IMUNITATEA ADAPTATIVĂ.

ANTIGENELE. ANTICORPII

Vorojbit Valentina, conf.univ.

 IMUNITATE – nereceptivitatea organismului la
orice agent străin din punct de vedere genetic,
inclusiv la mi/o şi toxinele lor.
 IMUNITATE – capacitatea de apărare specifică a
organismului faţă de agresori externi (virusuri,
bacterii, fungi, protozoare, toxine) cât şi faţă de
propriile molecule şi unele celule degradate sau
modificate.
 Sarcina fundamentală a imunităţii – distincţia
dintre moleculele şi celulele proprii (self) şi cele
străine (non-self)
 TIPURILE DE IMUNITATE

I. Innăscută (naturală, nespecifică)

II. Dobândită (adaptativă, achiziționată)
1. Activă
- Naturală (postinfecţioasă)
- Artificială (postvaccinală)
2. Pasivă
- Naturală (transplacentară, prin laptele matern)
- Artificială (administrarea Ac / seruri imune sau a
limfocitelor)
Imunitatea dobândită se caracterizează prin:
1. Dezvoltare lenta si manifestare tardiva (câteva zile,
săptămâni dupa contactul cu un antigen)
2. Specificitate faţă de antigen (capacitatea de a recunoaște
și raspunde specific la numeroase substanțe străine, inclusiv
agenți infecțioși)
3. Diversitatea răspunsurilor imune elaborate
4. Expansiunea clonală a limfocitelor activate de antigene
5. Memorie imunologică (capacitatea de a elabora răspuns mai
rapid, mai intens și eficace la întâlniri repetate cu un antigen)
6. Lipsa reactivităţii (toleranţă) faţă de antigenele proprii
 Imunitatea dobândită poate fi:
I. Antibacteriană, antivirală, antimicotică, antitoxică,
antitumorală, etc.
II. În funcţie de mecanismele reacţiilor imune
- Imunitate umorală, exercitată prin intermediul unor proteine
numite anticorpi (Ac, Ig), produse de limfocitele B. Fiind
secretate in sange si lichide biologice neutralizeaza si
elimina microbii extracelulari si toxinele lor.
- Imunitate celulară, eficienta in eliminarea parazitilor
intracelulari și a celulelor tumorale. Este exercitată prin
intermediul limfocitelor T (citotoxicitate directa, activarea
macrofagelor)

- Imunitate sterilă – se menține după eliminarea agenţilor

patogeni din organism (ex.: rujeolă)
- Imunitate nesterilă – nereceptivitatea se păstrează doar în
perioada aflării mi/o în organism (ex.: tuberculoză, sifilis).
 Recunoaștere specifică a structurilor străine
(discriminare self/non-self) în cadrul imunității
adaptative

 În timp ce imunitatea înnăscută este capabilă să

discrimineze între diferite clase de microorganisme,
de exemplu, exercitând un răspuns diferit la o
infecție bacteriană sau virală, sistemul imun
adaptativ este capabil să distingă tulpini foarte
asemănătoare ale aceluiași microorganism, prin
recunoașterea structurilor numite antigene (Ag). (Ag)
 ANTIGENELE
ANTIGENE – substanţe străine (non-self) de natură endo- sau exogenă
capabile să declanşeze un răspuns imun specific.

Se disting:
- Ag de origine infecţioasă (bacterii, virusuri, fungi, protozoare, etc)
- Ag de origine neinfecţioasă (alimente, medicamente, polen, substanţe
chimice, cosmetice, țesuturi, etc.)

Proprietăţile de bază ale Ag:

1. Imunogenitatea – capacitatea Ag de a fi recunoscut ca străin şi de a
induce răspuns imun specific
2. Antigenitatea (specificitatea) – capacitatea Ag de a interacţiona specific
cu Ac sau cu receptorul pentru Ag complementar al limfocitelor
sensibilizate
 Antigenele care posedă ambele caractere sunt Ag
complete.
Cerinţele faţă de Ag complete:
- Să fie substanţe străine
- Să fie formate din gruparea carrier (purtător) şi epitopi
(determinante antigenice)
- Să aibă o greutate moleculară de peste 10 kDa

- Să aibă structură chimică complexă (proteine,

polizaharide, LPZ, etc)
 Antigenele incomplete (haptenele)
- Molecule cu masă moleculară mică, lipsite de imunogenitate
- Devin imunogene combinându-se cu macromolecule purtătoare (proteine
sau polizaharide)
- Haptena reacționează în mod specific cu anticorpii generați împotriva ei
(posedă antigenitate)
Exemple de haptene: lipide, acizi nucleici, săruri ale metalelor grele (Cr, Ni),
substanţe de origine vegetală, medicamente, coloranţi...
Superantigene – molecule proteice particulare (enterotoxinele
stafilococice, toxina şocului toxic stafilococic, toxina exfoliativă a
stafilococilor, nucleocapsida virusului rabic), capabile să stimuleze
un număr mare de limfocite T (10-40%). N – 0.01%.
SuperAg provoacă reacţii imunopatologice.
 Tipurile de antigene
- Ag solubile: proteine plasmatice, toxine, enzime,
hormoni, etc
- Ag figurate (celulare, corpusculare): celule, bacterii,
paraziţi, etc.
- Exoantigene (provenite din compartimentul
extracelular - bacterii, fungi, protozoare fagocitate și
procesate în fagolizozomi)
- Endoantigene (provenite din citoplasma celulelor,
reprezintă proteine proprii modificate sau proteine
virale sintetizate de celulele macroorganismului)
În funcţie de provenienţă se deosebesc:
- Ag heterofile – Ag comune mai multor specii animale.
Ex.: Ag polizaharidice Forssman, prezente în hematiile
de cal, câine, oaie, cobai; sistemul Rh al eritrocitelor se
întâlneşte la om şi maimuţele Macaccus rhesus, etc
- Ag heteroloage (xeno-Ag, hetero-Ag) – Ag provenite din
organismul altei specii
- Izo-Ag (alo-Ag) – Ag de grup în cadrul unei specii (sistemul
AB0 şi Rh, clasele de Ig)
- Idioantigene – antigenele specifice unui individ. Corespund
moleculelor CMH
- Autoantigene – Ag proprii unui organism, devenite
imunogene în anumite condiţii (spermatozoizii, tiroglobulina,
insulina, cristalinul, ţesutul nervos, etc)
 Structura antigenică a celulei bacteriene
 Ag structurale: Ag O/R – somatice
(ger. Ohne Hauch, without film), LPZ, termostabile; Ag H
 (ger. Hauch, film) – flagelar, proteic, termolabil; Ag K –
capsular, termovariabil; Ag F – fimbrial

 Ag solubile: enzime de
patogenitate, exotoxine

 Antigene virale: proteine/glicoproteine de invelis,

nucleoproteine, enzime
 Epitopii (determinantele antigenice)
Imunogenitatea este o caracteristică a întregii
macromolecule Ag.
Antigenitatea (specificitatea) este determinată de
anumite secvenţe ale Ag.
Suprafeţe limitate din macromolecula Ag apte să se
combine cu Ac specifici sau cu receptorii de pe
limfocitele T / B se numesc
epitopi sau
determinante antigenice.
 La glucide epitopul este format din 4-6
monozaharide. Polizaharidele sunt formate dintr-un
epitop repetat sau dintr-un număr redus de epitopi
diferiţi.
 Polizaharidele sunt Ag T-independente, pot induce
sinteza Ac fără intervenţia limfocitelor T.
 Epitopul proteic este constituit din câţiva aminoacizi
(AA).

- Epitopii liniari (secvenţiali) sunt determinaţi de

structura primară a moleculei proteice (8-30 AA). Nu se
modifică la denaturarea proteinei.

- Epitopii conformaţionali sunt determinaţi de structura

secundară sau terţiară a moleculei proteice (juxtapoziţia
în spaţiu a AA situaţi la distanţă). Se modifică la
denaturarea proteinei.
 Fiecare moleculă proteică reprezintă un mozaic de
epitopi, fie diferiţi, fie identici.
 Proteinele sunt Ag T-dependente, deoarece ele
induc sinteza Ac doar prin cooperarea dintre T şi B
limfocite.

 Numărul de epitopi de pe o moleculă imunogenă

reprezintă valenţa Ag.
 Un Ag polivalent conține multipli epitopi în
compoziția sa (proteine, polizaharide, LPZ).
 O celulă bacteriană poate conține peste 100 de
epitopi.
 IMUNOGLOBULINELE (ANTICORPII)

 Ig prezintă glicoproteine din fracţia γ-globulinelor. Se

disting Ig membranare (BCR) şi Ig solubile (secretate) –
Ac ca atare.
 Ac (Ig) sunt molecule glicoproteice produse de
plasmocitele derivate din limfocitele B activate de Ag.
 Ac circulă în sânge şi pătrund în ţesuturi. Sunt eficienţi
contra bacteriilor, toxinelor microbiene, helminților şi
virusurilor în poziţie extracelulară.
 Ac au proprietatea de a recunoaşte şi a se combina cu
Ag complementar, atât in vivo, cât şi in vitro.
STRUCTURA ŞI PROPRIETĂŢILE IMUNOGLOBULINELOR
 Unitatea de structură a Ig
(monomerul) este constituită
din 2 lanţuri glicoproteice
(catene) identice uşoare L
(Light) şi 2 lanţuri grele H
(Heavy), legate între ele prin
punţi disulfidice.
 Există 2 tipuri de lanţuri L – κ şi
λ, identice într-o moleculă de
Ig.
 Se disting 5 tipuri de lanţuri H:
γ, α, µ, δ, ε, ce corespund celor
5 clase (izotipuri) de Ig: IgG,
IgA, IgM, IgD, IgE.
 În componenţa lanţurilor se disting regiuni
variabile V (aminoterminale) şi regiuni constante
C (carboxilterminale).
 Catena L este constituită dintr-un domeniu V și
unul C, iar catena H conține un domeniu V și 3-4
domenii C.
 Fragmentul Ig care include
catena L in totalitate, domeniul
V și primul domeniu C al
catenei H reprezintă
fragmentul Fab (antigen
binding) al moleculei de Ig.
 Celelalte domenii C ale catenei
H corespund fragmentului Fc
(cristalizabil, constant).
 Între ele se află zona balama,
responsabilă de flexibilitatea
moleculei de Ig.
 Fiecare regiune variabila VH si VL a
fragmentului Fab contine zone
hipervariabile, care formeaza o cavitate
tridimensională - paratopul (centrul activ)
moleculei de Ig.
 Paratopul va reacţiona specific cu epitopul
(determinanta antigenică) Ag
corespunzător, constituit din 5-7 AA sau 3-4
reziduuri glucidice.
Fragmentul Fc este purtător de receptori şi
responsabil de activitatea biologică a Ig:
-Transportul transplacentar al unor Ig

-Fixarea pe diferite celule (mastocite, bazofile,

eozinofile, fagocite, limfocite, etc.)
-Capacitatea de a fixa unele fracții ale
complementului (C1, C3b)
-Capacitatea de fixare a proteinei A a stafilococilor

-Defineşte clasele şi subclasele de Ig (specificitatea

antigenică a catenei H)
Fragmentele Ig: relaţii structură/funcţie

Legare Ag

Legare complement

Legare receptori Fc
Transfer placentar
 Monomerul de Ig este constituit din 2 fragmente Fab
şi unul Fc

 Numărul paratopilor determină valenţa Ig. Ac cu 2

sau mai mulţi paratopi se numesc Ac compleţi, cei la
care funcționează doar un singur paratop – Ac
incompleţi.
 IgG, IgD şi IgE sunt monomeri, IgA din ser – monomeri, din
secretiile mucoaselor – dimeri, IgM sunt pentameri.
 Proprietăţile claselor de Ig
IgG (4 subclase IgG1, IgG2, IgG3, IgG4, în funcție de
numărul de punți disulfurice).
Reprezintă 75% din ansamblul Ig serice. Constanta de
sedimentare -7S, greutatea moleculară -150kDa.
 Funcțiile biologice ale IgG
 IgG sunt unicele Ig capabile să traverseze bariera
placentară (C3, C1, C4, C2) și traversează activ bariera
endotelială.
 Fc al IgG are centre de fixare a complementului (activarea
C pe cale clasică), a macrofagelor şi neutrofilelor (rol în
opsonizare), a proteinei A a stafilococilor.
 Timpul de înjumătățire 21 de zile.
 Manifestă activitate opsonizantă (C3, C1, C4), neutralizantă
(C1, C3, C4), de activare a complementului (C3, C1, C2) .
 IgG predomină în infecții cronice și asigură imunitatea post-
infecțioasă și postvaccinală.
Ig M – 5-6% din totalul Ig. Pentamer.
Constanta de sedimentare - 19S, greutatea
moleculară - 900kDa.
Se distrug sub acţiunea mercapto-etanolului sau
cisteinei.
Timpul de înjumătățire – 5 zile.
Fixează si activează complementul pe cale clasică.
Nu traversează placenta, prezenţa Ig M la nou-născut
denotă infecţie intrauterină.
Sunt primele care apar după un stimul antigenic
primar şi indică un proces infecţios acut.
Monomeri de IgM constituie BCR pe limfocitele B.
 Ig A – 15% din totalul Ig. CS -7S, GM – 160 kDa.
Bogate în glucide.
 Se disting 2 subclase: IgA1 (80-90% - serice) şi IgA2 (10-
20% - secreții).
 Semi-viaţa – 6 zile, nu traversează placenta, nu activează
complementul pe cale clasică.
- Ig A serice (monomeri) – 6% din totalul Ig serice. Agregate
de IgA pot activa complementul pe cale alternativă.
- Ig A secretoare (sIg A) – salivă, lacrimi, colostrum, lapte,
secreţii gastro-intestinale, nazale, bronhice. Dimer.
Asigură protecţia mucoaselor, blocând ataşarea
bacteriilor şi virusurilor la receptorii mucoaselor.
 Ig D – 0,2% din totalul Ig. CS – 6,5S, GM – 170 kDa.
Semi-viaţa – 3 zile.
Rolul – receptor pentru Ag (BCR) pe LB; posibil participă la
eliminarea limfocitelor B care produc autoAc (Ac autoreactivi)

 Ig E – 0,002 - 0,01%, CS – 7,9S, GM – 185 kDa. Semi-viaţa

– 2-3 zile. Nu traversează placenta, nu fixează
complementul. Termolabile (inactivate la 56°C în 30 min).
 Se pot fixa pe suprafaţa mastocitelor şi bazofilelor,
determinând degranularea lor cu eliberarea unor amine vazo-
active (consecinţa - şoc anafilactic, dereglări alergice).
 Eficiente în afecţiuni parazitare (opsonizarea helminţilor şi
protozoarelor, efect chimiotactic pozitiv pentru eozinofile).
Efectul interacţiunii dintre Ag şi Ac in vivo
Depinde de natura Ag şi de tipul de Ac şi se poate manifesta prin:

 Aglutinarea bacteriilor (IgM, IgG)

 Opsonizarea bacteriilor şi intensificarea fagocitozei (IgG, IgA)
 Activarea complementului pe cale clasică determinând citoliză (inclusiv
bacterioliză), opsonizare prin C3b, sau stimularea inflama ției prin C3a, C5a (IgM,
IgG)
 Neutralizare - blocarea atașării toxinelor/enzimelor , adeziunii bacteriilor,
virusurilor la receptorii celulari (IgM, IgG, IgA)
 Citotoxicitatea mediată celular anticorp-dependentă – ADCC

Ac se leagă de patogeni sau celulele infectate, inducând degranularea celulelor

citotoxice:
- IgG stimulează degranularea celulelor NK (consecință - distrugerea celulelor
infectate cu virus sau tumorale)
- IgE stimulează degranularea eozinofilelor (distrugerea helminților)
 Degranularea mastocitelor – IgE se leagă de mastocite prin Fc, iar prin Fab
interacționează cu Ag (induce reacții anafilactice)
 Anticorpii policlonali sunt un grup de anticorpi
produși de către diferite clone de plasmocite și
care au afinitate pentru același antigen, dar se
leagă de epitopi diferiți.

 Anticorpii monoclonali sunt un set de anticorpi

identici produși de către o singură clonă de
plasmocite și care recunosc un singur tip de
epitop al unui singur antigen specific.
Provin din hibridoame de origine murină, umană
sau chimerică.
 Utilizarea practică a anticorpilor
 Tratamentul și profilaxia unor maladii (boli
infecțioase, procese autoimune,
inflamatorii, cancer...)
 Diagnostic (seroidentificare,
serodiagnostic)
 Cercetare (imunohistochimie, purificarea
unor structuri, identificarea unor molecule)