• să redea pe cât de posibil poziţia de utilizare sau fabricare.
• să prezinte cât mai multe detalii de formă şi dimensiune;
• să aibă un număr cât mai mare de feţe paralele cu planele de
proiecţie pentru a fi reprezentate în mărime adevărată;
• să se micşoreze pe cât e posibil posibilitatea apariţiei muchiilor
acoperite.

Corect incorect Incorect

 Numărul de proiecţii

Numărul de proiecţii se limitează la minimul necesar pentru

reprezentarea clară a obiectului.
Proiecţia frontală este obligatorie!
Se recomandă reprezentarea în proiecţie frontală, de sus şi din
stânga .

Desenul poare conţine:

1proiecţie – frontală;
2proiecţii – frontală + orizontală sau de profil;
3proiecţii – frontală , orizontală , de profil;
4proiecţii – frontală, orizontală, de profil + din dreapta sau de jos;
etc….
 Numărul de proiecţii

1proiecţie – frontală 2proiecţii –

frontală + orizontală
 Numărul de proiecţii

3proiecţii – 4proiecţii –
frontală , orizontală , de profil; frontală, orizontală, de profil
+ din dreapta;
 Reguli la reprezentare a vederilor

Reprezentările pieselor simetrice şi celor de rotaţie sunt însoţite

de axe executate cu linie-punct subţire. Linia axei trebuie să depăşească
conturul piesei cu 2-3 mm. Intersecţia acestei linii cu alte linii poate fi
executată doar pe linia lungă - nu pe interval sau pe punct.
Pentru găurile cu diametrul mai mic de 10 mm linia-punct
subţire poate fi înlocuită cu linie subţire continuă.
 Simplificări şi convenţionalisme

Linia dintre două suprafeţe racordate poate fi omisă. Se admite

reprezentarea ei în caz de necesitate cu o linie subţire continuă care nu
intersectează conturul piesei.
Aflându-se pe o faţă invizibilă ea nu va fi reprezentată.
 Simplificări şi convenţionalisme

Liniile de intersecţie dintre suprafeţe se admite a fi simplificate,

reprezentându-le prin arce de cerc sau drepte.
 Simplificări şi convenţionalisme

Forma plană a unei suprafeţe (feţele prismelor, porţiuni teşite

ale cilindrilor et.) se indică prin trasarea diagonalelor cu linie subţire.
 Simplificări şi convenţionalisme

Piesele lungi si uniforme pot fi reprezentate cu ruptură. O parte

din piesă se înlătură, iar părţile rămase, delimitate prin linie subţire
văluroasă, se apropie.
Cota lungimii în acest caz nu ţine cont de ruptură şi indică
dimensiunea reală.
 Simplificări şi convenţionalisme

În proiecţiile în care înclinarea sau conicitatea nu sunt

evidenţiate, se trasează doar o linie ce corespunde dimensiunii sau
bazei conului care este mai mică.
 Simplificări şi convenţionalisme

Elementele repartizate
uniform (dinţii unei roţi dinţate,
steluţe, etc.) se reprezintă doar prin
2-3 elemente, celelalte fiind
reprezentate simplificat sau
convenţional, cu condiţia clarităţii
amplasării acestor elemente
 Comenzi AutoCAD

Pentru a asigura corespondenţa dintre vederi poate fi utilizată

comanda Xline ( XL ) care desenează drepte infinite, ce pot servi
drept linii de ordine.
Command: _xline Specify a point or [Hor/Ver/Ang/Bisect/Offset]:
Specify through point:
Point (P) – punctul prin care vor trece dreptele;
Hor (H) – indică opţiunea de trasare a dreptelor
orizontale;
Ver (V) –opţiunea de trasare a dreptelor
verticale;
Ang (A) – opţiunea de trasare a dreptelor
înclinate sub un unghi dat;
Bisect (B) – opţiunea de construire a bisectoarei
unui unghi existent;
Offset (O) – opţiunea de construire a unei drepte
paralele, situate la distanţa
specificată
 Secţiunea plană a piramidei

Secţiunea
plană a unei piramide
este un poligon,
vârfurile căruia se află
pe muchiile piramidei.
Atunci când
planul secant este
perpendicular planului
de proiecţie şi se
proiectează într-o
dreaptă, punctele de
intersecţie se găsesc în
legătură proiectivă pe
muchiile respective.
 Secţiunea plană a cilindrului

Secţiunea plană a cilindrului, în dependenţă de unghiul format

de planul secant cu axa cilindrului, poate fi un cerc, o elipsă, sau un
dreptunghi. Punctele de intersecţie se găsesc în legătură proiectivă pe
generatoarele respective ale cilindrului.
 Secţiunea plană a conului

Secţiunea plană a conului de rotaţie, în dependenţă de unghiul

format de planul secant cu axa lui, poate fi un cerc, o elipsă, o parabolă,
hiperbolă, sau un triunghi. Punctele de intersecţie se găsesc în legătură
proiectivă pe generatoarele conului, sau pe cercuri de pe suprafaţa lui.
 Intersecţia suprafeţelor

Linia de intersecţie a două suprafeţe proiectante poate fi la fel

determinată utilizând proprietatea de apartenenţă.