SUBIECTE:

1.Antigenele
2.Sistemul complement
3.Limfocite B
4.Anticorpii
5.Limfocitele T
6.Complexul major de histocompatibilitate
7.Raspunsul imun umoral si celular
8.Raspunsul uman deviat-hipersensibilitati:tipuri,caracteristici
generale
9.Imunodeficientele

1.Antigenele
DEFINITIE: orice structură care este recunoscută ca străină de un organism şi
care este capabilă să declanşeze reacţii imune specifice şi să reacţioneze cu
produsele acestor reacţii, respectiv cu anticorpii.
Antigenele (Ag) sunt structuri moleculare care sunt recunoscute în mod specific
de către celulele sistemului imunitar. Iniţial, antigenul a fost definit ca şi o
moleculă, sau mai multe, care stimulează producerea de anticorpi (Ac). În
prezent această definiţie restrictivă a fost abandonată, fiind considerat antigen
orice moleculă care este recunoscută ca străină de către receptorii limfocitari
specifici, denumiţi receptori de antigen.
2.Sistemul complement
Complementul reprezintă un complex de 20 de proteine, care împreună cu
sistemul coagulării, fibrinolizei şi cel formator de kinină, constituie o parte din
sistemele enzimatice plasmatice.
Particularitatea comună a acestor sisteme este producerea unui răspuns rapid
şi, mult amplificat la un stimul declanşator, prin fenomenul de “cascadă”.
Acest fenomen este posibil datorită faptului că o parte din factorii
complementului sunt zimogeni (pro-enzime) a căror activitate necesită clivajul
proteolitic.
Componentele complementului sunt desemnate prin litera C urmată de un
număr, care este corelat mai mult cu momentul cronologic al descoperirii
acestor factori, decât cu ordinea intrării lor în reacţie.
Alţi factori ai complementului sunt desemnaţi prin literele: B, D, H, I, P.
Componentele complementului sunt sintetizate în principal de ficat, dar
macrofagele şi fibroblastele pot sintetiza şi ele unii factori (C2, C3, C4, C5, B, D,
P, I).
Există două căi de activare a sistemului complement: calea alternă şi calea
clasică.

3.Limfocite B
Limfocitul B este celula efectoare a răspunsului imun mediat umoral, dar are şi
rolul de captare şi prezentare a antigenului specific.
Eficienţa sa în captarea antigenului este maximã, deoarece receptorul
imunoglobulinic leagã specific epitopii corespunzãtori chiar la concentraţii
foarte mici, de 1000 de ori mai mici decât cele necesare prezentãrii sale de
cãtre macrofag sau de cãtre celula dendriticã.
Limfocitul B recunoaşte şi prezintã numai antigenele moleculare mici (peptide).
Probabil cã proteinele mari nu le sunt accesibile. Existã dovezi cã antigenul
peptidic legat la suprafaţa limfocitului B, prin intermediul receptorului
imunoglobulinic specific, este endocitat, prelucrat în compartimentul acid şi
prezentat în asociaţie cu moleculele MHC II, pentru a fi recunoscut de
limfocitele T.
Limfocitele B exprimã nivele relativ înalte ale moleculelor MHC II. Rolul lor de
captare şi eventual, prelucrare a antigenului este semnificativ la contactul
secundar cu antigenul.
Este bine cunoscut faptul că LB, după stimulare antigenică se diferenţiază în
plasmocite, secretoare de anticorpi, şi limfocite cu memorie în funcţie de
natura receptorului.

4.Anticorpii
Imunitatea umorală este mediată de molecule antigen specifice numite
anticorpi care protejează faţă de antigene extracelulare circulante (bacterii,
toxine microbiene). Anticorpii sunt produşi de plasmocitele derivate din
limfocitele B.
ANTICORP – O proteină în forma literei Y, produsă de limfocitele B ca răspuns la
un stimul antigenic (bacterian, viral sau orice altă proteină străină), ce
neutralizează antigenul legânduse specific de el; o imunoglobulină.
Substante chimice produse de organism ca raspuns la patrunderea in sange a
numeroase substante straine organismului(anytigene)cum
sunt :bacterii,virusuri,paraziti,fungi

5.Limfocitele T
Limfocitele T reprezintă până la 80% din totalul limfocitelor circulante. Valorile
normale în sânge, pentru limfocitele T sunt cuprinse între 1620-4320/mm3,
între una şi 18 luni de viaţă şi între 590-3090/mm3, după 18 luni.
Îşi au originea în celula stem multipotentă localizată în măduva osoasă la adult
sau în ficatul embrionar, în viaţa intrauterină. Dezvoltarea LT este un proces
complex care presupune participarea timusului ca loc de educare şi de
câştigare a competenţei imune a acestor celule.
Receptorul pentru Ag al limfocitelor T (TCR) este o moleculă heterodimeră
formată din două lanţuri polipeptidice, care au o structură asemănătoare cu
cea a imunoglobulinelor (Ig).
Există două tipuri de receptori:
TCR1 (format din lanţurile yşi ϭ,
TCR2 format din α şi β, care împart LT în două lineaje diferite.
Limfocitele T îndeplinesc funcţii complexe, atât efectoare ale răspunsului imun
mediat celular cât şi reglatoare, prin intermediul unor factori umorali pe care-i
secretă, denumiţi limfochine.
Limfocitele T realizează următoarele funcţii:
1. lizează celulele care exprimă molecule nonself pe suprafaţa lor;
2.reglează răspunsul imun;
3.mediază reacţiile de hipersensibilitate întârziată.

6.Complexul major de histocompatibilitate

Antigenele de histocompatibilitate, descrise de către Snell în 1948, sunt
reprezentate de o serie de molecule înalt antigenice, care sunt codificate de un
grup de gene foarte polimorfe, strâns legate între ele, denumite complexul
major de histocompatibilitate – MHC (Major Histocompatibility Complex).
Existenţa antigenelor de histocompatibilitate a fost dedusă din faptul că
alogrefele tegumentare sau de organe, nu sunt viabile în organismul receptor.
După 7-10 zile, ţesutul transplantat se inflamează şi curând după aceea, grefa
este respinsă.
Antigenele de histocompatibilitate se definesc ca molecule ale suprafeţei
celulare şi care, datorită diferenţelor biochimice individuale sunt recunoscute
de sistemul imunitar al unui organism cu un alotip diferit (cu o altă combinaţie
de gene alele la situsul codificator). Deoarece se comportă ca antigene majore
în organismul receptor de grefă, antigenele MHC se numesc şi antigene de
transplantare.

7.Raspunsul imun umoral si celular

Ansamblul fenomenelor complexe în cascadă, declanşate de interacţiunea
specifică a sistemului imunitar cu antigenul, în cursul cărora celulele
imunocompetente se activează, proliferează şi se diferenţiază în celule
efectoare şi celule de memorie, constituie răspunsul imun.
Răspunsul imun este de două tipuri:
-răspuns imun umoral
-răspuns imun celular.
Răspunsul imun umoral se caracterizează în esenţă, prin sinteza anticorpilor ca
molecule efectoare.
Imunitatea umorală intervine în principal în următoarele situaţii:
- faţă de antigene infecţioase (bacterii, virusuri, paraziţi),
- în cazul evoluţiei acute sau subacute a afecţiunii;
- faţă de proteine serice de altă specie sau alt allotip;
- faţă de antigenele eritrocitare de heterogrup (reacţiile de incompatibilitate în
sistemul grupelor sanguine ABO sau Rh).
Imunitatea umorală, ca mecanism secundar, intervine în reacţia de respingere a
grefei, ca şi în boala canceroasă (prin citotoxicitate anticorpodependentă).
În umori sau secreţiile externe (mucoase, piele), se află nişte proteine specifice
ce reprezintă veriga efectorie, sintetizate în urma contactului cu antigenul
corespondent şi capabile de cuplare cu acesta, denumite anticorpi sau
imunoglobuline.
Locul contactului antigen-anticorp corespondent poate fi situat la distanţă de
poarta de intrare a antigenului, ca şi de sediul de sinteză a imunoglobulinelor.
Testarea răspunsului imun se face cu ajutorul reacţiilor antigen-anticorp.
Răspunsul imun celular
Răspunsul imun celular se caracterizează prin aceea că, după pătrunderea
antigenului, de regulă celular, sistemul imunitar mobilizează celule specializate,
care atacă antigenul ţintă;
Predomină în cazul replicii organismului faţă de antigene tumorale sau de
grefă, faţă de antigene infecţioase, care produc o evoluţie cronică a bolii, cu
tendinţa de cuibărire a germenilor în profunzimea ţesuturilor, marcată de
descărcări periodice în torentul circulator (tuberculoză, bruceloză, sifilis, lepră,
malarie, toxoplasmoză, leishmanioză, etc.), precum şi în alte situaţii de
declanşare şi întreţinere a stărilor de hipersensibilitate tardivă.
. Veriga efectorie este constituită din subseturi de limfocite T
(timodependente), ca: limfocitele CD4+Th1 de hipersensibilitate tardivă,
limfocitele CD8+T-citolitice Locul contactului antigenului cu veriga efectorie
este situat mai aproape de poarta de intrare a acestuia, unde se poate produce
“granulomul” caracteristic, cu componente lezionale şi, respectiv, reactive.
8.Raspunsul uman deviat-hiperensibilitati :tipuri,
caracteristici generale
Reacţiile de hipersensibilitate reprezintă răspunsuri imune exagerate sau
inadecvate, care pot duce uneori la inflamaţie şi distrucţii tisulare.
După mecanismul patogen principal există 4 tipuri de reacţii de
hipersensibilitate.
Hipersensibilitatea de tip I (imediată sau anafilactică): declanşată de antigene
din mediu (polen , praf) şi mediată de IgE.
Se caracterizează printr-o reacţie alergică apărută imediat după contactul cu
antigenul (alergen).

Hipersensibilitatea de tip II (hipersensibilitate citotoxică mediată de

anticorpi):
-declanşată de antigene de pe suprafaţa celulelor sau din matricea
extracelulară; reacţia cu anticorpii generaţi duce la liza celulelor.
Hipersensibilitatea de tip III (mediată prin complexe imune):
-apare în cazul în care complexele imune sunt formate în exces, fie nu sunt
adecvat îndepărtate din circulaţie; antigenele inductoare sunt solubile.
Hipersensibilitatea de tip IV (hipersensibilitate de tip întârziat)
este mediată de limfocitele TH1 şi T CD8+ citotoxice. Există 3 tipuri de HS IV:
1. HS de contact
2. HS la tuberculină
3. HS granulomatoasă
9.Imunodeficientele
Imunodeficienţele (ID) apar atunci când una sau mai multe din componentele
sistemului imun este absentă sau funcţionează deficitar.
ID se pot clasifica în:
ID primare (ereditare) rezultă prin defecte intrinseci ale componentelor
sistemului imun şi frecvent sunt determinate genetic (congenitale).
ID secundare (dobândite) sunt induse de factori extrinseci (medicamente
imunosupresoare, iradiere, malnutriţie, infecţii).
ID determină o susceptibilitate crescută la infecţii:
-Pacienţii cu deficienţe ale imunoglobulinelor, fagocitelor sau complementului
fac infecţii recurente (repetate) cu bacterii piogene.
- Pacienţii care au defecte ale imunutăţii mediate celular (limfocite T) dezvoltă
infecţii extrem de grave cu microorganisme, care la persoane normale nu
determină îmbolnăviri şi sunt numite oportunişti (infecţii oportuniste).