1.

CELULA PROCARIOTA

Celula procariotă este caracteristică bacteriilor si algelor-verzi (cianobacteriile). Celula procariotă are
dimensiuni microscopice si prezintă câteva caracteristici proprii.
- materialul genetic (ADN) nu este delimitat printr-o membrană, fiind localizat direct in citoplasmă;
- ADN-ul nu este asociat cu proteine de tipul histonelor
- peretele celular conține aproape întotdeauna mureină (un peptidoglican=polizaharid)
- se multiplică, de obicei prin sciziparitate (împărțire în două)
Descrierea constituenților structurali ai celulei bacteriene a fost posibilă datorită perfecționării tehnicilor de
studiu în special cele de citochimie și microscopie electronică.
Elementele structurale ale celulei bacteriene pot fi clasificate în doua categorii:
1. elemente structurale constante întâlnite la toate bacteriile: perete celular, mambrană plasmatică,
citoplasmă, material nuclear, organite citoplasmatice și incluziuni citoplasmaticeș
2. elemente structurale inconstante întâlnite numai la unele specii bacteriene: capsula, glicocalixul, sporul
bacterian, flagelii, pilii și cromatoforii.

Peretele celular – este situat în afara membranei plasmatice

Este alcătuit dintr-o rețea de molecule de mureina (peptidoglican), care poate fi înconjurată de o membrană
lipoproteică, puternic incarcată negativ. Aceasta membrană are rolul de a emite flageli. Mureina intervine în
procesele de imunitate si patogenitate.
Există și procariote lipsite de peretele celular (micoplasmele). Peretele celular este bine definit structural și cu
o consistența rigidă; crește prin extindere moleculară.
Examinat la microscopul electronic, peretele celular are aspectul unui sac gol cu o constitutuție asemănătoare
unei plase. Grosimea lui variază între 15-35nm. Este în general mai subțire la toate celulele tinere care cresc
rapid.
La celulele tinere cu citoplasmă abundentă, compactă și omogenă, peretele celular aderă intim de conținutul
celular subadiacent. La celulele bătrane, in curs de liza (plasmoliza), peretele celular devine evident, fiind
îndepărtat de citoplasmă.
Semnificația biologică:
- conservă integritatea celulei fața de creșterea presiunii osmotice interne, asigurând protecție față de șocul
osmotic. Presiunea osmotică internă este în jur de 5-6 atm (ex: E. coli) dar poate fi si de 20-30 atm (ex:
Staphilococ). Fără suportul rigid al peretelui celular, membrana plasmatica nu ar putea rezista acestei presiuni.
- peretele celular reprezintă sistemul de susținere mecanică al întregii arhitecturi celulare. Datorită rigiditatii
sale, determină forma caracteristică a celulelor.
- participă la procesele de creștere și diviziune celulară, urmând membrana plasmatică în formarea septurilor
transversale care vor separa celula mamă în 2 celule-fiice.
- participă indirect la deplasarea bacteriilor ciliate, constituind suportul rigid pe care se sprijină flagelii în
contracțiile lor; este suport de fixare pentru cili si flageli.

Plasmalema sau membrana plasmatică acoperă citoplasma celulei separând-o de suprafața internă
a peretelui celular de care este de obicei strâns lipită. Este alcătuită din fosfolipide și proteine, după modelul
“mozaicului fluid” (asemănător celui de la eucariote) . Are grosime fixă 7,5-10 nm, nu prezinta pori, nu
permite endosimbioza, este impenetrabilă, își mărește suprafața prin pliere și invaginare de unde se
diferențiază mezozomii.
Semnificația biologică:
- este o componentă permanentă a celulelor cu rol de delimitare a spațiului intracelular; ea reprezintă o barieră
osmotică a celulei;
- este semipermeabilă, asigurând o rapidă echilibrare a ionilor de Na între interiorul și exteriorul celulei, o
concentrare intracelulară a ionilor de K si Mg precum si a unor metaboliti chiar dacă concentrația lor
extracelulară este mai mică.
1
- transportul prin membrană a substanțelor nutritive sau a celor rezultate din metabolism e realizat în mod
activ de sistemul permeazelor.
- membrana plasmatică este sediul a numeroase enzime respiratorii, reprezentând o importantă structură cu rol
energetic.
- coordonează creșterea și diviziunea celulelor inițiind replicarea cromozomului bacterian și asigurând
separarea cromozomilor-fii prin formarea septului transversal de diviziune (prin unirea a doi mezozomi)
Membrana plasmatică la bacterii se deosebește de cea a celulelor eucariote pentru că prezintă numeroase
invaginari de diferite forme: viziculare, lamelare, tubulare care pătrund în citoplasma. Aceste invaginari se
numesc mezozomi (la bacteriile G+ și împreună cu membrana plasmatică formează sistemul membranar unic
sau unit-membrana.

Mezozomii sunt invaginari ale membranei si pot fi de 3 tipuri interconvertibili:

- mezozomi lamelari rezultați prin plierea membranei plasmatice
- mezozomi tubulari de forma unor tubușoare lungi
- mezozomi veziculari sau saculiformi sub forma unor vezicule aproximativ sferice.
Mezozomii sunt implicați în metabolism și procesele de multiplicare celulară. Ei stimulează formarea septului
transversal în timpul diviziunii și fixarea/ancorarea ADN-ului bacterian de membrana plasmatică și apoi
separarea acestuia în două entități ce vor forma materialul nuclear al celulelor-fiice.
Pot avea si alte funcții (respirație), pe ele localizându-se enzime ce intervin în sinteza de ATP. De
asemenea pot fi implicați și în secreția unor enzime celulare/al penicilinazei.

Citoplasma este un sistem coloidal complex (3000-6000 macromolecule) care se comportă ca un gel.
Cuprinde: proteine, lipide, glucide, apă, săruri minerale și substanțe de altă natură.
În general e lipsită de curenți citoplasmatici, deci elementele componente au pozitii fixe. Nu are o origine
definită similară celei celulei eucariote ce conține organite diferențiate și delimitate de membrană.
Aspectul ei e variabil funție de vârsta celulei si de condițiile de mediu:
- la celulele tinere și în condiții normale de dezvoltare, citoplasma aderă de peretele celular și se prezintă ca o
masă densă, omogenă și intens colorabilă;
- la celulele bătrâne, citoplasma își pierde treptat afinitatea tictoriala, se îndepărtează de peretele celular și
capată o structură granulară cu multe vacuole.
În interiorul citoplasmei se gasește material nuclear (citoplasma menține structura și localizarea nucleoidului),
incluziuni, vacuole si alti constituenti.
O caracteristică a citoplasmei bacteriilor este prezența unei mari cantități de ARN care-i conferă caracterul
de bazofilie și care e mai intens la celulele tinere.

Nucleoidul (procarion, genofor)

Spre deosebire de celulele eucariote ce au un nucleu cu structură bine definită, mărginit de membrană și
conținând un număr finit de cromozomi capabili de diviziune meiotică, materialul nuclear bacterian are forma
primitivă de organizare:
- e lipsit de membrană nucleară;
- este situat in partea centrală a celulei;
- nu suferă modificari de tip mitotic în cursul ciclului de dezvoltare.
Datorită caracteristicilor sale particulare, această structură a fost desemnată cu numeroși termeni: nucleosid,
nucleosom, material nuclear, nucleoplasmă, cromozom bacterian.
Din punct de vedere chimic, materialul nuclear conține: 60% ADN, 30% ARN si 10% proteine (NU
histone). ARN-ul si proteinele contribuie la conservarea unitații structurale a nucleoplasmei in lipsa unei
membrane proprii.
Evidențierea materialului nuclear la microscopul fotonic se face numai prin colorare selectivă după
îndepărtarea ARN-ului citoplasmatic ce se poate realiza prin hidroliză acidă sau enzimatică (se folosesc
ribonucleaze). Cu aceste tehnici, materialul nuclear apare sub diferite forme: granule sferice sau ovalare,
haltere, bastonașe izolate sau in “V”, filamente, etc.

2
 Pe micrografiile electronice se constată localizarea materialului nuclear în partea centrală a celulei. El se
prezintă ca o zonă clară cu o densitate medie mai mică decât a citoplasmei inconjurătoare. La celelalte celule
(eucariote), materialul nuclear e întotdeauna mai dens decat citoplasma.
Pe secțiuni ultrafine s-a observat ca regiunea nucleară e plină cu filamente foarte fine aranjate in șiruri
ondulate, paralele, care seamănă cu o jurubița de ață câteodată răsucită. Aceste filamente sunt formate din
ADN si corespund cromozomului bacterian.
Prin metode speciale, cromozomul bacterian a putut fi extras si e alcătuit dintr-o singură moleculă gigant
de ADN de formă circulară cu capetele unite și cu o lungime de 1400µm și cu diametrul de 2,5nm.
Cromozomul bacterian este puternic răsucit și spiralat, superrăsucirea moleculei de ADN se poate face în
sens orar – superrăsucire pozitivă și în sens anti-orar – superrăsucire negativă.
Superrăsucirea pozitivă constă în două rânduri de bucle. Buclele mari pot fi in număr de 40→100, fiecare
buclă se pliază apoi a doua oară, fiecare răsucire secundară, fiind formată din 400-500 perechi de nucleotide.
Aceasta duce la concentrarea moleculei de ADN la dimensiuni subcelulare. Astfel, o moleculă de ADN cu un
diametru de 300 micrometri poate ajunge să atingă o lungime de 3-5 micometri și un diametru de 1,5-2
micrometri.
Superrăsucirea negativă apare în regiunea furcii de replicare și determină desrăsucirea celor două catene
care se dispun astfel paralel pe o mica distanță. Procesul este important în inițierea sintezei proteice.
Dimensiunile nucleoidului bacterian oscilează între 5-16% din volumul celulei. El este mai mic in faza de
repaus, când celulele au un singur cromozom, deci sunt uninucleate.
În faza de creștere activă, în culturi tinere, pe medii optime, ele apar multinucleate, având 2-4 cromozomi
identici genetic, din care cauza, indiferent de aspectul morfologic al materialului nuclear, din punct de vedere
genetic, bacteriile sunt organisme haploide.
Existența a doi sau mai mulți cromozomi intr-o celulă bacteriană e explicată prin faptul că replicarea
cromozomului precede diviziunea celulară – deci e rezultatul unei lipse de sincronizare dintre ritmul de
creștere și diviziunea celulară.
Pe cromozomul circular bacterian se dispun cateva mii de gene, care formează o singură grupă de linkage.
Punctul de pornire al cromozomului bacterian este pe membrana celulară și se numește mezozom.
Semnificația biologică este dată de prezența ADN-ului = purtător al informației genetice. El asigură
transmiterea caracterelor geno- si fenotipice la celulele rezultate în urma diviziunii, favorizând perpetuarea
speciei pe termen indefinit – până la apariția mutațiilor.

Ribozomii (granulele lui Palade) sunt particule nucleoproteice citoplasmatice de formă aproximativ
sferică, alcatuiți din ARN (75%) si proteine (25%). Se pot caracteriza după constanta lor de sedimentare la
ultracetrifugă și prin capacitatea lor de a participa in vitro la sinteza proteinelor. În general constanta de
sedimentare este de 70S. La procariote în faza de creștere activă se găsesc în citoplasmă 1500-100 mii (în
medie 20-30 mii/celula)
Ribozomii sunt componenții esențiali ai sinstemului de traducere a informației genetice reprezentând
adevărate fabrici de proteine. Au rol in sinteza proteinelor realizată pe baza informației din ADN copiată de
către ARNm.

3
 Aparatul fotosintetic este prezent la unele bacterii, care pot realiza fotosinteză oxigenică sau
anoxigenică. Acest aparat este reprezentat de către cromatofori = vezicule relativ sferice, lamele de forme și
mărimi diferite sau tilacoide = saci membranoși (cianobacterii)
Cromatoforii sunt organite citoplasmatice întâlnite la bacteriile fotosintetizante purpurii. Ei conțin totalitatea
bacterioclorofilelor, ficocianine, ficoeritrine, pigmenți carotenoizi, proteine, citocromi, fosfolipide și o
cantitate de Fe neheminic. Cercetările electrono-microscopice au evidentiat forma vaziculară sau lamelară a
cromatoforilor care sunt ăn contact direct cu membrana plasmatică din care derivă, făcând parte din unit-
membrana. Numărul cromatoforilor este în raport invers proporțional cu intensitatea luminii și direct
proporțional cu cantitatea de bacterioclorofilă.
La bacteriile fotosintetizante verzi aparatul fotosintetic este total diferit: celulele conțin un număr mare de
vezicule de cholobium, alungite, dispuse în citoplasma periferică aproape de membrana plasmatică dar fără a
fi in contact cu ea. Fiecare veziculă prezintă o membrană proprie și fină unistratificată și care nu face parte din
unit-membrana.
Întreaga cantitate de bacterioclorofilă este localizată în aceste vezicule. Astfel aceste bacterii fotosintetizatoare
verzi sunt singurele organisme fototrofe la care aparatul fotosintetic nu este legat de unit-membrana.

Incluziunile sunt formațiuni strcturale ce cuprind o serie de substanțe inerte depuse în citoplasma
celulei și cu rol de substanșe de rezervă. După structura lor evidențiată la microscopul electronic incluziunile
citoplasmatice sunt de 2 categorii:
A. incluziuni înconjurate de membrane în care se includ:
a) incluziuni de poli-β-hidroxibutirat
b) incluziuni de sulf
c) carboxizomi
B. incluziuni înconjurate de membrană, în care sunt incluse:
d) incluziuni de polimeri anorganici
e) incluziuni polizaharidice
f) rhapidozomi
g) magnetozomi
A. a) Incluziuni de poli β-hidroxibutirat se prezintă în celulele vii sub forma unor granulații rotunde foarte
refrigerente și reprezintă un material de rezervă tipic pentru procariote
b) Incluziuni cu sulf (granule cu sulf) apar sub forma unor corpusculi strălucitori la 2 grupe ecologice de
bacterii: bacterii sulfuroase purpurii (ex: G.Chromatium) și bacterii sulfuroase filamentoase nepigmentate (ex:
G. Beggiatoa, Thiothrix) Se găsesc în cantități mari la bacteriile care cresc în medii bogate în sulf, respectiv
H2S și reprezintă un depozit pentru că ele dispar prin oxidarea sulfului dacă aceste bacterii sunt transferate pe
un mediu sărac în H2S.
c) Carboxizomii sunt incluziuni cu un profil poliedric în număr variabilde 1-200 și sunt prezenți la
bacteriile care fixează CO2 pe calea pentozofosfaților. Sunt localizate în vecinătatea nucleoplasmei și
reprezintă locul de depozitare a enzimelor cu activitate în fixarea CO2 (ex: ribulozo-1,5-difosfat carboxilaza)
B. d) Incluziunile de polimeri anorganici (incluziuni de volutină) apar sub forma unor granule sferice, fără
structură internă și situate în regiunea nucleoplasmalemei. Granulele de volutină reprezintă o rezervă de fosfor
si de energie intracelulară pentru celula bacteriană.
Datorită conținutului mare de polifosfați anorganici produc efecte metacromatice (schimbă culoarea
colorantului). Ele se colorează cu albastru de metilen in roșu-violet, motiv pentru care au fost denumite
granulații metacromatice.
e) Incluziunile de polizaharide pot fi incluziuni de glicogen și incluziuni de amidon și se întâlnesc ca
substanțe de rezervă la bacteriile aerobe sporulate (ex: G. Bacillus). La microscopul fotonic, aceste incluziuni
pot fi observate după o prealabilă colorare cu I 2 în KI (soluție Lugol) și care se colorează cele de glicogen în
brun-roșcat iar cele de amidon în albastru în contrast cu citoplasma care se colorează în galben-pal.
f) Rhapidozomii sunt particule ribonucleoproteice sub formă de bastonașe scurte, rigide; se găsesc intra
sau extracelular și pot fi eliberate din celulă prin liza ei. Există la numeroase specii bacteriene (ex: G.

4
Pseudomonas, Bacillus, Actinomyces și mixobacterii). Conțin proteine și ARN în procent de 2:1 iar
semnificația lor biologică nu este încă cunoscută.
g) Magnetosomii conțin Fe și au rol în orientarea și migrarea unor bacterii sub influența câmpurilor
magnetice slabe. Există la unele bacterii magnetoelectrice din sedimentele marine sau de apă dulce. Nu se
găsesc dispersați în celulă, ci formează 1-2 formațiuni intracelulare care sunt compuse la rândul lor din 5-41
particule de formă cubică sau octaedrică și se găsesc în aproape toată suprafața internă a membranei
plasmatice. Majoritatea conțin Fe sub formă de magnetită și acționează în celula bacteriană asemănător unei
busole biomagnetice asigurând orientarea și deplasarea bacteriilor în câmp magnetic.

Vacuolele sunt structuri relativ sferice cu diametrul de 0,3-0,5µm mai puțin refrigerente decât citoplasma
și care apar în faza de creștere activă a celulei. Numărul lor este variabil în raport cu condițiile mediului, fiind
cuprins in medie 6-20. În interiorul lor există diferite substanțe dizolvate in apă și sunt inconjurate la periferie
de un inveliș lipoproteic unistratificat, numit tonoplast.
După unii autori, ele ar constitui o entitate permanentă absolut necesară celulei procariote; după alții ar fi o
stare temporară care apare sub influența condițiilor de mediu. Ele îndeplinesc rolul de reglare a presiunii
osmotice în raport cu mediul si de asemenea sunt depozite de substanțe de rezervă.
În afară de aceste vacuole la procariote mai întâlnim un tip de vacuole numite vacuole cu gaz, aerosomi
sau corpi de flotație care sunt structuri prezente doar la procariote fiind întâlnite la bacteriile imobile acvatice
(ex: cianobacterii și bacterii fotosintetizatoare roșii și verzi). La microscopul electronic ele apar ca un organit
compus dintr-o serie de vezicule cu gaz al căror număr, aranjare și localizare determină mărimea și forma
vacuolei. Bacteriile care conțin vacuole cu gaz au o densitate globală mai mică decât apa si de aceea plutesc la
suprafața acesteia.
La celulele care plutesc la suprafața apelor, aceste vacuole joacă și un rol de protector de ecran, având un efect
de dispersie a luminii și apără astfel structurile fotosensibile de expunere la intensitate dăunătoare a luminii.
Aceste vacuole cu gaz reglează raportul suprafață/volum a celulelor bacteriene.

Sporii La unele specii bacteriene forma vegetativă (forma de creștere și multiplicare a unei bacterii) se
poate transforma în spor. Aceste bacterii se numesc sporogene.
Sporul are o ultrastructură, compoziție chimică și enzime diferite față de formele vegetative, precum și o
rezistență deosebită la condițiile nefavorabile de mediu. Aproape toate bacteriile sporogene sunt Gram+
Sporul tipic bacterian este o formațiune de formă sferică sau ovală, refrigerentă cu dimensiunile variabile
funcție de specie și în cadrul aceleiași specii funcție de vârsta culturii și condițiile de mediu.
La unele specii diametrul sporului poate depăși diametrul transversal al celulei: sporii defromanți. În medie
acesta are dimensiunile între 0,5-0,9/1-1,5µm.
Așezarea sporului în celula vegetativă este diferită și reprezintă un criteriu de identificare și clasificare a
speciei. Astfel sporul poate ocupa poziție centrală (Bacillus anthracis), poziție subterminală (B. cereus) sau
poziție terminală (Clostridium tetani). Datorită acestui fapt speciile cu sporul central au formă de fus, de
rachetă de tenis dacă sporul are poziție subterminală sau de băț de tobă ori ac cu gămălie când sporul etse
terminal.
La majoritatea speciilor sporulate sporul este unic și numai excepțional s-au descris mai mulți spori în
aceeași celulă bacteriană (această situație se datorează unei nesincronizări ce are loc în timpul sporogenezei.
Stuctura sporului este cu unele mici variații aceeași la toate bacteriile. Microscopia electronică a pus în
evidență unrmătoarele elemente structurale:
1) tunicile (învelișurile sporale) formate din 3 straturi suprapuse
a) stratul extern (exina)
b) stratul mijlociu
c) stratul intern (intina)
Aceste straturi elecrono-opace reprezintă 20-30% din greutatea uscată a sporului și conțin 80% din proteinele
sporale.

5
 2) cortexul este o zonă elecronotransparentă situată sub tunica internă sporală și reprezintă 10-20% din
greutatea uscată a sporului. Acesta conține o substanță spacifică numită acid dipicolinic responsabil de
termorezistența sporilor.
3) membrana sporoplasmei = membrana plasmatică a celulei vegetative
4) sporoplasma (inima sporului) reprezintă 60-70% din greutatea uscată a sporului și conține elemente
biologic active. În ea se disting ribozomii și nucleoplasma.
ADN-ul sporal (32-54%) în medie 50% din cantitatea existentă în celula vegetativă de origine. Aici se mai
găsesc ARN ribozomal și lipsește ARN mesager. În afara tunicilor sporale se găsește un strat extern mucos de
formă neregulată numit exosporium. Natura chimică și funcțiile acestei formațiuni nu se cunosc încă.
Compoziția chimică Sporul conține în general aceleași componente chimice ca și celula vegetativă, dar în
raporturi diferite. Sporul este mai bogat în ioni de Ca, Mg și mai sărac în K și P. Caracteristica sporului este
prezența acidului dipicolinic sub formă de dipicolinat de Ca și care îi conferă rezintență. Sporul este mai sărac
în enzime decît celula vegetativă, iar enzimele existente sunt inactive. Sporul este metabolic inactiv.
Semnificația biologică Sporul reprezintă o etapă normală a ciclului de dezvoltare a bacteriilor sporogene.
El se deosebește de celula vegetativă prin mai multe caracteristici și se comportă ca mo formă de rezistență ce
pastrează intacte toate caracterele genotipice si fenotipice ale speciei. Sporul nu este o formă de multiplicare
ca la fungi. Rezistența speciei bacteriene sporulate la factorii nefavorabili din mediu este mare. Sporii unor
bacterii rezistă câteva ore la 120ºC (căldură umedă) și 200º (căldură uscată). S-au găsit spori viabili după mai
bine de 100 de ani în sol (ex: Bacillus anthracis)

Glicocalixul se prezintă ca o masă de filamente polizaharidice atașate de lipopolizaharide prezente pe

suprafața bacteriilor Gram-negative, formând în ansamblu o structură asemănătoare unei pâsle pe suprafața
celulei. Asigură fixarea fermă și adesea specifică a celulei de alte celule. Câteodată diviziunea celulei în
interiorul glicocalixului poate produce o microcolonie de celule acoperite de un glicocalix comun.
Glicocalixul este absent în culturile pure de laborator. El se formează numai la celule aflate în condiții
naturale.
Semnificația biologică Prezența glicocalixului care determină uneori formarea unei microcolonii creează
condiții favorabile de nutriție prin menținerea și concentrarea enzimelor degradative eliberate de către bacterii
și active pe subtratul de fixare. În același timp el creează un rezervor de hrană pentru bacteriile eliberate prin
digestia enzimatică a celulelor moarte.
În cazul bacteriilor patogene prezența glicocalixului poate determina un efect protector complex pentru celule,
asigurând fixarea și menținerea acesteia în mediile naturale sterile precum și o rezistență mărită față de
bacteriile prădătoare, bacteriofagi și protozoare.
Prezența glicocalixului împiedică fagocitarea bacteriilor de către leucocite, precum și fixarea anticorpilor
din organismele infectate. În natură, în apele repezi de munte, glicocalixul asigură ancorarea bacteriilor de
diferite substrate unde bacteriile formează adevărate depozite vâscoase.

Capsula (statul mucos) Unele bacterii au proprietatea de a elabora în anumite condiții de mediu
substanțe macromoleculare cu caracter vâscos, gelatinos, mucos. Această proprietate ar exista potențial la
toate bacteriile dar s-ar manifesta regulat doar la unele specii în timp ce la altele s-ar traduce prin prezența
unei formațiuni foarte organizate dar invizibilă cu mijloacele uzuale de cercetare.
În funcție de structură și raportul cu celula bacteriană substanța mucoidă se poate prezenta sub
următoarele forme:
- microcapsula cu o grosime de 0,2 µm. Substanța mucoidă alcatuiește un strat foarte fin în jurul celulei
bacteriene. Nu poate fi obserată la microscop, dar e detectabilă prin procese imunologice.
- macrocapsula cu o grosime ce depășește 0,2 µm. Se prezintă ca o formațiune morfologică distinctă și care
învelește de jur împrejur fiecare celulă sau pereche de celule.
- zooglea sau masa zoogleică în care stratul mucos leagă între ele într-o singură masă mai multe celule
formând adevărate colonii mucilaginoase de bacterii

6
 Prin colorații uzuale (colorație Gram) capsula nu se colorează, dar apare sub forma unui halou necolorat în
jurul bacteriei respective. Fiind putin opacă la electroni capsula nu apare clar sau este invizibilă chiar la
microscopul elecronic.
Din punct de vedere chimic capsula și stratul mucos sunt de natură polizaharidică.
Originea capsulei nu e încă bine lămurită deși capacitatea de a elabora capsula sau stratul mucos constituie un
caracter ereditar, determinat genetic, ea poate să nu se manifeste atunci când condițiile de mediu nu sunt
adecvate sau poate fi pierdută prin mutații.
Semnificația biologică Capsula nu este o parte integrantă a celulei bacteriene ci un produs inert ce rezultă
din activitatea ei metabolică și care poate fi îndepărtat, celula bacteriană păstrându-și viabilitatea. Protejează
celula bacteriană de efectul nociv al desecării (eliminării apei) datorită proprietății sale higroscopice și
reprezintă un rezervor pentru stocarea substanțelor nutritive sau a celor rezultate din metabolism.
La bacteriile patogene capsulate, virulența acestora esta mare pentru om și animale.

Cilii.Flagelii sunt apendice filamentoase unice sau multiple la suprafața bacteriilor, reprezentând
organite de locomoție caracteristice procariotelor.
Lungimea cililor variază în funcție de specie, dar ăn general este mai mare decât a celulei care îi poartă.
Aceștia sunt mai lungi la bacteriile bătrâne și la cele care trăiesc în medii lichide, iar la aceeași celulă pot avea
lungimi diferite în funcție de vârsta lor.
La unele bacterii (G. Vibrio) flagelii sunt acoperiți cu o teacă de inveliș. Au formă cilindrică, pot fi
observați la microscopul fotonic dar numai după o prealabilă colorare specifică. Aranjamentul flagelilor pe
suprafața celulei, precum și numărul lor ce variază (1-100/cel) sunt caractere de specie.
Bacteriile care nu poartă flageli sunt imobile și se numesc atrihe (ex: cocii). Celelalte de numesc bacterii
flagelate (ciliate) și pot avea un număr diferit de cili si diferiți și ca poziție. Astfel bacilii se numesc:
- bacterii monotrihe – au un singur cil (Vibrio cholerae)
- bacterii amfitriche – prezintă câte un cil la ambele capete (Bacillus megaterium)
- bacterii lofotriche – prezintă câte un smoc de cili la unul din capete (Spirillum marinum)
- bacterii peritriche – cu cilii pe întreaga suprafață a corpului (Rhizobium leguminoserum)
Utrastructura flagelilor – prezintă 3 părți: corpuscul bazal, o articulație = cârlig și un filament sub forma
unui helix rigid format din proteine.
Corpusculul bazal este porțiunea cea mai importantă pentru că funcționează asemeni unui motor rotativ al
cărui ax de transmitere este conectat cu filamentul helical printr-un cârlig care servește ca o articulație
flexibilă universală.
Articulația flexibilă face legătura dintre axul de transmisie al rotorului și filamentul flagelului.
Din punct de vedere chimic flagelii sunt alcatuiți din polipeptide (cel puțin 11 tipuri de polipeptide)
componentul principal al filamentului flagelar fiind flagelina = o proteină majoră cu o compoziție în
aminoacizi variabilă de la o specie la alta.
Deplasarea celulei bacteriene se face prin învârtirea flagelului în jurul axului asemănător unei elice
propulsând bacteria înainte cu o viteză cuprinsă între 20-30 µm/sec ceea ce corespunde cu de 2-100 ori
lungimea celulei. Din punct de vedere energetic, celula consumă pentru mobilitate ≈ 0,1% din totalul energiei
consumată pentru creștere. În ce privește energia necesară deplasării, bacteriile mobile pot să tranforme
energia chimică dată de curentul de protoni ce traversează membrana plasmatică, curent ce se transformă în
lucru mecanic.
Bacteriile se mai pot deplasa și prin alunecare sau glisare, mișcare ce are loc într-o direcție paralelă cu
axul longitudinal al celulei, deplasare ce se realizează doar pe suporturi umede (ex. Myxobacteria și
Cianobacteria – alge albastre-verzi)
O altă modalitate este prin tactism; dacă o suspensie bacteriană este supusă acțiunii unor factori fizici sau
chimici se observă o anumită orientare a deplasării celulelor bacteriene, fenomen numti tactism. Dacă
substanța sau factorul este o substanță chimică avem de-a face cu chimiotactism. Dacă factorul este lumina,
fenomenul se numește fototactism și se întâlnește la bacteriile fototrofe.

7
Pilii (fimbriile) sunt apendici filamentoși prezenți în număr mare pe suprafața unor bacterii. Deși cei doi
termeni sunt considerați ca fiind sinonimi, alții apreciază ca există diferențe semnificative de structură, funcție
și determinism genetic între pili și fimbrii (Zarnea 1983). Pilii si fimbriile au o serie de caracteristici comune.
Au fost descriși mai ales la speciile de bacili Gram negativi, mai rar la speciile Gram pozitive. Pe baza
caracterelor morfologice, biochimice și imunologice a fost descrisă o mare varietate de pili în timp ce în
raport cu funcționalitatea lor, aceștia se împart în: - pili de conjugare sau de sex.
- pili comuni sau somatici
Pilii de conjugare sunt implicați în procesele de conjugare bacteriană. Sunt în număr de 1-10/celulă și asigură
legarea dintre celulele bacteriene mascule (F+) și celulele bacteriene femele (notate F-) și prin aceasta, pilii
sunt organite esențiale pentru transferul ADN-ului cromozomial sau plasmidic în cursul conjugării acționând
fie ca o conductă, fie ca o bandă transportoare. Aceștia sunt întâlniți la Escherichia coli - tulpina K12, Proteus
mirabilis.
Pilii comuni sunt dispuși pericelular putând fi polari sau bipolari. Numărul lor variază în funcție de specie 1-
1000/cel.
Semnificația biologică a pililor Nu reprezintă structuri comune tuturor bacteriilor. Dacă sunt îndepărtați
mecanic, ei se refac cu ușurință. Prezența lor la un număr mare de specii ce habitează în medii naturale indică
faptul că îndeplinesc unele funcții importante ca: inițierea procesului de conjugare a bacterii (pilii de sex).
De asemenea, pilii mediază aderența unor specii bacteriene la hematii, inducând fenomenul de hemaglutinare.