Facultatea de Inginerie Medicală

Disciplina de Imunologie și Fiziopatologie specială

CURSUL 9. ANTIGENELE (I)

Antigenul este o substanță care este recunoscută de receptorii specifici de pe suprafața

limfocitelor B și T, poate determina activarea acestor limfocite și se poate combina specific cu
moleculele de anticorpi sintetizate. De obicei, legarea antigenului de aceste molecule (receptori
celulari sau anticorpi) declanșează o succesiune de reacții care duc la distrugerea lui.
Sistemul imun are capacitatea fundamentală de a deosebi structurile proprii ale organismului
(self) de cele străine (non-self). Ulterior, sistemul imun elimină din organism structurile non-self.
Din punct de vedere al dimensiunii și complexității, antigenele pot fi molecule solubile (ex.
proteine) sau fac parte din structuri mai complexe: virusuri, bacterii, protozoare, paraziți
multicelulari, celule aduse prin transplant, celule infectate, celule neoplazice.
Antigenele solubile sunt de obicei proteine cu greutate moleculară mare, dar și polizaharide,
lipopolizaharide sau acizi nucleici, pe care sistemul imun le recunoaște ca non-self.
Structurile mai complexe (microorganismele, celulele) conțin un număr foarte mare de
molecule cu diverse structuri chimice. Din punct de vedere al apărării imune, aceste molecule pot fi
clasificate în trei categorii:
 Numeroase molecule indiferente pentru apărarea imună, care nu generează reacții de apărare;
 PAMPs – oligozaharide care conțin manoză, lipopolizaharide,ADN bacterian, ARN viral etc;
 Antigenele – care declanșează răspunsul imun specific și sunt recunoscute de receptori specifici
(receptorii pentru antigen de pe membranele limfocitelor B și T, moleculele de anticorpi).
Din multitudinea de antigene ale unui microorganism, sau a unei celule proprii transformate,
cele mai importante pentru declanșarea RI specific sunt antigenele de suprafaţă.
Capacitatea unui antigen de a declanșa un răspuns imun specific se numește imunogenitate.
Majoritatea antigenelor din natură sunt imunogene. Condițiile principale pentru ca un antigen să fie
imunogen sunt: să aibă o greutate moleculară mare și să poată fi procesat de către APC.
Există antigene cu greutate moleculară foarte mică, denumite haptene, care nu au
imunogenitate, adică nu pot declanșa singure un răspuns imun specific. Ele stimulează sistemul imun
numai dacă se leagă de o moleculă proteică cu greutate moleculară mare, numită carrier. Limfocitele
generează un răspuns imun contra haptenei dacă aceasta este parte a unui complex haptenă-carrier.

1
 Există variații individuale în ceea ce privește intensitatea unui răspuns imun specific față de
diversele antigene. Imunogenitatea unei substanțe depinde atât de proprietățile acelei substanțe, cât și
de anumite caracteristici ale organismului (starea de sănătate, unele tratamente).
Porțiunea din molecula unui anticorp sau a unui receptor de membrană pentru antigen care se
combină cu epitopul se numeşte paratop sau situs combinativ. Epitopul şi paratopul sunt
complementare din punct de vedere al conformaţiei spaţiale și al structurii chimice.

Caracteristicile intrinseci ale antigenului care influențează răspunsul imun

Prezentăm în continuare principalele caracteristici ale antigenelor care influențează

imunogenitatea acestora.

Solubilitatea
Antigenele insolubile sunt mai imunogene pentru că pot fi preluate mai uşor de către APC.

Greutatea moleculară
Sistemul imun ignoră moleculele mici. Majoritatea substanţelor intens imunogene sunt cele cu
greutatea moleculară peste 100 kDa. Haptenele (molecule cu greutate moleculară foarte mică) nu au
imunogenitate.

Deosebirea structurală față de moleculele gazdei

Cu cât o moleculă are structura mai diferită față de self, aceasta va declanșa un raspuns mai
rapid și mai intens. Un antigen provenind de la un organism îndepărtat filogenetic este mai imunogen
decât un antigen de la un organism înrudit. Ex.: albumina unui mamifer nu declanșează un răspuns
imun la un individ din aceeași specie, dar este puternic imunogenă pentru altă specie.

Gradul de complexitate chimică

Intensitatea RI creşte odată cu complexitatea moleculară a antigenului. Proteinele sunt
substanţe care au, de regulă, capacitatea de a declanşa un răspuns imun eficient datorită structurii
moleculare complexe. Polimerii compuși dintr-un singur tip de moleculă nu au imunogenitate.

Concentrația de antigen
Sub un anumit nivel prag al concentraţiei de antigen nu se declanşează răspunsul imun
specific.

2
 În primele momente ale contactului cu un antigen se declanșează RI înnăscut. Dacă acesta este
ineficient în îndepărtarea agenţilor patogeni, concentraţia antigenului continuă să crească. În acest caz
se declanşează RI adaptativ, a cărui intensitate creşte proporţional cu concentraţia antigenului.

Capacitatea antigenului de a fi procesat de către APC

Moleculele cu dimensiuni mari sunt mai imunogene, pentru că pot fi mai uşor fagocitate de
către APC, care prelucrează și prezintă antigenele către limfocitele B și T.
Există molecule mari care nu generează RI specific pentru că nu pot fi procesate de către
APC, de exemplu dacă APC nu au enzimele necesare pentru degradarea substanţelor fagocitate.

Administrarea antigenului împreună cu adjuvanţii

Intensitatea RI crește prin administrarea, împreună cu antigenul, a unor substanţe numite
adjuvanţi. Adjuvanții stimulează suplimentar APC, care la rândul lor stimulează mai intens LB și LT.
Adjuvanţii sunt folosiţi în prepararea vaccinurilor. Ei conțin substanțe minerale (pulbere de
siliciu, uleiuri minerale) care cresc imunogenitatea prin transformarea antigenelor proteice solubile în
forme particulate, care sunt mai uşor preluate de către APC. Alţi adjuvanţi conţin structuri bacteriene
care stimulează macrofagele şi celulele dendritice, crescând sinteza de citokine proinflamatorii.
Sărurile de aluminiu sunt utilizate ca adjuvanți din 1930. Numeroase voci critice la adresa
programelor de vaccinare au ridicat temeri legate de aluminiul prezent în vaccinuri, dar nu există nici
o informație științifică credibilă legată de această ipoteză.

Caracteristicile individuale care influențează răspunsul imun specific

Cele mai importante trăsături individuale care determină eficiența unui răspuns imun sunt:
genotipul, calea de pătrundere a antigenelor, starea de sănătate și tratamentele imunosupresoare.

Genotipul
Există diferenţe în ceea ce priveşte generarea unui răspuns imun atunci când acelaşi antigen
este administrat la indivizi diferiţi. Aceste diferenţe se datorează în principal diferențelor de structură
ale MHC (proteina membranară implicată în prezentarea antigenelor spre limfocitele B și T), BCR și
TCR (receptorii pentru antigen ai limfocitelor B şi T).

Calea de pătrundere a antigenului

Calea de pătrundere a antigenului influenţează intensitatea răspunsului imun :

3
 Antigenele care pătrund subcutanat și prin epiteliul respirator declanşează un răspuns imun intens
pentru că sunt preluate de anumite APC numite celule Langerhans, care transportă antigenele prin
limfă, până la ganglionii limfatici locali, unde se declanșează un răspuns imun eficient.
 Antigenele care pătrund prin tubul digestiv declanşează un răspuns imun mai slab. Aceasta se
datorează faptului că în intestin există un mare număr de bacterii comensale. De asemenea, pe
această cale organismul vine în contact cu un număr foarte mare de molecule străine de origine
alimentară (proteine, glucide, lipide). GALT trebuie să mențină un echilibru delicat.

Starea de sănătate a organismului

Apărarea imună specifică poate fi afectată în cazul unor patologii variate:
 Boli metabolice în care scad sintezele proteice – de exemplu diabetul zaharat
 Denutriție severă
 Sindroame de imunodepresie congenitale sau dobândite (iinfecția HIV/SIDA)
 Afectarea măduvei hematogene în unele boli maligne (leucemii, limfoame, alte cancere care
metastazează în măduva hematogenă) sau altor boli ale măduvei hematogene (anemia aplastică).

Tratamente care inhibă activitatea sistemului imun

Există multe situații în care sistemul imun este inhibat iatrogen, fie în scop terapeutic, fie ca
efect secundar al tratamentelor pentru alte boli.
Imunosupresie în scop terapeutic:
 În boli autoimune: lupus eritematos sistemic, poliartrită reumatoidă, sclerodermie etc.
 În transplantul de organe solide (ficat, rinichi, cord, plămân) sau de celule stem este nevoie de
imunosupresie pentru a asigura procedurii o șansă cât mai mare de reușită.
Imunosupresie ca efect secundar:
 Citostaticele inhibă prin varii mecanisme proliferarea celulară (antimitotice, analogi de
nucleotide, agenți alchilanți, inhibitorii unor receptori de membrană, antibiotice citotoxice, etc).
Citostaticele nu au o activitate selectivă asupra celulelor tumorale, ci afectează toate țesuturile
organismului, mai ales pe cele cu diviziune rapidă (măduva hematogenă și epiteliul digestiv).
 Iradierea utilizată ca tratament în unele hemopatii maligne afecează și hematopoieza normală.
 Hormonii glucocorticoizi, utilizați pentru efectul lor antiinflamator foarte intens în diverse
patologii cu componentă inflamatorie sau alergică, au ca efect secundar imunosupresia.
 Splenectomia efectuată din diverse cauze predispune la infecții grave cu germeni încapsulați (ex.
Streptococcus pneumoniae), mai ales la copii.