INFECŢIA.

PROCESUL
INFECŢIOS. REZISTENŢA
NESPECIFICĂ A
MACROORGANISMULUI
 INFECŢIE (lat. Inficere = a otrăvi, a deteriora)
- capacitatea agentului patogen de a se localiza şi multiplica în
organismul-gazdă prin colonizare tranzitorie sau pe termen
lung şi de a se transmite cu succes la o gazdă nouă sensibilă
- totalitatea proceselor biologice care se produc în ma/o în urma
penetrării mi/o patogene sau potenţial patogene

 PROCES INFECŢIOS – interacţiunea dintre mi/o şi ma/o în

diverse condiţii ale mediului ambiant. Manifestarea lui poate fi
inaparentă / asimptomatică (stare de portaj sănătos, eliminarea
rapidă a mi/o) sau simptomatică

 MALADIE/BOALĂ INFECŢIOASĂ – manifestarea supremă a

procesului infecţios. Se caracterizează prin diferite simptome,
determinate de efectele metaboliţilor microbieni (toxine,
enzime, etc) sau de reacţia imună a gazdei la prezenţa
bacteriei.
Factorii procesului infectios

Agentul cauzal Factorii mediului

Gazda
 Particularităţile bolii infecţioase

1. Este provocata de agenţi patogeni

2. Contagiozitate (capacitatea de a se transmite de la
o sursă la o persoană receptivă)
3. Specificitate (un agent provoacă o infecţie, ex.:
Clostridium tetani este agentul tetanosului, etc.)
4. Evoluţie clinică stadială
5. Imunitate la reinfecţie (durată variabilă)

Apariţia maladiei depinde de multipli factori, în special

de capacitatea agentului cauzal de a provoca
maladia şi de gradul de rezistenţă a gazdei la
această invazie, dar şi de influenţa factorilor externi
 ROLUL MICROORGANISMULUI ÎN PROCESUL INFECŢIOS.
PATOGENITATEA ŞI VIRULENŢA

Relaţiile dintre mi/o şi ma/o gazdă:

1. Comensalism (microflora normală)
2. Parazitism (prezenţa mi/o este dăunătoare pentru ma/o)
Orice mi/o “parazit” capabil să provoace o infecţie (în condiţii
adecvate) este considerat p a t o g e n.
Există 2 tipuri de mi/o patogene:
1. Obligat (cert) patogene, care infectează persoane
imunocompetente cu doze mici
2. Potenţial patogene (oportuniste), care pot cauza
infecţie numai cu doze mari sau la persoane imunocompromise
(deseori fac parte din flora normală a organismului)

Mi/o patogene pot fi găzduite uneori fără a provoca maladia, astfel

de persoane sunt numite purtători sănătoşi de germeni
Microorganismele patogene se caracterizează
prin:
 Patogenitate – capacitatea potenţială a
bacteriilor de a declanşa infecţia. Este un
caracter de specie determinat genetic
(cromosom, plasmide, bacteriofagi).
În cadrul unei specii patogene pot exista tulpini
cu manifestare variată a patogenităţii – de la
absenţa totală până la foarte înaltă.
 Virulenţă – gradul de patogenitate al unei
tulpini (măsură cantitativă a patogenităţii).
Se apreciază prin infectarea animalelor de
laborator cu cantităţi diferite de mi/o.
 Unităţile de virulenţă:
- DLM (dosis letalis minima)– numărul de bacterii
necesar pentru a ucide 80% din animalele
infectate
- DL50 – 50% letalitate
- DCL (dosis certae letalis)– 100% letalitate
- DI50/DI (dosis infectiosis)– provoacă boala la
50%/80% animale
Modificarea virulenţei:
- Amplificarea prin transfer de gene şi recombinare
genetică, condiţii optime pentru creştere
- Reducerea (atenuarea) prin menţinerea bacteriilor
în condiţii nefavorabile (t, factori chimici, etc),
mutaţii
Patogenitatea implică existenţa unor
proprietăţi esenţiale:
1. Capacitatea de a pătrunde şi a se
localiza în organismul-gazdă
2. Multiplicarea în ţesuturile acestuia şi/sau
invadarea lor
3. Capacitatea de a rezista mecanismelor
de apărare ale gazdei sau de a
impiedica declanşarea lor (persistenţa)
4. Producerea de leziuni
Aceste capacităţi sunt asigurate de factorii
de patogenitate.
 FACTORII DE PATOGENITATE AI BACTERIILOR
I. Factori structurali (somatici)
1. Adezine - fimbriile, glicocalixul, proteine de
adeziune ale peretelui celular. Asigură aderarea
bacteriilor la receptorii de pe suprafaţa celulelor-ţintă
sau la proteine matriciale extracelulare (colagen,
fibronectină, laminină, elastină, etc)
2. Sisteme de secreţie (tipuri I-VI)
3. Capsula – antifagocitar, anti-complement
4. Antigenul O - antifagocitar
5. Peptidoglicanul (agresie tisulară- efect artritogen,
pirogenitate, stimularea producerii de citokine - şoc)
6. Acizii teichoici/lipoteichoici (adeziune, toxicitate)
7. Proteina A la stafilococi (acţiune antifagocitară
prin fixarea Fc a IgG)
8. Proteina M la streptococi (adeziune, a/fagocitar)
II. Enzime de patogenitate (responsabile de
persistenţa mi/o, diseminare şi producerea leziunilor)
- Plasmocoagulaza (formarea trombilor septici - efect
antifagocitar, propagare în organism)
- Fibrinolizina (eliberarea bacteriilor din trombi)
- Hialuronidaza (diseminare, leziuni tisulare)
- Colagenaza (diseminare, leziuni tisulare)
- Neuraminidaza (lichefierea mucusului)
- Proteaze (ex.: distrugerea Ig A secretorii)
- ADNaze
- Dezaminaze
- Decarboxilaze
- Fosfataze, etc
III. Toxine bacteriene (responsabile de
leziuni)

- Exotoxine (proteice, secretate în mediul

extracelular)
- Endotoxina (LPZ, legată de celula bacteriană
gramnegativă, efectul se manifestă în urma
lizei celulei)
Caracteristica exotoxinelor:
- Proteine produse de bacterii G+/G-

- Pot fi secretate în mediul extracelular sau

injectate direct în celula-ţintă prin sisteme de
secreţie
- Termolabile (excepţie – enterotoxina
stafilococică şi toxina termostabilă (TS) a E. coli)
- Hidrosolubile şi acţionează la distanţă

- Efectul se instalează după o perioadă de latenţă

- Manifestă tropism (specificitate de acţiune,

selectivitate)
- Toxicitate înaltă (DLM de ordinul ng/kg)
1 mg de toxină botulinică de tip A conţine 1 200 000
DLM pentru 1 kg/corp cobai (poate să omoare
1 200 tone de cobai sau 2 mln de şoareci)
100-200 g de toxină botulinică sau tetanică ar putea
omorî întreaga populaţie a globului
DL50 pentru om a toxinei botulinice = 1.3-2.1 ng/kg i/v
sau i/m, 10-13 ng/kg inhalată
2.5 ng/kg de toxină tetanică este fatală pentru om
- Exotoxinele sunt imunogene (induc sinteza
anticorpilor - antitoxine)
- Antitoxinele neutralizează activitatea exotoxinei
(faza de fixare pe receptorii celulari)
- Exotoxinele tratate cu formol 0,4% şi menţinute la
39-40°C timp de 3-4 săptămâni se transformă în
anatoxine. Ele sunt lipsite de toxicitate, dar
păstrează imunogenitatea (utilizate în calitate de
vaccin).
Suportul genetic al exotoxinelor: cromozom
(toxina dizenterică, botulinică), plasmide
(toxina antraxului, toxinele produse de
E.coli), profagi (toxina difterică, holerică).

Tipurile de exotoxine:
I. Toxine citolitice
Dereglează membranele celulare prin acţiune
enzimatică (fosfolipaza /lecitinaza,
sfingomielinaza) sau prin formarea porilor
(streptolizina O, α-toxina/hemolizina
S.aureus, leucocidina).
Responsabile de liză hematiilor, leucocitelor,
trombocitelor, leziuni tisulare si necroză
II. Toxine citotoxice, de tip A-B
(acţionează în interiorul celulei). Ex.:
toxina difterică, botulinică, tetanică,
holerică, etc
Au structură bipartită: fracţia polipeptidică B
(cell binding) este responsabilă de
legarea de receptorii specifici din
membrana celulei-ţintă, fracţia
polipeptidică A (active) pătrunde în celulă
(prin endocitoză sau translocare) şi
determină activitatea toxică.
Fiecare citotoxină acţionează strict specific:
– toxina difterică – inhibă sinteza
proteinelor,
- toxina botulinică şi tetanică sunt
neurotoxine, inhibă eliberarea mediatorilor
sinaptici (neurotransmiţătorilor)
- toxina holerică şi pertusică – activează
adenilat-ciclaza membranară, etc
 Obţinerea exotoxinelor bacteriene

- Cultivarea tulpinii toxigene în mediu lichid

- Filtrarea culturii pentru separarea toxinei
- Purificarea toxinei
- Concentrarea toxinei
- Determinarea activităţii toxinei (se
măsoară in unităţi de floculare – Lf )
 Caracteristica endotoxinei bacteriene

- Reprezintă complexe LPZ din peretele celular G-

(cel mai toxic component este lipidul A).
- Este eliberată în urma lizei bacteriilor
- (sub influenţa sistemului imun al gazdei
- sau a unor AB).
- Termostabilă
- Ne-imunogenă (slab imunogenă)
- Nu poate fi transformată în anatoxină
- DLM de ordinul μg/kg
- Efectul se manifestă imediat
- Determină efecte generale, indiferent de
provenienţă
Mecanismul de acţiune al endotoxinei

LPZ induce secreţia unor substanţe biologic active

(citokine pro-inflamatoare: IL-1, IL-6, IL-8, IL-12,
TNF-α) de către macrofage şi alte celule (monocite,
celule dendritice, limfocite B).
Iniţial LPZ se leagă de o proteină serică (LPS-binding
protein), ulterior acest complex interacţionează cu
un receptor de pe membrana macrofagului, CD 14.
Există şi molecule solubile de CD 14, astfel
endotoxina poate să acţioneze asupra altor celule,
de ex.: celulele epiteliale.
Un alt receptor macrofagic poate interacţiona cu LPZ
– receptorul toll-like 4 (TLR4) (descoperit de Bruce Beutler,
imunolog american, 2011 premiul Nobel în medicină)
În doze mari citokinele pot provoca şocul endotoxinic
(septic), comun pentru toate bacteriile G-:
- Febră (eliberarea pirogenilor IL-1, TNF de către
celulele care au captat endotoxina)
- Leucopenie, urmată de leucocitoză
- Creşterea permeabilităţii vasculare
- Tulburări de coagulare (activarea factorului XII –
formarea fibrinei şi obstrucţia capilarelor sanguine
– coagulare intravenoasă diseminată)
- Hemoragii (consumarea factorilor de coagulare) în
diverse organe (rinichi, suprarenale, plămâni,
creier)
- Vasodilatare, urmată de colaps vascular
(sechestrarea periferică a sângelui, hipovolemie,
acidoză metabolică, scăderea bruscă a presiunii
sanguine)
În consecinţă au loc leziuni hemoragice
şi necroză în diverse organe (rinichi,
suprarenale, plămâni, creier...).
Pronosticul este foarte sever.
IV. Moduline şi invazine
- Injectate la suprafaţa sau direct în interiorul celulei-ţintă
- Induc penetrarea (internalizarea) şi propagarea intracelulară a
bacteriilor ( Yersinia, Shigella, Salmonella, Escherichia)
V. Factori ce asigură persistenţa mi/o:
- Variaţii antigenice (sinteza succesivă a unui
număr mare de diferite variante ale
moleculelor sau structurilor de suprafaţă,
pentru a se proteja de răspunsul imun al
gazdei)
- Mimicria antigenică
P A T O G E N E Z A BOLII INFECŢIOASE
Pătrunderea şi răspândirea mi/o în ma/o
 Sursa de infecţie: omul bolnav,
reconvalescent, purtător sănătos (infecţii
antroponoze) sau animalele (infecţii
zooantroponoze)
 Mecanismele de transmitere

1. Prin contact (direct, indirect)

2. Fecal-oral (alimentar, hidric, etc)
3. Aerogen (aer-praf, aer-picături)
4. Transmisiv (prin intermediul vectorilor)
5. Vertical (transplacentar)
 Microbii penetrează prin tegument, mucoase sau
direct în sânge (porţi de intrare). Un microb poate
avea una sau mai multe porţi de intrare.
 Doza infecţioasă – ex.: dizenterie – 102 mi/o, febră
tifoidă – 105 , holeră – 109 .
 La poarta de intrare bacteria aderă la celule
(adeziunea) şi se multiplică local (colonizarea),
formând focarul primar de infecţie.
 Infecţia poate rămâne localizată sau poate să se
răspândească (invazia) pe cale limfatică, sanguină,
pe calea nervilor sau prin continuitate (din aproape
în aproape).
 În ţesutul afectat mi/o se multiplică şi provoacă
leziuni direct prin intermediul enzimelor sau
toxinelor sau indirect, via mecanisme imune.
 Mi/o se elimină cu diferite secreții sau excreții ale
ma/o, prin care are loc contaminarea altor gazde
sau obiecte
 Dinamica evoluţiei bolii infecţioase
I. Perioada de incubaţie (de la penetrarea mi/o până
la apariţia primelor simptome). Durata variabilă
(ore – ani). Microbul se adaptează, se multiplică,
produce toxine, enzime, etc.
II. Perioada de invazie (prodromală, de debut). Apar
primele semne clinice, nespecifice (febră, frison,
inapetenţă, astenie, etc). Durata – 2-3 zile.
III. Perioada de stare (a manifestărilor clinice
specifice). Durata variabilă.
IV. Perioada terminală (convalescenţă şi vindecare,
sau cronicizare, sau stare de portaj, sau deces)
 Criteriile de apreciere a rolului etiologic al
agentului cauzal în survenirea infecţiilor
specifice (postulatele lui Koch)
1. Bacteria trebuie să fie prezentă la toate
persoanele bolnave
2. Bacteria trebuie să fie izolată de la bolnav şi
menţinută în cultură pură
3. Cultura pură inoculată la un voluntar sau la un
animal experimental trebuie să reproducă
simptomele bolii
4. Aceeaşi bacterie trebuie să fie reizolată de la
voluntarul sau animalul infectat
Actualmente se insistă pe genomul bacterian
(prezenţa genelor de patogenitate)
 Rolul mediului ambiant şi social în
infecţie (condiţiile economice,
condiţiile de viaţă, catastrofe ecologice
sau naturale, progresul în igiena
publică, etc).

 Maladii sociale: tuberculoza,

pediculoza (tifosul exantematic),
sifilisul, legioneloza, etc.
 Rolul macroorganismului în procesul infecţios.
Rezistenţa nespecifică a ma/o.

 Pentru menţinerea coerenţei celulelor şi ţesuturilor şi

păstrarea integrităţii sale ma/o pune în joc 2 categorii
de procese apărute succesiv în cursul evoluţiei:
- Imunitatea (rezistenţa) naturală, înnăscută,
nespecifică – dezvoltată filogenetic, asigurată de
factori constituţionali. Răspuns maxim imediat,
nespecific, antigen-independent. Asigură protecţie
contra microorganismelor în general.
- Imunitatea achiziţionată, dobandita, specifică – s-a
dezvoltat ontogenetic, antigen-dependentă şi
antigen-specifică (contra unui mi/o particular),
răspuns maxim peste câteva zile de la agresie, se
caracterizează prin memorie imunologică.
 Mecanismele înnăscute de protecție
sunt activate prin contact direct cu
structuri repetitive de pe suprafața
microbilor sau a genomului, numite
PAMPs (pathogen-associated
molecular patterns) – structuri
moleculare asociate cu patogenul
 In contrast, răspunsurile antigen-
specifice sunt activate de structuri
microbiene mici, numite epitopi.
 Imunitatea naturală (rezistenţa nespecifică)
Imunitatea naturală este asigurată de factori tisulari (de
barieră), factori umorali și celulari.
Factori tisulari (de barieră)
- Tegumentul (barieră mecanică - integritatea,
descuamarea stratului cornos; barieră biologică - flora
normală, chimică – secrețiile glandelor sebacee şi
sudoripare, pH acid al tegumentului)
- Mucoasele (barieră mecanică - integritatea, mişcarea
cililor, mucusul, scurgerea secrețiilor; chimică -
secreţiile digestive, acidul gastric, pH acid al urinei;
biologică -flora normală; barieră enzimatică – enzimele
din secreţiile mucoaselor, ex.: lizozimul, lactoferina,
defensinele din tractul gastrointestinal şi respirator)
 Dacă barierele au fost depăşite, atunci
organismul dispune de alţi factori de
rezistenţă nespecifică: factori celulari şi
umorali.

Factorii celulari ai imunităţii naturale:

- Fagocitele (leucocite, macrofage)

- Celulele dendritice
- Celulele NK (killeri naturali)
- Celulele NKT (killeri naturali tisulari)
 Pentru a fi activate celulele trebuie să
recunoască bacteriile prin interacțiuni
directe cu structuri superficiale repetitive
microbiene sau cu ADN sau ARN microbian
– PAMPs.
 Astfel de structuri se găsesc în LPZ
bacteriilor gramnegative, acizii teichoici,
flagelină, glicanii din fungi, ARN-dublu
catenar, ș.a.
Pe suprafața celulelor există receptori pentru
PAMPs – receptori de manoză, receptorul
CD 14 pentru LPZ, receptori Toll-like (TLR1-
10). TLR pot recunoaşte diferite molecule
bacteriene: LPZ, peptidoglicanul,
lipoproteine, acizi lipoteichoici, flagelina, etc.
 Există și molecule solubile care pot
recunoaşte diverse componente bacteriene:
- lectinele care se pot lega de manoza din
peretele celular bacterian;
- proteine plasmatice ce leagă LPZ bacterian
 Prin intermediul lor se realizează
interacțiunea cu receptorii de pe fagocite și
alte celule.

 Activarea celulelor duce la producerea

citokinelor specifice (IL-1, IL-6, FNT-α,
interferoni α și β, chemokine) – rol în
stimularea inflamației, activarea limfocitelor
T, B, rol în răspunsul imun specific.
Celulele fagocitare. Fagocitoza

- Reacţia inflamatoare împiedică

multiplicarea şi răspândirea
microbilor şi asigură distrugerea
lor.
- Fagocitoza (component al reacţiei
inflamatoare) asigură captarea şi
distrugerea substanţelor străine,
inclusiv a mi/o, celulelor infectate,
celulelor tumorale.
 Celulele fagocitare (fagocitele)
Leucocitele neutrofile
PMN
 Posedă receptori pentru lectine
bacteriene, receptori pentru
opsonine (fragmentul Fc al IgG,
fracția C3b a complementului )–
promovarea fagocitozei
 Nu se divid
 Viață scurtă (3 zile în sânge)
 Formează puroi în locul infecției
 Nu necesită activare
Macrofagele (monocite, macrofage
tisulare – cel. Kupffer, osteoclaste,
neuroglia, histiocite, etc)
 Posedă receptori pentru lectine
bacteriene, receptori pentru
opsonine (fragmentul Fc al IgG,
fracția C3b a complementului )–
promovarea fagocitozei
 Posedă receptori pentru PUMPs –
pentru inițierea activării celulelor
 Posedă receptori pentru citokine –
pentru promovarea activării
macrofagelor
 Au durată lungă de viață
 Necesită a fi activate pentru a
distruge mi/org fagocitate
 Se pot divide
 Rămân la locul infecției
 FAZELE FAGOCITOZEI

I. Chemotaxisul (atractanţi – fracțiile C3a și

C5a, provenite din activarea
complementului, peptide bacteriene cu un
rest de formil-metionil, chemokine, etc)
II. Adeziunea mi/o la fagocit este mediată de
către receptorii pentru glucide bacteriene
(lectine), receptorul de manoză, receptori
pentru opsonine (C3b, fibronectină, Fc al
IgG)
 Inhibitori – capsula, antigenul O,
proteine superficiale (proteina M,
proteina A, plasmo-coagulaza), etc.
Bacteriile patogene care nu pot fi
fagocitate se numesc extracelulare
Stimulatori – cationi de Ca2+, proteina C -
reactivă, opsonine (grec. opsein –a aduce
de mâncare) - fracţii de complement (C3b),
fibronectina, unii anticorpi (IgG). Datorită
receptorilor opsoninele acoperă suprafaţa
bacteriilor (opsonizare). Fagocitele la rândul
lor posedă receptori pentru opsonine şi astfel
facilitează adeziunea şi ingestia mi/o.

III. Ingestia (înglobarea) şi formarea fagosomei.

IV. Distrugerea (digestia) intracitoplasmatică
Fagosoma fuzionează cu lizosoma, în interiorul
fagolizosomei formate mi/o va fi omorât sub
acţiunea enzimelor, anionilor superoxizi, H2O2, pH
acid, apoi digerat de enzimele hidrolitice.
Produsele degradate pot fi eliminate din celulă
(PMN, macrofage) sau după o selecţie şi
pregătire prealabilă (processing) unele peptide
vor fi expuse pe membrana macrofagelor în
asociaţie cu molecule ale CMH (Complexul Major
de Histocompatibilitate). Ele vor contribui la
stimularea imunităţii dobândite prin interacţiunea
cu receptorul pentru Ag de pe limfocitele T.
Aceasta este fagocitoza completă.
Fagocitoza incompletă – agentul persistă şi
se multiplică în fagocit (micobacterii, gonococi).
Cauze: inhibiţia formării fagolizosomei, eliminarea
bacteriei din fagosomă înainte de fuziunea cu
lizosoma, rezistenţă la enzimele lizosomale, etc.
Aceştia sunt patogeni facultativ intracelulari.
 Aprecierea stării funcţionale a fagocitelor
1. Procentul fagocitelor active (N - 30-60%) – ponderea
fagocitelor care au înglobat cel puţin un mi/o
2. Numărul fagocitar (N 4 - 24) – nr de mi/o înglobate în
mediu de un fagocit

Alte celule cu activitate nespecifică: celulele dendritice,

celulele NK și NKT.

Factori umorali de rezistenţă nespecifică

Proteine de fază acută – organismul supus unei agresiuni
reacţionează prin sinteza şi secreţia crescută a unor
proteine plasmatice: inhibitori de proteaze, proteine ale
sistemului complement şi ale coagulării, proteina C
reactivă, protrombina, fibrinogenul, etc. Acestea măresc
rezistenţa gazdei, limitează leziunile tisulare şi
favorizează vindecarea
1. Complementul (C) – reprezintă un sistem
complex de proteine termolabile solubile şi
membranare. Se întâlnesc în plasma sangvină,
limfă şi exsudate. Nu se detectează în salivă,
lacrimi, urină, transsudate.
Există peste 30 de fracţii ale C. Fractiile C1-C9 sunt
solubile, celelalte au rol de receptori
membranari.
Fracţiile C1-C9 circulă în ser sub formă inactivă,
care în procesul activării capătă proprietăţi
enzimatice.
Activitatea biologică a complementului:
- Opsonizarea bacteriilor
- Acţiune citolitică
- Activitate anafilactică – stimulează chimiotaxisul
şi activează neutrofilele, determină
degranularea mastocitelor şi bazofilelor
- Activarea limfocitelor B
 Activarea complementului
Sistemul complement include mai multe proteine (C1-
C9). Activarea lor necesita un clivaj proteolitic
consecutiv al acestor proteine cu generarea moleculelor
efectoare care participa la eliminarea microbilor prin
diferite mecanisme.
I. Sistemul complement poate fi activat de catre microbi in
absenta anticorpilor, în cadrul imunitatii/rezistenței
nespecifice, ereditare:
- Calea alternativă
- Calea lectinică
II. Sistemul complement poate fi activat de catre Ac fixati
pe microbi, în cadrul imunitatii specifice, dobandite:
- Calea clasică
Proteina plasmatica C3 joaca rolul central in toate cele 3
cai de activare a complementului. C3 este hidrolizata
spontan in permanenta, dar componentele generate
sunt instabile si de regula sunt rapid degradate.
 Activarea C pe cale clasică
Este declanşată ca urmare a fixării Ac (IgG1, IgG3, IgM)
pe diverse Ag, inclusiv microbiene.
Consecutivitatea activării C: Fracţia C1qrs se leagă de
fragmentele Fc adiacente ale Ig din complexele Ag-Ac
formate. Proteina C1 capătă ulterior activitate
esterazică (în prezenţa obligatorie a Ca++)
C1 determină legarea si clivarea proteinelor
C4 si C2. Complexul C4bC2b format se
fixează covalent pe Ac şi pe suprafaţa
bacteriei unde este fixat Ac. Acest complex
asigură funcţii de convertază ce acţionează
asupra proteinei C3
Urmează clivarea masivă a C3 în C3a
(anafilatoxină) şi C3b, care se fixează
covalent pe suprafaţa celulelor (opsonizare).
O parte din C3b se leaga de complexul
C4bC2b si complexul astfel format
C4bC2bC3b capata proprietate de C5-
convertaza, care clivează C5 în C5a şi C5b
C5b se leagă de membrana celulei-ţintă.
Urmează fixarea consecutivă a fractiilor
C,6,7,8 şi 9. Proteina C9 se polimerizează
formând pori în membrana celulară,
provocând liza osmotica a celulei.
Componentele C5-C9 formează “complexul
de atac membranar”.
Calea alternativă de activare a C
Activatori: endotoxina, polizaharide bacteriene, celule
infectate cu virus, levuri, paraziţi, venin de cobră,
agregate de IgA sau IgE.

Este declanşată atunci când fracţia C3b se fixeaza

covalent pe suprafaţa microbilor. Acest proces nu
poate fi controlat, deoarece proteine regulatoare
lipsesc pe microbi (dar sunt prezente pe celulele
gazdei).
C3b este un substrat pentru fixarea altei proteine,
factorul B. Complexul format C3bBb manifesta
activitate de C3 convertaza, cu producerea masiva a
proteinei C3b, care acopera suprafata bacteriei. Se
formeaza complexul C3bBbC3b, cu efect de C5
convertaza. Properdina, o proteina serica, este
necesara pentru stabilizarea complexului C3bBb.

Fazele ulterioare coincid cu cele ale activarii pe cale

clasica.
 Calea lectinică de activare a C este iniţiată în absenţa Ac
prin legarea unei lectine (proteina serică MBL) de
reziduurile terminale de manoza ale glicoproteinelor de pe
suprafaţa multor mi/o (absente la ma/o). Lectina este
echivalentă fracţiei C1q. Etapele ulterioare sunt identice
celor din calea clasică.
2. Properdina – proteine serice care participă la
activarea complementului pe cale alternativă.
3. β-lizinele – proteine serice termostabile (63
grade) cu activitate antimicrobiană asupra
bacteriilor G+ în special
4. X – lizina, proteină serică termostabilă (70-100
grade), produce liza bacteriilor G -
5. Lizozimul – prezent în lacrimi, salivă, ser
sanguin, favorizează liza bacteriilor
6. Anticorpii normali
7. Interferonii (glicoproteine cu acţiune antivirală,
antiproliferativă şi imunomodulatoare)
 Rolul imunităţii naturale în stimularea
răspunsurilor imune specifice,
dobândite
- În cursul proceselor imune înnăscute are
loc generarea unor molecule (citokine,
chemokine, interferoni, fracții ale
complementului) care asigură funcţia de
semnal secundar , de costimulare, pentru
activarea, în rând cu antigenele (primul
semnal activator), a limfocitelor T şi B.
- Prelucrarea și prezentarea antigenelor
asociate cu molecule CMH limfocitelor T.