APĂRAREA ORGANISMULUI (mijloacele de apărare nespecifice și specifice)

Imunologia este știința care se ocupă cu studiul tuturor modificărilor care apar în organism pentru
aparare antiinfecțioasă.
Prin imunitate se înțelege totalitatea mecanismelor ( celulare și umorale ) prin care organismul
se apără împotriva agenților patogeni, a toxinelor produse de aceștia , anumitor tipuri de neoplazii
( cancere) precum și totalitatea reacțiilor pe care le poate avea sistemul imunitar față de contactul cu
anumite molecule și structuri străine de cele ale organismului ( molecule și structuri din domeniul non
self) . Există mai multe tipuri de imunitate.
Apararea sau rezistența antiinfecțioasă reprezintă ansamblul adaptărilor organismului
transmise pe cale ereditară sau câștigate în timpul vieții individuale, care împiedică pătrunderea și
multiplicarea agenților infecțioși în organism.
Mecanismele prin care se realizează starea de nereceptivitate a organismului față de o infecție
sunt următoarele:
- rezistența de specie
- factorii nespecifici ai apărării
- apărarea specifică sau imunitatea antiinfecțioasă
IMUNITATEA NESPECIFICĂ
Imunitatea nespecifică este de fapt protecția pe care unele formațiuni , structuri și secreții fiziologice
ale corpului , o asigură împotriva agenților microbieni, virotici și parazitari în general ( fără vreo
predilecție sau specificitate).
Rezistența de specie (înnăscută sau naturală) S-a observat că există boli care afectează numai omul:
infecția gonococică, sifilitică, sau numai animalul: holera găinilor, ciuma bovinelor etc., omul nefiind
receptiv pentru aceste boli. Explicația acestui fenomen constă în ipoteza că în organismul speciei
rezistente există un mediu chimic neadecvat, complet nefavorabil bacteriei infectate. O altă ipoteză ar
fi selecția unor indivizi rezistenți din cadrul speciei, care după generații multiple își modifică
reactivarea organismului pentru bacteria față de care erau inițial sensibili.
Factorii nespecifici ai apărării antiinfecțioase
Deși această capacitate este înnăscută ea nu ține de specie (umană, animală) și în același timp
organismul reacționează identic în procesul de apărare, indiferent de specia microbiană. Apărarea
antiinfecțioasă nespecifică se realizează în organism prin:
Bariere fiziologice mecanice ( tegumente , mucoase integre)
Se înțelege că orice leziune (soluție de continuitate) în tegumente sau mucoase, reprezintă o
potențială poartă de intrare pentru un agent patogen. Spre exemplu, pentru inocularea, este suficientă
lingerea mâinii unei persoane de către un animal care se află în perioada de contagiozitate a rabiei
(turbării), dacă pielea mâinii prezintă o excoriație (zgârietură) abia vizibilă. Alt exemplu: virusul HIV
(agentul bolii SIDA) poate fi transmis partenerului sănătos printr-un sărut pe gură, dacă există o
minimă leziune a buzelor sau a mucoasei bucale. Menționăm însă că există şi agenti patogeni care
traversează aceste bariere chiar dacă sunt intacte. Ex.: Leptospira icterohemorrhagiae trece din apa
unde a fost eliminată de șobolani sau de bovine prin urina lor -prin pielea indemnă a eventualilor
înotători, producând leptospiroza icterohemoragică. Chlamydia trachomatis poate traversa membrana
conjunctivă intactă producând conjunctivita granuloasă (trahomul). Ancylostoma duodenale, mic
nematod care trăieşte în pământ (deci din grupa geohelminți), produce larve care traversează
tegumentele care nu prezintă nicio leziune, apoi ajung pe cale sanguină în intestinul subțire, unde se
stabilesc.
Cilii vibratili de la nivelul căilor respiratorii, peristaltismul intestinal ajută la îndepărtarea continuă a
bacteriilor; de asemenea lacrimile, saliva, urina, elimină în permanență bacteriile prin spălare
Bariere chimice:
-pH-ul ușor acid de la nivelul pielii, a vaginului, limitează propagarea infecției
 -lizozimul, enzimă cu acțiune antibacteriană slabă, se găseşte în salivă și în lacrimi (o
curiozitate: şi în albuşul de ou).
-acidul clorhidric din sucul gastric face imposibilă stabilirea în stomac a majoritîății agenților
patogeni de orice fel. Reamintim că pH-ul sucului gastric este de 1-1,5 (aciditate extremăă), ceea ce
determină aproape toți agentii bacterieni, virali sau parazitari, să se deplaseze mai departe, în intestin,
unde pH-ul alcalin este compatibil cu existența lor. Face excepție numai bacteria Gram-negativă
Helicobacter pylori, agentul ulcerului gastro-duodenal, care are habitatul între stratul de mucus
superficial care protejează mucoasa gastrică și celulele epiteliului cilindric al acestei mucoase.
Bariera biologică reprezentată de flora comensală normală, existenta pe piele și mucoase, se
opune de obicei pătrunderii în organism a bacteriilor patogene. Astfel se cunoaște acțiunea
Streptococului salivarius de la nivelul cavității bucale, care prin cantitatea mare de peroxid de
hidrogen pe care o elimină împiedică instalarea altor bacterii. La nivelul vaginului, există în mod
normal un pH acid care este realizat și menținut de Lactobacillus acidophylus, și care nu permite
dezvoltarea florei patogene. Întreruperea echilibrului biologic realizat la nivelul mucoaselor printr-un
raport cantitativ între diferitele specii de bacterii și levuri, în special sub influența tratamentului cu
antibiotice, permite selectarea și dezvoltarea în exces a unei specii rezistente la acel antibiotic:
stafilococi, bacili gram-negativi, Canadia albicans. În acest fel prin perturbarea florei normale care
menține de obicei integritatea mucoaselor, apar infecții nedorite, secundare, în special după tratamentul
cu antibiotic.
Factori interni celulari ai apărării
Leucocitele polinucleare neutrofile
În formula leucocitară din sânge, la adult, leucocitele polinucleare neutrofile se găsesc în
procent de 60-65%, ceea ce înseamnă 2.500-5.000/µl.
Acestea au următoarele proprietăți:
-tactism - orientare şi deplasare către corpii străini microscopici;
- diapedeză - traversarea prin endoteliul capilar şi pătrunderea în țesuturile învecinate,
participând astfel la procesul inflamator;
- fagocitoză - încorporarea unui agent patogen în citoplasma neutrofilului, urmată de digerarea
agentului; In interiorul celulei are loc în general distrugerea bacteriilor cu unele excepții: b. Koch,
salmonele, brucele, listerii, care pot persista în celulă fără să fie distruse; aceste bacterii rezistente se
numesc „facultativ intracelulare”
-pinocitoză - încorporarea în neutrofil a unei picături microscopice de lichid (eventual cu
acțiune toxică).
Macrofagele libere, prezente în sânge sunt reprezentate de monocite iar cele fixe, care pot fi ușor
mobilizate sunt de fapt histiocitele țesutului conjunctiv lax cât și histiocitele din splină, ganglioni
limfatici, ficat, peretele intern al capilarelor etc. Macrofagele sunt fagocite manonucleare care ingera
microorganisme.În timpul fagocitozei, ele prelucrează antigenele sub acțiunea echipamentului
enzimatic extrem de bogat al lizozomilor. Sunt implicate atât în apărarea nespecifică cât și în cea
specifică.
IMUNITATEA SPECIFICĂ
Pe lângă rezistența naturală (de specie) și factorii nespecifici ai apărării antiinfecțioase, caractere care
se transmit ereditar, prezente la toți indivizii unei specii, rezistența antiinfecțioasă specifică este
„dobândită” de fiecare individ în timpul vieții, în raport cu infecțiile pe care le-a contractat. Această
rezistență este specifică, fiind valabilă numai față de microbul infectat sau vaccinat cu care a venit în
contact organismul de ex.: toxiinfecția difterică determină rezistența numai față de difterie, febră
tifoidă conferă după vindecare rezistența antiinfecțioasă față de bacilul tific, variola numai față de
virusul variolic etc.
În cadrul procesului imun organismul răspunde la agresiunea antigenului în mod activ prin două
mecanisme: prin formare de anticorpi sau prin modificări celulare specifice cărora antigenul le
imprimă funcția de anticorpi (limfocite specific sensibilizate). Toate substanțele care introduse în
organism determină astfel de modificări se numesc antigene, iar factorii apăruți în organism ca
răspuns la
pătrunderea antigenului sunt denumiți anticorpi.
Anticorpii sunt de două feluri; umorali și celulari (limfocitele specifice sensibilizate cu funcție
anticorp). Așadar imunitatea specifică antiinfecțioasă cuprinde atât imunitatea umorală cât și cea
celulară. Ambele mecanisme se bazează pe pătrunderea și acțiunea antigenului în organism, cu toate
proprietățile sale (virulenta, toxinogeneza, sensibilizare) și modul individual de a reacționa a fiecărui
organism.
Imunitatea specifică umorală
Totalitatea structurilor și moleculelor din organism alcătuiesc domeniul ,,self" (propriu,
personal). La contactul cu substanțele din acest domeniu, organismul NU are niciun fel de reacție.
Totalitatea structurilor şi moleculelor din afara organismului şi care au proprietăți imunogene
alcătuiesc domeniul ,,non-self" (care NU este propriu, străin). Sistemul imunocompetent recunoaște ca
„proprii” (self) numai structurile chimice cu care a venit în contact în timpul maturării sale și „străine”
(nonself) orice substanță cu care nu a luat contact în această perioadă, fie de origine exogenă (deci din
afara organismului) sau chiar endogenă, substanțe rezultate din modificarea chimică locală a unor
țesuturi care devin astfel „străine” pentru propriul organism. Astfel unele bacterii, virusuri sau
substanțe medicamentoase se absorb pe anumite țesuturi, le alterează, modifică compoziția lor chimică
și formează autoantigene, față de care organismul reacționează prin elaborare de anticorpi.
Anticorpul este o gamaglobulină modificată care apare ca răspuns la pătrunderea antigenului
în organism și care are proprietatea de a reacționa specific cu antigenul care i-a determinat apariția . În
organism există anumite celule ale sistemului retico-histicitar (macrofage, limfocite, plasmocite)
numite „sistemul celular imunocompetent ” (SCIC) care sunt capabile să sufere transformări sub
influența antigenului și să devină „sistem celular imunoformator” sau efector (SCIF) adică: producator
de anticorpi umorali și limfocite specifice sensibilizate sau anticorpi celulari. Celulele
imunocompetente își au originea în organele limfoide embrionare, celulele „stem” din măduva osoasă
care în a doua perioadă embriogenezei migrează în organele limfocite primare sau centrale, unde vor
deveni limfocite. Organele limfocite primare sunt reprezentatede timus și de țesutul limfocit din
amigdale, apendice, intestin. In timus celula matcă se diferențiază în limfocit (timus-dependent) iar la
nivelul țesutul limfocit din amigdale, apendice, intestin în limfocite B (timus-independente).
Există mai multe clase de anticorpi:
-IgM este de obicei primul anticorp produs în timpul unui răspuns primar. IgM este un anticorp
foarte eficient împotriva bacteriilor în stadiile incipiente ale unui răspuns primar.
- IgG este un anticorp major al răspunsurilor primare tardive și principalul anticorp al
răspunsurilor secundare din sânge. Această clasă de anticorpi este cea care traversează placenta pentru
a proteja fătul în curs de dezvoltare prin ieșiri din sânge către lichidul interstițial pentru a lupta
împotriva agenților patogeni extracelulari.
- IgA există în două forme, în secrețiile glandelor exocrine ale membranelor mucoase, inclusiv
mucus, saliva și lacrimi. Astfel, IgA este singurul anticorp care părăsește interiorul corpului pentru a
proteja suprafețele corpului. IgA este de asemenea importantă pentru nou-născuți, deoarece acest
anticorp este prezent în laptele matern (colostrul), care servește la protejarea sugarului de boli.
- IgE este de obicei asociată cu alergii și anafilaxie.
Dinamica apariției anticorpilor. S-a observat că răspunsul organismului în ceea ce privește
elaborarea de anticorpi variază după cum organismul vine în contact prima oară cu acel antigen, în care
caz are loc răspunsul de „tip primar” sau în mod repetat „răspunsul de tip secundar”.
a. Răspunsul de tip primar. În acest caz organismul la început nu va reacționa prin răspuns
imunologic (aproximativ 7 zile) perioada care corespunde fazei de „preparare a antigenului” și a
modificărilor celulare care preced anticorpogeneza, după care apar anticorpii care cresc treptat până la
un titru maxim după un interval de încă o săptămână; urmează o perioada în care titrul anticorpilor se
menține la același nivel după care survine o scădere treptată întâi mai rapidă și apoi mai lentă de 2-3
săptămâni. În acest răspuns imunologic de tip primar un rol esențial îl are plasmocitul prin elaborare
activă de anticorpi.
b. Răspunsul de tip secundar. Dacă la același organism se face o nouă inoculare cu același
antigen, în momentul când practic au dispărut anticorpii, titrul lor crește imediat după inoculare (în
primele zile) la nivel chiar mai înalt ca prima dată și se menține într-un titru ridică, coboară și rămâne
mai mult timp în platou, până la dispariție („răspuns de tip secundar”). În acest caz, inițierea
răspunsului imun este făcută de „limfocitele cu memorie” care răspund imediat fără a fi necesară faza
de preparare a antigenului. Ele se diferențiază rapid în plasmociti și secreția de anticorpi se produce în
cantitate mare la scurt interval după pătrunderea antigenului: „booster efect”. Pe acest principiu se
bazează necesitatea și eficiența revaccinărilor în practica medicală (injecția de rapel).
Rezistența specifică sau imunitatea antiinfecțioasă poate fi obținută: în mod activ, adică cu
participarea sistemului imuno-competent: prin infecție (aparentă, inaparentă), vaccinare; sau pasiv,
anticorpii fiind transmiși transplacentar la făt sau prin administrare de ser imun..

Deosebirile dintre imunitatea nespecifică, imunitatea specifică umorală și imunitatea mediată

celular
Criterii de Imunitatea (rezistenta) Imunltatea specifică Imunitatea mediată
diferentiere nespecifică umorală celular
Elementele de Tegumentele, Anticorpi circulanți Limfocitele T4
suport mucoasele, lizozimul, din plasmă (formați (CD4+) (helper) și
HCI din imunoglobulinele limfocitele T8
gastric,leucocitele plasmatice: lgG. IgM, (CD8+) (citotoxic
polinucleare neutrofle. lgA. lgE) si supresor)
Complementul seric.
Interferonul

Sursa Diferite tesuturi integre Limfocitele tip B din Măduva osoasă,

și glande ganglionii limfatici, dar cu diferențierea
alte formațiuni limfociteilor T în timus
limfoide
pulpa albă a splinei

Specificitate NU Foarte mare Foarte mare

Memorie NU Îndelungată Prezentă

imună
Mecanism de Blocarea mecanică sau Reactie antigen- Distrugerea celulelor-
actiune distrugerea chimică anticorp cu gazdă, penetrate de un
agenților patogeni. participarea agent patogen sau de un
Fagocitoza și pinocitoza complementului seric țesut străin(aceste celule
devin astfel celule țintă)
împreună
cu distrugerea
microorganismului
patogen ,,intrus

TIPURI DE IMUNITATE UMORALĂ

 a)Imunitatea umorală pasivă este cea prin care organismul primeşte anticorpi gata formați pe
un alt organism (uman sau animal). Ea este de 2 feluri:
-Imunitate pasivă naturală, în care anticorpii sunt transmişi de la mamă la făt pe cale
transplacentară. Condiția este ca mama să fi avut boala, care să lase anticorpi după vindecare. Durata
imunității pasive naturale transplacentare (deci protecția pe care o asigură) este scurtă, mergând până la
maximum 1 an. Exemple: rujeola, parotidita epidemică, rubeola, scarlatina nu apar decât extrem de rar
la sugari,
-Imunitatea pasivă artifcială se realizează printr-un act medical. În trecut se făcea seroterapie,
adică se foloseau seruri hiperimune (imbogățite cu anticorpi) prin imunizări repetate la cai (ex.: ser
antidifteric, ser antitetanic, ser antibotulinic). Dezavantajul consta în cantitățile mari de ser care
trebuiau introduse, dar mai ales în apariția bolii serului după cca o săptămână (proteina din serul de cal,
primită de organism ca o structură din domeniul non-self, putea provoca reacții intense). In prezent se
obtin imunoglobuline umane specifice prin imunizarea unor voluntari (ex.: imunoglobulina umană
specifică antitetanos, imunoglobulină umană specifică antirabică). Acestea se administrează injectabil
in volume mici și NU declanşează boala serului, deoarece conțin proteine umane.
Indiferent de forma de administrare, ser sau imunoglobuline umane, în imunitate pasivă
protecția se instaleazä rapid dar are o duratä de acțiune scurtă.
b)Imunitate umorală activă este cea prin care organismul, în contact cu un antigen (particulă
bacteriană, toxină bacteriană, virus, vaccin etc.) îşi fabrică singur anticorpii specifici, din
imunoglobulinele plasmatice proprii. Acest tip de imunitate se instalează mai lent decât imunitatea
pasivă (fabricarea anticorpilor proprii necesită cel puțin o săptămână-două), dar durează mult mai mult,
uneori ani de zile sau chiar toată viața.
La rândul ei, imunitatea umorală activă este şi ea de 2 feluri:
-imunitatea activă naturală: se instalează ca urmare a unei boli in fecțioase care, după
vindecare, lasă organismului «moştenire» anticorpii specifici, fabricați de organismul însuşi din
imunoglobulinele proprii circulante prin plasmä.
Unele boii infecțioase lasă imunitate perntru toată viața, neexistând riscul ca boala să se mai
repete vreodată: rujeola, scarlatina, rubeola, varicela, febra tifoidă, parotidita epidemicä, poliomielita.
Alte boli lasă în urma lor o perioadă de imunitate de foarte scurtă durata: gripa, infecțiile cu
virus paragripal (Myxovirus parainfluenzae), adenovirozele, răceala comună (provocată de
rinovirusuri);
-Imunitatea activă artificială se realizează prin vaccinări (imunizări artificiale). Vaccinul este
un produs biologic (particulă bacteriană, virus, toxină) omorât (inactivat) sau viu (dar atenuat) prin
tehnologii complexe, astfel încât şi-a pierdut toate proprietățile patogene, rămânând numai cu
proprietatea imunogenă, adică de formare de anticorpi specifici. O vaccinare ar putea fi comparată cu o
îmbolnăvire în forma cea mai uşoară, de pe urma căreia bolnavul poate avea doar o reacție trecătoare
dar se alege cu partea benefică: rämâne imun, pentru o perioadă, la boala respectivā.
VACCINĂRILE
Sunt imunizări active artificiale, folosind produse biologice (bacterii, particule bacteriene, toxine
bacteriene, particule virale etc.) care au fost modificate prin diferite procedee, astfel încât să NU
prezinte riscul vreunei îmbolnăviri, doar cel mult un episod febril, o reacție alergică sau manifestări
cutanate.
Aceste produse biologice sunt vaccinurile, care includ 2 categori:
-vaccinuri cu germeni patogeni vii atenuați;
-vaccinuri cu germeni patogeni inactivați (omorâți).
Calendarul vaccinărilor (imunizărilor) obligatorii şi al vaccinărilor optionale în cursul copilăriei
Vaccinuri obligatorii
Vaccin contra hepatitei virale tip B (in primele 24 de ore de viață - în maternitate)
Vaccin contra tuberculozei (BCG) (administrat la 2-7 zile de viață în maternitate)
 Vaccin hexavalent DTaP-VPI-Hib-HBV pentru profilaxia difteriei, tetanosului, tusei convul
sive, poliomielitei, Haemophilus infuenzae tip b și contra hepatitei virale tip B (la 2 Iuni -la medicul de
familie)
Vaccin pentavalent DTaP-VPI-Hib (la 4 luni la medicul de familie)
Vaccin hexavalent DTaP-VPl-Hib-HBV (la 6 luni la medicul de familie)
Vaccin DTaP-VPI-Hib-HBV (la 11 luni - la medicul de familie)
Vaccin pentavalent DTaP-VPl-Hib şi vaccin ROR împotriva rujeolei, oreionului şi rubeolei (la
12 luni)
Vaccin rujeolic-rubeolic-oreion (ROR) (la 5-7 ani, rapel la medicul de familie)
Vaccin tetravalent diftero-tetano-pertussis acelular-poliomielitic (DTaP-VPl) (la 6 ani - la
medicul de familie)
Vaccin DT9 diftero-tetanic (la 14 ani)

Vaccinuri optionale
Vaccin contra rotavirus in 2 doze administrate oral (până la vârsta de 6 luni la medicul de
familie)
Vaccin pneumococic împotriva infecților cu pneumococ (pneumonii, otite, sinuzite, meningite)
Vaccin contra varicelei: 2 doze administrate la interval de 6 săptămàni (după vârsta de 9 luni)
Vaccin meningococic împotriva septicemiei și meningitei cu meningococ, o doză, după vârsta
de 2 ani
Vaccin cu virus hepatitic A (o doză, după vârsta de un an, urmată de um rapel la 6-12 luni
lamedicul de familie)
Vaccin cu HPV (Human Papilomma Virus) contra cancerului de col uterin, numai la fetițe (la
12-13 ani, în 3 doze, la intervale de 6 luni)
Abrevieri: BCG bacil Calmette-Guérin; DTaP vaccin diftero-tetanic-pertussis acelular;
VPI virus poliomielitic inactivat (NU se mai utilizeaz virus poliomielitic viu şi atenuat):
Hib Haemophilus influenzae tip b; HBV virus hepatitic tip B.

IMUNITATEA MEDIATĂ CELULAR

Face parte tot dintre formele de imunitate dobândită şi are specificitate. Este reprezentată prin
limfocitele T care au originea în măduva osoasă hematopoietică dar suferă un proces de diferențiere în
timus. Aceste limfocite au acțiune citotoxică și acționează prin 2 tipuri, caracterizate prin antigene
diferite:
- prin limfocitele T4 (CD4+), denumite şi «limfocite T helper» (ajutătoare). CD4 înseamnă
Cluster Designation nr. 4 - caracteristica de grup - şi este antigenul lor de suprafațä. Acționează prin
eliberarea de citokine (limfokine)
-prin limfocitele T8 (CD8+), care includ «limfocite T supresoare» și «limfocite T citotoxice»,
ambele având antigenul de suprafatä CD8. Ele distrug celulele infectate (care au ajuns gazde de agent
patogen), împreună cu agentul străin care le-a penetrat.
Raportul T4 /T8 este deci în mod normal 2 /1. In SIDA acest raport se modifcă prin scăderea
limfocitelor T4, deci se micşorează.
Trebuie precizat că identificarea limfocitelor B, a limfocitelor T4 si T8 NU se poate face prin
metodele obişnuite de colorare a unui frotiu de sânge, ci numai prin metoda de imunofenotipare care
foloseşte o tehnică specială şi dificilă, anume citometria în flux.
Cele două tipuri de limfocite descrise au proprietatea de a recunoaşte şi de a distruge celulele-
țintă în care a pătruns antigenul (bacterie sau virus) şi care din acel moment au devenit celule-gazdă
pentru microorganisme. Activitatea limfocitelor T, prin rolul lor de apărare contra structurilor străine,
reprezintă însă un pericol în cazul grefelor (transplanturilor) de țesuturi sau organe, pe care le pot
respinge (rejetul de grefa).
 Citokinele (limfokinele) sunt proteine secretate de celulele sistemului imunitar, avand funcția
de a alerta celelalte celule din sistem şi a le activa față de agresiunea unui agent patogen pătruns în
organism. Au deci rol de agenți imunomodulatori.
Rezumat la cea mai simplă expresie, se poate spune că mecanismul de bază al imunității
mediate celular constă in faptul că celula-gazdă (pentru un agent patogen sau un țesut străin) devine
celulă-țintă pentru limfocitele T4 şi T8 (care o distrug împreună cu agentul străin).
Celule NK (natural killer) Reprezinta pana la 15% din totalul limfocitelor. Ele deriva din măduva
osoasă și nu sunt dependente de timus. Au o viată scurtă, iar din punct de vedere morfologic aparțin
unei clase de limfocite numite limfocite mari granulare, deoarece au numeroase granule
citoplasmatice. Ele sunt limfocite care nu prezintă markeri (refceptori) celulari caracteristici
limfocitelor T sau B. Termenul de natural killer provine de la faptul ca aceste celule isi exercita funcția
citotoxică fără a necesita o activare prealabila. Funcția lor este de a recunoște și de a liza anumite
celule tumorale și celule infectate cu virusuri.
Celule K (killer) Realizeaza citotoxicitatea mediată celular, dependentă de anticorpi . Ucid nespecific
orice tinta recunoscuta specific de anticorpi. Au pe suprafata receptori pentru imunoglobuline.
AGENTI IMUNOMODULATORI
Sunt substanțe care acționează asupra reacțiilor imune ale organismului. Ei sunt cuprinşi în
grupe cu efecte antagoniste și (sub formă de medicamente) cu indicații diferite.
CITOKINE
Produse ale unor celule din organism, citokinele sunt molecule de natură proteică ce transmit
informații între celule diferite. Importantă este proprietatea lor de a transmite informații între celulele
sistemului imun, inclusiv leucocitele. Intervin în mecanismele inflamației, in apărarea contra agenților
Din grupa citokinelor fac parte: interleukinele (notate de la 1 la 13), interferonii, factorii de
necroză tumorală şi unii factori supresori.
Medicamente imunostimulante
Sunt medicamente care amplifică răspunsul imunitar şi stimulează mecanismele de apărare ale
organismului. Dintre ele menționăm:
- factorii de stimulare a colonilor de granulocite (ex.: filgrastim), cu indicație în neutropenii;
- interferoni
- produsele fitofarmaceutice pe bază de Echinacea.

Medicamente imunosupresoare
Acestea inhibă reacțiile imune (uneori de o mare intensitate şi cu efecte nocive), find indicate
în bolile de colagen (colagenoze tip lupus eritematos sistemic, sclerodermie, dermatomiozită), în
prevenirea rejetului de grefă heterologă (organ sau formațiune transplantată de la o altă specie) sau
chiar de homeogrefä (transplant de la aceeaşi specie dar cu formula genetică diferită). Dezavantajul
imunosupresoarelor constă în diminuarea capacității de apărare antinfecțioasă a celui tratat cu ele. (în
secțiile de bolnavi transplantați se impune o STERILITATE ABSOLUTĂ și o protecție
corespunzătoare prin antibiotice.)