IMUNITATEA.

SISTEMUL
IMUN. IMUNITATEA
ÎNNĂSCUTĂ A
MACROORGANISMULUI
 Cuprins
1. Noțiune de imunitate și Sistem Imun
2. Tipurile de imunitate, caracteristica lor
3. Recunoașterea agenților străini în cadrul imunității înnăscute
4. Factorii de barieră (tisulari) ai imunității înnăscute
5. Factorii celulari ai imunității înnăscute
6. Factorii umorali ai imunității înnăscute
7. Rolul imunității înnăscute în stimularea răspunsului imun
adaptativ (dobândit)
 Rolul macroorganismului în procesul infecţios.
Mecanismele de apărare contra infecțiilor
1. Strategia de evitare (ansamblu de comportamente și atitudini
care limitează riscul infecției - măsuri igienice, alimente sigure,
apă potabilă, evitarea contactului cu un bolnav...)
2. Strategia de rezistență/adaptare/flexibilitate (mecanisme ce
întăresc capacitatea gazdei de a supraviețui infecției fără a
afecta patogenul)
3. Răspunsul imun al gazdei (mecanisme de recunoaștere,
limitare și eliminare a agentului patogen)
 IMUNITATEA. SISTEMUL IMUN
 IMUNITATE – nereceptivitatea organismului la orice agent
străin din punct de vedere genetic, inclusiv la mi/o şi toxinele
lor.
 IMUNITATE – capacitatea de apărare specifică a
organismului faţă de agresori externi (virusuri, bacterii, fungi,
protozoare, toxine) cât şi faţă de propriile molecule şi unele
celule degradate sau modificate.
 Sarcina fundamentală a imunităţii – distincţia dintre
moleculele şi celulele proprii (self) şi cele străine (non-self)
Sistemul Imun reprezinta un ansamblu de celule,
molecule şi tesuturi (organe) distribuite în tot
organismul, care participă la instaurarea imunitatii.
Funcțiile Sistemului Imun:
1. Prevenirea infecțiilor şi eradicarea infecţiilor
declanşate de bacterii, virusuri, fungi, protozoare,
helminți
2. Eliminarea celulelor proprii modificate
3. Rezistență la transplantul de organe/țesuturi străine
 Mecanismele conceptuale ale SI
 Mecanisme de recunoaștere specifică a străinului
(discriminare self/non-self)
 Mecanisme de semnalizare (servesc ca
intermediar între recunoaștere și mecanismele
efectoare)
 Mecanisme efectoare celulare sau/și umorale
(neutralizarea/eliminarea agenților străini, inclusiv
infecțioși)
 Părțile componente ale SI
 Sistemul imun înnăscut (nespecific) / imunitatea
înnăscută
 Sistemul imun adaptativ (specific) / imunitatea
adaptativă, dobândită, achiziționată
Ambele aceste subsisteme sunt strâns legate și
acționează complementar ori de câte ori un germen
sau o substanță dăunătoare penetrează în
macroorganism.
 Imunitatea innăscută
 Răspunsul este nespecific
 Expunerea duce la un
răspuns maxim imediat
 Asigurată de componente
mediate celular și umoral
 Fără memorie imunologică
 Se găsește în aproape toate
formele de viață
Imunitatea dobândită
 Răspunsul este specific în funcție
de agentul patogen și de antigen
 Răspunsul maxim se dezvoltă peste
o perioadă de timp după expunere
 Componente mediate celular și
umoral
 Expunerea duce la memorie
imunologică
 Se găsește numai la vertebratele cu
maxilare
Characteristics Innate Adaptive
Specificity For pathogen-associated For specific antigens of microbial and
molecular patterns (PAMPs) non microbial agents

Diversity Limited High

Memory No Yes
Self-reactivity No No
Components
Anatomic and Skin, mucosa, normal flora, Lymph nodes, spleen, mucosal-
physiologic barriers temperature, pH, antimicrobials, associated lymphoid tissues
and cytokines

Blood proteins Complement Antibodies

Cells Phagocytes, granulocytes B lymphocytes and

and natural killer (NK) cells T lymphocytes
 Sistemul imun înnăscut și cel adaptativ ”colaborează”
pentru a opri o infecție.
 Odată ce un agent patogen a depășit barierele
anatomice și fiziologice, răspunsul imun înnăscut
este imediat activat, deseori fiind capabil să oprească
și să elimine infecția.
 Când răspunsul imun înnăscut nu este capabil să
controleze multiplicarea unui agent patogen,
răspunsul imun adaptativ este angajat și activat (de
factori ai imunității înnăscute).
 Imunitatea înnăscută (nespecifică)
Este asigurată de factori constituţionali, fiind prima
linie de apărare
Acționează imediat și rapid la expunerea la agenți
străini pentru a limita răspândirea și a elimina agenții
patogeni
Au o specificitate limitată pentru elementele străine

Au o diversitate limitată, deoarece posedă un număr

limitat de receptori de recunoaștere a elementelor
străine
Nu dezvoltă memorie la expunerea ulterioară
 Mecanismele de recunoaștere a agenților
patogeni în cadrul imunității înnăscute
1. Recunoașterea grupurilor (modelelor) moleculare
asociate cu agentul patogen/străin PAMP (Pathogen-
Associated Molecular Patterns) de către receptorii de
recunoaștere a PAMP (PRR) de pe celulele gazdei
2. Recunoașterea semnalelor de pericol (DAMP) produse
de țesuturile lezate (proteine de stres, fibrinogenul,
prezența actinei extracelulare...)
3. Recunoașterea agentului străin prin lipsa unui marker
self (ex.: molecule CMH)
 PAMP sunt specifice pentru o clasă / grupă de
microorganisme
 Exemple de PAMP:
- LPZ bacteriilor G-
- Fragmente de peptidoglican, acizii teichoici /
lipoteicoici la bacterii G+
- Flagelina
- Glucanul din fungi
- ARN dublucatenar, ADN nemetilat
Clasele de receptori PRR
 Receptorii PRR de suprafață
 Traducători de semnale, care activează diverse căi de
semnalizare intracelulară cu expresia ulterioară a unor
gene și sinteza unor substanțe cu rol în apărare contra
infecției (IL-1, IL-6, TNF-α, interferoni α și β, chemokine)
– stimularea inflamației, activarea limfocitelor T, B (ex.:
receptori toll-like - TLR1, TLR2, TLR4...TLR14,
receptori CD, NOD, RIG-1, cGAS, etc)
 Receptori fagocitari, prezenți pe suprafața fagocitelor
(inițiază fagocitoza)
 Receptorii PRR solubili
 Receptorii solubili (secretați) sunt capabili să se lege
de patogen cu inițierea activării unor celule sau procese:
- lectinele care se pot lega de reziduurile de manoză din
peretele celular bacterian (MBP, MBL);
- proteine plasmatice ce leagă LPZ bacterian (LBP)
 Prin intermediul lor se realizează interacțiunea cu
receptorii de pe fagocite și alte celule.
 Efecte: opsonizarea bacteriilor și stimularea fagocitozei,
activarea complementului
 Factorii imunității înnăscute
Imunitatea înnăscută este asigurată de:

 Factori tisulari (de barieră),

 Factori umorali
 Factori celulari.
Factori tisulari (anatomici, de barieră)
 Tegumentul
 barieră mecanică - integritatea, descuamarea stratului
cornos;
 barieră biologică - flora normală,
 barieră chimică – secrețiile glandelor sebacee şi
sudoripare, pH acid al tegumentului
 Mucoasele
 barieră mecanică - integritatea, mişcarea cililor, mucusul,
scurgerea secrețiilor;
 barieră chimică - secreţiile digestive, acidul gastric, pH
acid al urinei;
 barieră biologică - flora normală;
 barieră enzimatică – enzimele din secreţiile mucoaselor,
ex.: lizozimul;
 defensinele din tractul gastrointestinal şi respirator;
 lactoferina din lacrimi, salivă, lapte, secreții nazale.
 Factorii celulari
Dacă barierele au fost depăşite, atunci organismul dispune
de alţi factori de rezistenţă nespecifică: factori celulari şi
umorali, majoritatea fiind parte componentă a reacției
inflamatoare.

Factorii celulari ai imunităţii înnăscute:

-Fagocitele (leucocite, monocite, macrofage)
-Celulele dendritice
-Celulele NK (killeri naturali)
-Mastocitele
Celulele imunităţii înnăscute
 Celulele fagocitare. Fagocitoza
- Reacţia inflamatoare
împiedică multiplicarea şi
răspândirea microbilor şi
asigură distrugerea lor.
- Fagocitoza (component
al reacţiei inflamatoare)
asigură captarea şi
distrugerea substanţelor
străine, inclusiv a mi/o,
celulelor infectate,
celulelor tumorale.
 Celulele fagocitare (fagocitele)
Leucocitele neutrofile PMN
 Posedă receptori pentru lectine
bacteriene, receptori pentru opsonine
(fragmentul Fc al IgG, fracția C3b a
complementului) – promovarea
fagocitozei
 Nu se divid
 Viață scurtă (3 zile în sânge)
 Formează puroi în locul infecției
 Nu necesită activare
Macrofagele (monocite, macrofage tisulare –
cel. Kupffer, osteoclaste, neuroglia, histiocite, etc)
 Posedă receptori pentru lectine bacteriene, receptori
pentru opsonine (fragmentul Fc al IgG, fracția C3b a
complementului) – promovarea fagocitozei
 Necesită a fi activate pentru a distruge mi/org
fagocitate, produc citokine
 Posedă receptori pentru PAMP – pentru inițierea
activării celulelor
 Posedă receptori pentru citokine – pentru
promovarea activării macrofagelor
 Au durată lungă de viață
 Se pot divide
 Rămân la locul infecției
 FAZELE FAGOCITOZEI
I. Chemotaxisul (atractanţi – fracțiile C3a și C5a,
provenite din activarea complementului, peptide
bacteriene cu un rest de formil-metionil, chemokine,
etc)
II. Recunoașterea și adeziunea mi/o la fagocit
Se poate realiza prin 2 moduri - direct și indirect.
Recunoașterea directă - prin interacțiunea dintre PAMP
de pe microb și PRR de pe fagocite (TLR, receptorii
pentru glucide bacteriene (lectine), receptorul de
manoză, etc).
Inhibitori – capsula, antigenul O, proteine
superficiale (proteina M, proteina A,
plasmo-coagulaza), etc.
Recunoașterea indirectă, prin opsonine, molecule
care se fixează pe suprafața mi/o. Prin intermediul
lor mi/o se leagă de receptorii pentru opsonine
de pe fagocite (din greacă opsein – a aduce de
mâncare). Astfel se facilitează recunoașterea,
adeziunea şi ingestia mi/o.
În calitate de opsonine servesc fracţii de complement
(C3b), fibronectina, unii anticorpi (IgG), proteina C-
reactivă (CRP).
III. Ingestia (înglobarea) şi formarea fagosomei.
IV. Distrugerea (digestia) intracitoplasmatică
Fagosoma fuzionează cu lizosoma, în interiorul fagolizosomei
formate mi/o va fi omorât sub acţiunea enzimelor, anionilor
superoxizi, H2O2, pH acid, apoi digerat de enzimele hidrolitice.
Produsele degradate pot fi eliminate din celulă (PMN, macrofage)
sau, după o selecţie şi pregătire prealabilă (processing), unele
peptide vor fi expuse pe membrana macrofagelor în asociaţie cu
molecule ale CMH (Complexul Major de Histocompatibilitate). Ele
vor contribui la stimularea imunităţii dobândite prin
interacţiunea cu receptorul pentru Ag de pe limfocitele T.
Aceasta este fagocitoza completă.
Fagocitoza completă
Fagocitoza completă
Fagocitoza incompletă – agentul persistă şi se multiplică
în fagocit (micobacterii, gonococi).
Cauze: inhibiţia formării fagolizosomei, eliminarea bacteriei
din fagosomă înainte de fuziunea cu lizosoma, rezistenţă
la enzimele lizosomale, etc. Aceştia sunt patogeni
facultativ intracelulari.
 Aprecierea stării funcţionale
a fagocitelor
1.Procentul fagocitelor active (N - 30-
60%) – ponderea fagocitelor care au
înglobat cel puţin un mi/o
2.Numărul fagocitar (N 4 - 24) – nr de
mi/o înglobate în mediu de un fagocit
https://www.youtube.com/watch?v=Q84-mP0cGWQ
 Celulele NK
 Sunt celule citotoxice, similare limfocitelor T, dar lipsite
de receptor pentru antigen (TCR).
 Au capacitatea de a distruge celulele canceroase și infectate cu virusuri
sau bacterii intracelulare.
 Recunosc celula-țintă prin absența moleculelor

proprii (self) sau prezența moleculelor alterate.

 Elimină celulele-țintă prin contact direct și :

1) secreția unor produse toxice – perforine și granzime (apoptoză, citoliză)

2) distrugerea celulelor acoperite cu anticorpi (citotoxicitatea dependentă

de anticorpi)
Celulele NK produc IFN-gamma care activează
macrofagele și induce producerea citokinelor care, la rândul
lor, activează celulele NK și induc maturarea celulelor
dendritice.

Macrophage

CelIule NK Secretion d'IFN-Ƴʳ

 Celulele dendritice sunt celule ale SI care
au in comun caractere morfologice, expresia
unor molecule de suprafata si proprietati
secretorii. Prezinta pseudopode extrem de
numeroase, subtiri, efilate, lungi, depasind
de cateva ori diametrul celulei.
 Ele se găsesc în toate ţesuturile limfoide
(ţesuturi responsabile de formarea de
limfocite şi de anticorpi) şi în majoritatea
celor non-limfoide din organism.
 Celulele dendritice se găsesc, de asemenea,
în concentraţii mai mari, în ţesuturile care
intră în contact direct cu mediul extern:
tegument (celulele Langerhans), mucoasa
nărilor, a plămânilor, a stomacului şi a
intestinelor.
 Funcțiile celulelor dendritice:
1.Celulele dendritice sunt printre primele care intră
în contact cu „invadatori" cum sunt virusurile,
bacteriile sau chiar celulele canceroase. Ele
detectează şi identifică particulele străine, pe care
le preiau, le procesează şi le „prezintă" limfocitelor
T în asociație cu molecule CMH, cu stimularea LT
și inițierea răspunsului imun specific.
2.Asigură toleranța imunologică prin selecția
negativă din timus. 
 Factorii umorali ai imunității înnăscute
 Peptidele antimicrobiene (defensine, cathelicidine)
sunt peptide mici (3-5 kDa), produse de celulele
epiteliale (tegument, conjunctivă, intestin) și prezente
în granulele neutrofilelor.
 Fiind elemente cationice se fixează pe suprafața
celulelor bacteriene încărcate negativ și dereglează
permeabilitatea membranelor prin
formarea porilor.
 Proteinele de fază acută sunt proteine plasmatice
prezente în sânge permanent, fiind secretate de către
ficat.
 Concentrația lor crește în timpul unei infecții/agresiuni
tisulare: proteina/lectina de legare a manozei
(MBP/MBL), proteina de legare a LPS (LBP), inhibitori
de proteaze, proteine ale sistemului complement şi
ale coagulării, proteina C-reactivă (CRP), protrombina,
fibrinogenul, etc.
 Acestea măresc rezistenţa gazdei, limitează leziunile
tisulare şi favorizează vindecarea.
 Complementul (C)
 Complementul reprezintă un sistem complex de
proteine termolabile solubile şi membranare,
sintetizate în ficat.
 Se întâlnesc în plasma sangvină, limfă şi exsudate.
Nu se detectează în salivă, lacrimi, urină,
transsudate.
 Există peste 30 de fracţii ale C. Fracțiile C1-C9 sunt
solubile, celelalte au rol de receptori membranari.
 Fracţiile C1-C9 circulă în ser sub formă inactivă, care
în procesul activării capătă proprietăţi enzimatice.
 Activitatea biologică a
complementului

 Opsonizarea bacteriilor (stimularea fagocitozei

și eliminarea complexelor imune)
 Acţiune citolitică prin formarea porilor
 Activitate proinflamatoare – stimulează
chemotaxisul şi activează neutrofilele, determină
degranularea mastocitelor şi bazofilelor.
Funcțiile Complementului
Funcțiile Complementului
 Activarea complementului
Sistemul complement include mai multe proteine
(C1-C9). Activarea lor necesita un clivaj consecutiv al
acestor proteine cu generarea moleculelor efectoare
care participa la eliminarea microbilor prin diferite
mecanisme.
Proteina plasmatica C3 joaca rolul central in activarea
complementului.
C3 este hidrolizata spontan in permanenta, dar
componentele generate sunt instabile si de regula sunt
rapid degradate.
 Căile de activare a complementului
 Sistemul complement poate fi activat de catre
agentul străin in absenta anticorpilor, în cadrul
imunitatii înnăscute:
- Calea alternativă
- Calea lectinică
 Sistemul complement poate fi activat de catre Ac
fixati pe Ag străine, în cadrul imunitatii dobandite:
- Calea clasică
Căile de activare a complementului
 Activarea C pe cale clasică
Este declanşată ca urmare a fixării Ac (IgG1, IgG3, IgM) pe diverse
Ag, inclusiv microbiene.
Consecutivitatea activării C: Fracţia C1qrs se leagă de fragmentele Fc
adiacente ale Ig din complexele Ag-Ac formate. Proteina C1 capătă
ulterior activitate esterazică (în prezenţa obligatorie a Ca++)
C1 determină legarea si clivarea proteinelor C4 si
C2. Complexul C4bC2b format se fixează
covalent pe Ac şi pe suprafaţa bacteriei unde este
fixat Ac. Acest complex asigură funcţii de
convertază ce acţionează asupra proteinei C3.
Urmează clivarea masivă a C3 în C3a (anafilatoxină
secretată) şi C3b, care se fixează covalent pe
suprafaţa celulelor (opsonizare). O parte din C3b se
leaga de complexul C4bC2b si complexul astfel
format C4bC2bC3b capata proprietate de C5-
convertaza, care clivează C5 în C5a şi C5b
C5b se leagă de membrana celulei-ţintă. Urmează
fixarea consecutivă a fractiilor C6, C7, C8 şi C9.
Proteina C9 se polimerizează formând pori în
membrana celulară, provocând liza osmotica a
celulei. Componentele C5-C9 formează “complexul
de atac membranar”.
 Calea alternativă de activare a C
Activatori: endotoxina (LPZ), polizaharide bacteriene, celule infectate cu
virus, levuri, paraziţi, venin de cobră, agregate de IgA sau IgE.

 Este declanşată atunci când fracţia C3b se fixează covalent pe

suprafaţa elementelor celulare permisive (pe celulele gazdei sunt
prezente proteine regulatoare ).
 C3b este un substrat pentru fixarea altei proteine, factorul B. Sub
acțiunea factorului D (o serin protează), B este scindat în Ba și Bb.
Complexul C3bBb format va fi stabilizat de către factorul P
(properdina, o proteina serica).
 C3bBb manifesta activitate de C3 convertaza, cu producerea
masiva a proteinei C3b, care acopera suprafata bacteriei. Se
formeaza complexul C3bBbC3b, cu efect de C5 convertaza.
 Fazele ulterioare coincid cu cele ale activarii pe cale clasica.
Calea alternativă de activare a complementului
 Calea lectinică de activare a C este iniţiată în absenţa Ac prin
legarea unei lectine (proteina serică MBL) de reziduurile
terminale de manoza ale glicoproteinelor de pe suprafaţa multor
mi/o (absente la ma/o). Lectina este echivalentă fracţiei C1q.
Etapele ulterioare sunt identice celor din calea clasică.
 Alți factori umorali ai imunității înnăscute
 Properdina – proteină serică care participă la activarea
complementului pe cale alternativă.
 β-lizinele – proteine serice termostabile (63 grade) cu
activitate antimicrobiană asupra bacteriilor G+ în special
 X – lizina, proteină serică termostabilă (70-100 grade),
produce liza bacteriilor G -
 Lizozimul – prezent în lacrimi, salivă, ser sanguin,
favorizează liza bacteriilor
 Anticorpii normali
 Interferonii (glicoproteine cu acţiune antivirală,
antiproliferativă şi imunomodulatoare)
 Interferonii (IFN)
 Interferonii (IFN) sunt o familie de proteine ​produse de celule eucariote
clasificate în funcție de celula de origine.
 IFN-a și IFN-b sunt produse de o varietate de celule infectate cu virusuri

 Acționează asupra celulelor-țintă pentru a inhiba replicarea virală

 Nu sunt specifice virusului

Interferonul inhibă sinteza proteinelor virale prin:

 Activarea unei endonucleaze ARN, care digeră ARN viral

 Fosforilarea protein kinazei, care inactivează EF2, inhibând sinteza proteinelor

virale
 IFN-gamma este un inductor puternic al activării macrofagelor și un promotor al
răspunsurilor inflamatorii.
 Rolul imunităţii înnăscute în stimularea
răspunsurilor imune specifice, dobândite
 În cursul proceselor imune înnăscute are loc
generarea unor molecule (citokine, chemokine,
interferoni, fracții ale complementului) care asigură
funcţia de semnal secundar, de costimulare, pentru
activarea, în rând cu antigenele (primul semnal
activator), a limfocitelor T şi B.
 Prelucrarea și prezentarea antigenelor asociate cu
molecule CMH limfocitelor T.