PATOGENITATEA BACTERIILOR

• Patogenitatea: este capacitatea unui microorganism de a

induce o stare morbidă într-un organism receptiv  boală =
pierderea stării de sănătate;
- este apanajul unor specii microbiene, cu anumite caracteristici
structurale;
- este un caracter dobândit de-a lungul evoluţiei filogenetice;
- este rezultatul interacţiunii a doi factori:
gradul de dotare a microbului cu factori de agresiune;
eficienţa mecanismelor de apărare antiinfecţioasă a gazdei;
- această proprietate a microorganismelor nu este o constantă ci
este condiţionată;
- este definită de: virulenţa şisau toxigeneza unui germen.
 VIRULENŢA
• Virulenţa: este capacitatea unor germeni de a:
 pătrunde în gazdă;
 persista prin neutralizarea mecanismelor de apărare;
 se multiplica;
 invada direct sau prin produsele elaborate organismul;
 produce leziuni în ţesuturi şisau tulburări funcţionale.
• Exacerbarea virulenţei: trecerea de la o gazdă la alta, transfer
de material genetic, sinergism microbian.
• Atenuarea virulenţei: condiţii neprielnice de mediu; prezenţa în
mediu a unor agenţi chimici nocivi, culturi vechi, expunerea culturii
la factori fizici.
 TOXIGENITATEA
•Toxigenitatea: capacitatea bacteriei de a elabora toxine.

•Toxinele: componente sau produşi de excreţie ai bacteriilor cu o

compoziţie chimică diferită şi anumite proprietăţi biologice care le
permit exercitarea unor efecte nocive asupra organismului uman.

•Clasificarea toxinelor în funcţie de modul în care ajung în

contact cu ţesuturile umane:
- exotoxine;
- endotoxine.
 DIFERENŢE
Caracteristici Exotoxine Endotoxine
Natura produse de excreţie component celular
Localizarea în citoplasmă în peretele celular
Sursa mai frecventă bacterii Gram () bacterii Gram ()
Greutate moleculară 50-1000kDa 10kDa
Compoziţia chimică proteice lipopolizaharidice
Acţiunea specifică nespecifică
Toxicitatea DLM(1 ngkg.corp) DLM(1 mgkg corp)
Rezistenţa la căldură termolabile termostabile
Imunogenitatea intensă slabă
Obţinerea anatoxinei posibilă, prin tratare cu formol la nu este posibilă
cald
Codificare genetică cromozomială sau plasmidică cromozomială
Mod de eliberare după o perioadă de latenţă imediată, prin lizarea bacteriei
Pirogenitate ocazională constantă
 EFECTELE ENDOTOXINELOR
• Acţiuni biologice ale endotoxinelor:
- inducerea unui fenomen inflamator;
- recrutarea în zonă a celulelor imunocompetente;
- stimularea macrofagelor (prelucrare Ag, eliberare
mediatori).

• Efecte clinice ale endotoxinelor:

- febra (interleukina 1 şi FNT  hipotalamus);
- hipotensiunea (extravazarea plasmei în ţesuturi);
- hipoglicemia (intensificarea reacţiilor catabolice
intracelulare),
- CID = coagulare intravasculară diseminată (scăderea
irigării ţesuturilor).
 ŞOCUL TOXICO-SEPTIC
• Şocul toxico-septic:
- este un sindrom clinic şi biologic complex, de gravitate extremă,
letal în absenţa unui tratament prompt şi corect;
- o urgenţă medicală ce poate complica evoluţia oricărei infecţii;
- determinat frecvent de bacterii Gram negative şi rar de cele
Gram pozitive sau fungi.
• Tulburările metabolice şi hemodinamice care au ca rezultat
insuficienţa pluriorganică se datorează pătrunderii în curentul
circulator a germenilor sau a toxinelor acestora.
• Endotoxinele bacteriene sunt implicate în >70 % din cazuri -
mecanismele prin care îşi exercită acţiunile sunt complexe.
• În lipsa tratamentului adecvat  se instalează MSOF (Multiple
Systemic Organic Failure) şi apar tulburări hemodinamice severe
cu deces.
 CLASIFICAREA INFECŢIILOR

• Infecţie: constă în ansamblul proceselor care au loc într-un

organism viu ca urmare a interacţiunii cu un microb patogen.
• Clasificarea infecţiilor:
După originea germenilor implicaţi:
- infecţii exogene;
- infecţii endogene.
În funcţie de spectrul de gazdă al microbilor implicaţi:
- antroponoze;
- zoonoze;
- antropozoonoze.
După mecanismul patogen:
- infecţii;
- toxiinfecţii.
 CLASIFICAREA INFECŢIILOR
După modul de producere:
- infecţii primare;
- infecţii secundare.
După numărul de germeni implicaţi:
- infecţii simple;
- infecţii mixte.
După intensitatea manifestărilor clinice:
- infecţii uşoare;
- infecţii medii;
- infecţii severe.
După evoluţie:
- infecţii acute,
- infecţii subacute;
- infecţii cronice.
 FORME EVOLUTIVE
I. Infecţiile subclinice: sunt asimptomatice sau se asociază cu
manifestări clinice minore.
- infecţii inaparente: agentul infecţios şi răspunsul imun sunt
decelabile paraclinic; sunt urmate de imunitate;
- infecţii latente: germenul rămâne viabil în organism multă
vreme (anitoată viaţa)  este decelabil paraclinic;
- boli subclinice: boli evolutive care conduc treptat la apariţia
unor tulburări funcţionale şi leziuni organice;
- portajul de germeni: se realizează de către persoane
aparent sănătoase ce au în organism germeni viabili, capabili de
multiplicare, pe care îi elimină continuu sau intermitent în mediul
extern.
 FORME EVOLUTIVE
II. Infecţiile clinic manifeste:
- infecţii locale: germenii rămân la poarta de intrare, unde se
multiplică şi îşi exercită efectele nocive;
- infecţii regionale: cuprind zonele din vecinătatea porţii de
intrare, mai ales vasele şi ganglionii limfatici;
-infecţii generalizate (sistemice): se caracterizează prin
larga diseminare în ţesuturile organismului a microbilor pătrunşi
printr-o poartă de intrare sau existenţi într-un focar.

Un caz particular = infecţia de focar - infecţie cronicizată, cu

simptomatologie locală minimă dar cu acuze la distanţă.
 INFECŢII SISTEMICE
Infecţiile sistemice pot fi:
• Boli ciclice - au evoluţie regulată, stadială:
- incubaţie: din momentul infectării  apariţia semnelor de boală;
- debut: primele manifestări clinice, frecvent nespecifice;
- perioadă de stare: semnele şi simptomele specifice bolii;
- convalescenţă: refacerea organismului şi instalarea imunităţii
specifice în cazul evoluţiei favorabile.
• Septicemii: prezenţa persistentă a germenilor în sânge; are
o evoluţie neregulată, de obicei severă; se caracterizează prin:
- poarta de intrare;
- focarul septic primar;
- bacteriemie iniţială;
- metastaze septice în diverse organe.
 APĂRAREA ANTIINFECŢIOASĂ NESPECIFICĂ
I. Barierele externe
II. Factorii interni celulari
III. Factorii interni umorali

Barierele externe:
- tegumentul;
- mucoasele.

În condiţii de homeostazie, este împiedicată

pătrunderea germenilor în organism, prin mecanisme
fizice, chimice şi biologice.
 TEGUMENTUL
1. Structura anatomică
- complexă, pluristratificată, keratinizată;
- tegumentul intact: papovavirusuri, leptospire, unele protozoare);
2. Turn-overul celulelor epiteliale
- stratul cornos: permanent; epidermul: 26-30 zile;
3. Uscăciunea relativă
– nefavorabilă dezvoltării bacteriilor;
4. pH slab acid (3-5)
– AG nesaturaţi din acţiunea florei normale asupra sebumului;
5. Structura glandelor anexe (sebacee, sudoripare)
– scurgerea în afară a secreţiilor împiedică pătrunderea
microbilor în straturile profunde;
6. Microbiota tegumentară
– împiedică colonizarea cu germeni patogeni.
 MUCOASELE
Mecanisme de protecţie:
1. Descuamarea epiteliilor malpighiene (mucoasele
orofaringiană, esofagiană, vaginală)
– nu permite multiplicarea germenilor contaminanţi;
2. Glicocalixul celulelor epiteliale
– barieră mecanică cu eficienţă redusă, limitată doar la unele
bacterii;
3. Substanţele bactericide
– în epiteliile secretorii şi în produşii acestora (ex.: lizozimul,
lactoferina);
4. Microbiotele indigene (oro- şi nazofaringiană, conjunctivală,
vaginală)
- nu permit supravieţuirea şi multiplicarea germenilor.
 MUCOASELE
Mecanisme specifice de protecţie:
Mucoasa respiratorie:
- filtrarea aerului inspirat (la nivelul cornetelor nazale);
- reflexele de strănut şi de tuse;
- eliminarea impurităţilor prin mişcarea cililor;
- surfactantul;
- acţiunea microbicidă a macrofagelor pulmonare;
- factori bactericizi proteici (2-macroglobulina, antiplasmina,
lizozimul, transferina, lactoferina).
Mucoasa digestivă:
- secreţiile (saliva, sucul gastric şi pancreatic, bila) au acţiune
antitoxică şi antibacteriană;
- procesele de masticaţie, deglutiţie şi peristaltismul intestinal
permit eliminarea din organism a microbilor patogeni.
 MUCOASELE

Mecanisme specifice de protecţie:

Mucoasa urinară:
- aciditatea şi concentraţia mare de uree a urinii;
- micţiunea.
Mucoasa vaginală
- pH-ul vaginal acid (din fermentarea glicogenului de către
lactobacili);
- secreţiile prostatice şi ale glandelor periuretrale.
Mucoasa conjunctivală
- secreţia glandelor lacrimale;
- mişcările palpebrale.
 FACTORII INTERNI CELULARI

Fagocitoza: procesul prin care particule sau

macromoleculele străine care pătrund în organism sunt
recunoscute, captate, incorporate şi digerate.

Fagocitele: celule de origine mezenchimală care participă la

procesul de fagocitoză.

Fagocite:
- granulocitele polimorfonucleare neutrofile (cele mai
importante);
- granulocitele mononucleare (monocite sau macrofage);
- eozinofilele;
- bazofilele.
 ETAPELE FAGOCITOZEI

Captarea: constă în ataşarea particulelor străine la membrana

celulelor fagocitare.
Ingestia: particula este închisă în fagozom (vacuolă delimitată
de o parte din membrana citoplasmatică, formată prin fuzionarea
pseudopodelor); lizozomii din citoplasma fagocitelor fuzionează
cu membrana fagozomului şi îşi eliberează enzimele în fagozom.
Omorârea: enzimele lizozomale stimulează şuntul hexozo-
monofosfaţilor, din care rezultă superoxid şi peroxid de hidrogen,
în aerobioză, sub acţiunea mieloperoxidazei; în anaerobioză,
acest proces se datorează acidului lactic din fermentarea
glucozei, fixării fierului de către lactoferină, lizozimului şi
polipeptidelor bazice din lizozomi.
Digerarea: se realizează sub acțiunea enzimelor lizozomale 
rezultă compuşi simpli.
 PINOCITOZA
Pinocitoza:
- este întâlnit la procariote şi eucariote, în cazul substanţelor
macromoleculare solubile (picături); este asemănător
fagocitozei;
picăturile se preling până la fundul invaginărilor
membranare

se produc strangulări ce închid comunicarea cu exteriorul

vezicula formată fuzionează cu lizozomii celulari

substanţa străină este digerată de enzimele hidrolitice

- procesul este discontinuu (refacerea membranei celulare).

 FACTORII INTERNI UMORALI

Complementul:
- unitate funcţională alcătuită din 11 componente proteice cu
origine diferită:
- C1q, C1r, C1s – epiteliul intestinal;
- C2, C4 – macrofage;
- C3, C6, C9 - hepatocite;
- C5, C8 - celulele splenice.
- îşi exercită acţiunile complexe doar după activare:
- calea alternă (iniţiată de contactul cu componente
microbiene);
- calea clasică (iniţiată de complexele imune).
- efectori:
- anafilotoxine (C3a şi C5a);
- complexul de atac C5b6-9 (bactericid pe Gram - ;
- factori chemotactici pentru fagocite (C5a şi C5b67).
 FACTORII INTERNI UMORALI

Mediatorii inflamaţiei:
- factorii umorali care se concentrează într-un ţesut lezat
după o agresiune exogenă (agent fizic, chimic sau biologic);
- sunt efectorii complementului, sistemul kininelor
plasmatice, prostaglandinele, factori chemotactici
microbieni.
- un focar inflamator se exprimă clinic prin:
- rubor (roşeaţă) – este datorată vasodilataţiei;
- tumor (tumefiere) - prin acumularea de plasmă şi
celule sanguine;
- calor (creşterea temperaturii) - prin intensificarea
metabolismului celulelor fagocitare;
- dolor (durere locală) - declanşată prin iritarea
terminaţiilor nervoase.
 APĂRAREA ANTIINFECŢIOASĂ SPECIFICĂ

Răspunsul imun: fenomenele ce se succed după pătrunderea

unui antigen într-un organism, finalizate prin eliberarea
anticorpilor specifici şi a limfocitelor T specializate.
Răspunsul imun primar: apariţia de anticorpi specifici şi
limfocite T specializate după pătrunderea în organism, pentru
prima oară, a unui antigen.
Răspunsul imun primar umoral: fază de latenţă, declanşarea
sintezei de anticorpi (în principal IgM şi în mai mică măsură
IgG), creşterea exponenţială a titrului până la un maximum,
declinul şi în final încetarea eliberării.
Răspunsul imun primar celular: fenomenele ce duc la apariţia
de limfocite T specializate (efectoare sau de memorie) după
pătrunderea în organism, pentru prima oară, a unor antigene.
Răspunsul imun secundar: formarea anticorpilor specifici şi
apariţia limfocitelor T efectoare în organismele sensibilizate,
la un nou contact cu acelaşi antigen.
DINAMICA RĂSPUNSULUI UMORAL
 ANTIGENELE
Antigenele: substanţe sau particule care, după pătrunderea
într-un organism, determină apariţia unui răspuns imun din
partea acestuia şi pot reacţiona specific cu produşii rezultaţi
ca urmare a acestei stimulări.
Proprietăţile antigenelor:
- imunogenitatea: capacitatea unui antigen de a produce un
răspuns imun.
- specificitatea: proprietatea unui antigen de a reacţiona cu
efectorii imuni a căror producere a stimulat-o.
Haptenele: antigene incomplete ce pot determina răspuns
imun numai după legarea de o moleculă purtătoare; pot să
reacţioneze specific cu produşii rezultaţi.
Autoantigenele: structuri proprii organismului care, în mod
normal, nu intră în contact cu celulele imunocompetente,
dar pot induce formarea de anticorpi specifici după
intervenţia unor factori (fizici, chimici, biologici).
 CLASIFICAREA ANTIGENELOR
După imunogenitate: complete şi incomplete (haptene).
După modul de formare: naturale, artificiale şi sintetice.
După intensitatea răspunsului imun: puternice şi slabe.
După structura chimică: proteice, glucidice, lipidice, din
acizi nucleici, glicoproteice, glicolipidice, lipoproteice.
După limfocitele necesare inducerii unui răspuns imun:
timodependente (intervenţia Lf T şi B – Ag bacteriene, virale
şi celulare) şi timoindependente (stimulează direct Lf B –
molecule mari, polimerice).
După origine:
- bacteriene: somatice sau solubile);
- virale (proteinele capsidale);
- parazitare (somatice sau produşi de secreţie),
- ale celulelor eucariote (idio-CMH, allo-grupe, izoAg-
specie).
 SISTEMUL IMUN
Sistemul imun: ansamblu de componente celulare şi umorale ce
recunosc substanţele străine organismului şi răspund prin efectori
specifici care au tendinţa de a le elimina şi memorie imunologică.
Componentele sistemului imun: organele şi celulele limfoide.
Organele limfoide:
- se situează la marile intersecţii ale vaselor limfatice;
- sunt primare şi secundare.
Org. limfoide primare: maturare celulară Ag-independentă.
- timusul (în zona toracică superioară, activ doar la tineri);
- măduva osoasă.
Org. limfoide secundare: maturare celulară Ag-dependentă.
- ganglionii limfatici;
- splina;
- grupări de celule limfoide (apendice, plăcile Peyer, amigdale,
traheo-bronşic, uro-genital).
 SISTEMUL IMUN

Celulele limfoide: limfocite T, limfocite B şi celule „nule”.

• Limfocitele T: reglatoare sau efectoare.
- Limfocitele T reglatoare: stimulează expansiunea
clonală (creşterea numerică) a Lf B sau T; sunt Lf T „helper” (Lf
T4) sau Lf T „supresor” (Lf T8).
- Limfocitele T efectoare: sunt, din punct de vedere
funcţional, citotoxice (Lf Tc) sau secretoare (Lf Tp  limfokine).
• Limfocitele B: au capacitatea de a se transforma, după câteva
zile de viaţă, în plasmocite, celule cu funcţie de anticorpogeneză,
realizată în pulpa roşie a splinei şi zona medulară a ganglionilor
limfatici.
• Celulele „nule”: au origine neclară şi nu au markeri:
- Celulele K (killer): limfocite de mărime medie ce pot
omorî celule acoperite cu anticorpi (frecvent IgG, rar IgE sau IgA).
- Celulele NK (natural killer): mononucleare ce pot
distruge celule spontan.
 STRUCTURA ANTICORPILOR
Structura moleculei de imunoglobulină:
- 2 lanţuri polipeptidice H identice, cu Gm  50 000 D);
- 2 lanţuri polipeptidice L identice, cu cu Gm < 25 000 D);
- punţi disulfidice ce leagă lanţurile (L-H-H-L);
- lanţuri suplimentare.
 STRUCTURA ANTICORPILOR
Lanţurile H (, , , , )  5 clase de Ig (M, G, A, E, D).
Lanţurile L (k, )
Lanţurile suplimentare leagă moleculele de anticorpi.
Componenţa anticorpilor:
- Ig G – monomer (1 moleculă);
- Ig M – pentamer (5 molecule);
- Ig A – monomer sau dimer (1 sau 2 molecule);
- Ig E – monomer (1 moleculă);
- Ig D – monomer (1 moleculă).
Moleculele de Ig: au formă de Y, cu regiune constantă (domeniul
C) şi variabilă (domeniul V). Aceste domenii se găsesc atât pe
lanţurile grele (CH cu segmentele CH1,CH2 CH3 şi VH) cât şi pe
cele uşoare (CL şi VL).
 STRUCTURA ANTICORPILOR
Zonele funcţionale ale Ig:
-Fab (fragment antigen binding) - zona amino-terminală a
lanţurilor; conţine un situs de combinare cu un antigen = paratop
(epitopul de pe antigen).

-Fc (fragment cristalizabil) - zona carboxi-terminală a lanţurilor;

conţine mai multe situsuri de combinare cu fracţiuni ale C sau
celule (macrofage, monocite, neutrofile, mastocite, bazofile, etc.).

Cele 2 fragmente - legate printr-o regiune mobilă din lanţurile H =

balama - intervine în reglarea unghiului dintre braţele anticorpilor.
 CLASE DE ANTICORPI

Imunoglobulinele M
Subclase: IgM1 şi IgM1.
Structura moleculei: 2 lanţuri H , 2 lanţuri L k, 1 lanţ J.
Structura imunoglobulinei: pentamer.
Greutate moleculară: 900.000 D.
Procentul din totalul anticorpilor: 5-10 %.
Funcţii:
- principalii efectori ai răspunsului imun primar;
- intervin în opsonizare şi activarea C pe cale clasică
- sunt precipitanţi şi aglutinanţi.
 CLASE DE ANTICORPI

Imunoglobulinele G:
Subclase: IgG1, IgG2, IgG3 şi IgG4.
Structura moleculei: 2 lanţuri grele  şi 2 lanţuri uşoare k.
Structura imunoglobulinei: monomer.
Greutate moleculară: 150.000 D.
Procentul din totalul anticorpilor: 80 %.
Funcţii:
- principalii efectori ai răspunsului imun secundar;
- intervin în opsonizare şi activarea C pe cale clasică;
- sunt precipitanţi, aglutinanţi şi neutralizanţi;
Proprietate particulară: au capacitatea de a traversa placenta.
 CLASE DE ANTICORPI

Imunoglobulinele A:
Subclase: IgA1 şi IgA2.
Structura moleculei: 2 lanţuri grele , 2 lanţuri uşoare k şi 1 lanţ
suplimentar J (ser) şi eventual unul SC (în secreţii).
Structura imunoglobulinei: monomer (ser) sau dimer (în secreţii).
Greutate moleculară: 400.000 D.
Procentul din totalul anticorpilor: 10 %.
Funcţii:
- principalii efectori ai protecţiei la nivelul mucoaselor;
- sunt aglutinanţi şi neutralizanţi;
- acţionează pe adezine.
 CLASE DE ANTICORPI

Imunoglobulinele E:
Subclase: nu au.
Structura moleculei: 2 lanţuri grele  şi 2 lanţuri uşoare k.
Structura imunoglobulinei: monomer.
Greutate moleculară: 200.000 D.
Procentul din totalul anticorpilor: 1 %.
Funcţii:
- rol în reacţiile de hipersensibilitate de tip I eliberând mediatorii
anafilaxiei prin degranularea mastocitelor şi bazofilelor.
 CLASE DE ANTICORPI

Imunoglobulinele D

Subclase: nu au.
Structura moleculei:
- 2 lanţuri grele ;
- 2 lanţuri uşoare k.
Structura imunoglobulinei: monomer.
Greutate moleculară: 180.000 D.
Procentul din totalul anticorpilor: 0,05 %.
Funcţii: nu sunt cunoscute.