Curs 2

Antigenul (Ag) este triggerul. Cauza este intre agresor si reactie.

Antigenul reprezinta orice substanta de origine exo/endogena capabila sa declanseze un raspuns imun care in mod
obligatoriu consta in: stimularea si proliferarea limfocitelor antigen specifice cat si in sinteza moleculelor de recunoastere a
antigenelor, aceste molecule fiind solubile (anticorpi) sau atasate membranei (receptori), molecule ce au capacitatea de a
se combina specific in vivo si respective in vitro cu antigenul inductor.
Antigenul va avea urmatoarele proprietati:

Specificitate pentru molecula ce il receptioneaza si va declansa un raspuns imun. O substanta poate fi antigenica
daca pe de o parte detecteaza un raspuns imun si pe de alta parte, reactioneaza specific cu produsii rezultati in
urma raspunsului imun.
Are imunogenitate (capacitatea de a declansa raspuns imun ce se va declansa in trei etape: selectia clonala,
activarea clonala si expansiunea clonala) si specificitate (capacitatea de a reactiona specific doar cu receptorii
antigenici specifici-solubili sau membranari).

Putem clasifica antigenele dupa modul de declansare sau nu al RI astfel:

Antigene incomplete=haptene. Au proprietatea de specificitate, reactioneaza specific cu receptori solubili sau

membranari dar nu declanseaza raspuns imun. Nu realizeaza activitate limfocitara.
Antigene recunoscute doar de limfocitul T suppressor (LTs)= tolerogene. Daca limfocitele T supressor recunosc
acest antigen si se activeaza, nu va declansa un raspuns imun pentru ca LTs vor produce si vor elimina factori
inhibitori (TST, T suppressor factors). Aceste antigene realizeaza o inhibitie a raspunsului imun si se numesc
tolerogene. Au doar specificitate.
Antigene reale, complete=imunogene. Recunoastearea se realizeaza de limfocitele B sau limfocite T helper (LTh),
si apoi la declansarea raspunsului imun. Daca se activeaza LT citotoxice (LTc) se realizeaza raspuns imun celular
(RIC), iar daca se activeaza LB se realizeaza raspuns imun umoral (RIU). Au cele doua proprietati, pot declansa
raspuns imun si au specificitate.

Originea antigenelor
a
b

Ag exogene
Ag endogene
a

Antigenele exogene pot fi antigene bacteriene vor intra in diversele structuri ale organismelor bacteriene sau
vor fi produse de bacterii. Pot fi Ag acapsulare (de structura proteica din invelisul bacterian), Ag membranare
(endotoxinele).

Ex.
1. Endotoxinele bacteriilor Gram negative, lipopolizaharide (dintr-un nucleu proteic si alte doua componente; dintre
cele doua, una e antigenica alcatuita din oligozaharide ce vor declansa RIU, iar cealalta componenta este componenta
toxica). Componenta toxica= lipidul A (alcatuit dintr-un dizaharid si un acid gras polinesaturat cu catene lungi si foarte
lungi). Stimuleaza difuz macrofagele, celulele endoteliale; aceste celule activate vor activa interleukina (macrofagul:

IL1), eicosanoizii (din acid arahidonic). Aceste procese vor avea urmatoarele efecte: vasodilatatie (la inflamatia locala),
de crestere a permeabilitatii, hematopoieza, activitate leucocitara. Daca componenta toxica se extinde la nivel sistemic,
poate produce o strimulare a sistemului fibrino-coagulant rezultand coagulare intravasculara diseminata (CID).
O parte din aceste substante vor da si reactie febrila. Nu e un element patognomonic. Nu e bine sa taiem reactia
febrila pana nu vedem cauza ei.
2. Mai pot fi si antigene flagelare
3. Exotoxine produse de bacili gram negativi si bacili gram pozitivi. Sunt exocitate si au structura polipeptidica.
Aceste structuri pot fi considerate ca avand o componenta antigenica (polipeptidica) si o componenta ? (glucidica)
lipidica, are un efect citopatic, inhiba metabolismul pentru celulele din jur si poate avea efect cititoxic.
4. Diversi paraziti: uni/pluricelulari. Antigenele parazitare pot fi somatice, incluse in diverse actiuni ale organismului
parazitar.
5.Antigene din secretii ce uneori sunt inoculate cand parazitul inteapa sau lasate in mediul in care parazitul traieste.
6. Alergenii pot fi pneumoalergene, alimentare si indsutriale. De regula, alergenii sunt antigene obisnuite pentru
care organismal are siteme de aparare locale, alergenii astfle nu dau o reactive vizibila. La unii indivizi alergenii
declanseaza RI exagerate, concretizate in alergii cu simpomatologie, vinovatul nu e Ag in sine ci mecanismul, vinovatul
este reactivitatea proprie (datorita unor factori genetici si de mediu are loc o reactive excesiva).
b)

Aloantigene= Ag self

La normal sunt sechestrate de bariera morfofunctionala ce impiedica contactul antigenelor cu LT. Nu apar raspunsuri
imune impotriva acestora (RI autoreactive). Se poate intalnii ruperea sau deteriorarea barierelor cu desechestrarea
antigenelor si in contact cu sistemul imun vor declansa un RI autoreactiv. Astfel se produc bolile autoimune.

Ag tumorale= canceroase

In mod normal se produc 200-300 celule neoplazice pe zi. Aceste celule sunt mereu recunoscute si de sistemul imun
pentru ca prezinta pe membrata lor antigene tumorale. Daca sunt recunoscute aceste antigene se declanseaza un RIU fiind
distruse in situ. Se realizeaza o permanenta supraveghere imunologica tumorala.

Ag virale

Virusuri= organisme intracelulare, includ propriul genom in genomul celulei gazda, va produce elemente virale in
interiorul celulei gazda. Importanta acestor antigene va fi declansarea unui raspuns imun cellular.

Proprietatile antigenului
Imunogenitatea reprezinta capacitatea de a declansa un raspuns imun. Proprietatea se desfasoara in etape, prima
fiind selectia clonala selectia limfocitelor antigen specific (cele care exprima pe suprafata lor receptori specifici pentru
antigenul respectiv). Antigenele vor fi recunoscute de limfocitele care exprima pe membranele lor receptori de recunoastere
antigenica (specifici). Prezenta antigenului in contact cu limfocitele va selectiona limfocitul specific. Recunoasterea

antigenului de catre limfocit se realizeaza doar cand limfocitul e in repaus (in faza G 0 a ciclului mitotic), doar in aceasta
etapa putand avea loc activarea clonala. O clona are aproximativ nx10 3 celule. Receptorul se va combina cu antigenul
respectiv. Daca s-a combinat, se initiaza activarea limfocitara clonara doar pentru cele care au recunoscut antigenul.
Activarea are loc deoarece celulele trec in interfaza, G 1, S, G2. Limfocitul devine limfoblast o celula mai mare, mai
neregulata. In a treia faza, expansiunea clonala, trecem din interfaza in mitoza, iar limfoblastul se va divide in multe celule
(plasmocitele) care ajung in circulatie, producand anticorpii specifici antigenului inductor.
Limfocitul B este cel care se activeaza la plasmocit. Limfocitul T (si el se activeaza in prezenta antigenului specific,
dar in alte conditii), dupa ce se activeaza si se expansioneaza, nu produce anticorpi. El exprima pe membrane un numar
mai mare de receptori antigenici (T cell receptors TCR).
Specificitatea este o proprietate fundamentala a antigenului de a reactiona in mod particular cu receptorii specifici
antigenici (solubili sau membranari). Antigenele nu reactioneaza cu receptorii sau anticorpii altor clone. Nu vorbim aici
despre mitogene, superantigene etc (acelea sunt exceptii). Conditia ca antigenul sa reactioneze specific cu receptorii sai
este ca in organism sa existe o diversitate clonotipica egala cu diversitatea antigenelor, aceasta diversitate clonotipica
realizandu-se prin mecanisme genetice de recombinare genica.
Mecanismele diversitatii receptorilor antigenici
Numarul tipurilor de receptori specifici antigenici depaseste cu mult numarul de proteine pe care le poate sintetiza
organismul. Sinteza nu se realizeaza dupa regula o gena = o proteina, ci dupa regula mai multe gene = o proteina,
realizata prin recombinare genica, asigurandu-se o diversitate combinatorie.
Imunoglobulinele si receptorii membranari (Ig membranare pe limfocitele T, immunoglobulin-like structure pe
limfocitele B). Avem lanturi cu structura grea (heavy H), lanturi light (L) amandoua pereche. Exista 5 tipuri de combinatii
de gene pentru lanturile usoare avem un lant de tip K si 4 tipuri de lanturi de tip (1-4). Pentru lanturile H avem 10 tipuri
de combinatii genice (doua tipuri de lanturi , 1-4, 1,2 si si ). In structura lor, aceste lanturi au niste domenii cu
structura si functii particulare. Un lant H are un domeniu variabil, un domeniu de diversitate si mai are un domeniu
jonctional, urmat de domeniul C constant (V-D-J-C). Lantul L are domenii de variabilitate, mai putin de diversitate, cel de
jonctiune, o portiune constanta (V-J-C). Genele V-D-J-C formeaza un ansamblu numit grupa de translocatie. Exista o grupa
de translocatie pentru fiecare lant H si L.
In timpul maturarii progenitorilor limfocitelor B se va realiza o recombinare, astfel ca pentru genele care codifica
imunoglobulinele, la stadiul de limfocit B, inainte de a deveni imunocompetente, se realizeaza deja 10 6 recombinari.
Limfocitul B matur va contine secvente cod pentru o singura regiune variabila de lant H si o singura regiune variabila de lant
L. Limfocitul B va apartine deci unei singure clone.
Stimularea antigenica a limfocitelor B deja mature (realizata de obicei in organele limfocitare secundare, desi exista
si diferite structuri anexe pentru mucoase) va duce la un rearanjament ulterior pentru segmentele genelor constant (C). La
un prim contact cu antigenul are loc un prim rearanjament al lantului , la cele ulterioare are loc comutarea izotipica,
producandu-se portiuni constant de tip . Raspunsul imun primar va avea ca urmare sinteza IgM, cel secundar are ca
urmare IgG. IgM si IgG au aceeasi specificitate zonele respective au fost recombinate in prealabil (deoarece au fost
selectionate), deci recombinarea pentru lantul H se face in dinamica de la la . La baza recombinarii e vorba de selectia
unei singure gene pentru fiecare dintre cele 4 categorii ale lanturilor (H sau L). Recombinarea genelor pentru aceste portiuni
da diversitatea clonotipica, procesul fiind unic pentru fiecare clona limfocitara. Aceasta diversitate clonotipica da numarul
distinct de imunoglobuline sintetizabile, egal cu numarul posibil de lanturi H x numarul posibil de lanturi L.

Pentru zonele variabile (V) H avem un numar de gene de aproximativ nx10 3; pentru portiunea D a lanturilor H avem
nx10, pentru J nx10, pentru C avem 10. Doar pentru lantul H avem 10 6 posibilitati. Pentru lanturile L, pentru cele de tip K
la zona V avem mx102, pentru lanturile avem mx10; pentru zona J avem m si pentru zona C a lanturilor L avem mx10.
Deci, pentru lanturile usoare avem 10 3 posibilitati. Numarul total va fi 10 6 x 102-3 = 108-9 (diversitatea clonotipica).
Recombinarea genelor care codifica pentru regiunea variabila a lanturilor H premerge cea pentru L. Dupa ce s-a
incheiat recombinarea pentru regiunile V ale H, L se alipeste la acest segment tot prin recombinare cu gena pentru
portiunea C. Avem si segmente de semnalizare corespunzatoare.
Avem si mecanisme ulterioare ce pot creste diversitatea pana la 10 9-10, si anume:
Recombinarea variabila: este o inconstanta la nivelul locului de jonctiune dintre zona variabila si zona de diversitate
si apoi dintre diversitate si jonctiune, aceasta conferind flexibilitatea jonctionala. Un alt mecanism ulterior este diversitatea N
terminal (amino terminal) la nivelul lantului H, ce consta in insertia in lantul polipeptidic a unor scurte secvente
aminoacidice de mai putin de 15 aminoacizi, intre segmentele codificate de genele de variabilitate si diversitate, dar si intre
D si J. Aceasta insertie se poate realiza datorita actiunii transferazei de oxinucleotidil terminal (TDT). Un alt mecanism este
mutatia somatica are loc substituirea unui singur nucleotid din ansamblul genelor din regiunea variabila.
In acest fel putem explica de ce specificitatea la structurile antigenice este absoluta. Specificitatea si
imunogenitatea nu sunt proprietati intrinseci ale antigenului, ci sunt o consecinta a reactiei sistemului imun la antigen.
Raspunsul imun este predestinat ca urmare a preexistentei repertoriului clonotipic.
Clasificarea antigenelor
Imunogenele sunt antigenele complete (au si imunogenitate, si specificitate) imunoglobuline, oligozaharide, acizi
nucleici etc. Au doua componente: una carrier si una haptenica cu functii diferite. Imunogenele pot fi clasificate in 2 grupe
de antigene antigenele tipodependente si cele timoindependente.
Antigenele timodependente sunt cele complete capabile sa declanseze in functie de situatie fie un raspuns imun
umoral, fie unul celular. Raspunsul imun are la baza fenomene de cooperare celulara, fiind obligatorie prezenta si activarea
limfocitelor T helper, care sunt majoritare. Antigenul timodependent care a patruns prin barierele naturale este preluat
neaparat de o celula prezentatoare de antigen (APC de exemplu macrofagele, celulele dendritice). APC recunoaste
nespecific antigenul prin TLR, prin manose receptor si indirect prin FCR antigenul e de multe ori opsonizat cu
imunoglobuline prin complement receptors (C3D, si ea opsonizeaza). Celula emite pseudopode, dar nu fagociteaza
antigenul, ci doar il endociteaza (nu cu scopul de a-l distruge). Cand APC a recunoscut si inglobat antigenul inductor incepe
sa se activeze, il prelucreaza, transformandu-se in mici fragmente expuse pe membrane prin intermediul moleculelor MHC.
Tot in acest interval de timp APC migreaza din focarul imunologic in organele limfoide secundare, unde prezinta antigenul.
Aici e asteptat de limfocite T helper, care cauta antigenul specific. T helper prin TCR va recunoaste antigenul prezentat de
APC. T helper se leaga, se activeaza, in functie de cooperare, fie de limfocitul B (plasmocite RIU antigene), fie de T
citotoxice (migreaza, ajunge in focarul imunologic RIC). T helper (imunoregulatorii nici nu produc anticorpi, nici nu
distrug antigene) sunt in numar foarte mare. Componenta carrier e o componenta mai lunga in general.
Intensitatea raspunsului imun depinde de anumite conditii de imunogenitate:
Gradul de non-self (cu cat o proteina e mai indepartata filogenetic, cu atat e mai imunogena) exceptie fac
proteinele inalt conservate filogenetic
Complexitatea structurii moleculare a antigenului (raspunsul imun e cu cat mai intens cu cat sunt mai multi
nuclei aromatici)

 Greutatea moleculara mai mare (peste 100.000 kDa)

Pentru antigenele timodependente trebuie prelucrate de APC.
Antigenitatea e diferita pentru structurile organice cea mai mare o au glicoproteinele, apoi polizaharidele, apoi
fosfolipidele, peptidele, polimerii sintetici. Intensitatea si felul raspunsului pot depinde de durata contactului, calea de intrare
in organism, tipul de antigen.
Haptenele
Pot fi recunoscute de limfocitele, dar nu pot porni raspunsul imun. Daca ele se asociaza unei alte molecule carrier
se poate produce declansarea raspunsului imun. Are loc stimularea unui numar mare de receptori, acestia migrand catre un
loc anume al membranei. Altfel, stimulii care sunt mici si indepartati nu produc un effect vizibil.
Specificitatea in vivo a antigenului e de fapt dubla de raspuns imun ce are la baza selectia clonala realizata in
prezenta antigenului, dar si de reactie imuna, data de reactia dintre antigen si produsele raspunsului imun. Haptenele legate
de carrier realizeaza atat specificitatea de RI.
Determinanti antigenici
Sunt subcomponente ale antigenului. Ii putem clasifica in doua grupe din punct de vedere al structurii si al modului
in care declanseaza raspunsul imun (al modalitatii de recunoastere): determinantii antigenici liniari si determinantii antigenici
conformationali. Determinantii antigenici liniari au in jur de 8-15 aminoacizi, dispusi in succesiune (ca margelele pe un fir).
Unii sunt hidrofili, altii sunt hidrofobi. Ei sunt pozitionati in interiorul moleculei de antigen nativ si vor fi eliberati prin
prelucrarea lor de catre APC. Acest tip de antigen, cu structura alifatica, cu aminoacizi hidrofobi si hidrofili, din moment ce
sunt eliberati din antigenul nativ prin prelucrarea lor de catre APC, acestia vor fi recunoscuti doar de catre T helper. Acestia
vor fi prezentati de catre APC lui T helper.
Determinantii antigenici conformationali sunt structuri tot de circa 8-15 aminoacizi, sunt situati la distanta pe un
lant polipeptidic (2-3 aici, 2-3 dincolo). Ei ajung in apropiere prin plicaturarea lantului polipeptidic, iar aceasta bucla este
mentinuta si realizata prin punti bisulfurice. Acesti determinanti antigenici sunt hidrofili, pozitionati la suprafata moleculei de
antigen nativ, si vor fi recunoscuti doar de catre limfocitul B prin intermediul BCR si de catre anticorpi. O proteina complexa
poate avea ambele tipuri de determinanti.
Limfocitul T recunoaste antigenul prin receptori specifici, numiti T cell receptors (TCR). Limfocitul T este o celula
oarba, nu recunoaste direct antigenul ci doar daca e prezentat cu ajutorul moleculelor MHC. APC prezinta determinantul
antigenic prin intermediul aminoacizilor hidrofobi. T recunoaste determinantul prin intermediul aminoacizilor hidrofili.
Limfocitul B recunoaste antigenul prin intermediul BCR. Recunoaste determinantul antigenic conformational, la fel
si anticorpii produsi de limfocitul B in urma declansarii raspunsului imun umoral, vor recunoaste doar determinantii antigenici
conformationali. Practic BCR si anticorpii recunosc structura secundara proteica, si aceasta recunoastere are loc prin
complementaritate.
Daca antigenul este timoindependent, strabate barierele naturale, fie este recunoscut la poarta de intrare de catre
celulele proinflamatorii, dar poate ajunge si in circulatie, de unde ajunge la nivelul organelor limfoide secundare, in ariile
bursodependente, unde va fi recunoscut de limfocitul B care prezinta pe membranele sale BCR specific determinantului
antifgenic respectiv. Astfel, in ariile bursodependente, aceste limfocite care au recunoscut si legat antigenul se vor activa, se
vor expansiona, iar plasmocitele ajung mai departe in circulatie, unde vor produce si elibera anticorpi care reactioneaza
specific. Contactul fiind mai prelungit (nu un singur contact cu un val de antigene), din anticorpi si vor comuta izotipic din
IgM in primul val in IgG, dar cu aceeasi specificitate.

Daca antigenul este timodependent, strabate barierele naturala de aparare, este preluat de APC din focarul
imunologic, fie prin intermediul receptorilor care leaga direct structuri PAMS de la suprafata antigenului nativ, fie prin
intermediul FCR (intre timp antigenul se si opsonizeaza). APC preia antigenul, il endociteaza, il prelucreaza, intre timp se
activeaza si migreaza din focarul imunologic, ajungand in organele limfoide secundare, in ariile timodependente, unde APC
activate prezentand determinantul antigenic prin intermediul moleculelor MHC, ajunge aici si are loc intalnirea cu limfocitele
T helper, care prin intermediul TCR vor recunoaste antigenul inductor.
T helper se activeaza, daca sunt stimulate de un numar suficient de antigene, vor participa in continuare la
colaborarea cu limfocitul B, vor declansa un raspuns imun umoral activand si expansionand limfocitul B in continuare, dar
daca la colaborare va participa T cytotoxic, atunci se va declansa un raspuns imun celular, T cytotoxic activat fiind o celula
recirculanta, pleaca din aria timodependenta, va ajunge in circulatie si isi va cauta focarul imunologic acolo unde gaseste un
antigen motiv al activarii sale.
Ariile acestea bursodependente, respectiv independente, in splina, sunt dispuse periarteriolar si se si numesc PALS
de la periarteriolar lymphatic. Aria timodependenta este PALS interna, deci imediat inconjurand arteriola, iar aria
bursodependenta este PALS externa. In structura ganglionilor limfatici avem corticala si paracorticala, aria
bursodependenta fiind corticala ganglionara iar cea timodependenta este cea paracorticala.