Curs 10.

Patogenitate şi virulenţă. Factorii care determină patogenitatea bacteriilor

10.1. Agenţii infecţioşi

Agenţii cauzali ai bolilor infecţioase (microorganismele condiţionat patogene, dar mai
ales germenii patogeni) sunt foarte numeroşi. Ei se pot împărţi în următoarele grupe mari:
- virusuri = agent patogen care se reproduce numai în interiorul celulelor vii şi care
provoacă boli infecţioase numite viroze;
- chlamydii = bacterii Gram-negative, strict parazite, imobile, care se multiplică în
citoplasma celulelor gazdă printr-un ciclu de dezvoltare caracteristic;
- mycoplasme = cele mai mici microorganisme care pot trăi liber în natură şi care se pot
dezvolta pe medii artificiale îmbogățite;
- rickettsii = microorganisme care au dimensiuni mai mici decât bacteriile; de regulă nu
se pot cultiva în afara celulelor vii;
- bacterii propriu-zise;
- fungi;
- protozoare = grup de organisme unicelulare, din grupul protistelor;
- metazoare.
În ultimii 25-30 de ani se discută din ce în ce mai mult despre rolul jucat de prioni,
constituiţi dintr-o particulă de natură proteică având caracter infecţios, lipsită de acid
nucleic, cu potenţial patogen destul de subtil exprimat. Prionii rezistă la acţiunea a
numeroşi factori fizici şi chimici care inactivează virusurile. Sunt capabili de a se
reproduce. Afectează atât oamenii cât şi mamiferele. Sunt implicaţi etiologic în maladii
cu evoluţie lentă, precum encefalopatia spongiformă transmisibilă care include spre
exemplu boala Creutzfeldt-Jacob, insomnia fatală familială etc, afecţiuni în care sunt
prezente leziuni degenerative la nivelul SNC. Pornindu-se de la encefalopatia
spongiformă bovină, începând cu anul 1996 au fost descrise afecţiuni umane, după
consumul de carne de vită; maladia poartă numele de „Creutzfeldt-Jacob noua variantă”.
Principalele manifestări sunt reprezentate de: depresie, anxietate, alterarea ritmului
somn-veghe. La o treime din pacienți, manifestările oculare pot masca demența.
Deteriorarea mentală este rapid progresivă, de la descoperirea simptomelor până la deces
trecând în medie 7-9 luni.
Microorganismul patogen este capabil să colonizeze diferite zone ale gazdei, producând
un proces infecţios în primul rând prin invazia şi penetrarea barierelor dermice şi ale
mucoaselor, multiplicarea ducând la distrucţia tisulară şi invadarea arborelui limfatic şi
vascular (sepsis). Aceste aspecte sunt influenţate în largă măsură de:
- factorii de patogenitate ai microorganismului;
- factorii de apărare ai gazdei.
10.2. Patogenitate şi virulenţă. Caracterele de patogenitate ale bacteriilor
Patogenitatea reprezintă capacitatea unui germen de a declanşa în organismul gazdă
fenomene morbide, patogene, modificări locale, generale şi „functio laesa”. Patogenitatea
este un atribut de specie şi este determinată genetic.
Virulenţa reprezintă gradul diferit de patogenitate exprimat în cadrul unei specii. Este un
atribut al tulpinii microbiene agresoare. Variabilitatea în exprimarea patogenităţii depinde
de condiţiile în care trăieşte microorganismul respectiv (de exemplu, o populaţie
bacteriană care a pierdut virulenţa în condiţii nefavorabile poate redeveni virulentă în

1
anumite condiţii, aşa cum se întâmplă cu tulpina vaccinală BCG la pacienţii cu infecţie
HIV / SIDA). Virulenţa poate fi cuantificabilă de ex. prin numărul de microorganisme
necesare în condiţii standard pentru a omorî 50% dintr-un grup de animale (acest număr
este numit DL50, adică doza letală 50%).
Factorii care condiţionează patogenitatea şi virulenţa unei specii (tulpini) microbiene pot
fi:
- multiplicarea şi invazivitatea manifestată de germenii patogeni;
- multiplicarea şi elaborarea de toxine de către germenii toxigeni (în general
„exotoxine”).
10.2.1. Multiplicarea şi invazivitatea
Germenii patogeni se multiplică la poarta de intrare şi invadează organismul prin
formarea de abcese şi prin propagarea din aproape în aproape în „pată de ulei”, dar pot
trece şi direct în circulaţia generală. În acest caz produc infecţii la distanţă. Pentru a avea
loc această succesiune a evenimentelor, germenii trebuie să poată rezista reacţiilor de
apărare nespecifică a gazdei (de exemplu fagocitozei) şi să poată adera de celulele
mucoaselor (prin adezine) sau de anexele dermului. Există o aderenţă nespecifică, de fapt
un proces chimic şi fizic, reversibil, cu implicarea atracţiei hidrofobe, electrostatice dar şi
a mişcării browniene şi a existenţei biofilmului de polimeri. Aderenţa specifică poate fi la
rândul său reversibilă dar, dacă implică suficient de mulţi factori (structurali, diferite forţe
de legătură), poate deveni ireversibilă.
Biofilmul include populaţii bacteriene aparţinând uneia sau mai multor specii, înconjurate
de polimeri extracelulari (EPS - extracellular polymeric substances). Microorganismele
aderă între ele, dar şi la suprafeţe, formându-se o structură asemănătoare unui sistem
circulator ce permite accesul nutrienţilor şi eliminarea substanţelor reziduale, precum şi
comunicarea interbacteriană. Dezvoltarea biofilmului cuprinde 5 etape:
- ataşarea reversibilă,
- ataşarea ireversibilă,
- maturarea 1,
- maturarea 2 şi
- dispersia.
Industrial, biofilmele sunt responsabile de ancrasarea rezervoarelor de stocare şi de
înfundarea conductelor de apă. Din punct de vedere medical, se pot observa în cazul
endocarditei (pe valve), otitei medii, plăcii dentare şi pot reprezenta o problemă pentru
pacienţii cu fibroză chistică. Biofilmele se dezvoltă şi pe implanturi sintetice cum ar fi:
catetere intravasculare, valve, pacemakere, instrumente ortopedice, lentile de contact etc.
O caracteristică foarte importantă a biofilmelor este reprezentată de rezistenţa crescută la
antibiotice, de până la 500 de ori mai mare. Responsabile de aceasta sunt atât EPS, care
acţionează ca o barieră sau care pot chiar inactiva antibioticele, cât şi faptul că în cadrul
biofilmului bacteriile cresc mult mai greu, astfel încât o activitate metabolică scăzută va
conduce la o asimilarea mai lentă a antibioticelor.
Dintre bacteriile implicate în producerea de biofilme amintim: Staphylococcus aureus,
Pseudomonas aeruginosa, Klebsiella pneumoniae, Escherichia coli, streptococi α şi
β-hemolitici etc.
Poate fi luat în discuţie şi „tropismul”, care poate fi specific pentru anumite structuri ale
gazdei [ex. tulpinile de E. coli uropatogene aderă cu ajutorul unei adezine papG
(pyelonephritis-associated pili), numai la anumiţi receptori situaţi la suprafaţa celulelor

2
epiteliale renale] sau ar putea fi specific de specie (de ex. streptococul piogen din grupul
A, meningococul sau gonococul infectează numai gazda umană).
10.2.1.1. Factori somatici care permit multiplicarea şi invazivitatea germenilor
- pilii comuni (fimbriile), cu rol în aderare. Bacteriile pot produce unul sau mai multe
tipuri de pili, astfel că cele care produc pili specifici, vor fi asociate cu capacitatea de a
infecta un anumit tip de ţesut. De exemplu, E. coli uropatogenă prezintă pili de tip P sau
Pap, având tropism pentru tractul urinar.
- lectinele (proteine care au tropism pentru carbohidraţi);
- liganzii (molecule care realizează legături specifice cu anumite molecule
complementare de la nivelul substratului);
- glicocalixul (componentă structurală externă a polizaharidului de la suprafaţa celulei
bacteriene);
- „noroiul” (un mediu vâscos peribacterian, constând dintr-o subclasă de substanţe
polimerice extracelulare ce conţin în general polizaharide şi mediază ataşarea nespecifică
a bacteriilor într-un strat vâscos);
- capsula (are proprietăţi antifagocitare şi uneori este implicată în aderare, spre ex. în
cazul Streptococcus mutans, cu efecte cario-genetice);
- adezinele (de fapt, toţi factorii enumeraţi mai sus pot fi definiţi drept „adezine”);
- substanţe componente ale peretelui bacterian
- proteina M a streptococului beta-hemolitic de grup A; proteina M este un dimer ancorat
în membrana citoplasmatică, ce va proemina la suprafaţa peretelui bacterian, măsurând
de la acest nivel 50-60 nm. Aceasta are rolul de a împiedica fagocitoza sau opsonizarea
de către PMN, în lipsa anticorpilor specifici; anticorpii se vor lega la capătul variabil N-
terminal al dimerilor.
- antigenul Vi de suprafaţă al unor bacili Gram-negativi (de exemplu, Salmonella typhi
etc). Antigenul Vi este un polizaharid capsular ce are capacitatea de a împiedica acţiunea
anticorpilor, are proprietăţi antifagocitare şi creşte rezistenţa la peroxid. Serotipurile care
prezintă acest antigen sunt: Typhi, Paratyphi C şi Dublin. Unele tulpini de Citrobacter
freundii produc un compus asociat bacteriei identic cu Vi al primelor două serotipuri,
fiind sursa ideală de antigen Vi, necesar preparării antiserului.
- polizaharidul A al S. aureus (un acid teichoic);
- antigenul O al bacteriilor Gram-negative; Antigenul O face parte din
lipopolizaharid/lipooligozaharid (LPZ/LOZ), structură ce are rolul de a proteja bacteria
de enzime ce au capacitatea de a degrada peptidoglicanul (de exemplu, lizozimul) şi oferă
rezistenţă împotriva sărurilor biliare, complementului (diminuând activitatea MAC –
membrane attack complex) şi fagocitozei; prezintă şi activitate mitogenă, stimulând
diferenţierea policlonală şi multiplicarea limfocitelor B, determinând astfel secreţia de
imunoglobuline, precum IgM şi IgG. LPZ cuprinde 3 regiuni: lipidul A (regiunea I), o
porţiune centrala rugoasă polizaharidică (regiunea II) şi polizaharidul O/antigenul O
(regiunea III).
- antigenele de tip K (cu structură polizaharidică sau polipeptidică - pentru Bacillus
anthracis) etc.
În ceea ce priveşte procesul aderenţei, se cunoaşte faptul că orice obiect aflat în imersie
atrage particulele suspendate, inclusiv microorganismele, la suprafaţa lui.
Teoria coloidală DLVO (după numele autorilor) menţionează că la nivelul suprafeţei de
imersie există 2 poziţii de stabilitate termodinamică, prin intervenţia gravitaţiei,

3
chemotaxiei, forţelor de tip van der Waals, forţelor electrostatice şi tensiunii superficiale.
Contrabalansarea forţelor de atracţie şi repulsie conduce la împingerea dezordonată a
particulelor spre un „minim secundar”, poziţie ce se situează la suprafaţa de imersie.
Acest „minim secundar” corespunde fenomenului de adsorbţie sau reţinere (docking),
proces reversibil.
Ulterior sunt implicate şi alte forţe de legătură (covalente, de hidrogen, ionice, hidrofobe)
care vor duce la atingerea „minimumului primar”, când particulele devin legate
ireversibil de substrat. Aderenţa se produce atunci când particulele părăsesc „minimumul
secundar” şi intră în „minimumul primar”. Pentru unele bacterii (ex. V. cholerae, unele
tulpini de E. coli, B. pertussis, Helicobacter pylori) ataşarea este destinaţia finală, în timp
ce pentru altele (ex. Salmonella, Shigella, Yersinia) reprezintă doar o etapă, urmând
penetrarea tisulară şi/sau diseminarea în organism.
10.2.1.2. Factori solubili care permit multiplicarea şi invazivitatea germenilor (agresine)
- coagulaza liberă şi/sau legată a S. aureus care transformă fibrinogenul în fibrină şi pe de
o parte poate „masca” bacteria înconjurată de structuri asemănătoare cu ale gazdei, pe de
altă parte poate preveni fagocitarea sau chiar împiedica ajungerea antibioticelor şi
chimioterapicelor la sediul infecţiei;
- leucocidina secretată după ce stafilococul a fost fagocitat şi care transformă leucocitul
în piocit (se inseră în membrana leucocitului şi produce pori sau degradează enzimatic
fosfolipidele de la nivelul membranei);
- producerea unor substanţe care cresc concentraţia intracelulară de AMPc până la
concentraţii ce inhibă fuzionarea fagozom-lizozom (de exemplu la Mycobacterium
tuberculosis);
- producerea de catalază (de exemplu: Staphylococcus aureus, Mycobacterium fortuitum),
glutation peroxidază, superoxid dismutază, citocrom oxidază (Vibrio spp., Pseudomonas
aeruginosa, Neisseria spp.) care inhibă sau inactivează radicalii activi de oxigen;
- producerea unor factori care conferă rezistenţă la enzimele lizozomale, după fuzionarea
fagozom-lizozom (Salmonella enteritidis, Mycobacterium leprae etc);
- producerea de enzime litice:
1. colagenaza (este produsă de Clostridium histolyticum şi Clostridium perfringens şi
distruge colagenul prezent în muşchi facilitând răspândirea procesului infecțios),
hialuronidaza (scindează acidul hialuronic, o componentă a ţesutului conjunctiv),
fibrinolizina (determină liza cheagului prin convertirea plasminogenului în plasmină) etc
(streptococ, stafilococ, unele clostridii);
2. lecitinaza (distruge lecitina din structura membranei celulare, de exemplu Clostridium
perfringens, Bacillus anthracis);
3. fosfolipaza (toxina a) (realizează hidroliza fosfolipidelor din membrana celulară, prin
îndepărtarea capetelor polare, de exemplu Clostridium perfringens);
4. neuraminidaze (degradează acidul sialic, de exemplu V. cholerae, Shigella
dysenteriae);
5. proteaze, nucleaze ( DN-aze, RN-aze – cu activitate endo- şi exonucleazică asupra
ADN şi ARN, generând 3’-nucleotide), carbohidraze, lipaze etc;
6. hemolizine sunt enzime ce lizează hematiile din mediile de cultură cu sânge
(streptococ, stafilococ, unele clostridii) etc.
- producerea unor substanţe care inhibă sau modifică răspunsul imun

4
1. IgA proteaza (clivează IgA în regiunea balama, de exemplu gonococ, meningococ,
H. influenzae);
2. proteina A stafilococică (inhibă opsonizarea);
3. endotoxina care creşte sinteza de IL-1, IL-6, IL-8, TNF-α etc;
4. inducerea apariţiei unor reacţii autoimune;
5. producerea superantigenelor (de exemplu S. aureus prin producerea toxinei implicată
în sindromul de şoc toxic, TSST-1), molecule care pot activa independent celulele T4
(sunt printre cei mai puternici mitogeni ai limfocitelor T); stimularea datorată lor poate
determina atât anergie, cât şi hiperactivarea sistemului imun. (Figura nr. 4) Rezultă o
secreţie în exces de IL-2 care interferă cu sinteza altor citokine (TNF-α, IL-1, IL-8 etc).
Alte exemple de superantigene ar fi: toxina pirogenică streptococică (produsă de tulpinile
lizogenizate), enterotoxinele stafilococice (S. aureus), subtanţe cu efecte asemănătoare
hormonilor (ex. toxina stabilă termic produsă de E. coli enterotoxigen) etc.
Fiecare din substanţele de mai sus are un rol bine definit în evoluţia reacţiei inflamatorii
locale.
10.2.2. Multiplicare şi toxinogeneză
Germenii se multiplică la poarta de intrare şi elaborează exotoxine care produc alterări
celulare şi distrucţii tisulare la distanţă, prin inhibarea metabolismului celulei eucariote şi
prin „functio laesa” („toxikon” era otrava în care erau înmuiate săgeţile luptătorilor
greci). Din punct de vedere didactic trebuie menţionate următoarele noţiuni:
10.2.2.1. Exotoxinele
Exotoxinele sunt elaborate în general de microbi Gram-pozitivi lizogenizaţi (de exemplu
bacilul difteric, streptococul beta hemolitic de grup A, Clostridium botulinum) sau
codificat plasmidic (Clostridium tetani, Bacillus anthracis), dar şi de bacili Gram-
negativi, prin mecanism cromozomial (V. cholerae, Bordetella pertussis, Shigella shiga,
Pseudomonas aeruginosa) sau sub control plasmidic (unele tulpini de E. coli).
Au structură proteică, fiind formate dintr-un domeniu B (bind) obligatoriu, necesar legării
de receptorii celulei gazdă şi internalizării ulterioare a porţiuni enzimatice A (active).
Exotoxina nu îşi exercită efectele toxice decât după ce porţiunea A este eliberată din
structura iniţială. Sunt secretate în timpul vieţii germenilor. Sunt difuzibile la distanţă.
Toxicitatea lor este foarte mare, doza letală fiind de circa 0,1 µg/kg corp (până la 1 ng/kg
corp în cazul toxinei botulinice).
Au afinitate diferită în funcţie de specia care le-a elaborat (de exemplu pentru miocard,
SNC, rinichi în cazul bacilului difteric). Manifestările clinice apar după o perioadă de
latenţă (când toxina este deja fixată pe celulele ţintă).
Multe din bolile produse pot fi considerate toxiinfecţii şi reprezintă urgenţe medicale,
toxina putând fi neutralizată numai dacă este liberă în circulaţie.
Au putere antigenică mare, faţă de ele apărând anticorpi antitoxină.
Un alt exemplu important privind exotoxinele se referă la Tcd A şi Tcd B, produse de
Clostridium difficile și care acţionează asupra celulelor intestinului gros, fiind
responsabile de o boală diareică uşoară, până la colită fulminantă. Ele produc la acest
nivel leziuni microscopice, dar şi leziuni mari, asemănătoare unor plăgi; endoscopic, se
vor identifica noduli.
Prin degradarea proteinelor Rho, Rac şi Cdc 42, responsabile de reglarea proceselor
structurale dependente de polimerizarea actinei, se poate observa la microscopul
electronic alterarea microfilamentelor de actină, rezultând marginalizarea nucleului,

5
schimbări în morfologia citoscheletului, dar şi alte modificări (alterarea suprafeţei
celulare şi rearanjarea microvililor).
Astfel, modificările produse de toxinele Tcd A şi Tcd B sunt: inflamaţia, creşterea
permeabilităţii ţesutului epitelial intestinal, stimularea producerii de chemokine şi
citokine, acumularea de neutrofile, producerea intermediarilor reactivi ai oxigenului,
activarea mastocitelor, producerea substanţei P, distrugerea directă a mucoasei intestinale,
ruperea joncţiunilor strânse (Zonula occludens), degradarea actinei F. Substanţa P este
responsabilă de: activarea neuronilor din submucoasă, eliberarea TNF-α, activarea
macrofagelor din lamina propria; este implicată în diareea inflamatorie.
10.2.2.2. Antitoxinele
Având structură proteică, exotoxinele sunt imunogene şi determină apariţia de anticorpi
specifici (antitoxine) care pot neutraliza in vitro sau in vivo activitatea toxică prin cuplare
specifică cu toxina. Se pot obţine astfel seruri imune utile în seroterapia specifică.
De regulă aceste seruri sunt preparate pe cal şi sunt utile în neutralizarea exotoxinelor
(ex. în tratamentul difteriei, tetanosului, botulismului).
Administrarea antitoxinelor trebuie făcută cu precauţie datorită faptului că anticorpii
preparaţi pe cal reprezintă în acelaşi timp şi antigene pentru gazda umană, dar în acelaşi
timp cât mai curând posibil.
Tratamentul acestor entităţi clinice este complex şi nu reprezintă subiectul acestui
manual. Administrarea antitoxinelor trebuie făcută după o testare a unei eventuale
hipersensibilităţi şi în cazul că aceasta există se recurge la desensibilizare şi abia ulterior
la seroterapie (administrarea de antitoxină). O alternativă ar fi administrarea de
imunoglobuline umane specifice, dacă acestea sunt disponibile.
10.2.2.3. Anatoxinele
Exotoxinele pot fi detoxifiate într-un anumit interval de timp sub acţiunea conjugată a
temperaturii şi formolului. Prin acest procedeu îşi pierd puterea toxică, dar îşi menţin
puterea imunogenă şi devin anatoxine. Anatoxinele se utilizează în profilaxia bolilor
produse de germenii respectivi (în cadrul vaccinurilor DTP, DT, dT, ATPA, ADPA etc),
precum şi pentru hiperimunizarea animalelor în scopul obţinerii de seruri antitoxice
(antidifteric, antitetanic, antibotulinic etc).
10.2.2.4. Endotoxinele
Endotoxinele au fost evidenţiate la germenii Gram-negativi, la nivelul membranei
externe. Sunt elaborate de aceştia şi apoi incluse în peretele bacterian, eliberându-se în
urma distrugerii germenilor. Au structură lipopolizaharidică (LPZ sau LOZ), în
constituţia lor intrând acizi graşi, un lipid A şi lanţuri de polizaharide.
Au efecte toxice la nivelul celulelor majorităţii mamiferelor; aceste efecte sunt similare
indiferent de specia bacteriană care le eliberează. Toxicitatea lor este ceva mai redusă
(în comparaţie cu exotoxinele), dar pot acţiona la mai multe nivele inducând apariţia
febrei, leucopeniei, hiperpermeabilităţii vasculare, hipotensiunii arteriale până la colaps,
sindromului de coagulare intravasculară diseminată etc. Sunt implicate între altele în
apariţia şocului endotoxic (se eliberează o cantitate de endotoxină proporţională cu
numărul germenilor distruşi). Studiile arată că mortalitatea în şocul endotoxic este în
relaţie destul de directă cu cantitatea de endotoxină/ml, fiind de circa 80% la cazurile la
care se identifică 100 unităţi endotoxină / ml de plasmă.
Aşa cum am menţionat în capitolul privind structura bacteriană, componenta toxică este
reprezentată de lipidul A; totuşi, şi polizaharidul O (structură antigenică) contribuie la

6
patogenitate – s-a dovedit că bacteriile de la care s-a extras polizaharidul O sunt mai uşor
distruse prin mecanisme care implică sistemul complement. LPZ aflat în circulaţie se
cuplează cu proteine plasmatice (LPS-binding plasma proteins) şi apoi este recunoscut
prin intermediul receptorilor CD14 de către monocite şi macrofage. Se activează
răspunsul inflamator, coagularea intravasculară, apariţia de hemoragii şi în final poate
rezulta şocul. Sunt implicate mai multe citokine, de ex. IL-1, IL-6, IL-8 şi TNF-α care la
rândul lor stimulează „cutia Pandorei” şi respectiv producţia de leucotriene şi
prostaglandine (cu efect de creştere a fenomenelor inflamaţiei). Sunt activate atât
sistemele de coagulare cât şi sistemul complement iar cascadele de reacţii care apar sunt
rareori reversibile în urma tratamentului.
Puterea antigenică şi imunogenă este mai redusă faţă de exotoxine. LPZ în calitate de
mitogen stimulează o activare policlonală a LB, cu secreţia de IgG şi IgM.
În afara LPZ sau LOZ, mai sunt şi alte endotoxine, prezente la bacteriile Gram-pozitive:
- delta endotoxina prezentă la Bacillus thuringiensis, toxină care nu afectează omul,
deoarece acesta nu prezintă enzime şi receptori care să o proceseze;
- Listeria monocytogenes produce o substanţă “endotoxin-like” etc.
10.3. Apărarea organismului faţă de infecţii
Apărarea organismului faţă de infecţii se realizează prin diferite mijloace nespecifice şi
specifice. Acestea exprimă împreună capacitatea normală de păstrare a homeostaziei
organismului prin rezistenţa faţă de aderarea microorganismelor de celulele ţesuturilor
expuse, faţă de colonizarea şi multiplicarea germenilor în organism, prevenind invazia
agenţilor patogeni.
Principalele componente ale apărării antiinfecţioase sunt reprezentate de:
10.3.1. bariera anatomică cutaneo-mucoasă, care acţionează prin:
- Integritatea sa anatomică: pielea este o barieră în fața invaziei microorganismelor
deoarece este formată din straturi de celule strâns unite între ele, dar şi datorită stratului
de keratină. Descuamarea continuă a straturilor pielii are rol în eliminarea
microorganismelor. În general bacteriile nu pot penetra pielea. Procesul infecțios poate
debuta în urma unor traumatisme, intervenţii chirurgicale, utilizarea de catetere iv,
intervenției unor vectori.
- Sinteza unor peptide cu rol dezinfectant: dermicidină, β-defensină. Acestea au şi rol de
chemokine, favorizând migrarea celulelor cu rol în fagocitoză.
- Mucoasele sunt umede şi deţin mai multe bacterii decât pielea. Majoritatea celulelor
epiteliale secretă aceleaşi peptide ca şi cele ale pielii. În plus conţin salivă, mucus,
lacrimi, cu rol antimicrobian. Lacrimile au rol protector şi prin conţinutul crescut de
lizozim.
- Prezenţa de:
 IgA secretorii (sunt secretate IgA şi IgG cu rol în aglutinarea, dar şi blocarea
competitivă a receptorilor celulelor. Cantitatea de IgA la nivelul fluidelor mucoaselor este
mai mare decât IgG datorită rezistenţei acesteia la proteoliză prin cuplarea cu un
polipeptid. IgA se poate lega de bacteriile patogene intracelulare împiedicând pătrunderea
acestora în celule.),
 lactoferină (proteină cu rol în legarea fierului. Fierul este un element important
pentru supravieţuirea bacteriilor. Cu toate acestea, bacteriile care colonizează pielea şi
mucoasele au mecanisme de achiziționare a fierului chiar în prezenţa acestor proteine),

7
  alfa 1 antitripsină, lizozim (joacă unul din rolurile cele mai importante, având
efect antimicrobian asupra bacteriilor gram pozitive prin hidroliza aminoacizilor din
componenţa peptidoglicanilor) etc.;
- pH-ul acid al unor secreţii locale: pH-ul acid şi flora bacteriană au rol în inhibarea
invaziei bacteriilor patogene. Zonele inflamate au susceptibilitate crescută la colonizare.
- Prezenţa microflorei normale, ce constituie nişa ecologică pe care germenii nou veniţi
tind să o ocupe. Flora comensală este un ecosistem cu rol în apărarea împotriva invaziei
microorganismelor patogene. Mecanismele competitive sunt: competiţia pentru aceleaşi
substanțe nutritive, competiţia pentru aceiasi receptori. Secretă şi bacteriocine, fiind
toxice pentru alte bacterii, dar de obicei din aceeaşi specie, acizi graşi volatili sau alţi
metaboliţi toxici.
10.3.2. Barierele de organ
- Bariera hematoencefalică: este o barieră fiziologică între sistemul sangvin și sistemul
nervos central (SNC). Aceasta servește la menținerea unei homeostazii constante în SNC.
Această barieră are rolul de filtru, împiedicând pătrunderea în creier a unor substanțe
toxice, germeni patogeni, care se pot afla în sânge. În același timp bariera permite
pătrunderea din sânge a substanțelor nutritive necesare SNC.
- Tractul respirator: particulele inhalate pot supravieţui filtrării în tractul respirator
superior şi traheobronșic. Fluxul turbulent determină depunerea particulelor de
dimensiuni mari la nivelul mucusului tractului respirator, iar sistemul mucociliar le
îndepartează din plămani. Efortul de tuse ajută la eliminare. Secreţiile bronşice conţin
substanţe precum: lizozim, β-defensine, lectine. Când particulele inhalate ajung la nivelul
alveolelor îndepărtarea este realizată de macrofage şi histiocite. Toate aceste mecanisme
de apărare pot fi învinse de microorganisme prin cantitatea acestora sau prin expunere
îndelungată. Poluarea aerului, prezenţa traheostomei, agenţii ”alergici”, defectele
genetice etc. pot diminua mecanismele de apărare ale tractului respirator.
- Tubul digestiv: Bariera acestuia este reprezentată de aciditatea gastrică şi rolul
antibacterian al diferitelor enzime (pancreatice, intestinale, biliare). Peristaltismul şi
descuamarea celulelor epiteliale au şi ele rol în apărarea antimicrobiană. Salmonella spp.
şi M. tuberculosis produc infecţii la persoanele cu aclorhidrie, iar peristaltismul încetinit
favorizează infecţia cu Shigella spp. Pierderea joncţiunilor strânse dintre enterocite poate
favoriza translocarea bacteriilor în circulaţie.
- Tractul genitourinar: urina este în mod normal sterilă. Factorii care împiedică
colonizarea bacterienă sunt pH-ul, ureea, hipertonicitatea, glicoproteina Tamm-Horsfall
(produsă de rinichi şi excretată în cantitate mare în urină). Glicoproteina Tamm-Horsfall
acţionează ca un burete, bacteriile leagându-se de aceasta şi astfel împiedicând
colonizarea ţesuturilor. Tractul urinar inferior este spălat de fluxul urinar de 4-8 ori pe zi,
eliminând organismele patogene. Retenţia urinară este una dintre principalele cauze ale
infecţiilor urinare.
10.3.3. Ganglionii limfatici de pe traiectul vaselor limfatice.
10.3.4. Sistemul fagocitar. Fagocitoza este mecanismul de înglobare şi distrugere a
microorganismelor de către celulele dendritice, PMN, macrofage etc. Macrofagele se
găsesc în toate ţesuturile corpului, iar celulele PMN şi monocitele circulă prin sânge şi
sistemul limfatic. Chemokinele au rol în iniţierea migrării celulelor fagocitare spre
ţesuturi, având rol în inflamaţie.

8
Când o bacterie este internalizată într-un fagozom, este distrusă de radicalii de oxigen, şi
de diverse peptide. Microorganismele sunt digerate, iar peptidele se cuplează cu
moleculele complexului major de histocompatibilitate, fiind ulterior prezentate
limfocitelor T, determinând multiplicarea acestora şi activarea răspunsului imun celular şi
umoral.
Fagocitoza este mai eficientă în spaţiile intratisulare înguste (alveolele pulmonare), decât
la nivelul suprafeţelor întinse (sinovială) sau în sânge. Opsonizarea favorizează
fagocitoza.
10.3.5. Sistemul complement.
10.3.6. Citokinele:
- interferonii (alfa, beta, gamma);
- interleukinele;
- colony-stimulating factor (CSF);
- citolizinele-factorul de necroză al tumorilor (TNF) alfa şi beta;
- poliperforinele;
- factorii de creştere, de exemplu transforming growth factor (TGF) alfa şi beta;
- factorii supresori şi inhibitori ai multiplicării.
10.3.7. Sistemul imun (umoral şi celular);
10.3.8. Alţi factori:
- complexul major de histocompatibilitate (MHC);
- imunitatea de specie (naturală, înnăscută);
- factorii nutriţionali (vitamine, fier, zinc etc): scăderea fierului seric poate fi rezultatul
răspunsului inflamator. Bacteriile necesită fier pentru creștere. Transferina are rol în
legarea fierului şi transportarea sa în macrofage, scăzând astfel, cantitatea de fier pe care
o pot folosi bacteriile. Nivelul de zinc scade în timpul inflamaţiei. Acesta grăbeşte
vindecarea rănilor, are rol în sinteza proteică şi creşte responsivitatea limfocitelor.
Persoanele malnutrite sunt predispuse la infecţii severe. Cele mai importante vitamine
(din acest punct de vedere) sunt vitaminele A şi D.
- factorii endocrini: vasopresina, insulina, glucagonul cresc cantitativ. Catabolismul
proteic produce aminoacizi care ulterior vor fi folosiţi la sinteza celulelor de apărare şi a
proteinelor. Estrogenii au rol în protecţie la nivel vaginal. Activitatea limfocitelor T este
inhibată în timpul sarcinii, astfel pot apărea infecţii severe cauzate de virusul
poliomielitei, streptococii β hemolitici de grup A, N. gonorrhoeae mai ales până în
trimestrul al III-lea de sarcină.
- factori genetici: Susceptibilitatea, mortalitatea şi morbiditatea legate de infecţie sunt
influenţate de bagajul genetic. Cauzele pentru această susceptibilitate crescută sunt
polimorfismul genetic, defecte ale componentelor complementului, citokinelor,
chemokinelor sau ale receptorilor acestora.
- stresul: stresul creşte susceptibilitatea organismului la infecţii.
- sistemul nervos central.

- Sfârşit curs -

BIBLIOGRAFIE
Popa G.L., Popa M.I., Patogenitate şi virulenţă, în Popa M.I. (coord.), Microbiologie
Medicală, vol 1 - curs UMF „Carol Davila”, 2010.