1.

Teorii selective si instructive de formare a efectorilor sistemului imun

TEORIA CATENELOR LATERALE
Au fost puse la punct teste serologice: aglutinarea, reacția de precipitare, fixarea
complementului
Metchinikov a descoperit fagocitele și fagocitoza
Teoria elaborată de Ehrlich a fost numită a catenelor laterale
Postulează că specificitatea imunologică se datorează unei relații stereochimice unice dintre
situsurile active ale antigenului și anticorpului
Introduce conceptele de afinitate și situs funcțional ale moleculei anticorp
Introduce noțiunea de receptor
Teoria catenelor laterale (concept „selectie naturala“):
Recep. erau constituienți naturali, formați odată cu cel, pe supr acesteia,posedau
configurație structurală care le determină specificitatea pentru un anumit Ag
Celulele prezentau catene laterale necesare pentru toate antigenele
Ag selecta doar catena laterală cu care este capabil să interacționeze specific
Celula renunță la restul catenelor laterale neselecționate și produce în exces doar catena
aleasă
Lanțurile laterale erau rezultatul fragemntării unei imense molec protoplasmatice
Baza specificității imunologice rezidă în configurația tridimensioanală unică a moleculei de
anticorp
Formarea anticorpilor reprezintă răspunsul celular la interacțiunea cu antigenul prin
intermediul receptorilor de suprafață
Anticorpii sunt niște substanțe complet noi
TEORII INSTRUCTIVE
Landsteiner, Kabat, Heidelberger – personaje principale ale perioadei serologiei
1930 – se înțelege că anticorpii sunt proteine globulare
Val de teorii instructive→forma definitivă – teoria tiparului – Haurowitz și Breinl
Antigenul era purtat în organism către situsul de formare al proteinelor, unde servește drept
model pentru moleculele de anticorp nascente (Ag ar persista in org pe tot parcursul
procesului de sinteza)
Karush-orice template care det. sinteza unei secv. primare de AA →trebuie liniara
Teoria fortelor interatomice si intermoleculare a lui Pauling – simplificată și ușor de
justificat:
Antigenul va servi drept template doar pentru faza finală a procesului de sinteză proteinei –
în care are loc răsucirea în spațiu a lanțului polipeptidic
MacFarlane Burnet atacă teoria lui Pauling prin 3 aspecte:
Teoriile instructive nu țin cont de importanța enzimelor în mecanismul de sinteză a
metabolismul intracelular
Teoriliile instructive implică persistența îndelungată a antigenului de-a lungul procesului de
formare a anticorpului
Producția de anticorpi este o funcția atât a celulelor stimulate inițial cât și a descendenților
acestora
TEORIA SELECȚIEI NATURALE
Existența în sânge și în ser a subst antibacteriene specifice – anticorpi naturali
Niels Jerne afirmă că anticorpi cu foarte multe specificități posibile sunt sintetizați în mod
normal de către vertebrate și sunt eliberați în cantități mici în sânge
Antigenele care intră în circulație reacționează cu acești anticorpi, după ce interacțiunea
antigen-anticorp este completă, rolul antigenului este de a transporta anticorpul către
celulele specializate capabile să reproducă anticorpul.
TEORIA SELECȚIEI CLONALE
Publicată în 1959 de Burnet, Talmage și Lederberg – teoria pe care imunologia
se bazează și astăzi. Burnet sugerează că AC se găsesc pe suprafața celulelor limfoide
-au dispoziție restrânsă fenotipic la nivelul unei clone, dedicată aceleiași funcții
-interacțiunea cu antigenul declanșează semnalul pentru proliferarea celulară
-antigenul va servi pentru selecția și activarea specifică a precursorului celular potrivit

2. Imunogenicitate si antigenicitate. Factori care depind de Ag

Antigen
– structură străină recunoscută de organism, capabilă să declanșeze răspunsuri
– agent capabil să se lege specific la componentele sistemului imun
Antigenicitate – proprietatea structurilor de a se combina specific cu receptori și produșii
finali ai RI
Imunogen-capabil să declanșeze reacții imune specifice și să reacționeze cu anticorpii –
antibody generating
Limfocit B + imunogen – Ly B efector (limfocit B cu memorie și plasmocite)
Limfocit T + imunogen – Ly T efector (T helper/T citotoxice și Ly T cu memorie)
Imunogenicitate – atât capacitatea de inducere a RI cât și aceea de a reacționa cu produșii
finali ai RI
Un imunogen este și Ag, dar nu orice Ag este imunogen
Efecte declanșate de antigen
Poate activa limfocitele – imunogen
Poate conduce la sinteza anticorpilor specifici
Poate duce la reacții exagerate
Poate duce la toleranță imunologică – absența RI
FACTORI CARE DEPIND DE ANTIGEN
1. Caracterul de strain (non-self)
În mod normal SI nu răspunde la self
Unele macromolecule (colagen, citocrom c) – au imunogenicitate foarte redusă în
cadrul a diverse specii
Antigenele pot fi:
- De natură patologică – virusuri, bacterii, paraziți, fungi
De natură nepatologică – alergeni
De origine vetegală, animală sau anorganica
Capacitatea de a răspunde față de non-self trebuie să fie dublată de toleranța față de self
Boli autoimune – structurile apar ca un non-self în fața SI = self denaturat, alterat
structuri separate efectiv de SI= „sanctuare imunologice“- tesut corneal
Traumatism ocular → RI care conduce la afecțiune autoimună
Anticorpii de la acest RI pot ajunge la ochiul controlateral → uveita simpatetica
Toleranța – lipsa de RI față de anumite Ag, nu trebuie confundată cu imunosupresia sau
imunodepresia – incapacitatea globală a SI
Definirea provenienței Ag
Ag autologe – de la același indivit
Ag singeneice – de la indivizi identici genetici
Ag alogeneice – de la membri diferiți ai aceleiași specii
Ag xenogeneice – membri diferiți de la specii diferite
2. Greutatea moleculară
Receptorii pentru antigen se leagă la porțiuni numite determinanți antigenici sau epitopi
Compuși mai mici de 1 kDa – nu sunt imunogenici
Compuși peste 40 kDa – bună imunogenicitate
Insulina și ACTH-ul – bune imunogene (intre 1000 și 6000 kDa)
Dextranul și gelatina (peste 40 kDa) – nu sunt bune imunogene
Haptenele – antigene neimunogene (in unele situații haptenele se cuplează cu proteine self
și devin ținta RI)
Medicamentele – au GM sub 1 kDa – pentru a nu fi percepute ca imunogene
 Dimensiunea molecului influențeaza imunogenicitatea prin creșterea numărului și
diversității epitopilor
La glucide, odată cu creșterea mărimii crește numărul de epitopi monoton-repetitivi
Creșterea excesivă a dimensiunilor moleculelor nu va conduce la creșterea
imunogenicității
Ag ajung în interiorul unor celule specializate unde sunt prelucrate și prezentate
limfocitelor T
3. Structura chimică
Imunogenicitatea necesită un anumit nivel de complexitate chimică
Majoritatea imunogenelor sunt proteine – prezintă un nr mare de epitopi diferiți
Anticorpii pot recunoaște diferite aspecte structurale ale proteine
Structura primară – lanțul de aa
Structura secundară – alfa helix sau beta pliat
Structura terțiară – legăturile care se realizează
Structura cuaternară – juxtapoziția unor părți ale moleculei
determinanti antigenici=epitopi - fragmente ale molec. care sunt imunogene
Situsuri de pe suprafata (epitopi externi\topografici) sau din interiorul unui Ag (interni) care
interactioneaza specific cu receptorii pt Ag ai Ly
4-6 AA sau 6-8 unitati monozaharidice
Valenta=nr epitopi diferiti de la niv unui antigen- maj Ag sunt multivalente
In fct de pozitia AA:
Epitopi liniari (continui, secventiali)- succesiunea AA in str primara
Epitopi conformationali (discontinui)- AA care devin adiacenti spatial in str.
tertiara\cuaternara. Acestia exista doar in str. tridimensionala, denaturarea proteinelor
ducand la disparitia lor.
Epitopii determina specificitate molec si sunt imunoreactivi.
Imunopotenta=capacitatea unei regiuni din molec de Ag de a servi drept epitop, inducand
RI specific.
Exista o competitie antigenica intre epitopi:
Epitopi dominanti
Epitopi subdominanti
Epitopi critici
Variatia antigenica= procesul prin care microorganismele incearca sa se sustraga RI ale
gazdei, prin modif mai mici sau mai imp la niv unor molec imunogenice de supr.
RI față de o proteină = suma anticorpilor îndreptați împotriva tuturor epitopilor pe care
antigenul îi pune la dispoziție
Nu toate proteine sunt imunogene
Polimerii de lizină cu GM de 30 kDa sunt rar imunogene
Absența imunogenicității se datorează insuficienței complexității chimice
Dacă se adaugă o grupare DNP (di nitro phenol) – întreaga moleculă devine imunologică
Creștere a complexității chimice → creștere a imunogenicității
Co-polimerii mai multor AA: poli-glutamic, alanină și lizină – înalt imunogenici – dacă
depășesc o anumit GM
Adăugarea de AA aromatici amplifică imunogenicitatea
Combinațiile chimice în care sunt prezente proteinele tind să fie înalt imunogenice
Lipidele pure sau glucidele pure sunt rar bune imunogene
Glucidele nu sunt suficient de complexe
Polizaharidele sunt rapid degradate și nu iau contact cu SI timp sufficient
LPS (lipopolizaharid – prezent în membrana bacteriilor gram negative) sau polizaharidul
pneumococic sunt antigene imunogene care stimulează limfocitele B în mod direct, trec
peste limfocitele T – mare importanță în patologie
Antigene glucidice - cele din grupul sanguin AB0
Antigenele lipidice au un sistem de prezentare (CD1) – în unele situații pot deveni
imunogene
Acizii nucleici sunt neimunogenici. Exceptii – acizii nucleici se combină cu proteine → RI care
conduc la autoimunități (LED – lupus eritematos diseminat)
4. Stabilitatea structurală
Pentru a fi bun imunogen, o structură trebuie să aibă un anumit grad de rigiditate.
Este necesară menținerea unei anumite conformații tridimensionale care să fie
recunoscută de limfocitele B
Nu numai epitopii sunt capabili să se miște ci și paratopii
5. Degradabilitatea
Pentru a se declansa un RI este necesară interacțiunea între limfocitele T și o categorie de
celule denumite celule prezentatoare de antigen (APC)
APC degradează antigenul prin procesare (degradare enzimatică controlată a antigenului)
și apoi exprimă pe suprafață determinați antigenici care pot fi recunoscuți de limfocitele T
Substanța trebuie să fie suficient de stabilă pentru a ajunge la situsul de interacțiune și în
același timp să poată fi degradată enzimatic parțial în timpul procesării Moleculele care nu
sunt biodegradabile nu sunt imunogenice → reacții cronice
Peptidele cu D-AA nu sunt imunogenice
Izomerii L sunt imunogenice
Carbohidrații nu pot activa Ly T, dar pot activa Ly B
Macromoleculele mari, insolubile – mai imunogenice decât moleculele mici, solubile
Cross-linking chimic intermolecular, inducerea agregării prin încălzire sau atașarea la
matrici insolubile – metode pentru creșterea insolubilității macromoleculelor → facilitarea
fagocitozei și creșterea imunogenicității

3. Imuogenicitate si antigenicitate. Factori dependent de SI al gazdei si de

conditiile de administrare
FACTORI CARE DEPIND DE ORGANISM
1. Vârsta și maturitatea funcțională a SI
Vârstele extreme influențează desfășurarea RI
Vârste avansate – supresie a SI
Perioada neonatală – SI incomplet dezvoltat
2. Condiții fiziologice sau patologice ale organismului
Sarcina – menținera fătului se face cu ajutorul unui proces inițial la nivelul interfeței
materno-fetale, se instalează o toleranță sistemică – durata sa limitează stric perioada de
sarcină
Imunodeficiențe congenitale – afectează imunitatea specifică dar și pe cea nespecifică,
poate afecta capacitatea de procesare și prezentare a Ag-ului Imunodeficiențe dobândite
– consecințe a altor afecțiuni – afectare globală a sistemului imun
Genotipul individual - influențează tipul de RI, intensitatea RI și apariția sau nu a RI
Controlul genetic este în mare parte sub influența unor gene care se găsesc în cadrul unui
grup genic numit MHC – complex major de histocompatibilitate
Răspunsul imun este influențat de genele care codează specificitatea receptorilor LyB și
LyT
CONDIȚII CARE DEPIND DE CALEA DE ADMINISTRARE A AG-ULUI ȘI DOZA ADMINISTRATĂ
1. Calea de administrare
Orice cale de administrare care tinde să șunteze celulele prezentatoare de antigen nu este
recomandată pentru imunizare
În cele mai multe cazuri sunt administrate parenteral, orice altă cale decât cea orală (per
os)
S.c sau i.m – pentru substanțele solubile
 i.p. – pentru imunogene celulare de tipul eritrocitelor sau a vaccinurilor bacteriene i.v –
de cele mai multe ori evitată
antigenul administrat intravenos va fi transportat întâi la splină
antigenul administrat subcutanat ajunge întâi la ganglionii limfatici proximali
2. Cantitatea administrată
Fiecare imunogen prezintă o relație doză-răspuns caracteristică
Se măsoară prin evaluarea RI la doze variate de Ag
Toleranță – lipsa RI, dar caracterizată prin specificitate și memorie – atribuite RI
Sunt necesare administrări repetate la intervale de săptămâni pentru stimularea unui RI
puternic – boosters sau repelles
3. Asocierea cu adjuvanți
Imunogenicitatea unei anumite substanțe poate fi amplificată cu ajutorul unor adjuvanți.
Adjuvantul nu poate conferi imunogenicitate unei substanțe ne-imunogene – doar amplifică
RI împotriva unor imunogene
Adjuvanții sunt folosiți pentru intensificarea RI atunci când Ag-ul are o imunogenicitate
scăzută sau când sunt disponibile doar cantități scăzute de Ag
Mecanisme de acțiune ale adjuvanților
Prelungirea persistenței antigenului
Amplificarea semnalelor co-stimulatoare
Formarea de granuloame
Stimularea ne-specifică a proliferării limfocitare
Pentru uz uman - sulfatul potasic de aluminiu (alum)
Crește imunogenicitatea antigenelor făcându-le să precipite
Timpul de expunere crește de la câteva zile la câteva săptămâni
Crește dimensiunea antigenului
Pentru uz animal- adjuvant Freund
Incomplet:Ag in sol apoasa, ulei mineral, emulgator (lanolina)
Complet: contine in plus Mycobacterium tuberculosis sau M. buturicum
B7 și IL-1 sunt importante pentru funcția de co-stimulare a limfocitelor T
Alumul și adjuvantul Freund stimulează o reacție inflamatorie cronică locală →se
formează o masă densă de celule – granulom – amplifică activarea limfocitelor Th
Adjunvantul Freund complet se folosește doar la prima administrare
Alte microorganisme utilizate ca adjuvanți: Baciul Calmete-Guerin, Cornybacterium
parvum, Vordetella pertusis
- Acești adjuvanți stimulează macrofagele să preia, să proceseze și să prezinte antigenele
limfocitelor T și stimulează expresia de molecule co-stimulatorii
Alți adjuvanți:
lipopolizaharide (LPS)-amplifică răspunsurile la anticopri prin stimularea Ly B
Cei care conțin muramyl dipeptid sintetic (MDP)-stimulează macrofagele și Ly T

4. Epitopi, haptene, carrier, adjuvanti. Valenta antigenului. Antigene specific

de tesut, grup, specie.
Receptorii pentru antigen se leagă la porțiuni numite determinanți antigenici sau epitopi
determinanti antigenici=epitopi - fragmente ale molec. care sunt imunogene
Situsuri de pe suprafata (epitopi externi\topografici) sau din interiorul unui Ag (interni) care
interactioneaza specific cu receptorii pt Ag ai Ly
In fct de pozitia AA:
Epitopi liniari (continui, secventiali)- succesiunea AA in str primara
Epitopi conformationali (discontinui)- AA care devin adiacenti spatial in str.
tertiara\cuaternara. Acestia exista doar in str. tridimensionala, denaturarea proteinelor
ducand la disparitia lor.
Epitopii determina specificitate molec si sunt imunoreactivi .
 Imunopotenta=capacitatea unei regiuni din molec de Ag de a servi drept epitop, inducand
RI specific.
Exista o competitie antigenica intre epitopi:
Epitopi dominanti
Epitopi subdominanti
Epitopi critici
Variatia antigenica= procesul prin care microorganismele incearca sa se sustraga RI ale
gazdei, prin modif mai mici sau mai imp la niv unor molec imunogenice de supr.
RI față de o proteină = suma anticorpilor îndreptați împotriva tuturor epitopilor pe care
antigenul îi pune la dispoziție
Haptenele – antigene neimunogene (in unele situații haptenele se cuplează cu proteine self
și devin ținta RI)
- haptenele = antigene „incomplete”/„parțiale” = substanțe cu greutate moleculară foarte
mică și cu o structura chimică extrem de simplă, ceea ce le face sa fie antigene
neimunogene, însă pot deveni imunogene dacă sunt cuplate cu proteine numite „carrier”
- carrier = proteină cu rol de transport, care prin cuplarea cu haptena duce la formarea unui
complex imunogen
- adjuvanți = substanțe care se administrează împreună cu antgenul pentru a amplifica
imunogenicitatea acestuia
- carrierul, spre deosbire de adjuvant, conferă unei haptene imunogenicitate, pe când
adjuvantul doar o amplifică
- mecanisme de acțiune: prelungirea persistenței Ag, amplificarea semnalelor co-
stimulatoare, inducerea formării de granuloame, stimularea ne-specifică a proliferării
limfocitare
- pentru uz uman, singurul adjuvant acceptat = sulfat potasic de aluminiu (alum)
- alum crește imunogenicitatea antigenelor făcându-le să precipite, antigenul injectat fiind
eliberat mult mai lent
- pentru uz animal = adjuvantul Freund
- adjuvant Freund incomplet: conține antigenul în soluție apoasă, ulei mineral (ulei de
parafină) și un emulgator (lanolina) care dispersează uleiul în mici picături ce înconjoară
antigenul -> eliberare lentă
- adjuvantul Freund complet: conține în plus Mycobacterium tuberculosis sau
Mycobacterium butiricum omorâți prin căldură (mult mai potent decât cel incomplet)
- din cauza efectelor secundare -> a. F. i. / I administrare, restul a. F. c.
- alte microorganisme utilizate: BCG, Corynebacterium parvum, Bordetella pertusis
- alți adjuvanți: endotoxine bacteriene (LPS, MDP)
- alumul si adjuvantul Freund stimulează de asemenea o reacție inflamatorie cronică locală,
care atrage atât fagocite, cât și limfocite -> granulom
Valența antigenului
- numărul epitopilor diferiți de la nivelul unui antigen conferă unui antigen valența
antigenului
- în general, antigenele, mai ales proteinele, sunt multivalente
- pe măsură ce un antigen multivalent interacționează cu anticorpii, aceste molecule se
leagă încrucișat (cross-linking) la antigen și formează o rețea 3D care conduce, in vitro, la
apariția unui precipitat
- când antigenul este monovalent -: nu poate apare legătură încrucișată
- mărimea complexilio antigen-anticorp depinde de valența antigenului
Antigene specifice de țesut, grup, specie
- Ag autologe = de la același individ
- Ag singeneice = de la indivizi identici genetic (gemeni monozigoți sau linii de animale
inbred)
- Ag alogeneice = de la indivizi diferiți aparținând aceleiași specii (alele)
- Ag xenogeneice = de la indivizi aparținând unor specii diferite (excepție: transplantul)
* linii inbred = animale identice dpdv. genetic, obținute experimental prin încrucișări
consanguine (frate-soră) repetate, timp de cel puțin 20 generații

5. Reactivitatea incrucisata. Experimentele Landsteiner, Antigene heterofile.

Aplicatii practice. Variatia antigenica – tipuri, mecanisme, relevanta pentru
vaccinare.
REACTIVITATEA ÎNCRUCIȘATĂ
Exista situatii in care, acelasi anticorp interactioneaza atat cu antigenul fata de care a fost
sintetizat specific, cat si cu unul sau mai multe antigene similare. Fenomenul se numeste
reactivitate incrucisata. De exemplu, exista reactivitate incrucisata intre moleculele de
albumina ale diferitelor specii, anticorpii anti-BSA( albumina serica bovina) interactionand
atat cu BSA cat si cu albumine provenite de la alte specii.
Procesul prin care reactia incrucisata a epitopilor determina o alterare tisulara mediata de
un mecanism imunologic se numeste mimetism antigenic. Alterarea tesutului cardiac in
cursul reumatismului articular acut survine ca urmare a mimetismului antigenic dintre
Streptococcus pyogenes si tesutul cardiac uman. Streptococul si tesutul cardiac au epitopi in
comun. Pacientii elaboreaza un raspuns imun fata de epitopul comun, iar produsii acestuia
(anticorpii) determina lezarea inimii.
Experimentele Landsteiner
Landsteiner a imunizat animale cu conjugate haptena carrier, inducand raspund atat anti-
haptena, cat si anti-carrier. Apoi a conjugat haptena cu un carrier diferit si a testat reactia cu
antiserul obtinut initial, care continea anticorpi anti-haptena. Datorita schimbarii moleculei
carrier Landesteiner a reusit sa evidentieze doar interactiunea haptenei cu anticorpii anti-
haptena. Prin modificarea ulterioara a proprietatilor haptenei a fost posibila studierea
influentei substitutiei cu diferite grupari asupra specificitatii antiserului.
Antigene heterofile
Antigenele heterofile au fost denumite astfel pentru ca se gasesc la organisme aflate la
distanta in arborele filogenetic.
Antigenele heterofile au in comun unul sau mai multi epitopi; aceasta sta la baza inrudirii
lor antigenice. Astfel, ele dau reactii incrucisate: se combina cu acelasi anticorp specific din
cauza prezentei epitopilor comuni.
Exemple clinice:
reactia incrucisata a antigenelor heterofile are o serie de aplicatii practice stand la baza
catorva teste clinice:
• testul pt diagnosticarea sifilisului. T. pallidum are epitopi in comun cu cardiolipinul,
un lipid din structura miocardului. Prezenta acestui antigen heterofil sta la baza testului
screening de diagnostic a sifilisului. Indiviizii afectati cu T.pallidum sintetizeaza anticorpi care
reactioneaza incrucisat cu cardiolipinul.
• testul pt diagnosticul mononucleozei infectioase. Majoritatea bolnavilor au anticorpi
serici care reactioneaza incrucisat cu hematiile de oaie.
• teste screening pt tifosul exantemic si febra patata a Muntilor Stancosi. Serul
pacientilor cu infectie rickettsiana aglutineaza unele linii de Proteus vulgaris.
Variatia antigenica
Variatia antigenica a organismelor infectioase este un mijloc f eficient de a se sustrage
actiunii anticorpilor neutralizanti produsi de raspunsul imun umoral al gazdei.
Alterarea antigenicitatii-glicoproteinei de suprafata este un mecanism bine stabilit printre
paraziti prin care acestia reusesc sa eludeze raspunsul imun. Variatia antigenica este
principalul mijloc prin care protozoarele si cateva specii de bacterii persista in organismul
gazdei. Acest fenomen este important si pt persistenta virusurilor animale.
 Exemplul clasic al variatiei antigenice a virusurilor se observa in cazul virusurilor gripale A.
alterarile glicoproteinelor de suprafata ale acestora(hemaglutinina si neruaminidaza) se
produc prin doua mecanisme:
-drift-ul antigenic-implica modificari minore ale antigenicitatii proteinelor de suprafata si se
pare ca ar fi implicat in persistenta virusului in populatiite susceptibile;
-shift-ul antigenic-implica modificari genetice majore, raspunzatoare de dezvoltarea unui
„nou” virus in cadrul aceleiasi specii.
Drift-ul antigenic apare prin acumularea de mutatii punctiforme in genele care codeaza
hemaglutinina si neuraminidaza. Mecanismul shift-ului antigenic consta in reasortari genice
intre tulpini de virusuri gripale A. Desi virusul gripal nu determina infectii persistente in
organismul gazdei, aparitia unor virusuri(tulpini) cu antigenicitate modificata explica
persistenta virusurilor gripale intr-o anumita populatie si larga lor raspandire pe glob

6. Epitopi recunoscuti de limfocitele B versus epitope recunoscuti de

limfocitele T.
Epitopi recunoscuți de Ly B
Legături ne-covalente – reacție reversibilă
Cele două componente trebuie să fie foarte apropiate
Epitopii pentru Ly B sunt compuși din AA hidrofilici de pe suprafața proteinei, pot fi compuși
din AA secvențiali sau non-secvențiali
Sunt localizați în regiunile flexibile ale imunogenului; au o anumită mobilitate
Proteinele complexe au epitopi multipli
Epitopi recunoscuți de Ly T
Peptidele antigenice recunoscute de Ly T formeaza complexe tri-moleculare cu moleculele
MHC și TCR
Cupa de legare a MHC interacționează cu diferite peptide oligomerice care funcționează ca
epitopi T
Procesarea antigenului pentru generarea peptidelor care interacționează specific cu
moleculele MHC
Epitopii pentru Ly T sunt de cele mai multe ori interni
Epitopii T-dominanți sunt determinați de un set de molecule MHC exprimate de un individ

7. Bariere anatmice si fiziologice impotriva infectiilor.

Barierele anatomice și fiziologice împotriva infecțiilor
Pentru împiedicarea penetrării patogenului intervin o serie de bariere anatomice și
fiziologice, internalizarea antigenului și procesele inflamatorii
-Bariere anatomice – elemente structurale care împiedică în mod fizic pătrunderea
antigenelor
-Bariere fiziologice – acțiunea diferitelor structuri ale organismului în scopul de a susține
barierele anatomice
Prima barieră anatomică împotriva infecțiilor este pielea – la om atinge greutatea de 5 kg
-Este compusă din 3 straturi: epiderm, derm și hipoderm
-Celulele de la suprafața epidermului sunt moarte – pline de keratină, impermeabile la apă
Epidermul nu are vase de sânge
-Dermul conține toate vasele de sânge pentru a susține epidermul
La acest nivel se găsesc glandele sebacee
-Produc sebum – secreție uleioasă cu pH între 3 și 6
-Producția de sebum – conferă aciditate pielii → mediu nefavorabil dezvoltării majorității
microbilor
-Hipodermul – barieră suplimentară de grăsime
Suprafețele exterioare ale tractului gastro-intestinal, respirator și urogenital sunt
acoperite de un epiteliu mucos
 Ochiul – acoperit de conjunctivă
Mijloace de apărare suplimentare – mucusul, saliva sau lacrimile
Mișcarea oscilatorie a cililor de la niv supr cel epiteliale – apărare mecanică
Tusea și strănutul – expulzează bacteriile înglobate în mucus
După pătrunderea patogenului în organism, următoarea linie de apărare constă
într-o serie de cel. și de molec. (CMH, interferonii sau proteinele de fază acută)
Mediu fiziologic ostil
-Temperatură prea înaltă
-pH prea acid al stomacului
-presiune crescută a oxigenului la nivelul alveolelor
Lichidele organismului pot conține și substanțe cu acțiune antibacteriană sau antivirală
-Lizozimul – din lacrimi, salivă și alte secreții mucoase – enzimă care hidrolizează un
component uzual al pereților bacterieni
Neutrofilele eliberează defensine – peptide antimicrobiene
Keratinocitele și epiteliul intestinal inițiază producția de peptide antimicrobiene, ca
răspuns la infecția bacteriană
Infecția cu virusuri duce la producția de interferoni (IFN) – molec solubile
Interferoni I
IFN α-Familie de aprox. 20 polipeptide – sintetizate în special de leucocite
IFN β- Produsul unei singure gene
-Sintetizat de fibroblaști
Multe cel sintetizează IFN ca rsp. la o serie de stimuli – ex: infecția virală
IPC (celule imune precum DC plasmocitoide)- exprima senzori endozomali pt ARN-ul
monocatenar (TLR-7) si CpG nemetilat (TLR-9)
Eliberati in mediul extracelular→declanseaza cai de semnalizare→activare gene ISG (OAS-
degradare ARN, PKR-blocare transcriptie proteine, IFIT-diminuare translatie ARN viral)
Alte roluri: stimulează potențialul litic al celulelor NK, stimulează capacitatea de prezentare
a antigenului de către APC, efect antiproliferativ
Interferoni II ( tipul imun)
IFN-γ – sintetizat de Ly T și ILC
Funcții: activator al fagocitelor, amplifică expresia moleculeor MHC, diferențierea Ly T
efector, produce comutarea de clasă a Ly B, stimulează activitatea celulelor NK
Interferoni III
generate de 3 gene IFN- si anume IL-28A, IL-28B,IL-29
receptor format de IL-28Ra si subunit. a IL-10R, exprimat pe cel epitel.
Proteinele de fază acută- produse de ficat
-Proteine de fază acută pozitive – concentrația crește:
Proteina C reactivă – opsonină și declanșatoare a SC (cascada de activare se va opri la
convertaza C3 deoarece CPR interfera cu convertaza C5→nu va fi generat MAC, doar
opsonine)
Serum amiloid- A – factor chemotactic \ P – opsonină
Factori de coagulare: α2 macroglobulina – inhibitor al coagulării și fibrinolizei,
ceruloplasmina, haptoglobina, alpha 1 anti-tripsina
-Proteine de fază acută negativă – concentrația scade – contribuie la apariția sepsis-ului:
Albumina, Transferina, Transtiretina , Antitrombina, Transcortina
Antagonismul bacterian
-Reprezintă o barieră fiziologică împotriva infecțiilor cu patogeni -Este formată din miliarde
de bacterii comensale și fungi
-Localizată la nivelul cavității bucale, a sistemului digestiv sau la supr pielii -Acești microbi
alcătuiesc flora normală(microbiota)
Rol protectiv împotriva patogenilor
Competiție pentru nutrienți
Activarea celulelor sistemului imun
Secreția de molecule toxice în mod selectiv
PMN-celule albe=leucocite (reprezinta 60-70%)
Cel circulante, non-divizibile, cu viata scurta (2-5 zile)
Diapedeza= capac. de a migra in tesuturi, strabat MB a vaselor de sange
Exprima pe membrana: receptori pt SC (C3b,iC3b), molec de adeziune (LFA-1), receptori pt
componentele matricii extracelulare
Citoplasma contine granule (lizozim) bogate in enzime
Macrofagele (+monocite= sistemul fagocitelor mononucleare)
Deriva din promonociti→raman in circulatie 72 h→migreaza in tesuturi
2 subtipuri: M1(clasice,activate)-cel efectori,implicatre in fagocitoza si secr. de f. solubili
pro-inflamatorii si microbicizi
M2- cel cu functie reglatorie, rol in inhib proces inflamator si cicatrizare,
modelare tisulara din embriogeneza
Sunt APC alaturi de Ly B, DC, celule Langerhans
Cel cu viata lunga, capabile sa proceseze Ag si sa-l prezinte Ly T, secreta citokine
In functie de localizare:
Testut conjunctiv→histocite
Nivel pulmonar→macrofage alveolare
Ficat → celule Kupffer
Glomeruli renali→celule mesangiale
Tesut nervos→microglii
Tesut osos→osteoclaste

8. Macropinocitoza, Endocitoza, Fagocitoza

Internalizarea antigenelor
-3 procese responsabile pentru internalizarea macromoleculelor și celulelor
Macropinocitoza
Procesul prin care o celulă poate internaliza lichid extracelular
Se formează vezicule – macropinosomi
Procesul asigură o manieră eficientă dar nespecifică de testare a
mediului extracelular
Endocitoza
Procesul prin care macromoleculele din lichidul extracelular sunt internalizate ca urmare a
interacțiunii acestora cu receptori de pe suprafața celulelor endocitate
Legarea macromoleculelor de astfel de receptori declanșează polimerizarea clathrinei
Invaginarea membranei tapetate de clathrina conduce la internalizarea complexului
receptor-ligand
Veziculele tapetate de clathrina (0,15-0,45 µm)sunt mai uniforme decât cele formate prin
macropinocitoză
Preluarea materialului străin prin macropinocitoză și endocitoză declanșează procesarea
antigenelor → activarea Ly T
Fagocitoza
Procesul de ingestie a unor particule cu diametre mai mari de 0,5 µm
Inițiată atunci când multipli receptori de suprafață se leagă secvențial la liganzi de pe
suprafața particulei → mecanism de fermoar
Interacțiunea dintre receptori și liganzi duce la polimerizarea actinei
Membrana se invaginează printr-un mecanism bazat pe actină → formarea unui fagozom
-Semnale către sistemul de actină – fagocitoză
-Semnale către sistemul de microtubuli – endocitoză
Molecule de adeziune - integrinele - molecule indispensabile pentru interacțiunea celulă-
celulă sau celulă-matrice
Multe microorganisme eliberează substanțe care atrag fagocite – chemotactism
Calea endocitică
- În această cale intră macropinocitele și veziculele tapetate cu clathrină de-a lungul retelei
de microtubuli
Aceste vezicule participă la un proces de scădere progresivă a pH-ului
Vezicule cu proteine hidrolitice fuzionează cu compartimentele endocitice
Vezicula cu clathrină fuzionează cu primul compartiment al sistemului endocitic –
endozomul precoce- receptorii sunt disociați și reciclați
Macromoleculele rămân în așa numitul endozom tardiv – fuzionează cu alți endozomi și cu
alte vezicule din aparatul Golgi
Degradarea completă apare când endozomii fuzionează cu lizozomii și formează
endolizozomii- pH aprox 5
La sfărșitul procesului produșii de digestie sunt colectați în vezicule exocitice care se
desprind din endolizozomi
Calea fagocitică
După internalizarea particulei, actina este depolimerizată și fagozomii utilizează sistemul
microtubulilor pentru a evolua către stadul de endozom precoce, tardiv și apoi fagolizozom
Sunt implicate o serie de evenimente de fuziune și desprindere – aceste evenimente sunt
facilitate de annexină – se leagă de fosfolipidele membranare, scade pH-ul

2. Mecanisme oxigen-dependente
- sunt declanșate în momentul fagocitozei, când se produce o creștere dramatică a activității
șuntului hexoz-monofosfaților -> NADPH

- reacția este catalizată de NADPH-oxidaza

- procesul de activare a celulei implică fosforilarea p47-phox și migrarea p47-phox și p67-
phox din citosol către membrana celulară, unde se asociază cu citocromul b558
- electronii trec de la NADPH la o flavoproteină membranară (conține FAD) a citocromului
b558 (potențial redox foarte scăzut -> reduce oxigenul molecular direct la anion superoxid)
- NADP+ produs accelerează șuntul pentoz monofosfaților (sucroza -> pentoză + CO2 ->
energie)
- două molecule de anion superoxid interacționează spontan (dismutare) sau sub influența
unei enzime numită superoxid dismutaza pentru a genera o moleculă de apă oxigenată și
oxigen singlet; anionul superoxid reacționează cu apa oxigenată generând radicali hidroxil și
oxigen singlet

- agenti microbicizi foarte puternici = anionul superoxid, apa oxigenată, O2 singlet, radicali
hidroxil
- apa oxigenată + mieloperoxidază + ioni de halogen = killer in serie

Oxidul nitric (NO)

- când macrofagele sunt activate prin intermediul unor compuși, încep să exprime nivele
crescute de NOS (nitric oxide synthetase)
- L-arginina + O2 + NADPH -> NO + L-citrulina + NADP
- NO -> activitate antimicrobiană foarte puternică
- alți oxizi de azot reactivi: NO2, N2O3, NO3- (*complexe cu Fe)
- NO + anion superoxid -> ONOO- (anion peroxinitrit)
- ONOO- + H+ -> OH + NO2
 9. Neutrofile, monocite, macrophage, eozinofile.
Neutrofilele sunt granulocite circulante in sange si formeaza populatia predominanta
de leucocite sanguine. Acestea au nucleu polilobat si foarte multe granule care, spre
deosebire de cele ale bazofilelor si eozinofilelor, nu se coloreaza cu hematoxilina si eosina.
Neutrofilele au trei tipuri de granule:
- Primare, numite azurofile deoarecde se coloreaza in albastru inchis cu colorantul Wright.
Acestea contin multe enzime hidrolitice: mieloperoxidaza, lizoimul si proteinele cationice
bazice bogate in arginina.
- Secundare sau specifice. Acestea contin fosfataza alcalina, lactoferina si lizozim.
- Tertiare asemanatoare lizozomilor conventionali si care contin hidrolaze acide.
Granulocitele neutrofile au depozite importante de glicogen, care pot fi utilizate pentru
glicoliza, permitant functionarea acestor celule si in conditii de anaerobioza.
Neutrofilele sunt primele care raspund la stimulii chemotactici. La sediul infectiei,
neutrofilele ingera materialul strain si il distrug.
Macrofagele deriva din promonocitele din maduva hematopoietica, care se
diferentiaza in monocite circulante. Monocitele sanguine sunte prezente in proportie mai
mica in sange comparativ cu netrofilele. Monocitele migreaza in tesuturi unde se diferentiaza
in macrofage, care sunt raspandite in toare tesuturile corpului si formeaza sistemul
fagocitelor mononucleare.
In functie de localizare, macrofagele poarta denumiri diferite:
- Histocite – tesutul conjunctiv;
- Macrofage alveolare – pulmonar;
- Celule Kupffer – ficat;
- Celule mesangiale – glomerulii renali;
- Microglii – tesutul nervos;
- Osteoclaste – tesutul osos.
Macrofagele sunt celule cu viata lunga, cu rol important in combaterea
microorganismelor (bacterii, virusuri, protozoare) capabile sa traiasca in interiorul celulelor
gazdei.
Eozinofilul are o capacitate limitata de a fagocita, fiind mai mult implicate in uciderea
extracelulara a unor paraziti cum ar fi helmintii.
Prezinta granule distincte care se marcheaza intens cu coloranti acizi si care au un
aspect caracteristic in microscopia electronica. In mijlocul granulelor se gasesc MBP (major
basic protein), iar in matricea granulelor se gasesc ECP (eosinophilic cation protein) si EPO
(eosinophilic peroxidase). Mai exista si o serie de alte enzime cum ar fi arilsulfataza B,
fosfolipaza C, histaminaza, END (eosinophilic neurotoxin).
Eozinofilele prezinta pe suprafata receptori pentru complement si in urma activarii, isi
activeaza arderile respiratorii care vor conduce la producerea de metaboliti activi ai
oxigenului. In granulele eozinofilului se gasesc si proteine capabile sa determine perforarea
membranei, intr-o maniera asemanatoare compusului C9 al complementului sau al
perforinelor produse de limfocitele T citotoxice sau NK.

10. Mastocite, bazofile

Precursorii mastocitelor, care se formeaza in maduva osoasa prin hematopoieza, sunt
eliberati in torentul circulator ca celule nediferentiate. Aceste celule nu se vor diferentia pana
nu vor parasi circulatia sanguina si nu vor intra in tesuturi. Mastocitele pot fi gasite intr-o gama
larga de tesuturi, incluzand pielea, tesuturile conjunctive ale unor diferite organe, epiteliul
mucos al tracturilor respirator, genito-urinar sau digestiv.
In functie de distributia tisulara, se impart in MMC (mucosal mast cells) si CTMC
(connective tissue mast cells).
 Pe suprafata lor se gasesc receptori de mare afinitate pentru IgE, capabili sa lege
molecule de IgE libere (care nu apartin unui complex Ag-Ac). Ulterior, cand IgE de pe
suprafata mastocitului leaga Ag, mastocitele se activeaza. Alte modalitati de activare a
mastocitului sunt reprezentate de fragmente mici de clivaj ale sistemului complement,
denumite anafilatoxine si kinine.
Echivalentul circulant al mastocitului este reprezentat de bazofil. Ca si mastocitele,
aceste celule prezinta un numar mare de granule citoplasmatice care contin un numar foarte
mare de factori dintre cei mai diversi.
Mastocitele, impreuna cu bazofilele joaca un rol major in dezvoltarea reactiilor alergice.

11. Mecanisme oxigen dependente de ucidere intracelulara

Oxidarea letală a lipidelor și a protein. bacter.
- Declanșate în momentul fagocitozei
- Se produce o intensificare a activității șuntului hexoz-monofosfaților – generează
NADPH

Reacție catalizată de NADPH-oxidază – fagocite

Electronii trec de la NADPH la o flavoproteină membranară a citocromului b558 – reduce
oxigenul molecular la anion superoxid
-NADP+ produs accelerează șuntul pentoz monofosfaților – cale metabolică ce convertește
sucroza la pentoză și CO2 și eliberează energie
-2 molecule de anion superoxid, sub acțiunea superoxid dismutazei, generează o moleculă
de apă oxigenată și oxigen singlet
-Anionul superoxid reacționează cu apa oxigenată ș i generează radicali hidroxil și oxigen
singlet

-Anionul superoxid, apa oxigenată, oxigenul singlet și radicalii hidroxil = agenți microbicizi
foarte puternici
-Când macrofagele sunt activate de LPS sau MDP – încep să exprime nivele crescute de NOS
(nitric oxid sintetază) – enzimă care oxidează L-arginina pentru a produce citrulina și oxid
nitric (NO)
-Oxidul nitric are activitate antimicrobiană foarte puternică
-NO derivat din macrofage poate inhiba sinteza ADN a limfocitelor și a celulelor tumorale

12.Strategiile SI nespecific de recunoastere a non-selfului

3 strategii de recunoaștere imună:
Recunoașterea non- self-ului microbian – recunoașterea structurilor moleculare care sunt
caracteristice doar microorganismelor
Recunoașterea de structuri eliberate de către celulele self alterate
Recunoașterea missing self-ului – recunoașterea structurilor moleculare exprimate doar
de către celulele normale, neinfectate ale gazdei – aceste structuri sunt recunoscute de
receptori inhibitori sau proteine care inhibă activarea mecanismelor efectorii ale imunității
înăscute (MHC I sau CD47 – exprimat pe membrana eritrocitelor, dispare la senescență)
Produșii căilor metabolice ale metabolismului microbian = PAMP – pathogen associated
molecular patterns- reprezintă ținte ale recunoașterii SI nespecific
Receptorii care recunosc PAMP = PRR sau PRM – pattern recognition receptor/molecules
Sunt exprimați de macrofage, neutrofile, NK etc
Cele mai cunoscute PAMP:
LPS-ul bacteriilor gram negative
Acidul lipoteichoic al bacteriilor gram pozitive
Peptidoglicanii
Lipoproteine generate prin palmitilarea cisteinelor N-terminale ale unor proteine din
peretele bacterian
Lipoarabinomananul microbacterian
ARN dublu catenar
Beta-glicani și manani (polizaharide ale manozei) găsiți în fungi
Caracteristici comune ale PAMP-urilor
Produse de microbi – niciodată de organismul uman
Invariabile între patogenii dintr-o clasă
Îndeplinesc funcții fiziologice pentru patogen
Pierderea lor poate fi letală
Evitarea recunoașterii de către SI nespecific prin pierderea PAMP nu este posibilă
PAMP-urile sunt produse atât de patogeni cât și de comensali (bacterii care trăiesc în
simbioză)
Mecanismele prin care SI nespecific nu distruge microorganismele comensale nu sunt pe
deplin înțelese – sunt incriminate citokinele anti-inflamatorii sau compartimentalizarea
PRR-urile – sistematizate în 3 clase funcționale
PRR care semnalizează prezența infecției
Pot fi intracelulari (NLR, RLR) sau la suprafața celulelor (TLR, CLR)
Legarea PAMP duce la activarea căilor de semnalizare pro-inflamatorii
Următoarele categorii de produse sunt induse de PRR:
Proteine cu efect antimicrobial direct
Citokine inflamatorii și chemokine: TNF-alfa, IL-1, IL-6, IL-8, IL-12 – induc reacții fiziologice
necesare pentru combaterea infecțiilor
Produși care controlează activarea raspunsurilor imune adaptative: MHC II, CD80, CD86
Nitric oxid sintetaza
Celulele dendritice activate de acești receptori se maturizează și migrează cu antigenul către
ggl. limfatici
Cei mai cunoscuți receptori din această clasă sunt receptorii Toll-like
PRR fagocitici sau endocitici - scavenger
După ce leagă PAMP mediază preluarea patogenului de către celulă
Se găsesc pe macrofage, celule dendritice și neutrofile
În această categorie intră receptorul pentru manoză al macrofagului și MARCO –
receptorului macrofagului cu structură de colagen
Funcție suplimentară la vertebrate – facilitarea recunoașterii leziunilor tisulare și fagocitarea
resturilor celulare ale gazdei
3 clase de receptori scavenger: A, B și C
PRR secretate
Au 3 categorii de funcții
Activează sistemul complement
Opsonizarea microbilor
Molecule accesorii pentru recunoasterea PAMP de către receptorii TLR
Colectinele
Se găsesc în sânge și în lichidele interstițiale
Alcătuide dintr-un domeniu de colagen legat la o lectină – proteină care leagă carbohidrați
Pot recunoaște pattern-uri diferite de structuri glucidice de pe suprafața microbiană
Colectinele mediază îndepărtarea patogenului prin opsonizare, activarea sistemului
complement sau prin agregarea bacteriilor
Exemplu – MBL – mannan binding lectin – declanșează calea lectinelor de activare a
sistemului complement
Proteinele de fază acută
Produse în principal de hepatocitele stimulate de citokine
Activează sistemul complement sau funcționează ca opsonină
Proteinele NOD
Molecule intracitoplasmatice care detectează PAMP-urile patogenilor intracelulari
Înrudite structural cu TLR-urile
Se leagă de structuri bacteriene derivate din peptidoglicani pe care TLR-urile nu le recunosc
Legarea NOD face ca celula să producă citokine IL-1, IL-8, TNF și interferoni alfa și beta
Receptorii Toll-like
Activarea Toll este necesară pentru apărarea eficientă
Receptor similar Toll – receptor pentru LPS (lipopolizaharid) la șoareci
Receptorii Toll-like sunt o famile de receptori transmembranari
Prezintă leucina în porțiunea extracelulară și un domeniu intracelular care are homologie cu
cel al familiei IL-1R
Sunt cunoscuți 11 TLR la mamifere
TLR sunt exprimați de un număr mare de leucocite dar și de alte tipuri celulare
Monocitele, macrofagele și neutrofilele – cea mai înaltă expresie
DC imature, celulele NK, subseturi de Ly B și T – nivele mai reduse
Unii TLR pot recunoaște mai mulți liganzi
Unii TLR utilizează molecule accesorii pentru recunoașterae ligandului
Unii TLR se asociază pentru recunoașterea liganzilor
TLR4 – exprimat de macrofage, celule dendritice, neutrofile, mastocite, Ly B, celule
endoteliale, celule musculare
Recunoaște LPS-ul de pe suprafața bacteriilor Gram negative
LPS se leagă de LBP – LPS binding protein
LBP transferă monomerii de LPS la CD14
CD14 – proteină de pe suprafața macrofagelor și a celulelor dendritice
TLR2 + TLR6 și TLR2 + TLR1 – leagă: Peptidoglicani, Lipoproteine, Lipoarabinomanan,
Zymozan
TLR3 – recunoaște ARN viral dublu catenar
TLR5 – flagelina
TLR7 și TLR8 – ARN viral monocatenar
TLR9 – dinucleotide CpG nemetilate ale ADN
TLR 10 – funcție înrudită TLR9
TLR 11 – receptor orfan

13.Anticorpi: structura, organizare primra, secundara, tertiara si

cuaternara
Electroforeză proteine ser: albumine, α1-, α2-, β- și γ-globuline
Proteinele migrează în funcție de: sarcină electrică distinctă, mărime, greutate
moleculară, caracteristici mediu, condiții fizice.
Moleculele specifice pentru antigen se regăsesc în fracția γ si au fost denumite
imunoglobuline
STRUCTURA
Cel mai des studiate – IgG1 – molecula prototip, exclusiv sub forma de monomer
Formată din 2 lanțuri ușoare (GM 25 kDa) – L și 2 lanțuri grele H (GM 50 kDa)
Fiecare lanț ușor este legat de un lanț greu prin intermediul unei legături disulfidice inter-
lanț la care se adaugă legături ne-covalente: hidrofobe, de hidrogen. Între cele 2 lanțuri
grele se regăsesc legături similare
1. Studii enzimatice
 După clivarea cu papaină o perioadă scurtă de timp a rezultat:
2 fragmente Fab – fragment antigen binding- GM 45 kDa
1 fragment Fc – fragment cristalizabil- GM 50 kDa
După clivarea cu pepsină:
Un frag. compus din 2 frag. Fab – F(ab’)2 – capabil să precipite Ag-GM 100 kDa
Nu s-a putut separa un fragment Fc
După reducerea cu mercaptoetanol și alchilare – tratament care reduce legăturile
disulfidice
2 lanțuri grele – H- GM 50 kDa
2 lanțuri ușoare – L- GM 25 kDa
Anticorpii anti-Fab pot reacționa atât cu lanțurile H cât și L
Anticorpii Fc nu recunoșteau decât lanțurile H
Concluzii:
Fab – conține o porțiune de lanț greu și una de lanț ușor
Fc – conține doar componente ale lanțului greu
2. Studii de secvențiere
Mieloame = malignitate a plasmocitelor
Proteine mielomatoase= anticorpi produsi de cel maligne
Proteine Bence Jones= lanturi L in exces secretate de cel mielomatoase
MOPC= clone de plasmocite maligne care se dezvolta (plasmocitoame)
3. Secvențierea lanțurilor ușoare
S-au constatat diferente importante între proteine la nivelul jumătății siuate către capătul
N-terminal (primii 110 AA)– regiune variabilă
Porțiunea situată către capătul C-terminal (restul de 110 AA)– regiunea constantă A dus
la identificarea a 2 tipuri de lanțuri ușoare: k și λ, la om 60% sunt de tip k
O molec de anticorp nu le poate contine pe ambele simultan. Există 6 subtipuri de lanțuri λ
la om
4. Secvențierea lanțurilor H
Pentru studiu, proteinele mielomatoase au fost reduse cu mercaptoetanol și alchilate
Partea N-terminală – prezenta variații importante – regiune variabilă (110 AA)
Restul lanțului prezenta 5 tipuri de secvență de bază – 5 tipuri de regiuni constante µ, δ,
γ, ε, α – fiecare definește un isotip, 330 AA pentru δ, γ și α, 440 pentru µ și ε
Lanțurile grele ale unei molecule de anticorp determină clasa acelui anticorp
Există 2 subclase de lanțuri α și 4 subclase de lanțuri γ
Structura Ig este determinată de org primară, secundară, terțiară și cuaternară
Structura primară – permite împărțirea lanțurilor în regiuni variabile și constante
Structura secundară – formată prin plierea lanțului polipeptidic în straturi β pliate
Structura terțiară – formarea de domenii globulare
Structura cuaternară – domeniile globulare ale domeniilor grele și ușoare adiacente
interacționează → domenii funcționale care permit Ig-nei să lege specific un anumit Ag

14.Domeniile moleculelor de imunoglobulin

Atât lanțurile L cât și H conțin o serie de unități homoloage de cca. 70-110 aa
O astfel de unitate conține o legătură disulfidică intralanț
Lanțurile L conțin un domeniu V și unul C
Lanțurile H conțin un domeniu V și 3 sau 4 domenii C
Domeniile Ig-nelor sunt formate din 2 straturi opuse, alcătuite din foi β-pliate unite între
ele prin bucle de conexiune
Foile β-pliate din cadrul unui strat sunt stabilizate prin legături de H care leagă grupările NH
dintr-o foaie cu grupările carbonil din foaia adiacentă
Foile β-pliate sunt caracterizate prin AA hidrofobi și hidrofili alternativi, ale căror catene
sunt dispuse perpendicular pe planul stratului, AA hidrofobi spre interior, AA hidrofili spre
exterior
Această alcătuire facilitează interacțiunile necovalente dintre domenii, prin intermediul
fețelor alcătuite din foi β-pliate
Se realizează bucle de conexiune cu lungimi și secvențe variabile – aceste segmente
participă la realizarea paratopului

6. Domeniile regiunii variabile

Realizarea diagramelor Wu-Kabat
Diferențele dintre lanțuri se regăsesc la nivelul unor secvențe reduse ca întindere – CDR
(complementarity determining region) sau regiuni hiperV
Au fost identificate 3 regiuni hiperV atât în lanțul H cât și în lanțul L
Restul domeniului V prezintă o variație mult mai redusă – regiuni cadru
Regiunile CDR contribuie la realizarea situsului de interacțiune cu Ag-nul – se regăsesc la
nivelul buclelor de conexiune dintre foile β-pliate
Dispunerea spațială a foilor este aceiași, orientarea spațială a buclelor diferă
7. Regiunea balama
Lanțurile γ,δ și α prezintă o secvență peptidică extinsă între domeniile CH1 și CH2, care nu
prezintă homologie de structură cu celelalte domenii și care a fost denumită regiune balama
Este bogată în prolină (foarte flexibilă). Fab poate avea diferite unghiuri ale brațelor atunci
când trebuie să se atașeze la un Ag. Datorită regiunii balama Fab și Fc se pot mișca
independent. AA importanți din această zonă – cisteină și prolină
Prolina – face ca regiunea balama să fie foarte vulnerabilă la atacul enzimatic – loc de
acțiune al papainei și pepsinei
Cisteina – responsabilă pentru legăturile disulfidice dintre lanțurile H
Lanțurile µ și ε nu au regiune balama
8. Domenii constante
Demonstrează o variabilitate redusă între molecule
Variabilitatea este necesară pentru generarea repertoriului receptorilor și este cantonată la
capătul N-terminal al moleculei
Partea constantă este situată către capătul C-terminal al molec - functii biologice

15.Izotip, alotip, idiotip

Isotip
Diferențele care apar la nivelul părții constante vor genera diferite isotipuri sau clase. Aceste
diferențe afectează mărimea, sarcina, solubilitatea și aspectele structurale ale unei Ig
Lanțurile ușoare au 2 isotipuri: k și λ, 6 subgrupe de lanțuri λ
Obligatoriu un Ly B produce același isotip de lanț ușor
Lanțurile grele au 5 isotipuri: µ, δ, γ, ε, α sau IgM, IgD, IgG, IgE, și IgA, 4 subgrupe de lanțuri
γ: IgG1, IgG2, IgG3, IgG4, 2 subgrupe de lanțuri α: IgA1, IgA2, Lanțurile µ și ε au câte 4
domenii constante; restul au doar câte 3
IgM și IgE nu au regiune balama – pentru flexibilitate se bazează pe interacțiunea dintre
domeniile CH2
IgD și IgG3 au regiune balama particular de lungă
CH1 și CL aceste domenii au rolul de a permite extinderea brațelor Fab – facilitează
interacțiunea dintre Ac și Ag – rol în mobilitate si ajută la menținerea împreună a domeniilor
V prin intermediul legăturii disulfidice dintre cele 2 lanțuri L și H
Cele două domenii CH2 ale IgA, IgD și IgG precum și domeniile CH3 ale IgE și IgM sunt
separate prin lanțuri oligozaharidice – sunt mai accesibile, permit mai multe asocieri
întâmplătoare între domeniile VH și VL

Variatia isotipica - existenta celor 5 tipuri dif de lant greu si 2 de lant usor
Variatia allotipica - allotipurile reprizinta variante alelice, se exprima co-dominant, dar
datorita fenom. de excluzie alelica, fiecare Ly B secreta doar o forma parentala
Variatia idiotipica - reprezinta specificitatea paratopului, idiotipul= totalitatea idiotipilor
individuali, sunt epitopi prezenti la niv reg variabile. Exista idiotip public si privat.
Isoforme
Ig-nele pot fi exprimate fie ca molecule de membrană sau pot fi secretate. Domeniul C-
terminal diferă în cele 2 cazuri. Anticorpii prezintă o secvență hidrofilică cu lungime variabilă
Forma membranară conține 3 regiuni: un spacer hidrofilic extracelular, un domeniu
transmembranar, o coadă citoplasmatică

16.Regiunea balama. lantul J. Component secretorie

Regiunea balama
Lanțurile γ,δ și α prezintă o secvență peptidică extinsă între domeniile CH1 și CH2, care nu
prezintă homologie de structură cu celelalte domenii și care a fost denumită regiune balama
Este bogată în prolină (foarte flexibilă). Fab poate avea diferite unghiuri ale brațelor atunci
când trebuie să se atașeze la un Ag. Datorită regiunii balama Fab și Fc se pot mișca
independent. AA importanți din această zonă – cisteină și prolină
Prolina – face ca regiunea balama să fie foarte vulnerabilă la atacul enzimatic – loc de
acțiune al papainei și pepsinei
Cisteina – responsabilă pentru legăturile disulfidice dintre lanțurile H
Lanțurile µ și ε nu au regiune balama
Lantul J-forma secretata
Plasmocitele produc o isoformă mai scurtă
Domeniile TM și intracitoplasmatic lipsesc, la ultimul domeniu CH este atașată o coadă –
facilitează secreția
Porțiunea N-terminală este conservată – capacitate de recunoaștere și legare a antigenului
IgG, IgE și IgD – secretate sub formă de monomeri, IgM – sub formă de pentameri, IgA –
sub formă de dimeri
Lanț J – leagă coada lanțurilor µ și α prin legături disulfidice
Componenta secretorie
Anticorpii de clasă A sigură protecția suprafețelor mucoase și apar în secrețiile externe.
IgA este prezent sub formă de dimer la care se adaugă o componentă secretorie →legate de
către un receptor situat la polul latero-bazal al celulelor epiteliale – receptor poli-Ig
(receptor imunoglobulinic polimeric, pIgR, recunoaște lanțul J și porțiuni C-terminale ale
lanțurilor α)→ endocitarea complex. receptor-ligand
Se produce transcitoza de la polul bazal la polul apical (IgA este eliberat) , pIgR este tăiat și
doar o poțiune rămâne atașată de Ac – acest fragment este denumit componentă secretory
 17. Clasele de imunoglobuline si activittile lor biologice
Legarea Ac de Ag nu duce la distrugerea Ag
Ac trebuie să antreneze alte răspunsuri care vor ucide patogenii
Partea variabilă este cea care se leagă la antigen
- Partea constantă este responsabilă de interacțiunile cu alte proteine, celule și țesuturi
Opsonizarea – procesul care promovează fagocitarea Ag-nelor de către macrofage sau
neutrofile. Se realizează prin intermediul receptorilor Fc
Activarea sistemului complement- IgM și 3 IgG pot activa sistemul complement. Din
activitatea SC rezultă C3b
ADCC – citotoxicitatea mediată celular dependentă de Ac
Dacă receptorul Fc care leagă un fragment Fc al unui Ac atașat la un Ag se găsește la suprafața
unei celule care ucide extracelular (celula NK), nu se produce fagocitoză ci la distrugerea Ag în
afara celulei
Transcitoza- procesul prin care IgA este transportată către suprafața mucoasei

18.Receptori Fc
Legarea Ac la Ag – primul pas în eliminarea Ag
Sunt necesare mecanisme suplimentare care depind de recunoșterea regiunii Fc de către
receptorii Fc. IgD nu are receptori Fc
Molec din fam FcR sunt impartite in 2 categorii. Majoritatea FcR transmit celulei un semnal
activator sau inhibitor
Efecte: endocitoza, fagocitoză sau ADCC
Sunt de mai multe tipuri:
1.R. Fc¥ leaga cu mare afinitate IgG.Prezent pe monocyte si in mai ica masura pe macrofagele
nestimulate. Functioneaza efficient in medierea uciderii extracelulare a acelulelor tinta
acoperite de Ac. Fc¥1 regleaza nivelul global de IgG din corp.
R.Fc¥2 are afinitate mica pentru IgG. Distribuit pe monocyte, neutrofile, eozinofile, trombocite
sip e lyB.
Receptorul Fc¥3 are afinitate mica pentru IgG, present pe macrophage, eozinofile,limfocite NK.
Mediaza ADCC-ul realizat de celulele NKsi clearance-ul complexelor immune din circulatie

19.Superfamilia imunoglobulinelor
Exemple: ICAM-1, ICAM-2, ICAM-3, V-CAM – se leagă la integrine. MadCAM-1 conține atât
domenii globulare cât și domenii mucin-like. Este exprimată pe endoteliu mucos și are rol în
direcționearea limfocitelor în mucoasă. Se leagă la inegrine – prin domeniul Ig-like și la
selectine – prin domeniul mucin-like.

20.Factori care influenteaza legatura Ag-Ac

• Caracteristici structurale : - specificitatea situsurilor de legare a Ag (sistemul lacat
(paratop) – cheie(epitop)
• reactivitatea incrucisata : Ac specifici reactioneaza cu : 2 Ag diferite care au epitopo
in comun / epitop diferit cu structura asemanatoare / Ag heterofil (de la alte specii)
• accesibilitatea antigenica : oferita de flexibilitatea Ac
• structura imunoglobulinelor : numarul de monomeri ce determina nr situsurilor de
legare
• valenta Ag : depinde de nr epitopilor
• concentrtia de Ag si Ac : zona de echivalenta (cantitate identica AgAc ; prozona –
exces de Ac ; postzona – exces de Ag)
• Factori fizico-chimici care afecteaza legarea AgAc :
• fct de mediu: concentratia ionilor de H ; temperatura
 • concentratia in saruri
• potentialul zeta : prezenta unei sarcini electrice pe suprafata Ag

21. Reactia de precipitare (tehnici de precipitare in solutie si in gel)

Precipitarea in solutie
Reactia de precitare se produce atunci cand anticorpii reactioneaza cu antigenele
solubile=> complex antigen-anticorp care isi pierde solubilitatea si precipita. Formarea unui
complex Ag-Ac solubil poate avea loc intr-un interval de cateva minute,iar formarea unui
precipitat necesita 1-2 zile(datorita formarii de leg multivalente)
Formarea precipitatului depinde de cantitatea de Ag si Ac si de valenta fiecarui reactant
(Ag trebuie sa fie cel putin bivalent- adica sa aiba cel putin doua copii ale aceluiasi epitop)
Experiment: Intr-un set de tuburi care contin o cantitate constanta de Ac va fi adaugata a
cantitate progresiv crescatoare de Ag specific. Dupa formarea complexului Ag-Ac tuburile
sunt centrifugate si precipitatul este depus la fundul recipintului,fiind izolat si cuantificat. Pe
masura ce antigenul este adaugat, cantitatea de precipitat creste, pana la atingere unui
optim , dupa care scade cantitatea de precipitat obtinut. Cantitatea maxima de precipitat
este obtinuta atunci cand intre Ag si Ac exista un raport ideal- „zona de echivalenta”; atunci
cand exista un exces de Ac- prozona; atunci cand exista un exces de Ag- postzona(se
formeaza complexe mici si solubile). In situatia excesului de Ac numarul mare de paratopi in
raport cu nr de epitopi face ca Ac sa se lege mai degraba monovalent si sa nu poata lega
antigenele intre ele.
Agregatele mici care se formeaza in urma reactiei dintre Ac si Ag solubile determina
scaderea transparentei lichidului si un aspect tulbure, prin cresterea turbiditatii.
Precipitarea in gel
Precipitatele imune se pot forma nu doar in solutie, ci si in medii semisolide, cum ar fi
gelurile de agar, care au proprietatea de a lasa solutiile apoase de antigen si de anticorp sa
difuzeze liber. Efectuarea acestor reactii in geluri a oferit posibilitatea de a distinge intre
reactii antigen-anticorp diferite, produse de diferiti anticorpi prezenti in ser. In aceasta
maniera s-a putut realiza si examinarea relatiei dintre diferite antigene.
1.Dubla imunodifuzie (Oucthterlony)
Gelul de agar este turnat intr-o placa Petri cu godeuri distincte, intr-un godeu antigenul si
in celalalt, anticorpul. Ag si Ac sunt substante apoase si vor difuza din godeurile in care au
fost amplasate formand gradiente de concentratie (cea mai mare concentretie fiind in
imediata vecinatate a godeului. Prin acest proces de difuzie se vor indrepta unul catre altul
,iar pe masura ce molec celor doi reactanti se intalnesc vor forma complexe Ag-Ac. La o
anumita distanta dintre cele doua godeuri, raportul dintre Ac si Ag va fi optim(zona de
echivalenta), iar complexele Ag-Ac vor fi incluse intr-o retea 3D ce va deveni vizibila sub
forma unei linii fine de precipitare.
2.Imunodifuzia radiala simpla(Mancini)-varianta cantitativa a test Ouchterlony
Gelul de agar contine deja anticorpii, intr-o dilutie potivita, ei fiind omogenizati in mediu
semisolid si raspanditi uniform in intregul volum al gelului.Diferite concentratii de Ag
dizolvate in volume standard sunt plasate ulterior in godeurile rotunde realizate in agar.
Placile sunt lasate la incubat cel putin 24h, timp in care Ag difuzeaza centrifug in gel. Pe
masura ce antigenul se indeparteaza de godeu, concentratia acestuia scade progresiv pana
ce va ajunge intr-un raport optim cu cea a Ac din gel-zona de echivalenta.Precipitatul care se
formeaza are dimensiuni maxime si va putea
fi vizualizat prin inelul de precipitare care se formeaza. Diametrul inelului de precipitare este
un indicator al concentratiei Ag (determinata prin compararea diametrului cu cele obtinute
prin utilizarea unui set de standarde).
Imunodifuzia radiala simpla este o varinta cantitativa a testului Ouchterlony . Este o
metoda simpla si eficienta de cuantificare a imunoglobulinelor ( inclusiv a subclaselor IgG), a
compusilor sistemului complement sau a altor proteine serice care se gasesc in concentratii
relativ mari.
3.Imunelectroforeza
Electroforeza proteinelor serului permite separarea acestora in 5 fractii majore:
albumine, α1-, α2-, β- si γ-globuline.
Diferentele de migrare al proteinelor in campul electric sunt datorate sarcinilor electrice
distincte, marimii si greutatii moleculare ale moleculelor, dar si unor caracteristici ale
mediului de migrare ( in special pH) sau unor conditii fizice ( de ex. temperatura).
3.1.Imunelectroforeza
Este efectuata de obicei in cazul in care este necesara confirmarea prezentei unui
component monoclonal, detectat prin electroforeza.
3.2.Electroforeza de imunofixare ( immunofixation electrophoresis - IFE)
Este utilizata ca o alternativa la imunelectroforeza si este destinata caracterizarii fractiilor
proteice din gammopatiile monoclonale din punct de vedere al specificitatii antigenului,
mobilitatii elecrroforetice, cantitatii fiecarei fractii proteice si raportului dintre aceste fractii.
3.3 Electroforeza contracurent ( countcurrent electrophoresis)
Este similara ca principiu dublei imunodifuzii, dar migragrea se realizeaza in camp electric.
Aceasta tehnica poate fi aplicata insa doar la pH ales in asa fel incat antigenul si anticorpul
sa aiba sarcini electrice diferite.
3.4 Electroforeza in racheta ( rocket electrophoresis)
Reprezinta o varianta a difuziei simple Mancini si permite cuantificarea niv antigenelor.
3.5 Focusarea isoelectrica ( isoelectric focusing)
Reprezinta o metoda alternativa pentru separarea prot dintr-un amestec, care se bazeaza
pe existenta unor dif foarte mici intre punctele isoelectrice ale acestor prot.

22. Anticorpi monoclonali: productie si utilizare clinica

A. Diagnostic:
-boli infectioase produse de bacterii,virusuri sau protozoare;depistarea unor molecule
circulante(ex.HBs in hep B);izolarea si caracterizarea Ag bacteriene si virale,a deviatiilor
antigenice.
-hematologie:tipizarae hematiilor din sistemul AB0,Rh;tipizarea populatiilor si
subpopulatiilor limfocitare T,precursorilor etc;diagnosticul leucemiilor
-medicina interna:infarct miocardic-Ac anti miozina;tromboze-Ac anti tripsina
anatomie patologica:d44(carcinom,limfom,sarcom,mielom) si/sau din metastaze,originea
lor.
-chirurgie:tipizarae HLA a donatorului si primitorului in vederea transplantarii de organe.
-oncologie:diagnosticul tumorilor in vivo prin radioscintigrafie
- laborator: diverse metode imunologice de dozare (RIA, ELISA) pt hormoni, enzime,
proteine, factori ai coagularii,medicamente
B. Tratament
-inactivarea sau neutralizarea unor toxine
-imunizarea pasiva in unele infectii bacteriene sau virale(tetanos,rabie)
-in transplante medulare si inhibarea respingerii grefelor
-unele boli autoimune
-in cancer si leucemii sub forma de imunoconjugate
-vaccinare cu Ac-anti idiotip
C. Purificare
-purificarea unor molecule utilizate in terapie(ex.hormoni)
-purificare unor populatii sau subpopulatii celulare(ex.celule stem,limfocite)

23. Reactia de aglutinare. Testul Coombs

TEHNICI DE AGLUTINARE
Reactia de aglutinare apare atunci cand Ac reactioneaza cu Ag particulare, insolubile, si
determina formarea unui complex tridimensional stabil, cu o dimensiune mare, care devine
vizibil sub forma unui agregat. Din acest punct de vedere, reactia de aglutinare seamana cu
cea de precipitare.
Aglutinine= Ac care pot conduce la o reactie de aglutinare Avem 2 etape:
1)Etapa de sensibilizare – vizeaza particulele antigenice (se produce in vivo sau in
vitro).Procesul este reversibil si implica practic prima etapa a reactiei Ag-Ac, in timpul careia
un anumit paratop se leaga la un epitop individual de pe suprafata Ag multivalent. Aceasta
reactie de sensibilizare nu este detectabila decat daca unul dintre cei doi reactivi este
marcat.
2)Etapa de formare a agregatului – apare legarea incrucisata dintre epitopii ramasi liberi si
paratopii corespunzatori ai anticorpilor = agregatele pot fi vizibile microscopic/ macroscopic,
in functie de marime.
Etapa tertiara de aglutinare – necesita adaugare de complement pentru liza celulara.
Hemoliza este un indicator.
Reactia poate fi influentata de o serie de factori:
a)isotipul anticorpilor
b)sarcina electrica
c)numarul de epitopi ai antigenului
d)concentratia celor doi reactivi
e)factori de mediu

a)Istotipul anticorpilor
Anticorpii monovalenti (M) sunt molecule mari cu multe situsuri de legare – sunt mai
eficienti in a aglutina, decat cei de clasa G,
Daca serul contine cantitati crescute de Ac care nu pot induce aglutinarea, acestea se vor
lega la epitopii Ag, blocand accesul Ac aglutinanti.
Unele isotipuri au o capacitate scazuta de aglutinare din cauza relativei rigiditati a regiunii
balama, care impiedica molecula de Ac sa adopte unghiul necesar intre fragmentele Fab si
Fc, pentru legarea epitopilor situati pe Ag diferite.
b)Sarcina electrica
Suprafata anumitor antigene are o incarcare electrica, astfel incat, cand aceste particule
sunt suspendate in solutie salina, intre particule apare un potential electric numit zeta, care
le impiedica sa se apropie una de cealalta. Potentialul creaza un obstacol suplimentar in
realizarea aglutinarii, prin intermediul anticorpilor, a particulelor incarcate electric.
Distanta dintre bratele Fab ale IgG este prea scurta pentru unirea a doua hematii depasind
potentialul zeta. Astfel, desi IgG reactioneaza specific cu Ag de pe supr eritrocitelor,
aglutinarea nu se produce datorita respingerii det de potent zeta.
Sarcina negativa de pe hematii e datorata acidului sialic
In schimb, unele Fab ale IgM sunt suficient de departate si pot determina legarea
eritrocitelor. Aceasta proprietate a Ac IgM, plus faptul ca sunt multivalenti, reprezinta
principalele motive pentru eficienta lor in aglutinare.
c) Numarul de epitopi ai antigenului
Numarul, localizarea si distributia influenteaza reactia – Ag cu multi determinanti
antigenici faciliteaza legarea incrucisata a Ac. Se intampla ca epitopii cheie sa fie ascunsi in
buzunare greu accesibile Ac, sau chiar tocmai densitatea crescuta a epitopilor sa fie cea care
va impiedica legarea paratopilor.
d)Concentratia reactivilor
Aglutinarea se produce mai rapid la concentratii crescute de Ag si Ac.
Efectul maxim – cand exista o proportie echilibrata
Prozona=exces de anticorp
 Postzona=exces de antigen pot inhiba reactia de aglutinare.
Efectul de prozona prezinta relevanta – detectat prin amestecarea unor dilutii seriate de
ser cu o concentratie fixa de antigen. Testarea serului la o singura dilutie poate da rezultate
false
absenta aglutinarii poate sa insemne
absenta Ac
situarea in prozona
Titrul = concentratea cea mai mica a acestora (adica dilutia cea mai mare) la care reactia
se mai poate produce, iar masurarea sa este o metoda semicantitativa.
e)Factorii de mediu: amestecarea, temperatura, perioada de incubare.
Reactia de aglutinare poate fi amplificata prin:
-reducerea legaturilor ionice ale mediului de reactie prin adaugarea de solutii saline cu
putere ionica scazuta
-scaderea sarcinii electrice (cu albumina)
-cresterea vascozitatii (dextran)
-reducerea sarcinii de suprafata a eritrocitelor si expunerea de epitopi aditionali prin
adaugarea de enzime (papaina, tripsina)
-cresterea contactului dintre Ag si Ac – centrifgare si agitare -mentinerea unei temperaturi
corespunzatoare, caracteristice -mentinerea unui pH corespunzator.
Complexele Ag-Ac au capacitatea de a activa sistemul complement – liza hematiilor.
1.Aglutinare directa - interactiunea Ag-Ac conduce in mod direct la formarea unui agregat –
vizibila pe lame, tuburi, godeuri placi. R se foloseste pentru identifcarea unor Ag nec/Ac nec.
Ex – determinare grupe ABO. Apare o reactie de aglutinare datorita unui numar mare de
epitopi accesibili, si a unor Ac multivalenti (aici IgM, care se leaga mult mai usor fata de IgG).
Aglutinarea nu e o metoda cantitativa, ci doar semicantitativa – rezultatul e exprimat sub
forma dilutiei maxime la care agregarea e inca decelabila.
2.Aglutinare indirecta – legarea Ac la Ag NU determina aglutinarea pentru ca
-concentratia epitopilor e scazuta
-Ac sunt IgG
Ex: Rh – epitopii proteici sunt mai putini pe membranele eritrocitelor. Ag sunt proteine, Ac
anti-Rh ce apar, apartin isotipului G, iar legarea acestora la Ag Rh nu reuseste sa determine
legari incrucisate si agregarea eritr → etapa suplimentara – hematiile care au fixat Ac anti-
Rh sunt incubate cu Ac IgM anti IgG si, acest Ac fiind multivalent, reuseste sa det aglutinarea
eritrocitelor. R de aglutinare se adreseaza doar Ag particulare si celor solubile.
3.Aglutinatre pasiva – Ag solubile sunt atasate ferm la suprafata unor particule solide,
insolubile – se trateaza suprafata cel cu substante (acid tanic sau se utilizeaza agenti de
legare bifunctionali BisDiazoBenzidina). S-au inlocuit eritrocitele cu niste copolimeri pentru
ca:
- dimensiunea lor e perfect controlata
-cuantificarea este mai precisa a Ag care le tapeteaza
-sunt absente fortele de respingere
-e absenta agregarea nespecifica
4.Testele de inhibitie a aglutinarii sunt utilizate atunci cand se incearca identificarea unor
cantitati mici de antigen si se bazeaza pe competitia pentru acelasi anticorp dintre un
antigen fixat la un suport solid si un antigen solubil cunoscut.
5.Testul anti-imunoglobulinic (testul Coombs) : punerea in evidenta a IgG (Ac incompleti).
Complexul hematie-IgG este tratat cu IgM anti-IgG care vor realiza hemaglutinarea. Utilizat
cand un copil este suspect de boala hemolitica; detectia Ac anti-Rh din sangele femeilor Rh-
negative.

24.Tehnici de faza solida: RIA, RIST, RAST, ELISA

RIA- Principiul pe care se bazeaza metoda este cel al competitiei pt o cantitate constanta de
molecule de anticorp specific intre un ligand marcat radioactiv, ligand a carui concentratie
este cunoscuta si unul nemarcat, a carui concentratie trebuie determinata. Cantitatea de
antigen marcat utilizata este calculata astfel incat sa poata satura intreaga cantitate de
anticorp. Adaptata ca tehnica de faza solida, in RIA semnalul este masurat exclusiv la nivelul
suprafetei solide. Intr-o prima etapa, antigenul este incubat la nivelul unei suprafete solide
si o cantitate oarecare va fi adsorbita la nivelul acesteia, in timp ce moleculele nelegate vor
fi indepartate prin spalare. In etapa urmatoare, este adaugat anticorpul test, avand o
specificitate cunoscuta. Moleculele de anticorp in exces sunt inlaturate prin spalare, dupa
care cele legate sunt detectate cu ajutorul unui ligand radiomarcat.
RIST – Metoda este o varianta RIA. Se bazeaza pe competitia dintre o cantitate cunoscuta de
IgE radiomarcat si o cantitate necunoscuta de IgE din serul pacientului.
RAST – Metoda RIST poate fi utilizata pt cuantificarea IgE, dar nu poate evidentia
specificitatea anticorpilor de clasa E, astfel este necesar utilizarea unei metode alternative,
RAST. RAST este o metoda de screening alergenic si de identificare a profiului alergenelor.
Testul este efectuat in general pacientilor care prezinta reactii severe la testarea dermica,
sau in cazul copiilor, atunci cand se incearca stabilirea existentei unei sensibilitati la
diverswe alimente sau polen. Metoda implica utilizarea unei cantitati mari de antigen la un
disc de celuloza, astfel in cat sa fie disponibil un numar mare de epitopi pt a lega un numar
mic de anticorpi din serul pacientului. Pt a determina anticorpii, ii marcam cu substante anti-
IgE radioactive.
ELISA- una dintre cele mai utilizate tehnici bazate pe reactia antigen-anticorp. Din pct de
vedere al principiului metodei, ELISA este similara RIA , fiind dezvoltata initial ca o
alternativa la aceasta, cu deosebirea ca masurarea semnalului nu se face cu ajutorul unor
substante radioactive, ci se bazeaza pe o reactie colorimetrica produsa de o enzima care
degradeaza un substrat. Exista un numar remarcabil de mare de variante ale acestei tehnici-
ELISA indirecta, sandwich, competitiva, etc. In plus, exista o serie intreaga de enzime care
pot fi utilizate in acest scop- peroxidaza din hrean, beta-galactozidaza si fosfataza alcalina.
ELISA INDIRECTA, este preferata pt sensibilatea crescuta. Principiul- antigenele imobilizate
la suprafata solida vor fi legate de catre anticorpi nemarcati. Legarea acestora va fi
evidentiata intr-o etapa ulterioara prin adaugarea de anticorpi secundari cuplati cu o enzima
si apoi a unui substrat cromogen. ELISA sandwich- antigenul vizat este legat intre doua
straturi de anticorpi, din care un strat este marcat enzimatic direct sau marcat cu biotina. In
cazul biotinei, este necesara o incubare suplimentara cu complexe streptavidina-enzima.

25.Imunofluorescenta. Imunohistochimie
Tehnica imunohistochimica este deticata identificarii Ag proteice de la nivel celular sau
tisular. Principiul se bazeaza pe abilitatea Ac de a interactiona cu epitopi sau Ag. Tesuturile
destinate investigarii sunt fixate si apoi incluse in parafina. Cei mai populari fixatori contin
formalina.
Exista situatii cand localizarea Ag face imposibila detectarea prin aplicarea directa a Ac
specifici. Astfel reactivul pivot este molecula de Ac (monoclonali sau policlonali) carora li se
aplica toate metodele de cuplare cunoscute. Unii monoclonali isi pierd activitatea dupa
cuplarea cu biotina sau fluoresceina. La nivelul Ac policlonali acest fenomen este mascat
datorita heterogenitatii lor.
Ac mai pot fi clasati in primari si secundari. Primari: sunt cuplati cu Ag de interes.
Secundari: au ca specificitate epitop de la nivelul Ac primari si sunt conjugati cu biotina sau
alti agenti fluorescenti. Metodele de colorare se bazeaza pe reactiile dintre enzime si
substraturile lor, cromogenii incolori care se coloreaza in produsi finali detectabili. Cel mai
frecvent: peroxidaza, fosfataza alcalina, glucozoxidaza, beta-galactozidaza.
Alegerea unei enzime se bazeaza:
enzima trebuie sa fie inalt purificata si relativ ieftina
conjugarea cu Ac nu trebuie sa afecteze activitatea enzimatica
enzima legata sa fie stabila in solutii
activitatea enzimelor endogene sa interfere minim cu coloratia specifica Ag
produsii reactiilor enzimatice sa fie usor detectabili si stabili
Peroxidaza (glicoproteina extrasa din hrean) avantaje:
greutate moleculara redusa
se obtine usor in forma pura
este stabila si nu si modifica proprietatile in timpul obtinerii, utilizarii
poate fi atasata altor proteine cum sunt Ac, avidina sau biotina
Fosfataza alcalina (din intestin de vitel, sau din culturi de E.coli) se utilizeaza atunci cand
identificarea Ag nu poate fi realizata prin tehnici ce folosesc peroxidaza.
Metode de colorare
Directa : In aceasa varianta , Ac primar este marcat cu enzima iar aplicarea ulterioara
acestei reactii a substratului cromogen evidentiaza formarea complexelor specifice Ag-Ac
printr-o reactie de culoare.
Indirecta cu 2 pasi: Metoda presupune folosirea unui Ac primar neconjugat pentru reactia
Ag specifica. Un al doilea Ac , secundar, conjugat cu enzima recunoaste si interactioneaza cu
Ac primar, iar substratul cromogen vizualizeaza reactia. Este mai sensibil decat metoda
directa, deoarece mai multi Ac secundari se vor lega la epitopi diferiti de la nivelul celui
primar, atasandu-se mai multe molecule de enzima la situsul Ag , ceea ce creste intensitatea
semnalului de colorare.
Indirecta cu 3 pasi : acelasi principiu ca precedentul , dar presupune in plus adaugarea Ac
tertiar , marcat enzimatic, ca si cel secundar.
Controale : pentru validarea rezultatelor cu reactivi de control disponibili comercial
Colorare de fond (nespecifica) : colorarea difuza a tuturor sau majoritatii elementelor
tisulare ceea ce face imposibila interpretarea rezultatelor sau stabilirea unor rezultate fals
negative, determinata de o multitudine de cauze :
interactiunea hidrofoba (exista proteine diferite de Ag de interes care se cupleaza cu Ac
primari)
interactiunile ionice (intre proteine cu sarcini opuse)
activitate enzimatica endogena (activitatea peroxidazica endogena a hemoproteinelor)
anticorpii naturali si anticorpi contaminati difuzia Ag
reactii incrucisate
leziuni fizice ale tesutului
deparafinare incompleta
spalare necorespozatoare a lamelor
incubari incorecte
folosirea incorecta a dilutiilor Ac etc.
Contracolorarea: detalii despre arhitectura tesuturilor si despre morfologia elementelor
celulare. Ea favorizeaza vizualizarea exacta a localizarii Ag identificate prin coloratia
specifica.
Imunofluorescenta
Substantele fluorescente/fluorocromii au capacitatea ca odata stimulate cu o lumina cu o
anumita lungime de unda sa emita o lumina cu alta lungime de unda caracteristic acelui tip
de fluorocrom. Ac pot fi cuplati cu fluoricrom la fragmentul Fc, pt identificarea unor variate
Ag localizate la nivelul unor celule sau tesuturi – imunofluorescenta.
Cei mai utilizati fluorocromi : fluoresceina (FITC – isothicianat de fluoresceina),
phycoerthrina (PE) Metoda este utilizata pentru identificarea : autoanticorpi,
componentelor sistemului complement, hormoni, citokine, bacterii.
Imunofluorescenta directa : Ac primari sunt cuplati cu fluorocromi si sunt aplicati direct
peste produsul de analizat. Legarea specifica este analizata la un microscop cu fluorescenta.
Ac pot proveni de la alte specii sau pot fi si Ac umani.
 Se pot folosi mai multi fluorocromi simultan pt a se identifica mai multe molecule diferite.
Imunofluorescenta indirecta : Se utilizeaza Ac secundari, de obicei, policlonali (deci mai
usor de produs) cuplati cu substraturi fluorescente, ceea ce face ca un astfel de reactiv sa
poata fi folosit pentru o multitudine de Ac primari. Astfel se creste sensibilitatea si
amplificarea semnalului. Un al treilea strat ar putea fi adaugat si ar conduce la o crestere
impresionanta a semnalului.

26. Grupe sanguine ABO si Rh

Antigene de origine glicoproteica prezente sau nu pe eritrocite, oarecum stabile din punct
de vedere genetic, unele fiind întâlnite la mai multe specii de mamifere în forme identice.
Au fost descoperite de Landsteiner.
Sistemul AB0 se bazează pe existența a două aglutinogene, notate A și B, și a două
aglutinine specifice: α (anti A) și respectiv β (anti B). Landsteiner a observat o regulă a
excluziunii reciproce, concretizată în faptul că indivizii care prezintă pe eritrocite un
aglutinogen nu au niciodată în plasmă aglutinina omoloagă. Un individ poate dispune de
unul, ambele sau de nici unul din aglutinogene. Întotdeauna există aglutinine
corespunzătoare aglutinogenului care lipsește, iar când sunt prezente atât A cât și B, nu vor
exista aglutinine. Astfel, există 4 grupe principale în sistemul AB0.
Aglutinogenele sistemului AB0
Primele eritroblaste care prezintă pe membrană aceste antigene apar în luna a III-a de
viață intrauterină. Antigenele A și B au o structură de bază comună, ele formându-se astfel:
Un substrat mucopolizaharidic de bază este modificat, sub acțiunea unei gene H, prin
adăugarea unei molecule de L-Fucoză, rezultând substanța H, sau antigenul H, comun
pentru A și B. Gena H codifică o glicoziltransferază, neapărat necesară pentru a sinteza atât
A cât și B.
Dacă în genotip există gena A, atunci aceasta determină și ea sinteza unei
glicoziltransferaze, care va determina atașarea la substanța H a unui rest de N-acetil-
galactozamină, rezultând astfel antigenul A.
Dacă în genotip există gena B, ea determină sinteza unei glicoziltransferaze care atașează la
substanța H un rest de D-Galactoză, rezultând antigenul B.
Dacă genotipul cuprinde atât gena A cât și gena B, relația dintre ele este de codominanță,
fenotipul rezultant prezentând ambele aglutinogene, în cantități aproximativ egale, adică
grupa sanguină AB.
Aglutininele sistemului AB0
Sunt anticorpi (gamaglobuline, imunoglobuline) cu structură și origine obișnuite, din
clasele IgM și IgG. Cea mai mare parte sunt IgM, netraversând bariera placentară. Mai sunt
numite și hemaglutinine sau izohemaglutinine. Este încă incertă calea prin care un organism
care nu a luat niciodată contact cu antigenele de grup AB0 ajunge să sintetizeze acești
anticorpi.
Genetica sistemului ABO
Trei alele sunt implicate în determinismul genetic al sistemului AB0: IA (sau A), IB (sau B) și
i. Relațiile funcționale dintre ele sunt următoarele:
-IA și IB sunt codominante, adică atunci când există amândouă caracterul rezultat este
intermediar, deoarece ambele gene funcționează în paralel.
-IA și IB sunt dominante față de i, adică atunci când i există în genotip alături de IA sau IB va
apărea caracterul corespunzător lui IA sau respectiv lui IB
-Alela i mai este notată și I0 sau 0. Ea este nefuncțională, adică nu codifică sinteza niciunei
glicoziltransferaze. Genotipul ii corespunde grupei 0 și se caracterizează prin prezența pe
hematii a antigenului H, nemodificat.
Genotipurile posibile pentru fiecare fenotip sunt dupa cum urmeaza :
Grupa (feno,pul) Geno,puri posibile

0 (zero) ii
A IAIA sau IAi
B IBIB sau IBi
AB IAIB

Fenotipul Bombay
Gena H, care condiționează sinteza antigenului H, precursorul comun al antigenelor A și B,
are o alelă recesivă foarte rară, h, nefuncțională. În cazuri extrem de rare, în care apare
genotipul hh, antigenul H nu mai este sintetizat, și implicit este imposibilă sinteza
antigenelor A sau B, chiar dacă genele respective există. Individul în cauză are sânge de grup
0 fals (fenotip Bombay), notat 0h sau 0hh.
Persoanele cu fenotip Bombay sintetizează anticorpi anti H și, deși la testările uzuale apar
ca având grupă 0, nu pot primi sânge decât de la alte persoane cu fenotip Bombay,
deoarece grupa 0 adevărată are antigen H.
Sistemul Rh
Clasifică sângele uman după prezența sau absența unor proteine specifice pe suprafața
hematiilor. Determinarea statutului Rh ține cont de cea mai frecventă dintre acestea:
factorul D, sau antigenul D. Indivizii ale căror hematii prezintă antigen D pe membrană sunt
considerați Rh+ (pozitiv), ceilalți Rh- (negativ).
Spre deosebire de sistemul AB0, în sistemul Rh absența antigenului nu presupune
existența anticorpilor specifici; indivizii Rh- nu au în mod normal în ser anticorpi anti D (vezi
sarcina mama Rh- cu copil cu Rh+).
Genetica sistemului Rh
Factorul D este codificat de o genă care determină direct sinteza antigenului D, și are o alelă
recesivă d. fenotip Rh+ =genotip DDsau Dd, Rh- doar dd.

27.Mecanisme genetice care duc la formarea lanturilor usoare de

imunoglobuline
Imunoglobulinele utilizează 2 tipuri de lanțuri ușoare: k și λ
Gena pentru lanțul k – cromosomul 2
Gena pentru lanțul λ – cromosomul 22
Prima opțiune a Ly B este lanțul k
Lanțul k este codat de:
Segmentul genic V (variabil) – primii 95 AA
Există aproximativ 75 de segmente genice Vk diferite. Sunt aranjate în mod liniar, separate
prin introni și precedate de un promotor (intron) și o secvență exonică Leader – în aval de
promotor. Secv. Leader codează un scurt peptid care are rolul de a introduce în RE lanțul
sintetizat. Este clivat înainte de ansamblarea lanțurilor L și H
Segmentul genic J (joining) – 96-108
Format din 5 segmente, se găsesc spre capătul telomeric al ADN-ului
Este separat printr-un intron f. lung de singura genă pentru regiunea constantă - Ck
Formarea începe prin lipirea unui segment genic V cu un segment genic J – rearanjare
genică. Genele sunt rearanjate și unite datorită unor secvențe intronice – RSS – secvențe
semnal de recombinare. Procesul este mediat de RAG-1 și RAG-2 – genele de activare a
recombinării (aceste enzime acționează exclusiv la niv Ly). Cele 2 segmente unite sunt alese
în mod complet aleatoriu. Se formează o secvență genică continuă. Materialul genetic dintre
cele 2 segmente este îndepărtat . ADN-ul Ly B a suferit o rearanjare a genelor lanțului K.
Secvența rearanjată este transcrisă de o ARN-polimerază, începând de la segmentul L până
la semnalul stop de după gena pentru regiunea constantă – se formează un transcript ARN
primar. Urmează un proces de tăiere (matisare) a ARNm precursor (splicing) – se
îndepărtează secvențele necodante. Are loc și un proces de poliadenilare a genei constante.
Are loc translația și proteina este dirijată în lumenul RER. În RER secvența Leader este
îndepărtată și se face asocierea dintre lanțul greu și cel ușor.
Lanțul ușor λ este codat de:
75 segmente genice Vλ
4 segmente genice Jλ
Fiecare segment J este asociat cu un segment genic C distinct Sinteza lanțului λ este
similară cu cea a lanțului k
Printr-o rearanjare aleatorie mediată de RAG1\2, un segm genic V este unit cu un segm
genic J. ADN-ul rearanjat va utiliza gena C asociată segmentului J ales.

28.Mecanisme genetice care conduc la formarea lanturilor grele de

imunoglobuline
Genele lanțului greu sunt situate pe cromosomul 14 Lanțul greu este codat de:
Segmentul genic VH – 130 segmente genice
Segmentul genic DH (diversitate) – 27 segmente genice
Segmnetul genic JH – 6 segmente genice
Sunt prezente gene multiple pentru regiunea constantă, partea constanta confera
„functiile biologice ale anticorpilor“
Partea constanta a lantului greu permite incadrarea intregii Ig intr-una din cele 5
subclase(isotipuri)
Grupul genelor C este separat de genele J printr-un intron lung. Fiecare genă C este
formată din mai mulți exoni și introni
Rearanjarea genică
Un segment genic D este lipit de un segment genic J. Lângă segmentul DJ rezultat se aduce
un segment V
Dinspre 5’ catre 3’ se formeaza urmatoarea succesiune: segm genice VH neselectate,
promotorul segm genic VH selectat, exonul Leader, un scurt intron, segm continuu VDJ, un
alt intron, segm genice JH neselectate, un intron lung si intreaga serie de gene constante.
După rearanjări, o ARN polimerază se leagă la promotor și transcie întreaga
secvență. În acest proces sunt antrenate și primele 2 gene constante - Cµ și Cδ.
Rezultă un transcript ARN primar care va urma un proces de matisare și poliadenilare
diferențiată. Matisarea duce la eliminarea intronilor și la separarea genelor Cµ și Cδ
Primul Ly B va avea lanț greu VDJ Cµ → Ig M
În etapa următoare segmentul VDJ se asociază cvasialternativ atât cu gena Cµ cât și cu
gena Cδ. Acest proces duce la exprimarea simultană pe Ly B a Ig M și Ig D, cu aceiași
specificiate, determinată de aceeași combinație VDJ

29.Factori care contribuie la generarea diversitatii imunoglobulinelor

Codarea lanțurilor imunoglobulinelor este asigurată de mai multe gene.
Fiecare dintre aceste gene este aleasă dintr-un rezervor genic alcătuit din gene perfect
individualizate. Cel mai bine reprezentat este grupul segmentelor genice
Rearanjările aleatorii guvernate de recombinaze. Pentru obținerea numărului de variante
posibile se înmulțește numărul segmentelor genice
Paratopul este format din combinația părții variabile a unui lanț greu și a părții variabile a
unui lanț ușor. Asocierea dintre aceste 2 lanțuri este aleatorie
Diversitatea joncțională sau flexibilitatea joncțională – imprecizia unirii genelor. Tăierea
dintre RSS și secvența codantă pare să fie precisă. Unirea secvențelor codante este adesea
imprecisă
 Regiunea P de adiție după tăierea ADN-ului.
Ac de păr – buclă care unește capetele catenelor care urmează să fie asociate. Tăierea
acelor de păr este făcută de endonucleaze – de cele mai multe ori tăierea este asimetrică –
una din catene devine mai lungă. Este necesară intervația unor enzime de reparare. Se
crează o secvență palindromică – această regiune a fost denumită regiunea P de adiție
Cele două catene ADN sunt tăiate și de către exonucleaze. Acestea pot să taie chiar din
secvențele codante. Intervin ligazele care repară ADN-ul → rearanjare a genelor
Regiunea N de adiție este creată cu ajutorul TdT – transferază deoxinucleotidil terminală.
Are rolul de a adăuga nucleotide la capetele genei D în cursul unirii acesteia cu gena J sau V
(numărul maxim de nucleotide adăugate = 15). Adiția în regiunea P și în regiunea N și
delețiile conduc la apariția unor secvențe genice complet noi.
Mutațiile somatice se produc întâmplător la nivelul genelor rearanjate. Au o frecvență
crescută. Caracteristic Ly B mature.

30. Comutarea de clasa; Secretia de anticorpi; Maturatia de afinitate

Ultima genă J este separată de prima genă C printr-un intron foarte lung
Fiecare genă C este precedată de promotor, de un amplificator al transcripției și de o
secvență intronică – switch – caracteristic fiecărei gene în parte
Gena Cδ nu are secvență switch. Rolul regiunii switch este de a permite asocierea la acest
nivel a unor recombinaze – specifice pentru fiecare clasă
Genele Cµ și Cδ sunt primele transcrise (simultan)
Transcriptul primar conține genele VDJCµCδ
Primele 2 situsuri de poliadenilare sunt asociate genei Cµ, iar celelalte 2 genei Cδ
Dacă poliadenilarea are loc la nivelul situsului 2 – ARNm conține toată secvența genei Cµ -
rezultă forma membranară a lanțului
Dacă poliadenilarea se face la nivelul situsului 4 – prin tăierea ARN se pierde secvența Cµ -
ARNm codează pentru forma membranară a lanțului Cδ
Secvența VDJ poate să se unească și cu gena Cµ și cu gena Cδ
Ly B mature dar naive exprimă simultan și IgM și IgD – au aceiași specificitate
determinată de aceeași combinație VDJ. După stimulare antigenică IgD se pierde iar IgM
tinde să fie înlocuit cu un alt isotip – comutare de clasă. Acest proces are loc în timpul vieții
adulte a Ly B – nu mai sunt posibile noi rearanjări genice
Comutarea de clasă nu influențează specificitatea imunoglobulinei
Procesul de comutare de clasă are loc în contextul unui răspuns imun față de un antigen T-
dependent – răspuns imun în care sunt implicate și Ly TH
Răspunsul față de antigenele T independente, în absența intervenției Ly TH nu conduc nici
la memeorie imunologică și nici la comutare de clasă
Secreția anticorpilor
Plasmocitele secreta anticorpi
Posibil sintezei unei forme sau alteia se datoreaza existentei unor exoni suplimentari M1
si M2, loc in aval de exonul responsabil pt ultimul domeniu constant.
M1 codifica portinea transmembranara
M2 codifica portinea intracitoplasmatica

31.MHC de clasa I:structura moleculelor, distributia celulara si functii

glicoproteină, heterodimer
Lanțul α – format de o genă situată în complexul genic MHC
3 domenii extracelulare: domeniul α1 – nu are legături S-S intralanț, domeniile α2 și α3 –
stabilizate prin leg S-S, domeniile α3 și β2µG sunt Ig-like, domeniile α1 și α2 au structură
unică- 4 foi β-pliate antiparalele unite în partea C-terminală cu un α helix arcuit si sunt
aranjate simetric → formează o platformă alcătuită din 8 foi β-pliate și 2 α-helixuri pe
margini →Formează cupa destinată legării peptidului (se leagă atât pe laturi cât și la bază)
Un domeniu transmembranar
Regiune intracitoplasmatică
Lanțul β2 microglobulina (β2µG) -lanț scurt, invariabil
Este codat pe CRS 15q21 – înafara complexului genic MHC. Poate fi asociat și altor molecule
Structură globulară cu legături S-S intralanț
Domeniul α3 interacționează cu molecula CD8, β2µG – interacționează cu domeniul α3 și cu
AA ai domeniilor α1 și α2. Aceste interacțiuni sunt esențiale pentru plierea corectă a intregii
molecule. Asamblarea are loc in RER. În absența β2µG majoritatea lanțurilor α al MHC I nu
sunt exprimate pe membrană. Celulele Daudi nu sintetizează β2µG
Distribuție tisulară
MHC I – distribuție largă dar nu ubicuitară: pe celulele nucleate și pe plachete. Nu se găsește
pe cornee, în regiunea exocrină a pancreasului, pe celulele acinare ale parotidei, pe neuronii
din SNC, pe celulele trofoblastului vilos

32.MHC de clasa II: structura moleculelor, distributie celulara si functii

-glicoproteină, heterodimer
Lanț α – 1 leg S-S intralanț
Lanț β – 2 leg S-S intralanț

Lanțurile sunt asociate necovalent, sunt codate de gene din regiunea MHC II Sunt formate
din:
2 domenii extracelulare
Domeniu transmembranar
Regiune intracitoplasmatică
Structurile N-terminale α1 și β1 ale MHC II par să fie analoage cu α1 și α2 ale MHC I, Cupa
este similară cu cea de la MHC I
HLA-DR1 – MHC II care care apare ca un dimer de heterodimeri αβ
MHC II – pe celuele prezentatoare de antigen profesionale – cel. dendritice, Ly B
macrofage. Unele celule pot exprima MHC II în condiții fiziologice sau patologice:
cel epiteliului timic, cel Langerhans și Ly T activate cu Ag exprimă MHC II în mod
normal. Pe alte celule expresia MHC II poate fi indusă: cel epiteliale din intestin,
trahee, limba, amigdale, epiglota, uretra, epididim, melanocite, astrocite, cel
Schwann etc

33.Harta genica a MHC; Dezechilibrul de inlantuire; Polimorfismul MHC;

MHC si susceptibilitatea la boala
Complexul MHC se găsește pe CRS 6 – conține peste 300 de gene
Genele de clasa I ocupa 1600 kb catre telomer, cele de clasa II ocupa 900 kb catre
centromer si flancheaa MHC III care ocupa 1000 kb
 Regiunea MHC – cea mai dens populată din întregul genom uman Genele MHC I și MHC
II sunt flancate de promotori
Factorul C II TA – transactivator de clasă II și factorul de transcripție RFX se leagă la
promotor-ul MHC II. Defecte ale acestor factori – sindromul limfocitelor goale – pacienții nu
au MHC II
Expresia MHC este reglată de citokine: Interferonii și TNF cresc expresia MHC I, IFN γ
induce formarea unor factori specifici de transcripție care se leagă la promoter-ul MHC I,
mai induce și expresia C II TA, IL-4 crește expresia de HLA II pe Ly B în rapaus, IFN γ scade
expresia HLA II pe Ly B
Corticoizii și prostaglandinele scad de asemenea expresia HLA II
Expresia MHC este scăzută consecutiv anumitor infecții virale: in infecția cu CMV
(citomegalovirus uman) o proteină virală se leagă la β2µG și previne asamblarea MHC I și
transportul către membrană, Ad12 (adenovirusul) – produce o scădere a transcripției
genelor TAP-1 și 2 – molecula nu se poate asambla
Acțiunea celulelor NK nu depinde de prezentarea peptidului viral în MHC I
Genele MHC I
Genele HLA I sunt notate cu sufixul HLA-A, B, C – codează molec MHC clasice Gene care
codează pentru molec MHC non-clasice: HLA E, F, G, H, J, X și MI

MHC E, F G sunt denumiți molecule Ib, sunt alcătuite dintr-un lanț α și β2µG, au 70%
identitate de structură de până la cu moleculele clasice, sunt mai puți
polimorfice
Familia MIC – 15-30% identitate structurală cu MHC clasic – este înalt polimorfică, produșii
acestor gene sunt exprimați pe celulele epiteliale și sunt induși de căldură și de alți stimuli
care influențează proteinele de soc termic
Genele MHC II
Regiunea MHC II conține gene care codează pentru lanțurile α și β ale MHC clasice
– HLA-DP, DQ și DR, există mai multe gene pentru lanțul β cât și pentru lanțul α
Există gene MHC II care codează molecule non-clasice HLA-DN, DO, DM
Genele LMP2 și LMP7 – codează pentru subunit. ale proteasomului și 2 gene TAP 1 și
TAP2, care codeaza pt subunit ale trasnportorului de peptide din citosol in RER.
Genele MHC III
Codează pentru compuși ai complementului, steroid 21-hidroxilaze, proteine de șoc
termic, citokine (TNFα și TNFβ)
Rol in patologie: hiperplazia suprarenala congenitala
Polimorfismul moleculelor MHC I și II
Moleculele MHC exprimate de un individ nu se schimbă pe parcursul vieții, molec. MHC
ale unui individ diferă de cele exprimate de un alt individ al speciei respective
Diversitatea derivă din polimorfism – multiple alele candidate pentru un anumit locus.
Pentru MHC I exista peste 1800 alele pt HLA-A, 2500 alele pt HLA-B, 1300 alele pt HLA-C si
pentru MHC II exista 122 alele pt DR si doar 2 alele pt DR
„dezechilibru de inlantuire“ =unele combinatii apar mai frecv decat altele
Toate genele MHC sunt dominante , exprimarea este codominantă – ambele gene alele de
pe cromosomii omologi se exprimă pe suprafața celulelor
Alte proprietati sunt inlantuirea stransa si transmiterea in bloc.
MHC si susceptibilitatea la boala
HLA-DR4- risc de 10 x mai mare pentru artrita reumatoida HLA-B27- risc relativ de 90x
mai mare pentru spondilita anchilozanta

34. Antigene endogene: calea citosolica

half-life (perioadă de înjumătăţire)
foarte scurt: factorii de transcripţie, ciclinele, anumite enzime metabolice
scurt: proteinele care nu s-au pliat complet, moleculele incomplete, anormale
ubiquitina= mic peptid (76 aa) ai carui polimeri se ataşează covalent la grupările NH2 ale
catenelor laterale de lizină cu ajutorul unor enzime care sunt capabile să identifice o serie de
modificări post-translaţionale, cum ar fi fosforilări, defosforilări, glicozilări.
proteazom=organit non-lizozomal, cu funcţie de protează multifuncţională (degradeaza
conjugatele proteină-poli-ubiquitină )
2 tipuri: „house-keeping” sau standard (datorită prezenţei sale în orice celulă şi datorită
funcţiei sale) si imunoproteasomi
„miez” comun (20S)=particulă cilindrică formată din 4 unităţi inelare, delimitând un canal
intern (diametru 10-50 Å). Inelele de la bază şi de la vârf-7 subunităţi tip α, în timp ce inelele
din mijloc-7 subunităţi β. Aceste subunităţi sunt codate de gene distincte şi au secvenţe de
AA distincte. Subunităţile α- menţin forma miezului, în timp 3 dintre subunităţile β (β1, β2 şi
β5)- componentele catalitice active. Subunităţile sunt structurate astfel încât situsurile
active enzimatic sunt situate la faţa internă a cilindrului. Proteasomul poate cliva legături
peptidice dintre 2 sau 3 combinaţii de aa (consensus peptide motifs) în cadrul unui proces
ATP-dependent, iar degradarea complexelor proteină-ubiquitină se produce în interiorul
proteasomului, prevenindu-se astfel liza altor proteine în interiorul citoplasmei.
Proteazomul standard (26S)=proteazomul 20S+ 2 copii ale structurii denumite „complex
reglator 19S”(conţine aproximativ 20 de proteine diferite, inclusiv 6 ATPaze (recunoaşterea
ubiquitinei) şi enz implicate în desfacerea si translocarea proteinelor.).
Imunoproteasom
apare în urma expunerii celulei la citokine pro-inflamatorii – IFNγ și TNF
cele 3 unităţi/situsuri catalitice β ale proteazomului standard sunt înlocuite de subunităţile
LMP2 şi LMP7 (codate de genele situate în complexul MHC) şi MECL-1 (codată în afara
complexului MHC) prin expunerea celulelor la citokine pro-inflamatorii precum IFNγ şi TNF.
Unitatea reglatorie 19S a proteazomului standard este înlocuită cu un complex reglator
distinct (11S sau PA28), care se dovedeşte esenţial pentru încorporarea LMP-2, LMP-7 şi
MECL-1.
capabil să hidrolizeze legăturile peptidice consecutive reziduurilor bazice şi/sau hidrofobe,
dar ubiquitinarea proteinelor nu mai este necesară. Nu întâmplător, peptidele care se leagă
la MHC I se termină aproape exclusiv cu reziduuri hidrofobice sau bazice.
capabil sa cliveze proteine nou sintetizate, unele înainte ca translaţia să se fi încheiat.
TAP=heterodimer format din TAP 1 si TAP 2, asigura transport proteinelor in RER
un domeniu hidrofobic-străbate membrana şi pătrunde în lumenul RER + un domeniu
citosolic care leagă ATP-ul + multiplele segmente transmembranare
rol: transport peptide in RER (ATP-dependent), peptide formate din 8-13 AA (lungime
optima prezentare MHC I) sau cu AA carboxi-terminali bazici sau hidrofobi
Peptidele rezultate din procesare şi care trebuie transportate in reticul nu se găsesc libere
în citosol, ci sunt chaperonate de către proteine de şoc termic hsp70, hsp90 şi hsp110( înalt
conservate în toate organismele, „proteine de stress”.)
hsp70, hsp90 şi hsp110 transportă peptidele de la nivelul proteazomului către partea
citosolică a TAP, în timp ce molecule chaperon rezidente in ER (gp96, grp170, BiP) preiau
peptidele transportate şi le leagă la partea din ER a TAP. Transferul de la proteasom la TAP
nu necesită energie, dar transportul peptidelor in ER se face cu consum energetic.
Genele TAP 1\2 sunt adjacente celor pentru LMP 2\7 , ambele sunt polimorfice.
lanţurile a şi b2 microglobulina ale MHC I -sintetizate la nivel ribozomal si apoi translocate
în RE
chaperoni moleculari- care vor facilita plierea polipeptidelor:
calnexina- rol: se asociază cu grupurile glicozil ale lanţurilor libere, promovând plierea
acestuia şi formarea leg disulfidice, coordonează asocierea lanţului β2μG, dupa ce lanturile
s-au legat, calnexina este eliberata
calreticulina (omolog solubil calnexina)- dupa legarea lantului β2μG la
Erp57 (oxidoreductaza thiol-dependent)- rol: catalizează formarea şi desfacerea legăturilor
disulfidice
tapasina( glicoproteina transmembranara bogata in prolina)- expresia genei poate fi indusa
de IFNγ ,gena pt tapasina este localizata in afara MHC, rol: punte intre MHC si TAP *functie
similara cu HLA-DM*, un heterodimer TAP este legat cu 4 molec de tapasina, reţine în reticul
acele molecule MHC I care au fost încărcate incorect sau suboptimal.
Consecinţă a legării peptidului, MHC I devine stabilă şi se poate disocia de chaperoni, poate
ieşi din RER şi, via complexul Golgi, se îndreaptă spre supr celulară.
Interactiunea MHC I – peptid
Moleculele MHC I prezintă peptide endogene prezentate limfocitelor Tc.
Fiecare tip de MHC I (A, B sau C) leagă un set unic de peptide.
O celulă normală prezintă peptide self derivate din proteine intracelulare: citocrom c,
proteine ribosomale etc. Celulele infectate prezintă (de ex.) peptide virale.
Cross-prezentarea nu este restransa la peptide virale, in cupa MHC I putand fi prezentate
peptide derivate din bacterii intracelulare, paraziti si chiar proteine exogene purificate.
Un limfocit Tc poate fi activat de 100 de complexe MHC I/peptid.
Peptidele prezentate de MHC I au lungimi cuprinse între 8 şi 10 AA (cel mai frecvent 9) şi
conţin anumite secvenţe necesare pentru legarea la cupă- reziduuri ancoră. Ancorele sunt
formate din reziduuri hidrofobe (leucină, isoleucină). Maj ancorelor sunt situate la capătul C-
terminal, dar există şi la capătul N terminal, se incurbeaza la mij→contact TCR
 35. Antigene exogene: calea endocitica. Interactiunea MHC II – peptid
Antigene exogene – Calea endocitica
APC (prezintă pe suprafaţa lor molecMHC II)
profesioniste=celulele dendritice (DC), limfocitele B şi monocitele/macrofagele
neprofesioniste=fibroblaste dermice, c gliale (SNC), c pancreatice beta, c epit. timice, c epit.
tiroidiene, dar şi alte c epit., c endoteliale sau mezenchimale
Celulele dendritice (DC)
rol: induce activare limf si toleranta
doua grupuri mari: conventionale (rezidente \ migratorii) si plasmacitoide
DC convenţionale sau interdigitate neactivate- imature si pot fi impartite in 2 subgrupuri:
derivate din sânge (splina nu are v limf→ receptioneaza doar astfel de DC)
CD8+ (preponderent dimerul αα) si lectina DEC205+): odată stimulate, produc cantităţi
crescute de IL-12, induc diferenţierea de limfocite Th1 şi determină proliferarea limfocitelor
Tc
b)CD4+: se găsesc în special în zona marginală a splinei.
c)CD4- CD8-: se găsesc mai ales în ggl.
derivate din ţesut (prezente în ggl limf şi alte organe limfoide secundare şi timus):
celule Langerhans (LC): epiderm; conţin granule Birbeck (tubuli citoplasmatici cu aspect
striat, legaţi de membr plasmatică, care conţin lectine → endocitoză).
DC interstiţiale: aproape toate ţesuturile periferice non-limfoide.
DC timice joaca un rol important in procesele de selectie
DC plasmacitoide
exprimă B220 (marker de celulă B), au conţinut crescut de RE, exprimă CD4 şi/sau CD8, IL-
3R. Sunt localizate preferenţial în sânge şi ganglionii limfatici.
Rol: raspunsurile antivirale, deoarece recunosc ADN-ul sau ARN-ul viral prin intermediul TLR
7 si TLR9.
DC plasmacitoide activate produc cantitati importante de IFN I (IFNα şi IFNβ).
DC convenţionale deriv. din sânge şi din ţesuturi =celule DC1, plasmacitoide=DC2. DC
pot fi împărţite în DC mature şi imature
DC imature sintetiz. MHC II care sunt apoi direcţionate către endolizozomi şi reţinute în
sistemul endocitic. Reacţ. cu diverse cel din ţesuturi non-limf cu aj E-cadherina.
DC mature- capacit de a migra, proces controlat de un ansamblu de recept. pentru
citokine şi molec de adeziune.
produşi virali, bacterieni şi citokine vor determina DC imature să înceapă procesul de
maturare. Chiar si moleculele MHC II contribuie la procesul de semnalizare.
DC vor migra ulterior din ţesuturile non-limf şi vor pătrunde în circulaţia sanguina sau limf,
îndreptându-se către splină şi ganglioni. Subpopulaţiile de DC imature localizate strategic
sub stratul ep intestinal capturează Ag ul, iar DC mature îl vor transporta apoi către plăcile
Peyer sau ggl mezenterici.
Contactul cu cel apoptotice nu induce maturarea DC, contactul cu cel necrotice-da .
Odată stabilite în localizările lor limfoide, DC continuă să se matureze, pierzându-şi
capacitatea de a mai endocita, dar câştigă capacitatea de a stimula limfocitele Th. Se
produce o scădere a internalizării moleculelor MHC II şi o modificare a traficului intracelular
al moleculelor MHC II, ceea ce conduce la o creştere a expresiei MHC II de suprafaţă de 5-20
de ori.
DC mature sunt cele mai eficiente în activarea celulelor T naive din următoarele motive:
expresie crescută de molecule MHC II
exprimă DC-SIGN (DC-specific ICAM-3 grabbing non-integrin), care recunoaşte reziduurile de
manoză şi se crede că promovează adeziunea iniţială cu limfocitele Th naive
exprimă nivele foarte scăzute de acid sialic, ceea ce conduce la scăderea forţelor de
respingere naturale dintre celule
expresie crescută de molecule de adeziune, molecule co-stimulatorii, cum ar fi B7-2 şi CD40L
 DC1→diferenţierea în efectori de tip Th1 producător de IFNγ şi IL-2.
DC2→diferenţierea în efectori de tip Th2, producător de IL-4 şi IL-10.
DC imature induc toleranta si doar DC mature sunt capabile sa determine activarea
limfocitelor T naive. Exista totusi celule DC tolerogenice (TolDC) mature.
DC pot prezenta Ag-nul limfocitelor T in trei modalitati diferite: direct, indirect si semi-
direct.
Calea directa implica ca DC ale donatorului sa prezinte peptide ale donatorului asociate cu
molecule MHC ale donatorului→rejetul acut.
Calea indirecta implica prezentarea de Ag ale donatorului de catre molecule MHC ale
primitorului→rejetul cronic.
Calea semi-directa implica prezentarea de catre DC ale primitorului de molecule MHC ale
donatorului.
Monocitele/Macrofagele
activate prin fagocitoza microorganismelor pentru a putea exprima MHC II sau molec co-
stimulatorii.
APC-uri pentru cel T efector (activate) sau cu memorie. Ly Th activate secretă IFNγ, care
activ Mf→creşterea expresiei de MHC II, inclusiv pe Mf şi DC din vecinătate.
Limfocitele B
exprimă MHC II în mod constitutiv, dar trebuie activate pentru a putea exprima şi molec co-
stimulatorii si sunt capabile sa determine o activare eficienta a limf T.
nu servesc ca APC- uri in raspunsurile imune umorale primare.
Calea endocitică pare să implice trei compartimente cu pH progresiv tot mai acidic:
endozomii precoce (early endosomes), cu un pH de 6.0 – 6.5
endozomii tardivi (late endosomes) sau endolizozomi, cu un pH de 5.0 – 6.0
lizozomi, cu un pH de 4.5 – 5.0
Lizozomii conţin > 40 de hidrolaze acid-dependente( proteaze, nucleaze, lipaze,
glicozidaze, fosfolipaze şi fosfataze). În interiorul compart căii endocitice, Ag-nul este
degradat în oligopeptide de circa 13-18 reziduuri, care sunt ideale ca lungime pentru cupa
MHC II. Procesarea Ag este împiedicată de ag. chimici care cresc pH-ul acestor
compartimente (cloroquina) sau de inhib de proteaze (leupeptina). Act. favorizata prin
desfacerea leg disulfidice ale molec de Ag cu ajutorul GILT.
Lanţurile si ale MHC II, sintetiz la nivel ribosomal şi introduse apoi în reticul,aunevoie
iniţial de calnexină, un chaperon care să le protejeze cât timp aceste lanţuri să se poată plia
şi să poată forma cupa.
Lant Ii (CD74) (invariant), care ocupă cupa MHC II, previne încărcarea peptidelor derivate
din citosol şi transportate de către TAP. Trei perechi de molec si se
asociază cu un trimer Ii preasamblat. lanţul Ii acţionează şi ca un chaperon→plierea corectă
a lanţurilor si , ieşirea moleculei din RER şi orientarea consecutivă a MHC II din reţeaua
trans-Golgi către calea endocitică de procesare. Pe măsură ce activitatea proteolitică creşte,
lanţul Ii este în cele din urmă degradat, iar în cupă nu mai rămâne decât un peptid scurt
denumit CLIP (class II – associated invariant chain peptide). CLIP ocupă fizic cupa, ceea ce va
preveni o legare prematură a vreunui peptid Ag-nic, dar şi degradarea MHC II.
HLA-DM (molec MHC II non-clasică )- rol: înlăturarea CLIP, reacţie inhibată de prezenţa
HLA-DO (exprimat doar în celulele B şi în celulele epiteliale timice), care se leagă la HLA- DM
şi blochează astfel schimbul.
Iniţial s-a crezut că dată fiind invaribilitatea lanţului Ii, legarea CLIP la cupa MHC II nu se
făcea într- o manieră stabilă şi tocmai această instabilitate era cea care facilita înlocuirea sa
cu un alt peptid. Astăzi, ca urmare a izolării complexului HLA-DR3 – CLIP dintr-o linie celulară
incapabilă să exprime HLA-DM, ştim că legarea CLIP se face în aceeaşi manieră ca şi un
peptid Ag-nic adevărat.
Ca şi în cazul MHC I, prezenţa unui peptid în cupa MHC II se dovedeşte imperios necesară
pentru stabilitatea moleculei.
Interactiunea MHC II – peptid
MHC II prezintă peptide exogene pentru limfocitele Th. Proteinele membranare sunt
internalizate prin fagocitoză sau endocitoză. Alte peptide sunt derivate din digestia lanţului
invariant.
Peptidele prezentate de MHC II au lungimi cuprinse între 13-18 AA, deci mai lungi decât
cele din MHC I (9 AA). Cupa de legare a MHC II este deschisă la amândouă capetele, astfel că
peptidele prezentate pot să atârne peste cele două margini – de aceea MHC II poate
prezenta peptide mai lungi în condiţiile în care lungimea cupei este comparabilă cu cea a
MHC I.
Peptidele prezentate în MHC II, chiar dacă prezintă motive conservate, nu prezintă ancoră
la capete; în schimb, se formează legături de hidrogen între AA centrali ai peptidului şi cupă.
Punctele majore de contact sunt conţinute într-o secvenţă de 7-10 AA, care prezintă AA
aromatici sau hidrofobi la capătul N-terminal şi 3 AA hidrofobi suplimentari în mijloc şi la
capătul C-terminal.

36.Prezentarea antigenelor bacteriene non-peptidice

Moleculele MHC sunt capabile să prezinte exclusiv peptide limfocitelor T. Totuşi, este
dovedit faptul că S.I. recunoaşte şi Ag neproteice.
Familia CD1 =molec care nu sunt codate de gene de la nivelul MHC şi formează un sistem
de prezentare a Ag complet distinct faţă de MHC-urile clasice de clasă I sau II şi chiar
moleculele MHC-like.
5 gene CD1 nepolimorfice la om (CD1a, CD1b, CD1c, CD1d, CD1e) şi doi homologi la
rozătoare.
Grupul I de proteine CD1 (CD1a, b şi c uman) la nivelul APC profesionale (cel Langerhans,
DC din ggl limf, cel B din zona manta şi monocitele activate)
Grupul II de proteine CD1 (CD1d uman şi CD1d1 şi Cd1d2 murine) este exprimat la nivele
crescute la nivelul epiteliului intestinal.
Molec CD1 au o str similară cu cea a MHC I, fiind formate dintr-un lanţ 2
microglobulină, asociat cu un lanţ greu de tip.
S-a arătat că CD1b acţionează ca un element de restricţie în prezentarea de lipide (acid
micolic), componente ale peretelui bacterian al M. tuberculosis. Alte studii au revelat
prezentarea de către CD1 de glicolipide (lipoarabinomanan) derivate din M. leprae. Spre
deosebire de peptidele prezentate de către moleculele MHC I clasice, prezentarea acestor
antigene este independenta de TAP-1 şi TAP- 2 si nu e sensibilă nici la cloroquină,
(sugerând că nu apare nici necesitatea unei acidificări endosomale), demonstrându-se
astfel că procesarea antigenelor destinate CD1 este diferită faţă de cea utilizată de MHC I
(celulele TAP deficiente sunt capabile să prezinte antigene asociate CD1). În ciuda localizării
CD1 la nivel endosomal, prezentarea apare independent de HLA-DM. Practic, este vorba
de o treia astfel de cale, un sistem distinct, prezentând etape intracelulare distincte,
necesitând molecule distincte, capabilă să prezinte antigene neproteice limfocitelor T.

37.Celule prezentatoare de antigen

APC-celule prezentatoare de antigen:in aceasta categorie functionala sunt incluse celule
diverse,apparent foarte diferite intre ele.Caracteristica lor comuna este aceea ca prezinta pe
suprafata lor moleculele MHC II.Implicit,aceste celule sunt capabile sa proceseze Ag-ul pe
calea endocitica,sa-l prezinte limfocitelor Th,dar, mai mult decat atat,ele trebuie,de
asemenea,sa fie capabile sa furnizeze acestor limfocitelor si nu semnal denumit co-
stimulator.Doar un numar limitat de celule pot functiona ca celule prezentatoare de antigen
(APC) profesionale,datorita,datorita expresei de MHC II si de molecule co-stimulatorii,celule
care sunt astfel capabile sa activeze efficient limmfocitele Th.
Celulele prezentatoare de antigen profesionale include celulele dendritice (DC),limfocitele B
si monocitele/macrofagele.Aceste celule difera intre ele din punct de vedere al
 mecanismului de preluare a AG-ului,al expresiei constitutive de MHC II si al activitatii co-
simulatorii.O serie de alte celule pot fi stimulate astfel incat sa exprime tranzitoriu MHC II,de
obicei in cursul unui raspuns inflamator:fibroblaste dermice,celule gliale (SNC),celule
pancreatice beta,celule epiteliale tiroidiene,dar si alte celule epiteliale,celule endoteliate
sau mezenchimale.Aceste celule sunt capabile sa actioneze ca APC-uri
neprofesionale,pentru o perioada limitata de timp;incapacitatea lor de a oferi semnele co-
stimulatoare face ca rolul lot in activarea limfocitelor T sa fie limitat.
Celulele dendritice (DC) sunt principalele APC-uri,fiind capabile sa induca numai activare
limfocitara ci si teleranta.Chiar daca sunt celule relative putin numeroase,DCreprezinta o
populatie foarte heterogena.O prima clasificare le imparte in 3 grupuri mari:
timice,conventionale si plasmacitoide.DC timice joaca un rol important in procesele de
selectie.
DC conventionale (numite si DC interdigitate )se gasesc obisnuit in organelle limfoide
secundare,unde functioneaza ca APC-uri profesionale.In functie de maniera in care ajung in
organelle limfoide secundare,sunt descries doua subtipuri majore:
A. DC derivate din gange-ajung in tesuturile limfoide via circulatia sanguine
B. DC derivate din tesut-ajung in tesuturile limfoide via circulatia limfatica.
Cum splina nu are circulatie limfatica,la nivelul ei se gasesc numai DC derivate din sange,in
timp ce ganglionii limfatici si MALT contin ambele timpuri de DC.Ambele subtipuri deriva
din precursori mieloizi sau din alti precursori hematopoietici.
In functie de expresia moleculelor CD4 si CD8 (moleculele nu par sa functioneze la nivelul
acestor celule),DC conventionale derivate din sange se impart in trei categorii:
a).CD8+(DEC205+-marker de dc murin):odata stimulate,produc cantitati crescute de IL-12,
induc diferentierea de limfocite Th1 si determina proliferarea limfocitelor Tc
b).CD4: se gasesc in special in zona marginala a splinei.
c).CD4-CD8-:se gasesc mai ales in ggl.
DC conventionale derivate din tesut sunt impartite in 2 categorii;
a)celulele Langerhans (LC) se gasec in epiderm;contin granule Birbeck(tubuli citoplasmatici
cu aspect striat,legati de membrane plasmatica,care contin lectine ce pot functiona in
procesul de endocitoza);
b)DC interstitiale,care se gasesc in aproape toate tesuturile periferice non-limfoide.
DC plasmacitoide (se numesc asa pentru ca precursorul lor,limfoid,seaman cu un plasmocit)
exprima B220(marker de celula B),contin RER bine reprezentat,exprima CD4 si CD8,,IL-
3R.Sunt localizate preferential in sange si ganglionii limfatici;sunt importante pentru
raspunsurile antivirale,deoarece sunt capabile sa recunoasca AND-ul sau ARN-ul viral prin
intermediul TLR7 si TLR9.Dupa activare,DC plasmacitoide prezinta Ag-ul si produc cantitati
importante de IFN I (IFNa si IFN beta).
La om,DC conventionale derivate din sange si din tesuturi sunt denumite celule DC 1,iar cele
plasmacitoide sunt denumite DC2.
De asemenea,DC pot fi impartite in DC mature si immature.Precursorii diferitelor subseturi
de DC migreaza in sange si insamanteaza tesuturi limfoide si non-limfoide,diferentiindu-se in
aceste locatii in DC immature.
DC immature+DC mature (vezi pagina 7 ,curs 8)
Monocitele/Macrofagele trebuie intai activate prin fagocitoza microorganismelor inainte sa
poarta exprima MHC II sau molecule co-stimulatorii.Macrofagele actioneaza ca APC –uri mai
degraba pentru celulele T efector (activate) sau cu memorie.Limfocitele Th activate secreta
IFNy,care activeaza macrofagele si determina cresterea expresiei de MHC II ,inclusive pe
macrofagele si DC din vecinatate.
Limfocitele B exprima MHC II in mod consecutive,dar trebuie intai activate pentru a putea
exprima si moleculele co-stimulatorii.Reprezinta un APC foarte interesant si
eficent,deoarece va recunoaste si internalize antigenul cu ajutorul BCR,chiar sic and
antigenul se gaseste in concentratii foarte mici (de 100-10000 de ori mai scazute decat cele
necesare pentru activarea receptorilor endocitici).Ly B cu memorie exprima o cantitate mai
mare de molecule costimulatorii decat cele naïve si sunt capabile sa determine o activare
eficienta a limfocitelor T.
Limfocitele B nu servesc ca APC-uri in raspunsurile immune umorale primare.

38.Complexul TCR
Asa cum s-a aratat in cazul lg-nelor,acestea sunt associate cu proteine membranare,
heterodimerii lg-a/lg-beta pentru a forma bcr. Similar, TCR (T idiotip) se asociaza cu
molecula CD3, formand complexul TCR-CD3. Moleculele associate participa la transducerea
semnalului,dar nu si la interactiunea cu Ag.
Experimentele care au demonstrate asocierea membranara a TCR cu CD3 au fost urmate de
altele care au aratat ca CD3 este, de asemenea, necesar pentru insasi exprimarea
heterodimerilor a beta si gama,delta pe suprafata celulara.
Pierderea genelor responsabile pentru codarea CD3 conduce la imposibilitatea exprimarii
intregului complex.
CD3 este format din 5 tipuri de lanturi ,associate astfel incat sa formeze 3 dimeri:un
heterodimer format din lanturile gama (ƴ) si epsilonᵋ un heterodimer format din lanturile з
si ᴕ si un homodimer format din lanturile ᴌᴌ(zeta)sau un heterodimer format din lanturile ᴌ
si ή.Lanturile ᴌ si ή sunt codate de aceeasi gena,dar difera la partea lor C- terminal datorita
unei diferente in matisarea ARN-ului (splicing) la nivelul transcriptului primar.
Lanturile ƴ, ᴕ, з ale complexului CD3 sunt membri ai superfamiliei IG-nelor, fiecare
continand un domeniu extracellular Ig-like, urmat de un domeniu transmembranar si o
lunga coada intracitiplasmatica. Lanturile ᴌ si ή prezinta cate o portiune extracelulara extrem
de scurta (9aa), in schimb, cozile lor intracitoplasmatice sunt foarte lungi: 113 aa-lantul ᴌ si
155 aa-lantul ή. Regiunea transmembranara a tuturor lanturilor polipetidice contine
reziduri de acid aspartic incarcate negativ. Aceasta sarcina electrica permite complexului
CD3 sa interactioneze cu unul sau doi aa incarcati pozitiv apartinand regiunii
trasnmembranare a fiecarui lant TCR.
Cozile intracitoplasmatice alea lanturilor CD3 contin secvente conservate de aa, numite
motive de activare(ITAM). Acest motiv este gasit si la nivelul altor receptori, inclusive la
nivelul heterodimerului Ig –α/IG –β si la nivelul receptorilor Fc pt IgE si Ig G. ITAM
reactioneaza cu tirozin –kinase si joaca un rol foarte important in transmiterea semnalului .
Lanturile ƴ, ᴕ, з contin cateun singur motiv ITAM ,in timp ce lanturile ᴌ si ή contin cate 3.

39.Organizarea si rearanjarea genelor TCR

Intelegerea mecanismului a aparut odata cu identificarea a doua secvente conservate la
nivelul AND-ului din genomul celulelor germinale,fiecare dintre ele constand dintr-un
heptamer si un nonamer bogat in A si T ,separate de catre o secventa neconservata
,formata fie din 12 ,fie din 23 de perechi de baze azotate. Lungimea acestor ,,distantieri’’
corespunde fie unei spire,fie a doua spire complete a helixului ADN . Aceste secvente sunt
intronice si se gasesc dupa fiecare segment genic V,inaintea fiecarui segment genic J si la
ambele capete ale segmentelor genice D. Intronii descrisi functioneaza ca tinte de
recunoastere-secvente semnal-pentru enzimele responsabile pentru rearanjarea genelor si
sunt denumite RSS.
Rearanjarea genelor este rezultatul actiunii mai multor enzyme ,numite generic,,
recombinaze’’. Primele astfel de recombinaze responsabile pentru procesele care au loc in
limfocite au fost descries in 1990 : genele RAG 1 SI RAG 2 codeaza proteine care,doar daca
actioneaza impreuna,sunt capabile sa induca rearanjarea VDJ SAU VJ.
Rearanjarile genelor V(D)J-destinate partilor variabile ale imunoglobulinilor-pot fi
“productive” sau “non-productive”. O rearanjare productive este aceea care va conduce la o
secventa VJ sau VDJ care sa poata fi transcrisa si apoi translata in intregime. O rearanjare
neproductiva decaleaza cadrul de lectura generand codoni stop care vor bloca translatia iar
celulele vor fi eliminate prin apoptoza. Desi se considera ca taierea AND-ului se face in mod
precis la jonctiunea dintre exon si intronul RSS,procesul ulterior de fuziune a segmetelor
genice este adesea imperfect. Aceasta imprecizie reprezinta o sabie cu doua taisuri. Pe de o
parte, confera un imens avantaj limfocitelor,conducand la generarea unui surplus de
diversitate,dar,pe de alta parte,poate conduce la rearanjari neproductive.
Limfocitele sunt celule somatice diploid si contin deci atat cromosomi materni cat si paterni.
Toate genele implicate in codarea lanturilor pentru imunoglobuline(ca si cele pentru TCR-T
cell receptor,receptorul pentru antigen al limfocitului T) sunt gene dominante. Cu toate
acestea, limfocitelor nu li se permite decat utilizarea alelelor de pe un singur cromosom.
Fenomenul(unic limfocitelor),a fost denumit “excluzie alelica”. Singura reanjare care are loc
simultan pe ambii cromosomi este cea dintre genel D H si JH, toate celelalte desfasurandu-se
fie pe un cromosom,fie pe cel pereche. In acest fel,fiecare limfocit va retine doar cate o
rearanjare productive VDJ si respective VJ, astfel incat vor fi produse lanturi usoare si grele
avand o parte variabila identica. Asamblarea lor va conduce in final la obtinerea de receptori
pentru antigen cu o specialitate unica.

40.Generarea diversitatii TCR

Întreaga porțiune extracelulară a TCR seamănă cu fragmentul Fab al anticorpilor
Componenta implicată în transmiterea semnalului de activare este molecula CD3 –
analogă heterodimerilor Igα și Igβ
Mecanismul de formare a TCR implică rearanj. genice V(D)J și diversitate joncțională
Deosebiri de formare a celor două categorii de receptori
Existența a două tipuri de TCR: TCR 1 – γδ, TCR 2 – αβ (ambele asociate la niv
transmembranar). Genele care codează lanțurile α și δ – cromosomul 14. Genele δ sunt
localizate între genele Vα și Jα → nu poate exista o expresie simultană a TCR αβ și TCR γδ.
Genele care codează lanțurile γ și β – cromosomul 7
Reasortarea genelor se face sub influenta enz codate de RAG 1\2, fuzionarea genelor
determina imprecizie jonctionala si insertionala.
TCR nu suferă hipermutații somatice – măsură de siguranță împotriva apariției limfocitelor
autoreactive.
Formarea TCR începe în corticala timusului. Timocitele exprimă molecula CD3, nici una
dintre moleculele co-receptor nu este prezentă – celule dublu negative
Primele gene care se rearanjează sunt cele pentru lanțurile γ și β. Dacă genele γ suferă o
rearanjare productivă începe și rearanjarea genelor δ. Dacă genele γ și genele δ sunt
rearanjate productiv – are loc transcripția și incepe sinteza lanțurilor γδ → dezvoltarea în
celule dublu negative CD3+ γδ
Majoritatea timocitelor DN aleg altă cale de dezvoltare. Dacă rearanjările γ și/sau δ nu sunt
funcționale, se continuă rearanjările β. Dacă se ajunge la o rearanjare TCR β productivă se
opresc rearanjările. Se declanșează rearanjările pentru lanțul α. Timocitele care ajung la
rearanjări productive sunt capabile să exprime pe suprafață un TCR αβ complet format.
Urmează selecția pozitivă și negativă
Selecția pozitivă – la niv. corticalei profunde, sub influența celulelor epiteliale corticale
Timocitele care sunt capabile să recunoască prin intermediul TCR-ului moleculele MHC sunt
selectate pozitiv – supraviețuiesc și primesc semnale de proliferare – consecința acestui
fenomen reprezintă restricție MHC = capacitatea Ly T de a recunoaște antigenul doar în
contextul moleculelor MHC proprii organismului
Excluzia alelică funcționează mai puțin în cazul lanțurilor α ale TCR. O serie de celule care nu
au fost selectate pozitiv au posibilitatea să își reia rearanjările pentrul lanțul α. Dacă
rearanjarea este productivă – se poate genera o nouă specificitate (editare). Timocitul
trebuie să treacă din nou prin procesul de selecție pozitivă.
Selecția negativă – la nivelul joncțiunii cortico-medulare și în corticala medulară, sub
influența celulelor epiteliale
Se elimină timocitele care poartă receptori de mare afinitate pentru moleculele MHC self
singure sau pentru alte antigene self prezentate de MHC – toleranță față de self (toleranță
centrală)
Se elimină limfocitele autoreactive
Timocitele care recunosc MHC I se diferențiază în Ly T citotoxice CD8+
Timocitele care recunosc MHC II se diferențiază în Ly T helper CD4+

41.Molecule co-receptor ale limfocitelor B si T

Recunoașterea complexului antigen-MHC este mediată doar de complexul TCR/ CD3,
totusi la activarea TCR participă și alte molecule.
Ly T sunt împărțite în 2 subpopulații
Ly T helper (CD4+)- recunosc MHC II, porțiunea N-terminală se leagă la domeniul
β2 al MHC II
Ly T citotoxice (CD8+) - recunosc MHC I, se leagă la domeniile α2 și α3 ale MHC I
CD4- glicoproteină monomerică
Structură: 4 domenii extracelulare Ig-like, regiune
transmemranară hidrofobă, coadă intracitoplasmatică lungă
– conține 3 reziduuri de serină
CD8- heterodimer αβ – unite printr-o leg disulfidică, poate
exista și ca homodimer αα
Structură: un domeniu extracelular Ig-like, regiune
transmembranară hidrofobă, coadă citoplasmatică
CD8 și CD4 se încadrează în categoria moleculelor co-
receptor – se leagă la complexul MHC-peptid și participă la
transducerea semnalului
CD8 leagă o singură unitate MHC I
CD4 leagă un dimer de molecule MHC II
Apar modificări conformaționale și se formează o structură
tetramerică
CD19 face parte din molecula co-receptor a Lγ B,impreuna cu CD21(receptorul pentru
complement 2 sau CR2) si CD81.Rolul fiziologic al CD81 ramane necunoscut inca. CD19
poseda aa de tirozina la nivelul cozii citoplasmatice,ce vor fi fosforilati ca raspuns la
angajarea BCR, eveniment ce determina si asocierea lγn si fγn la CD19. Stimularea CD19 se
poate realiza si atunci cand CR2 se leaga la un antigen opsonizat cu fragmente ale
complementului. Daca aceste doua procese se produc simultan (legarea BCR si a CR2),
aceasta inseamna ca receptorul pentru Ag si co-receptorul Lγ B sunt co-legati(cross-linking),
ceea ce conduce la o amplificare a semnalului de activare. CD19 ar putea fi,de
asemenea,util si pentru receptionarea ajutorului de la limfocitele Th.
O consecinta a co-legarii va fi exprimarea FcγRIIB pe suprafata Lγ B,foarte aproape de BCR;
se genereaza o co-legare ce va transmite un semnal inhibitor celulei(indica faptul ca este
prezenta o cantitate suficienta de anticorpi si nu este nevoie de productia unei cantitati
suplimentare-vezi reglarea RI de catre anticorpi).Mecanismul de supresie se bazeaza pe
interactiunea dintre motivele structural ITIM din coada citoplasmatica a FcγRIIB si tirozina
SHP-1.(curs9,pagina 9)

42.Legaturi implicate in formarea legaturilor Ag-Ac. Reversibilitatea

legaturii Ag-Ac. Receptor pt Ag. Afinitate, aviditate. Afinitatea Ig si TCR
Legaturi necovalente, slabe
- leg. Electrostatice (ionice) intre grupari ionice cu sarcini electrice de
semn opus: CO2-, NH3+
- leg. De hydrogen: CO2-, H+
- leg van der Waals:
- leg. Hidrofobe
Legaturile depinde de distanta dintre molecule. Cu cat este mai mica, mai putine molecule
de apa patrund si forta de legare creste.
Legaturile sunt reversibile, astfel complexul AgAc poate fi disociat.
Afinitate, aviditate
Legaturile care intervin in formarea complexului ag-ac sunt necovalente si relativ slabe:
legaturi electrostatice(ionice)
legaturi de hidrogen
legaturi van de Waals
legaturi hidrofobe
Se remarca faptul ca toate timpurile de legaturi descrise mai sus depinde de distanta
dintre cele 2 molecule,cu cat aceasta e mai mica, mai multe molecule de apa sunt excluse si
forta de legare creste.O astfel de distanta mica intre norii electronici ai epitopului si
paratopului poate fi atinsa atunci cand exista o complementaritate a celor doua structuri. Cu
cat suprafata de contact(de "potrivire") e mai mare, cu atat forta de atractie e mai mare.
Interventia exclusiva a legaturilor non-covalente in procesul de asociere face ca reactie
dintre ag-ac sa fie una reversibila,ceea ce inseamna ca, odata format, complexul ag-ac se
poate disocia.
Demonstratia reversibilitatii reactie ag-ac poate fi facuta de o maniera foarte simpla, cu
ajutorul unui experiment in care sunt folosite haptene si un sac format dintr-o membrana de
dializa, care permite trecerea haptenelor, dar nu si a ac.Pe scurt, in interiorul sacului sunt
introduse haptene si ac specifici haptenelor.Sacul este mai intai scufundat intr-un lichid
pana la atingerea unei stari de echilibru in care numarul de molecule de haptene libere
dinauntrul sacului de dializa si din afara lui se egalizeaza.Apoi,lichidul din afara sacului va fi
inlocuit continuu,ceea ce inseamna ca haptenele din acest compartiment vor fi indepartate
din sistem, ceea ce va duce la perturbarea echilibrului dintre moleculele aflate in interiorul
sacului si cele din exterior.In aceasta situatie, moleculele din interiorul sacului incearca sa
atinga din nou starea de echilibru si o parte din ele vor traversa mb de dializa.Dupa o
perioada de timp de inlocuire a lichidului din afara sacului, se constata ca in interiorul
acestuia nu numai ca nu mai exista molecule libere de haptena,dar nu mai exista nici
molecule legate la ac.Acest lucru atesta faptul ca legatura dintre ac si ag a putut fi desfacuta
si ag eliberat.Asocierea epitopului cu paratopul poate fi definita printr-o ecuatie:
Ag+ Ac↔Ag-Ac
Kinetica asocierii si disocierii din cadrul reactiei ag-ac respecta legea actiunii maselor si
poate fi reprezentata prin ecuatia:
Ka[Ag][Ac]=Kd[AgAc]
unde [Ag] si [Ac] sunt concentratiile ag si ac liberi, [AgAc] = conc complexului;
Ka =ct de asociere;
Kd=ct de disociere;
Ecuatia de mai sus poate fi scrisa puntandu-se defini ct de echilibru:
K=Ka/Kd=[AgAc]/[Ag][Ac]
La un moment dat, reactia ajunge in punctul de echilibru in care o jumatate dintre
moleculele de ac (o jumatate dintre paratopi) sunt legate (deci se regasesc in complexele ag-
ac) si o jumatate sunt libere.
[AgAc]=[Ac], ceea ce arata ca, daca afinitatea ac este mare pt haptena specifica lui, atunci
necesita o cantitate mica din acea haptena pentru a deveni saturat. Forta de legare dintre
un epitop si un paratop a fost numita afinitate. Aceasta reprezinta suma fortelor non-
covalente,de atractie si de respingere, care stabilizeaza complexul ag-ac si este caracterizata
printr-o particulara constanta de afinitate, Ka, care este egala cu constanta de echilibru,K.
In mod similar, afinitatea poate fi definita si daca este analizata desfacerea complexului
ag-ac.
Kd=[Ag][Ac]/[AgAc]
unde Kd este constata de disociere care indica stabilitatea legaturii odata formate.
Valoarea Ka mai poate fi determinata si de diferenta de energie( G) dintre ag si ac aflati in
stare libera, pe de o parte si cea din starea complexata, pe de alta parte:
G=-RT lnKa
unde R este ct universala a gazelor, t este temperatura absoluta, ln Ka este logaritm nat al ct
de afinitate.
Termenul de afinitate descrie forta unei legaturi monovalente,paratop-epitop. In
majoritatea situatiilor, insa, antigenele sunt multivalente, prezentand o multime de epitopi
diferiti. In acest caz, legatura ag-ac poate fi descrisa corect prin ecuatia:
xAc+yAg=AcxAgy
Forta care caracterizeaza o astfel de interactiune este denumita aviditate.Aceasta forta
este caracterizata de factori care tin de heterogenicitatea ac ce leaga fiecare epitop in parte,
precum si de heterogenicitatea epitopilor.La acestea se adauga un bonus oferit de cresterea
cu ordine de marime a fortei de legare ce caracterizeaza intregul complex. Pt a explica acest
fenomen, apelam la ecuatia care descrie diferenta de energie dintre starea libera si cea
complexata, fiecare legatura individuala epitop-paratop putand fi definita dupa cum
urmeaza:
G1=-RT ln K1
G2=-RT ln K2,etc.
In situatia in care toate aceste legaturi au loc, atunci diferenta globala de energie poate fi
caracterizata prin ecuatia:
G= G1+ G2 etc= -RT ln K1+ - RT ln K2 = -RT(ln K1+ ln K2)=-RT ln(K1*K2) - Dar, G=-RTln Kavid,
deci ct de aviditate Kavid=K1*K2 etc.
Altfel spus,aviditatea nu este data de suma afinitatilor fiecarei legaturi paratop-epitop in
parte, ci de produsul acestor afinitati,reprezentand o maniera mai corecta de caracterizare a
capacitatii de legare a ac in cadrul sistemelor biologice, comparativ cu afinitatea individuala
a situsurilor de legare.O aviditatea crescuta poate chiar compensa pt o afinitate scazuta, iar
exemplul cel mai elocvent este oferit de pentamerul de IgM, care, chiar daca, adesea,
prezinta o afinitate inferioara celei a IgG, datorita multivalentei poate lega antigenul in mod
eficient.In plus, aviditatea crescuta ce rezulta din multiple legaturi epitop-paratop explica si
de ce un complex ag-ac format din mai multe legaturi este mai putin susceptibil la disociere.

43.Organe limfoide primare

Timusul derivă din a 3-a și a 4-a pungă faringială
În săptămâna a 6-a de sarcină, timusul este invadat de celule dendritice, macrofage și
precursori T și este transformat într-un organ limfoid primar. Adevărata migrație a
progenitorilor celulelor T către timus are loc începând cu a 8-9-a săptămână. Precursorii T
suferă o maturație rapidă la nivelul timusului. Timusul reprezintă locul celei mai intense
activități mitotice din organism. După 20 de săptămâni limfocitele T mature încep să
migreze către organele limfoide secundare
În SCID – imunodeficiență severă combinată – timusul nu poate să devină organ limfoid
primar. Timectomia la șoareci a dus la infecții generalizate și la moartea animalelor.
Sindromul DiGeorge – timusul este hipoplazic sau chiar aplazic.
Diferențierea limfocitelor în timus se produce de-a lungul întregii vieți a unui individ
Dimensiunile timusului scad odată cu pubertatea – probabil datorită sintezei de hormoni
steroizi
Timusul – organ limfo-epitelial, retrosternal, bilobat
Fiecare lob este organizat în lobului
Stroma timică este formată din fibroblaste și celule epiteliale dendritice – formează o rețea
tridimensională, in această rețea se găsesc Ly T în dezvoltare – timocite.
Fiecare lobul este constituit dintr-o regiune corticală și una medulară – joncțiune cortico-
medulară
Celulele epiteliale dendritice din regiunea corticală și cele din regiunea medulară sunt
diferite din punct de vedere morfologic și molecular
Celulele epiteliale ale medularei, celulele din regiunea subcapsulară și cele perivasculare
prezintă molecule comune – distincte de moleculele exprimate de celulele epiteliale
corticale.
Joncțiunea cortico-medulară este populată de celulele derivate din măduva hematogenă –
macrofagele santinelă și celulele dendritice interdigitate (APC). Celulele interdigitate sunt
prezente și în medulară
În regiunea externă a cortexului – celule doică – celule de origine epitelială care pot prelua
între prelungirile lor un număr de până la 50 de timocite → complexe multicelulare
În regiunea medulară – corpusculii Hassal – formați din aglomerarea celulelor epiteliale
degenerate
Natura distinctă a compartimentelor timusului este subliniată și de atrofia selectivă indusă
de anumiți factori:
Organotina – acționează asupra celulelor T imature corticale
Dioxina – acționează asupra unui receptor prezent pe suprafața celulelor epiteliale corticale
Ciclosporina A – determină atrofia elementelor medulare – blochează diferențierea
celulelor T corticale în celule T medulare
Prin producerea de 20 -hidroxil steroid dehidrogenază – Ly T medulare sunt relativ
rezistente la acțiunea steroizilor
Interacțiunea dintre celulele stromale timice și celulele T în formare este esențială pentru
dezvoltarea celulelor T. Această interacțiune este necesară și pentru dezvoltarea celulelor
epiteliale. Fibroblastele sintetizează fibronectina, colagen și laminină - formează structuri la
nivelul cărora se concentrează factori solubili – se remarcă IL-7. Există interacțiuni și între
proteinele matricii extracelulare și o varietate de molecule de adeziune (integrine) prezente
pe suprafața unor subpopulații de limfocite. Celulele stromale reprezintă liganzi pentru
receptorii Notch 1 de pe suprafața timocitelor. Notch 1 stimulează dezvoltarea Ly T și
inhibă dezvoltarea Ly B
Dezvoltarea timică implică și interacțiuni cu mediatori non-timici – citokine – interleukine,
CSF-uri (factori de stimulare a coloniilor), IFNγ. Rearanjările genice intracelulare și
interacțiunile intercelulare din timpul proceselor de selecție sunt reglate de hormoni timici
și de interleukine
Lamina bazală – separă spațiile epiteliale și perivasculare – bariera hemato-timică.
Împiedică pătrunderea macromoleculelor din exterior la nivelul stromei timice. Previne
contactul dintre antigenele circulante și Ly T imature
Timusul are și rol de glandă
Secretă hormoni cu rol în diferențierea celulelor T – stimulează apariția unor molecule pe
suprafața acestora. Exemple: timulina, α1 timozina, β4 timozina și timopoietina (și
pentapeptidul său activ TP-5). Doar timopoietina și timulina au origine exclusiv timică.
Timulina – nonapeptid zinc-dependent , acționează ca imunoreglator fiziologic ce contribuie
la menținerea homeostaziei Ly T
Timusul prezintă legături cu SN, este bogat inervat de fibre colinergice și adrenergice.
Celulele epiteliale medulare, celulele subcapsulare, perivasculare și celulele doică sunt
capabile să sintetizeze oxitocina, vasopresina și neurofizina
Stressul acut duce la o scădere dramatică a numărului de celule T din cortex și o creștere a
numărului de celule epiteliale care exprimă markeri corticali și medulari
Distrugerea celulelor T corticale se datorează acțiunii citolitice a steroizilor. Ly T medulare
sunt relativ rezistente la acțiunea steroizilor ca urmare a 20α-hidroxi steroid
dehidrogenazei
Evoluția timsului
Involuția timică începe după primele 12 luni de viață – după unii autori
 După alți autori: timusul este complet dezvoltat la naștere,urmează o perioadă de
creștere până la vârsta de 2 ani, incepe din nou să crească între 7 și 12 ani, incepând cu
pubertatea începe un proces de înlocuire progresivă a majorității spațiilor perivasculare cu
țesut adipos și fibros, in jurul vârstei de 50 de ani, 80% din volumul timic este reprezentat de
grăsime.
Pierderea țesutului glandular este descrisă ca involuție și conduce la păstrarea unui
minimum de țesut cortical și medular. Diminuarea celularității se produce în special datorită
faptului că timocitele dublu negative sunt împiedicate să mai prolifereze și apoi să se
diferențieze – scade diversitatea repertoriului TCR pe măsură ce organismul înaintează în
vârstă. Involuția timică nu se datorează unui influx mai mic de progenitori ai Ly T și nici unui
defect intrinsec al acestora. Procesul de involuție este controlat prin intermediul a numeroși
hormoni gonadali și timic, corticosteroizi și a unui set de citokine. Involuția timică nu este un
proces intrinsec și nici ireversibil, ci este rezultatul unor dereglări progresive ale
intaracțiunilor neuroendocrine-timice. Dezvoltarea timusului și îmbătrânirea sa sunt
probabil influențate de hormonul de creștere din glanda pituitară, controlată la rândul ei de
hipotalamus. Procesul ar putea fi reversat cu GH, TSH, T3, T4 și LH-RH
Micromediul timic este afectat de scăderea cu vârsta a nivelelor de IL-2, IL-3 și IL-7
IL-7 este propabil implicată în stimularea expresiei bcl-2, necesară timocitelor care încearcă
să producă primul lanț al TCR-ului
Expresia LIF (factorul de inhibare a leucemiei), IL-4, IL-5 sau IL-6 pare să crească odată cu
înaintarea în vârstă
Timusul adult deține în continuare capacitatea de a contribui la producerea Ly T
Timusul adult reține capacitatea de a stimula recuperarea Ly T după transplantul medular și
este responsabil pentru recuperarea acestora după chimioterapia oncologică sau anti-
retrovirală. Timectomia la adult, față de cea survenită la vârste mici, nu are urmări
dramatice pentru sistemul imun. O ipoteză este că alte organe limfoide preiau rolul
timusului. Altă explicație – mecanismul homeostatic prin care numărul de limfocite este
menținut în limite normale
Generarea limfocitelor B apare la nivelul embrionului, dupa care va continua intreaga
viata. Inainte de nastere, sacul vitelin, ficatul fetal si maduva osoasa fetala sunt situsurile
majore de maturare; dupa nastere, generarea LyB mature se realizeaza doar in maduva
osoasa.

Dezvoltarea LyB incepe de la stadiul de celula stem limfoida, iar primul stadiu care
marcheaza orientarea catre lineajul B este numit pro-B.

44.Organe limfoide secundare

Cei mai mulți patogeni pătrund în organism la nivelul pielii sau a epiteliului tractului
intestinal sau respirator
La nivelul organelor limfoide secundare se produce transportul și concentrarea Ag –
facilitează contactul dintre Ag și Ly specifice
Organele limfoide secundare sunt: ganglionii limfatici, splina, tesutul limfoid asociat
mucoaselor (MALT), sistemul imun cutanat. În toate organele, cu excepția SNC există
agregate de limfocite
Ganglionii limfatici
Sunt structuri limfoide amplasate pe traseul vaselor limfatice, care colectează fluidul
extracelular din țesuturi și îl returnează în sânge. Acest lichid se numește limfă și circulă prin
vase limfatice
Vasele limfatice aferente transportă și Ag. Sistemul limfatic reprezintă un mecanism eficient
de colectare a Ag. Ganglionii limfatici situați pe traseul vaselor limfatice, scanează limfa
pentru identificarea Ag
Structură
Ganglionul este înconjurat de o capsulă fibroasă
Este organizat într-o arie corticală și o arie medulară
Cortexul prezintă o regiune superficială și una profundă – paracortex. Cortexul superficial
mai este numit zona B-dependentă . Conține majoritatea Ly B, organizate în foliculi limfatici,
dar și alte celule foliculare dendritice – rol în activarea și selecția Ly B. Unii foliculi prezintă o
zonă centrală – centru germinal. În această zonă au loc proliferări intense ale Ly B.Acești
foliculi se numesc secundari.Foliculii fără centru germinal se numesc primari. Aceștia conțin
în special Ly B mature naive (Ly B mature care nu au venit în contact cu Ag pentru care
exprimă receptor). Centrii germinali se formează în urma stimulării antigenice a Ly B.
Reprezintă zone de proliferare intensă, de selcție a plasmocitelor ce secretă Ac de mare
afinitate și de generare a Ly B de memorie.
Aria paracorticală – numită și zona T-dependentă=populată de Ly T și celule specializate –
celule dendritice interdigitate. Majoritatea Ly T sunt CD4+. Ly T naive pătrund în ganglion
prin limfaticele aferente sau prin venulele cu endoteliu înalt (HEV). Celulele dendritice
funcționează APC-uri – preiau Ag din limfa ce traversează ganglionii și le prezintă Ly T CD4+
Medulara conține plasmocite, macrofage și celule dendritice, organizate sub formă de
cordoare . Ly nu formează joncțiuni intercelulare cu celulele vecine – își mențin capacitatea
de a migra și recircula între limfă, sânge și țesuturi- trafic limfocitar
Splina. Organ situat în hipocondru stâng. Specializat în colectarea Ag din circulația
sanguină. Vascularizația este asigurată de artera splenică. Arteriolele sunt înconjurate de
manșoane de țesut limfoid – teci limfatice periarteriolare – conțin Ly T. Majoritatea sunt Ly
T CD4+. În jurul tecilor sunt dispuse Ly B organizate în foliculi limfatici primari sau secundari.
Tecile periarteriale și foliculii sunt înconjurate de o coroană de Ly B, Ly T CD4+ și macrofage
– formează zona marginală. Țesutul limfatic splenic formează pulpa albă, răspândită în pulpa
roșie – formează majoritatea țesutului splenic, este sediul de colectare și distrugere a
eritrocitelor senescente. Limfocitele și Ag pătund în splină prin sinusoide vasculare. Splina
nu conține venule cu endoteliu înalt. Activarea Ly B se produce în zona marginală, apoi
migrează la nivelul foliculilor – formează centrul germinal
Țesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT) este situat la nivelul mucoaselor tracturilor
respiratorii – BALT și gastro intestinal – GALT. Este format din agregate de limfocite și celule
accesorii. GALT include amigdalele (inelul lui Waldayer), apendicele și plăcile Payer. La
nivelul plăcilor Peyer, Ly B formează foliculi, iar Ly T ocupă ariile dintre acestea. La niv
epiteliului intestinal, colectarea Ag este realizată de celulele M
Sistemul imun cutanat cuprinde limfocitele și celulele accesorii de la nivelul dermului și al
epidermului

45.Maturizarea limfocitelor T in Timus si proesele de selectie

Celulele stem limfoide migrează din măduva osoasă în timus în a 8-a sau a 9-a săptămână
a sarcinii. Precursorii T suferă o maturație rapidă. După 20 de săptămâni Ly T mature încep
să migreze către organele limfoide secundare
Ly T în dezvoltare = timocite
Au contact permanent cu celulele epiteliale care formează stroma timică. Celulele stem
ajung în sinusul subcapsular iar apoi străbat mai întâi corticala apoi joncțiunea cortico-
medulară și medulara
La începutul formării, timocit. sunt dublu negative – nu exprimă nici un co-receptor
DN1 – c-kit+, CD44+, CD25- – progenitori timic
DN2 – c-kit+, CD44+, CD25+ - pro T
DN3 – c-kit-, CD44-, CD25+ - pre T precoce
DN4 – c-kit-, CD44-, CD25- - pre T tardiv
La intrare în cortexul extern celulele stem limfoide proliferează rapid
Inițial pe suprafața celulelor sunt exprimate moleculele CD34 (marker de celulă stem), c-
kit (receptor pentru SCGF – factorul de creștere a celulelor stem)
Apoi celula exprimă molecula de adeziune CD44 și CD25 (lanțul α al IL-2R)
 Celulele proliferează, genele TCR rămân ne-rearanjate – celule pro-T, este prezentă
enzima TdT
Urmează expresia moleculelor CD2 și CD7, apoi a moleculelor CD1, CD5 și CD3
În stadiul următor se pierde expresia c-kit, expresia CD44 scade și încep rearanjările
genelor TCR
Genele β și γ încep să se rearanjeze mai mult sau mai puțin simultan. Dacă genele γ suferă
o rearanjare productivă, începe și rearanjarea genelor δ.Dacă ambele gene au realizat o
rearanjare productivă poate începe trascripiția și sinteza lanțurilor. Nu au loc alte rearanjări
iar acele timocite rămân γδ și se dezvoltă în celule DN, CD3+ TCR γδ. Puține celule reușesc
rearanjări productive ale genelor γ și δ
Există un silencer TCRγ – rol esențial în dezvoltarea Ly T αβ
Majoritatea Ly Tγδ părăsesc timusul în stadiul DN. Cele care ajung în stadiu simplu pozitiv
sunt CD8+
Dacă rearanjările γ și/sau δ nu sunt funcționale, vor continua rearanjările β. Celulele se
opresc din proliferare și încep rearanjările DJ – simultan pe ambii cromosomi. Procesul de
rearanjare V-DJ continuă doar pe unui din cei doi cromosomi – excluzie alelică. Celulele care
nu ajung la rearanjări productive vor muri. Dacă rearanjările sunt productive începe
producerea acestui lanț. Se formează timocite DN – pre-T
Lanțul β este asociat pe membrană cu o glicoproteină – lanț pre-Tα – împreună cu lanțul β și
molecula CD3 formează receptorul celulei pre-T. Semnalul necesar diferențierii provine din
interacțiunea pre-TCR cu liganzi necunoscuți. Se transmite un semnal prin complexul CD3 –
activează lck – o protein tirozin-kinază
Efectele trasducției semnalului prin pre-TCR
Odată ce s-a ajuns la o rearanjare TCRβ productivă, sunt suprimate alte rearanjări pentru
lanțul β
Sunt selectate timocitele care exprimă lanțul β - expandare și maturare ulterioară
Din acest moment sunt declanșate rearanjările pentru lanțul α
Începe diferențierea către stadiul dublu pozitiv
Moleculele CD4 și CD8 sunt exprimate simultan – celule dublu pozitive
Timocitele încep să prolifereze din nou, nu pot să apară rearanjări TCR α
Genele RAG-1 și RAG-2 sunt active din punct de vedere transcripțional. Proteina RAG-2 este
degradată rapid în celulele care proliferează
Această fază de proliferare contribuie la diversitatea Ly T prin generarea de clone cu un
singur lanț β rearanjat. Aceste lanțuri sunt asociate cu diferite lanțuri α
Proliferarea se oprește și nivelul RAG-2 crește
Încep rearanjările α
Timocitele care realizează o rearanjare productivă sunt capabile să exprime pe suprafață un
TCR αβ complet format
Timocitele sunt DP și se găsesc la nivelul corticalei profunde
Expresia CD44 și CD25 s-a pierdut complet
Procesele de selecție
Rolul proceselor de selecție:
Eliminarea limfocitele care prezintă un TCR nefuncțional – nu sunt capabile să recunoască
molecule MHC self
Eliminarea limfocitelor care recunosc complexele MHC/peptid self expuse pe membranele
APC-urilor
Aviditate moderată – disociere în timp a timocitelor de APC-uri – împiedică asamblarea
unui complex de semnalizare complet
Selecția pozitivă
Timocitele DP care recunosc și leagă cu o forță moderată moleculele MHC I sau II vor fi
selectate pozitiv
 Selecția pozitivă asigură restricția MHC – capacitatea TCR de a interacționa doar cu
moleculele MHC self
Dacă receptorii timocitelor se leagă cu aviditate crescută la complexele MHC/peptid și
rata de disociere este scăzută – aceste celule sunt eliminate. Acest proces are loc la nivelul
corticalei profunde . Implică interacțiuni ale timocitelor DP, TCR cu celulele epiteliale
corticale
Restricția MHC va permite Ly T să recunoască Ag-nele prezentate doar în contextul MHC-
urilor self
Un Ly T va răspunde la un Ag doar dacă acesta este legat de tipul de moleculă MHC pe
care l-a întâlnit în acest stadiu de dezvoltare
O serie de celule care nu au fost selectate pozitiv au posibilitatea să își reia rearanjările α.
Dacă rearanjarea este pozitivă poate să apară o nouă specificitate (editare). Timocitele care
suferă acest proces trec din nou prin selecția pozitivă. Dacă rearanjarea nu este productivă
se produce apoptoza
Selecția pozitivă este urmată de proliferare și de stoparea genelor RAG1 și RAG2 –
rearanjările sunt oprite
În cadrul selecției pozitive, timocitele se diferențiază în celule simplu pozitive
Dacă TCR leagă un peptid prezentat de o moleculă MHC I – este angajat și CD8 care
transmite un semnal pentru inhibarea CD4 și invers
Pentru a împiedica pătrunderea LyT cu potențial autoreactiv în periferie timocitele suferă
un nou proces de selecție
Selecția negativă
Are loc prin interacțiunea timocitelor cu celulele de origine hematopoietică de la nivelul
joncțiunii cortico-medulare: macrofage santinelă, celule dendritice interdigitate și
continuă în medulară, sub influența celulelor epiteliale
Un timocit care exprimă TCR capabil să recunoască cu prea mare afinitate combinația
MHC/peptid este eliminat prin apoptoză. Din acest proces de selecție supraviețuiesc doar Ly
T cu afinitate potrivită pentru MHC self și nu recunosc Ag self. Această selecție conduce la
toleranța față de self – toleranță centrală
La nivelul medularei a fost identificat un grup de celule epiteliale care pot exprima
molecule specifice unor diverse țesuturi
A fost identificat ARN care codează pentru o serie de molecule membranare și secretate,
factori de transcriptie. În exprimarea acestora este implicat un factor transcripțional – AIRE
– regulator autoimun
Timocitele SP sunt reținute câteva zile în medulară, unde primesc un semnal ce induce o
nouă proliferare. Celulele ajung la maturitate și pot fi exportate în periferie ca limfocite
mature, naive, în stadiul G0 al ciclului celular. Acestea se îndreaptă spre organele limfoide
secundare – populează ariile T-dependente

46.Semnalele co-stimulatorii si expansiunea clonala versus anergie.

Diferenta intre diversele tipuri de cellule prezenttoare de Ag
a) Semnale co stimulatorii
Cea mai importanta pereche de molecule este cea formata de cd28 dp suprafata ly t si b7 dp
suprafata apc-urilor. Legarea cd28 este critica pt activarea ly naïve caci in absenta co
stimularii legarea tcr va conduce la apoptoza sau anergie. Odata cu angajarea tcr ,expresia
cd 28 este amplificata ,iar celulele ies din faza g 0 si intra in ciclul cellular,efectele se vor
reflecta in secretia de cytokine. Nu in ultimul rand cd 28 induce expresia ICOS sau 4-1BB si
CTLA4 precum si a molecule cd40L,foarte imp. pt interactiunea dintre ly t si b
CD28 se leaga cu afinitate moderata la doi liganzi B7-1 si B7-2 care au kinetici diferite. B7-2
creste rapid si expresia poate dura 96 h in timp ce B7-1 apare doar dupa 48h si rezista 72h
B7-1 si 2 au functii co stimulatoare a ly t in procesul de proliferare si secretie de IL2 si
IFNgama. B7-2 va determina cresterea secretiei de limfotoxina a, in timp ce B7-1
favorizeaza secretia de GM-CSF
ICOS nu poate fi legat decat de ICOS, acesta este exprimat doar dupa co stimularea prin
cd28. ICOS va determina cresterea sintezei de IL-10, o citokina importanta pt diferentierea
ly b.
CTLA4 are o homologie de structura de 75% cu CD 28 si prezinta o afinitate de legare pt
moleculele B7 de 10-20x mai mare. El apare pe suprafata ly t dupa leagarea TCR. CTLA4
poate recruta SHP-2 ,iar aceasta enzima se leaga la un motiv ITIM (inhibitor) al cozii
intracitoplasmatice a CTLA4
CD40L este membru al superfam TNFR.Legarea la mol. cd40 dp suprafata ap-urilor
reprezinta e etapa imp de pregatire a ly naïve pt activare.
CD27 este exprimat de majoritatea ly Th si Tc resting din sangele periferic.Ligandul lui cd27
este cd70, exprimat atat de ly t cat de ly b ca raspuns la stimularea Ag. Rolul lui cd 27 este
important pt generarea de ly t cu memorie
b) Expansiune clonala vs anergie
Odata ce un ly b matur naiv ajunge in periferie va supravietui cateva zile dupa care va intra
in apoptoza. Singura sansa de salvare este reprezentata de contactul cu Ag si de natura
acestuia. Daca ag este t-dependent si ly b este activat cu success de ly th, atunci urmeaza
proliferarea si diferentierea ly b . Vor fi produse atat plasmocite cat si cellule cu memorie si
va fi obtinut un RI umoral. Daca ag este unu t-independent , vor fi generate plasmocite fara
comutare de clasa , astfel plasmocitele vor produce Ac de clasa M si nu vor apare cellule cu
memorie. Daca receptorul celulei b se leaga la un auto Ag ,acel ly b va fi deletat prin
apoptoza sau I se va induce o stare de anergie.
C) diferente intre diversele tipuri de celule prezentatoare de Ag
APC (prezintă pe suprafaţa lor molecMHC II)
profesioniste=celulele dendritice (DC), limfocitele B şi monocitele/macrofagele
neprofesioniste=fibroblaste dermice, c gliale (SNC), c pancreatice beta, c epit. timice, c epit.
tiroidiene, dar şi alte c epit., c endoteliale sau mezenchimale
Celulele dendritice (DC)
rol: induce activare limf si toleranta
doua grupuri mari: conventionale (rezidente \ migratorii) si plasmacitoide
DC convenţionale sau interdigitate neactivate- imature si pot fi impartite in 2 subgrupuri:
derivate din sânge (splina nu are v limf→ receptioneaza doar astfel de DC)
CD8+ (preponderent dimerul αα) si lectina DEC205+): odată stimulate, produc cantităţi
crescute de IL-12, induc diferenţierea de limfocite Th1 şi determină proliferarea limfocitelor
Tc
b)CD4+: se găsesc în special în zona marginală a splinei.
c)CD4- CD8-: se găsesc mai ales în ggl.
derivate din ţesut (prezente în ggl limf şi alte organe limfoide secundare şi timus):
celule Langerhans (LC): epiderm; conţin granule Birbeck (tubuli citoplasmatici cu aspect
striat, legaţi de membr plasmatică, care conţin lectine → endocitoză).
DC interstiţiale: aproape toate ţesuturile periferice non-limfoide.
DC timice joaca un rol important in procesele de selectie
DC plasmacitoide
exprimă B220 (marker de celulă B), au conţinut crescut de RE, exprimă CD4 şi/sau CD8, IL-
3R. Sunt localizate preferenţial în sânge şi ganglionii limfatici.
Rol: raspunsurile antivirale, deoarece recunosc ADN-ul sau ARN-ul viral prin intermediul TLR
7 si TLR9.
DC plasmacitoide activate produc cantitati importante de IFN I (IFNα şi IFNβ).
DC convenţionale deriv. din sânge şi din ţesuturi =celule DC1, plasmacitoide=DC2. DC
pot fi împărţite în DC mature şi imature
 DC imature sintetiz. MHC II care sunt apoi direcţionate către endolizozomi şi reţinute în
sistemul endocitic. Reacţ. cu diverse cel din ţesuturi non-limf cu aj E-cadherina.
DC mature- capacit de a migra, proces controlat de un ansamblu de recept. pentru
citokine şi molec de adeziune.
produşi virali, bacterieni şi citokine vor determina DC imature să înceapă procesul de
maturare. Chiar si moleculele MHC II contribuie la procesul de semnalizare.
DC vor migra ulterior din ţesuturile non-limf şi vor pătrunde în circulaţia sanguina sau limf,
îndreptându-se către splină şi ganglioni. Subpopulaţiile de DC imature localizate strategic
sub stratul ep intestinal capturează Ag ul, iar DC mature îl vor transporta apoi către plăcile
Peyer sau ggl mezenterici.
Contactul cu cel apoptotice nu induce maturarea DC, contactul cu cel necrotice-da .
Odată stabilite în localizările lor limfoide, DC continuă să se matureze, pierzându-şi
capacitatea de a mai endocita, dar câştigă capacitatea de a stimula limfocitele Th. Se
produce o scădere a internalizării moleculelor MHC II şi o modificare a traficului intracelular
al moleculelor MHC II, ceea ce conduce la o creştere a expresiei MHC II de suprafaţă de 5-20
de ori.
DC mature sunt cele mai eficiente în activarea celulelor T naive din următoarele motive:
expresie crescută de molecule MHC II
exprimă DC-SIGN (DC-specific ICAM-3 grabbing non-integrin), care recunoaşte reziduurile de
manoză şi se crede că promovează adeziunea iniţială cu limfocitele Th naive
exprimă nivele foarte scăzute de acid sialic, ceea ce conduce la scăderea forţelor de
respingere naturale dintre celule
expresie crescută de molecule de adeziune, molecule co-stimulatorii, cum ar fi B7-2 şi CD40L
DC1→diferenţierea în efectori de tip Th1 producător de IFNγ şi IL-2.
DC2→diferenţierea în efectori de tip Th2, producător de IL-4 şi IL-10.
DC imature induc toleranta si doar DC mature sunt capabile sa determine activarea
limfocitelor T naive. Exista totusi celule DC tolerogenice (TolDC) mature.
DC pot prezenta Ag-nul limfocitelor T in trei modalitati diferite: direct, indirect si semi-
direct.
Calea directa implica ca DC ale donatorului sa prezinte peptide ale donatorului asociate cu
molecule MHC ale donatorului→rejetul acut.
Calea indirecta implica prezentarea de Ag ale donatorului de catre molecule MHC ale
primitorului→rejetul cronic.
Calea semi-directa implica prezentarea de catre DC ale primitorului de molecule MHC ale
donatorului.
Monocitele/Macrofagele
activate prin fagocitoza microorganismelor pentru a putea exprima MHC II sau molec co-
stimulatorii.
APC-uri pentru cel T efector (activate) sau cu memorie. Ly Th activate secretă IFNγ, care
activ Mf→creşterea expresiei de MHC II, inclusiv pe Mf şi DC din vecinătate.
Limfocitele B
exprimă MHC II în mod constitutiv, dar trebuie activate pentru a putea exprima şi molec co-
stimulatorii si sunt capabile sa determine o activare eficienta a limf T.
nu servesc ca APC- uri in raspunsurile imune umorale primare.

47.Calea de semnalizare intracelulara declansata de legarea TCR

imunosom=TCR stimulat de Ag+CD3+molec de adeziune+molec co-stimulatorii+molecule
„adaptor“ si proteine non-enzimatice localizate la niv agregatelor fosfo-lipidice (rafts)
PTK fam scr- lck, legata la molec co-receptor -fyn, recurtat la niv lant al CD3
CD45( prezenta pe supr tuturor leucocitelor), rol: activare kinaze lck si fyn
„activarea motivelor ITAM“( lck si fyn se vor activa si vor fosforila tirozinele de la niv
ITAM) →recrutarea tirozin kinazei ZAP-70 (activata de kinaza src)
 ZAP-70 fosforileaza molec adaptor:
-VAV-1 care impreuna cu CD3 se asociaza cu citoscheletul→coalescenta rafts + asamblare
SMAC
-PLC- 1(fosfolipaza C- 1)care alaturi de SLP76, GADS,LAT hidroliz. PIP2 in IP3 si DAG
IP3- rol: elib. calciu din dep intracelulare in RE. Calciul activeaza calmodulina si apoi
calcineurina , aceasta la randul ei defosforiland NF - AT ,in special NF-ATc(citoplasmatic)
care va traversa membrana nucleara si se va lega cu f transcriptional AP-1 cu care va forma
NF-ATn(nuclear), care ulterior va fi refosforilata de kinaza GSK3 (ciclosporina A inhiba
defosforilarea,blocand activarea LyT)
DAG rol: activare PKC→cascada de fosforilari→activare f transcriptional NF-kB (activarea
inductie maximala a transcriptiei IL-2)
LAT fosforilat→recrutare kinaza PI3K→fosforileaza PIP2→converteste in PIP3→inhiba
activarea PLC- 1→ scaderea productiei IP3 si DAG
PI3K -actioneaza si asupra: calea de semnalizare p38 si calea SAPK\JNK
-activeaza f transcriptional c-jun→activ transcript unui set gene pro-inflamatorii (TNF) si
gene selectina E
Ras rol: leaga guanina( activare controlata de proteine GEF activate de fosforilarea
LAT)→cascada serin/threonin MAPK kinaze precum raf, MEK, ERK→fosfor. si activ f trans
precum c-myc si c-fos→initiere transcriptie gene noi
Legarea CD28 la B7 declanseaza fosforilarea reziduurilor de tirozina de la nivelul cozii
intracitoplasmatice a CD28 probabil de catre lck si/sau fyn→recrutarea PI3K, care va genera
PIP3 si alti mediatori fosfolipidici.
CD28 determina hiperfosforilarea VAV-1→ reorganizare a citoscheletului de actina
mediata de molecula rac si agregarea raft-urile membranare in jurul complexului TCR/ CD3.
Aceste raft-uri contin elemente ale cailor ras/MAPK si SAPK/JNK, care vor conduce la
activarea factorilor nucleari de transcriptie c-fos si c-jun, care se vor combina pentru a forma
AP-1. AP-1 se leaga la anumite motive din promotorul genei IL-2, determinand stabilizarea
mARN-ului IL-2, precum si cresterea expresiei genei anti-apoptotice bcl-xL.
CD28 contribuie la reducerea expresiei IkB si astfel la inlaturarea unui reglator negativ
cheie al NF-kB. Semnalizarea prin NF-kB contribuie la expresia a numeroase citokine, inclusiv
IL-2, IL-4, IL-6, IFNγ, MIP-α (macrophage inflammatory protein) sau a receptorilor pentru IL-
2, IL-12, a CXCR5 (C-X-C chemokine receptor type 5).
CD28 contribuie la expresia altor molecule co-stimulatorii. CTLA-4 reverseaza activarea Ly
T prin defosforilarea CD3ζ si posibil a lck, fyn, ZAP-70, Vav1.

48.Superantigene. Antigene T independente

Superantigenele sunt proteine care se leagă simultan:
La nivelul unor situsuri constante situate în afara cupei MHC II, fără să fie nevoie de
procesare
La nivelul unor CDR2 ale unor lanțuri TCRβ
Superantigenele realizează o legătură dintre TCR-ul de pe un anumit Ly T și molecula MHC
II de pe APC. Această legătură poate declanșa semnalizarea intracelulară
Între 5-20% Ly T folosesc segmente genice Vβ particulare care pot lega superantigene. RI
rezultat are amplitudine mare. Superantigenele sunt mitogeni dependenți de MHC II.
Activarea Ly Th duce la eliberarea unei cantități mari de citokine pro-inflamatorii – IL-1 și
TNF – pot duce la apariția șocului toxico-septic. O cantitate mare de superantigene duc la
apoptoza Ly T
Superantigenele pot fi:
Exogene – produși ai unor bacterii care se replică: toxinele produse de bacterii
gram pozitive: enterotoxina – produse de stafilococi, exotoxina - produse de streptococi,
exotoxinele sindromului șocului toxic

Boala Crohn – asociată cu superantigenul SAG I2. SAG I2 activează un subset de Ly T care
utilizează Vβ5
Endogene – produși au unor virusuri integrate: proteine codate de gene prezente în
genomul uman – genele retroviral
Antigene T independente
Antigenele T independente nu necesită contactul dintre Ly Th și Ly B pentru a induce
activarea acestora din urmă. RI este rapid
Nu apare RI secundar. Apar doar răspunsuri imune de tip primar, cu secreție de IgM Nu
apare comutarea de clasă, nu apar centri germinali și nici celule cu memorie
O serie de antigene T independete pot stimula direct celulele NK, macrofagele și
mastocitele → secreție de citokine
Antigenele T independete se împart în 2 categorii:
Tip 1 – răspunsul față de aceste antigene apare în absența completă a contactului cu Th și a
citokinelor. În concentrații crescute se comportă ca activatori policlonali ai Ly B – stimulare
indiferent de specificitate
Ag Ti-1 sunt considerate mitogeni ai Ly B. Unele Ag Ti-1 se leagă la un receptor diferit. LPS se
atașează la complexul TLR4/CD14. În concentrații mici ale antigenului se activează doar Ly
care îl pot recunoaște în mod specific. Antigenele nu mai au efect mitogen. Și în cantități
mici de antigen, activarea este independentă de Ly Th
Ag Ti-1 pot activa și Ly B imature
Tip 2 – necesită ajutor din partea unui set de citokine, produse de celulele din micromediul
înconjurător. Aceste antigene sunt molecule liniare cu greutate moleculară mare, cu epitopi
repetitivi. Sunt dificil de procesat → persistă pe suprafața macrofagelor pentru mult timp.
Ti-2 acționează ca antigene multivalente – realizează fenomenul de legare încrucișată.
Regiunile Fab a două Ig sunt aduse împreună prin legarea la același antigen. Prin această
legare se ajunge la o stimulare prelungită a Ly B. Ti-2 activează Ly B într-o manieră specifică.
Citokinele intervin în reglarea răspunsului față de antigenele Ti-2. Citokinele nu sunt
produse de Ly Th. Au rolul de a crește magnitudinea răspunsului imun. Pot determina
anumite comutări de clasă sau generarea de celule cu memorie. Ly B care răspund față de
Ag polizaharidice primesc ajutor și din partea SC. Glucidele pot activa direct calea alternativă
→ fragmente C3d, care pot fi legate de receptorii CR2 (CD21)
Alte antigene T-independente-like. Unele virusuri conțin epitopi care nu se încadrează în
nici o categorie menționată mai sus. O glicoproteină de suprafață a VSV poate genera RI în
absența completă a oricărui contact celular, precum și a citokinelor. Acest antigen nu este
activator policlonal, chiar și la concentrații crescute. Eficienta si comportamentul unui astfel
de antigen depind de rigiditatea si gradul de repetare al unei anumite structuri in cadrul
antigenului respectiv.

49.Distributia si functia celulelor T γδ. Limfocitele B1 (CD5+)

Aproximativ 5% din Ly T folosesc receptorul γδ
Reprezinta populația majoritară de Ly T din piele(limfocite intraepidermale, sunt DN) și
epiteliile intestinal și pulmonar( limfocite intaepiteliale, sunt CD8+)
Celulele γδ nu sunt recirculate și rămân fixate în țesuturi Diversitatea joncțională și
regiunea N sunt absente Celulele γδ sunt capabile să se lege direct la antigen Nu sunt
restrictate de MHC
Se pot lega la antigene ne-peptidice de pe suprafața micobacteriilor și la PPD – derivat
peptit purificat
Pot liza o serie de celule tumorale într-o maniera independentă de MHC Ar putea avea
rolul de a elimina celulele self deteriorate dar și microbi Sunt destinate să răspundă unor
antigene epidermice sau intestinale
Ly B-1 apar în ontogenie înainte celulelor B-2, cursul dezvoltării fetale
B-2 este grupul major de limfocite la om și la șoarece
Exprimă IgM, expresia IgD este scăzută
Prezintă pe suprafață molecula CD5 – marker al Ly Th
Se găsește în cantități mici în majoritatea organelor limfoide. Localizate cu predilecție în
cavitatea peritoneală și pleurală
În viața postnatală aceste celule se reînnoiește prin proliferarea extramedulară a unora
dintre ele
Răspund destul de prost la Ag proteice, dar mult mai bine la carbohidrați
Nu suferă hipermutații somatice și nici comutări de clasă
Ac-ii produși de aceste celule sunt de mică afinitate si polispecifici, fac față unui număr
restrâns de patogeni
Ly B CD5+ nu necesită ajutorul Ly Th. Sunt responsabile pentru nivelul IgM din serul normal.
Produc asa numiții Ac naturali. Se pot lega la structuri self fără să antreneze distrucția
acestora. Multe din leucemiile limfocitice cronice apar din acest subset.

50.Maturizarea celulelor B in maduva osoasa si procesele de selectie

Generarea limfocitelor B apare la nivelul embrionului, dupa care va continua intreaga
viata. Inainte de nastere, sacul vitelin, ficatul fetal si maduva osoasa fetala sunt situsurile
majore de maturare; dupa nastere, generarea LyB mature se realizeaza doar in maduva
osoasa.

Dezvoltarea LyB incepe de la stadiul de celula stem limfoida, iar primul stadiu care
marcheaza orientarea catre lineajul B este numit pro-B.
Celula pro-B
Proliferează în măduva osoasă – umple spațiile extravasculare dintre sinusoidele mari ale
osului
Exprimă molecula CD45R – tirozin fosfatază și CD44 – moleculă de adeziune ce
interacționează cu acidul hialuronic de pe suprafața celuleli stromale. Această interacțiune
promovează interacțiunea dintre c-kit și SCF
Stadiul pro-B precoce
Încep rearanjările DJ – simultan pe ambii cromosomi
Genele și enzimele RAG1 și RAG2 sunt active, ca și enzima TdT
Stadiul pro B tardiv
Rearanjarea V-DJ are loc pe un singur cromosom – excluzie alelică
Dacă rearanjarea este neproductivă, procesul continuă pe cromosomul pereche
Ca urmare a interacțiunii dintre c-kit și SCF celulele pro-B exprimă IL-7R. IL-7 secretată de
celulele stromale induce maturarea celulelor pro-B în celule pre-B
Celula pre-B
Marchează asocierea primei gene constante - Cµ la segmentul VDJ
Începe procesul de translație
Lanțurile µ pot fi identificate în citoplasmă
O cantitate redusă de lanțuri µ este exprimată pe suprafața celulei. Se asociază cu un lanț L
surogat format din 2 segmente peptidice: V pre-B și λ5 . Asamblarea a două lanțuri µ și a
două lanțuri V pre-B/λ5 duce la formarea receptorului cel pre-B. Acest receptor este asociat
cu heterodimerii Igα(CD79a)/Igβ(CD79b) → receptor pre BCR (rol în transmiterea
semnalului în interiorul cel după legarea Ag-nului)
Celulele care nu reușesc să exprime pre-BCR mor prin apoptoză
Celulele care exprimă pre-BCR suferă noi transformări mediate de semnalele transmise prin
acest receptor. In acest stadiu rearanjările VDJ sunt stopate și încep rearanjările pentru
lanțuri ușoare
Prima opțiune este lanțul L de tip k. Dacă rearanjările pentru lanțul k sunt neproductive pe
ambii cromosomi 2, celula încearcă rearanjări V-J pentru lanțul λ – se respectă principiule
excluziei alelice. TdT își încetează activitatea.
Celulele B imature
Lanțurile ușoare sunt asambralte cu lanțurile grele µ
IgM monomerică poate fi formată și exprimată pe membrana celulară
Ly B imature pot recunoaște și lega Ag, dar această legare duce la o inactivare de lungă
durată și nu la expansiune și diferențiere
Ly B imature interacționează cu moleculele self din măduva osoasă – duce la inactivare.
Aceste interacțiuni duc la dezvoltarea toleranței la self
Dacă un Ly B imatur este expus la o moleculă self exprimată pe suprafața celulelor din
stroma medulară – limfocitele mor prin apoptoză - deleție
Dacă Ly B imature leagă Ag solubile, celulele sunt inactivare, dar nu deletate – sunt
anergizate
Inactivarea Ly B imature autoreactive se numește selecție negativă
Se poate apela la noi rearanjări – proces numit editare – poate duce la o nouă specificitate
care salvează Ly B de la inactivare
Celulele B mature
Ultimul stadiu de dezvoltare a Ly B. Co-expresia IgM și IgD. Acest lucru este posibil ca
urmare a unei modificări în procesarea ARN-ului care apare la nivelul transcriptului primar
Se produc două molecule mARN
Factori transcripționali care acționează în timpul dezvoltării hematopoietice: E2A,
EBF – early B cell factor, BSAP – proteina activatoare a celulei B, Sox-4
Șoarecii care nu au E2A nu pot exprima RAG1 – nu pot produce rearanjări DJ și nu pot
exprima λ5
Dacă gena Pax-5 este defectă (gena care produce BSAP) se blochează dezvoltarea Ly B
Situsurile de legare ale BSAP se găsesc la nivelul promoter-ilor unor gene caracteristice ale
Ly B, inclusiv V pre-B și λ5 și la nivelul enhacer-ilor genelor constante. BSAP are rol și dincolo
de stadiile precoce de dezvoltare. Acest factor este prezent la nivelul SNC – absența lui duce
la defecte severe de dezvoltare a creierului.
Acțiunea Sox-4 afectează stadiile precoce

51.Activarea celulelor B de catre Ag T dependente

Semnal activator: legare Ag
LyB in stare „cognitiva“= LyB matur, naiv ce are pe supr BCR(IgM\IgD +Ig si Ig )
CD45 rol: activare kinaze src(fyn, lyn, blk) prin defosforilare→fosforilare AA de tirozina de la
niv motivelor ITAM→recrutare noi PTK precum syk si Btk→activarea lor de catre
precedentele
syk→fosforilare BLNK→fosforilare PLC- 1 si ras→ ras activeaza raf→ activare MAPK →
activare diversi f transcriptionali.
PLC-γ1 activata de catre syk si Btk, cliveaza PIP2 in IP3 si DAG. IP3 determina cresterea
concentratiei intracelulare de Ca2+ din depozitele intracelulare (flux de calciu) si care apoi
va activa o cascada enzimatica dependenta de calciu. Tot in prezenta Ca, DAG activeaza
PKC(kinaza similara functional cu raf).
Proteinele fosforilate pe ambele cai vor actiona ca inductori ai transcriptiei, conducand la
sinteza de c-myc si c-fos →activarea si reglarea transcriptiei de noi gene, ai caror produsi
controleaza proliferarea si diferentierea celulelor B.
Rezultatul final al acestei cascade induse de catre antigen este acela ca limfocitul B este
pregatit sa receptioneze atat semnalul co-stimulator, cat si citokinele produse de limfocitul
Th. ARN-ul mesager ce codeaza diferiti factori de transcriptie poate fi detectat in cca 60 min
de la legarea antigenului, in timp ce modificari vizibile ale morfologiei limfocitelor B pot
apare dupa cca 12 h de la stimulare.
Celula creste in dimensiuni, continutul in ARN creste si limfocitul se misca din faza G0 in faza
G1 a ciclului celular. Este amplificata expresia moleculelor MHC II si a moleculelor co-
stimulatorii necesare pentru receptionarea semnalului 2 de la limfocitul Th. De asemenea,
incep sa fie exprimati receptorii pentru citokine necesari pentru receptia semnalului 3.
Molecule co-receptor: CD19, CD21(receptor pt complement 2 sau CR2), CD81(rol
necunoscut)
Stimulare CD19
-angajare BCR→fosforilare AA de tirozina→ legarea lyn si fyn la CD19 Cross-linking
(amplificare
semnal)
-CR2 + antigen opsonizant

Fc RIIB (consecinta cross-linking)→semnal inhibitor

Semnalul co-stimulator
CD40(LyB mature naive, nu si pe plasmocite)-CD40-L(LyTh activate) -asociat cu TRAF2 si
TRAF3 (interactioneaza cu NF-kB) -rol: activare, comutare de clasa, formare centrii
germinali. -deficienta CD40-L→ hiperproductie IgM
Semnalul 3 : CITOKINE
Majoritatea citokinelor sunt produse de LyTh, unele sunt secretate de Mf sau DC
Aparatul Golgi este reorganizat in interiorul Ly Th, astfel incat sa ajunga in proximitatea
polului de interactiune cu Ly→eliberarea citokinelor devine astfel mai precisa, mai
directionata catre Ly B→ cresterea eficientei in furnizarea semnalului 3.
legarea IL-4 -evenimentul principal care declanseaza depasirea stadiul G0 al ciclului celular
catre stadiul G1 al blastului.
Expunerea continua la IL-4 impinge celula B mai departe in faza S si induce replicarea ADN-
ului, ca etapa premergatoare diviziunii celulare. IL-2, IL-4, IL-5, IL-10 si TGFβ pot actiona
pentru inducerea proliferarii Ly B.
IL-2 si IL-6 induc diferentierea catre plasmocit.
Ly B au o capacitate limitata de secretie: IL-6 si TNF→ cresc eficienta activarii limfocitelor Th,
ceea ce in schimb creste productia de citokine esentiale pentru sustinerea proliferarii si
diferentierii Ly B. Nicio citokina nu este esentiala.

52. Calea de semnalizare intracelulara declansata de legarea BCR=sub51

Calea de semnalizare intracelulara declansata de legarea TCR

imunosom=TCR stimulat de Ag+CD3+molec de adeziune+molec co-stimulatorii+molecule

„adaptor“ si proteine non-enzimatice localizate la niv agregatelor fosfo-lipidice (rafts)
PTK fam scr- lck, legata la molec co-receptor -fyn, recurtat la niv lant al CD3
CD45( prezenta pe supr tuturor leucocitelor), rol: activare kinaze lck si fyn
„activarea motivelor ITAM“( lck si fyn se vor activa si vor fosforila tirozinele de la niv
ITAM) →recrutarea tirozin kinazei ZAP-70 (activata de kinaza src)
ZAP-70 fosforileaza molec adaptor:
-VAV-1 care impreuna cu CD3 se asociaza cu citoscheletul→coalescenta rafts + asamblare
SMAC
-PLC- 1(fosfolipaza C- 1)care alaturi de SLP76, GADS,LAT hidroliz. PIP2 in IP3 si DAG
IP3- rol: elib. calciu din dep intracelulare in RE. Calciul activeaza calmodulina si apoi
calcineurina , aceasta la randul ei defosforiland NF - AT ,in special NF-ATc(citoplasmatic)
care va traversa membrana nucleara si se va lega cu f transcriptional AP-1 cu care va forma
NF-ATn(nuclear), care ulterior va fi refosforilata de kinaza GSK3 (ciclosporina A inhiba
defosforilarea,blocand activarea LyT)
DAG rol: activare PKC→cascada de fosforilari→activare f transcriptional NF-kB (activarea
inductie maximala a transcriptiei IL-2)
LAT fosforilat→recrutare kinaza PI3K→fosforileaza PIP2→converteste in PIP3→inhiba
activarea PLC- 1→ scaderea productiei IP3 si DAG
PI3K -actioneaza si asupra: calea de semnalizare p38 si calea SAPK\JNK
-activeaza f transcriptional c-jun→activ transcript unui set gene pro-inflamatorii (TNF) si
gene selectina E
Ras rol: leaga guanina( activare controlata de proteine GEF activate de fosforilarea
LAT)→cascada serin/threonin MAPK kinaze precum raf, MEK, ERK→fosfor. si activ f trans
precum c-myc si c-fos→initiere transcriptie gene noi
Legarea CD28 la B7 declanseaza fosforilarea reziduurilor de tirozina de la nivelul cozii
intracitoplasmatice a CD28 probabil de catre lck si/sau fyn→recrutarea PI3K, care va genera
PIP3 si alti mediatori fosfolipidici.
CD28 determina hiperfosforilarea VAV-1→ reorganizare a citoscheletului de actina
mediata de molecula rac si agregarea raft-urile membranare in jurul complexului TCR/ CD3.
Aceste raft-uri contin elemente ale cailor ras/MAPK si SAPK/JNK, care vor conduce la
activarea factorilor nucleari de transcriptie c-fos si c-jun, care se vor combina pentru a forma
AP-1. AP-1 se leaga la anumite motive din promotorul genei IL-2, determinand stabilizarea
mARN-ului IL-2, precum si cresterea expresiei genei anti-apoptotice bcl-xL.
CD28 contribuie la reducerea expresiei IkB si astfel la inlaturarea unui reglator negativ
cheie al NF-kB. Semnalizarea prin NF-kB contribuie la expresia a numeroase citokine, inclusiv
IL-2, IL-4, IL-6, IFNγ, MIP-α (macrophage inflammatory protein) sau a receptorilor pentru IL-
2, IL-12, a CXCR5 (C-X-C chemokine receptor type 5).
CD28 contribuie la expresia altor molecule co-stimulatorii. CTLA-4 reverseaza activarea Ly
T prin defosforilarea CD3ζ si posibil a lck, fyn, ZAP-70, Vav1.

53.Situsuri in vivo in care au loc inductia si dezvoltarea raspunsurilor

imune umorale
Dacă Ag pătrund în organism prin sânge, acestea ajung către splină
Dacă Ag penetrează prin piele sau mucoase, acestea ajung prin intermediul limfaticelor
către ganglionii limfatici regionali
După ce Ag intră în organism, unele sunt preluate de către celulele dendritice și sunt
transportate către mai mai apropiați ganglioni limfatici. Un ganglion este capabil să rețină
peste 90% dintre Ag pătrunse prin limfaticele aferente
În ganglion, Ag poate întâlni unul din cele 3 tipuri de APC:
Celule dendritice interdigitate – în paracortex
Macrofage – în tot ganglionul
Celule foliculare dendritice – la nivelul foliculilor limfatici
 Un Ag poate pătrunde în ganglion prin limfaticele aferente sau prin peretele vascular al
venulelor postcapilare. Ajung în ariile T-dependente (paracorticală) unde se găsesc din
abundență Ly T, macrofage și celule dendritice. Celulele dendritice prezintă un nivel crescut
de MHC II și au prelungiri foarte lungi care pot lua contact cu circa 200 de Ly Th. În 1-2 zile,
Ag va fi prezentat de către macrofage și celulele dendritice Ly Th și se produce activarea și
proliferarea acestora.
Ly B naive din corticală migrează către zona paracorticală. Ly B care au legat Ag cu ajutorul
Ig-nelor îl vor internaliza și prezenta în MHC II. La intrarea în zona T, Ly B prezentatoare de
Ag pot interacționa cu Ly Th – formează un conjugat B-T
Ly Th activate furnizează semnale necesare pentru activarea Ly B – apar focare de
proliferare la marginea zonei T. Maximum se atinge în 3-4 zile de la contactul cu Ag. Celulele
din aceste focare se diferențiază în plasmocite. Majoritatea Ac produși în cadrul RI primar
sunt secretați de plasmocite care provin din aceste focare. Unele Ly B pleacă în medulară
unde se diferențiază în plasmocite cu viață scurtă – aceste celule sunt responsabile de
secreția de IgM și timpul RI primar
La nivelul splinei, activarea Ly B are loc în zonele periarteriale bogate în Ly T – PALS
(periarterial lymphatic sheath)
La câteva zile după formarea focarelor de proliferare, unele Ly B activate migrează spre
cortexul extern – ariile B-dependente, în foliculii limfoizi primari, împreună cu Th
responsabile pentru activarea lor. Aceasta migrare se datoreaza faptului ca ambele tipuri
celulare incep sa exprime CXCR5, un receptor care le confera posibilitatea de a raspunde
fata de o chemokina numita BLC (B lymphocyte chemoattractant sau CXCL13). Astfel,
limfocitele B si T migreaza catre foliculii primari din cortexul extern, unde exista cantitati
semnificative de BLC. Unele Ag ajung la acest nivel și sunt capturate pe suprafața celulelor
foliculare dendritice (FDC). Ag pot fi în forma naivă sau complexate cu Ac. Foliculii organelor
limfoide secundare sunt singurele localizări unde pot fi întâlnite FDC
FDC sunt APC speciale. Au prelungiri foarte lungi. Nu procesează Ag. Nu au MHC II pe
suprafață. Au FcR și receptori pentru complement. Pot reține Ag/complexele Ag-Ac chiar
luni de zile. Contribuie la organizarea structurală a foliculilor primari dar și la supraviețuirea
și activarea Ly B în periferie. Eliberează mici particule derivate din membrană. Aceste
particule sunt acoperite cu complexe imune și sunt numite icosomi (immune complex
coating)
Icosomii pot fi legați și endocitați de Ly B. Ag endocitat este procesat și prezentat Ly Th
activate. Ly B care recunosc Ag prezentat de FDC vor fi induse să exprime molecule de
adeziune LFA-1 și VLA-4. Acest lucru face ca doar Ly B stimulate să fie reținute pe suprafața
FDC prin interacțiunea cu ICAM-1 și VCAM-1. După ce Ly B a primit primul semnal,
următoarele evenimente depind de subtipul de Ly Th pe care îl întâlnește
Pe suprafața Ly Th2 este stimulată expresia CD40L
Pe suprafața Ly Th1 este indusă expresia FasL
Dacă Ly B întâlnește un Ly Th1 se produce legarea FasL-Fas – este indusă apoptoza Ly B și
răspunsul imun umoral este inhibat
Facă Ly B întâlnește un Ly Th2 se produce legarea CD40-CD40L - Ly B este activat
Chiar dacă Ly B ajunge să exprime Fas (în urma activării), Ly Th2 nu exprimă FasL și nu pot
ucide Ly B
Formarea conjugatelor T-B determină proliferarea ambelor tipuri de Ly Th. După primirea
semnalului co-activator prin molecula CD40, Ly B exprimă noi receptori pentru citokine –
devin receptive la IL-4 (secretată de Th2) – astfel Ly B primesc al treilea semnal activator
După 4 zile de la contactul cu Ag, Ly B și Ly Th activate încep să exprime CXCR5 – receptor
pentru chemokina BLC. Ly B și T migrează către foliculii primari din cortexul extern. La acest
nivel Ly B se activează sau intră în apoptoză
Ly B activate încep proliferarea în interiorul foliculilor limfoizi primari. Procesarea este
foarte rapidă și necesită prezența continuă a Ag, contactul CD40-CD40L și a citokinelor Th2.
Ly B care proliferează formează în 7-10 zile de la contactul cu Ag-nul așa numitul centru
germial – foliculul primar se transformă în folicul secundar. Formarea centrului germinal
depinde de interacțiunea Ly B cu Ly Th și necesită interacțiunea CD40-CD40L
Ly B care iau parte la RI se vor numi centroblaști – celule cu talie mare, citoplasmă
abundentă, cromatină difuză și care nu au Ig pe suprafață. Centroblaștii dislocă celulele B
care nu participă la RI și le împing spre periferia foliculului – formează mantaua foliculară
După 9-12 zile de la contactul cu Ag, centroblaștii se deplasează către marginea foliculului
și formează zona întunecată – la acest nivel are loc maturația de afinitate prin hipermutație
somatică. Centroblaștii din zona întunecată se divid și dau naștere unor celule care nu se
mai pot divide și se maturizează. Aceste celule vor fi mai mici decât blaștii, prezintă Ig pe
suprafață și se dispun la periferia foliculului – formează zona clară
Ly B din zona clară se numesc centrocite – vin în contact cu FDC și cu Ag. La nivelul zonei
clare a centrului germinal celulele care au suferit hipermutații sunt selectate pozitiv sau
negatic și are loc comutarea de clasă. Centrocitele care leagă Ag-nul prezentat de FDC în
zona clară, se diferențiază în celule B cu memorie (celule mici) și plasmablaști (celule mari)
Plasmablaștii părăsesc centrul germinal și migrează către zona medulară – se transformă
în plasmocite și secretă Ac. Unele celule cu memorie rămân în apropierea centrului
germinal, altele pleacă din ganglion prin vasele limfatice eferente. Majoritatea centrocitelor
nu pot lega Ag sau au Ig cu o afinitate mică pentru Ag – acestea mor prin apoptoză în zona
bazală a zonei clare. Aceste celule vor fi fagocitate de către macrofage numite copri-tingibili
Celulele care au suferit maturație de afinitate vor fi selectate și vor părăsi centrul germinal
și vor migra către zonele extrafoliculare, îndreptându-se spre medulară. Unele se
diferențiază în plasmocite și secretă Ac cu un alt isotip decât IgM. Activitatea proliferativă de
la nivelul centrului germinal persistă aproximativ 21 de zile de la contactul cu Ag
În RI secundar formarea centrului germinal este mult mai accelerată. Sunt implicate Ly B
cu memorie care au posibilitatea unui homing mult mai rapid. Plasmocitele derivă din Ly B
cu memorie care deja au suferit comutări de clasă și vor secreta IgG

54.Maturatia de afinitate, comutarea de clasa si generarea de plasmocite

si cellule cu memorie in centrii germinali
După 4 zile de la contactul cu Ag, Ly B și Ly Th activate încep să exprime CXCR5 – receptor
pentru chemokina BLC. Ly B și T migrează către foliculii primari din cortexul extern. La acest
nivel Ly B se activează sau intră în apoptoză
Ly B activate încep proliferarea în interiorul foliculilor limfoizi primari. Procesarea este
foarte rapidă și necesită prezența continuă a Ag, contactul CD40-CD40L și a citokinelor Th2.
Ly B care proliferează formează în 7-10 zile de la contactul cu Ag-nul așa numitul centru
germial – foliculul primar se transformă în folicul secundar. Formarea centrului germinal
depinde de interacțiunea Ly B cu Ly Th și necesită interacțiunea CD40-CD40L
Ly B care iau parte la RI se vor numi centroblaști – celule cu talie mare, citoplasmă
abundentă, cromatină difuză și care nu au Ig pe suprafață. Centroblaștii dislocă celulele B
care nu participă la RI și le împing spre periferia foliculului – formează mantaua foliculară
După 9-12 zile de la contactul cu Ag, centroblaștii se deplasează către marginea foliculului
și formează zona întunecată – la acest nivel are loc maturația de afinitate prin hipermutație
somatică. Centroblaștii din zona întunecată se divid și dau naștere unor celule care nu se
mai pot divide și se maturizează. Aceste celule vor fi mai mici decât blaștii, prezintă Ig pe
suprafață și se dispun la periferia foliculului – formează zona clară
Ly B din zona clară se numesc centrocite – vin în contact cu FDC și cu Ag. La nivelul zonei
clare a centrului germinal celulele care au suferit hipermutații sunt selectate pozitiv sau
negatic și are loc comutarea de clasă. Centrocitele care leagă Ag-nul prezentat de FDC în
zona clară, se diferențiază în celule B cu memorie (celule mici) și plasmablaști (celule mari)
Plasmablaștii părăsesc centrul germinal și migrează către zona medulară – se transformă
în plasmocite și secretă Ac. Unele celule cu memorie rămân în apropierea centrului
germinal, altele pleacă din ganglion prin vasele limfatice eferente. Majoritatea centrocitelor
nu pot lega Ag sau au Ig cu o afinitate mică pentru Ag – acestea mor prin apoptoză în zona
bazală a zonei clare. Aceste celule vor fi fagocitate de către macrofage numite copri-tingibili
Celulele care au suferit maturație de afinitate vor fi selectate și vor părăsi centrul germinal
și vor migra către zonele extrafoliculare, îndreptându-se spre medulară. Unele se
diferențiază în plasmocite și secretă Ac cu un alt isotip decât IgM. Activitatea proliferativă de
la nivelul centrului germinal persistă aproximativ 21 de zile de la contactul cu Ag
În RI secundar formarea centrului germinal este mult mai accelerată. Sunt implicate Ly B
cu memorie care au posibilitatea unui homing mult mai rapid. Plasmocitele derivă din Ly B
cu memorie care deja au suferit comutări de clasă și vor secreta IgG
Raspunsul imun primar si secundar
Activarea unui Ly B naiv duce la dezvoltarea RI primar, iar activarea unui Ly B cu memorie
este urmata de dezvoltarea RI secundar.
In general, RI primar are o perioada de latenta mai mare (aproximativ 7-10 zile), necesara
activarii Ly B naive specifice, expansiunii clonale a acestora si diferentierii celulelor
proliferante in plasmocite si celule B de memorie. Aceasta faza este urmata de cresterea
nivelului seric al anticorpilor pana la atingerea unui maxim (peak) ce se mentine o perioada
variabila de timp (platou), dupa care intra in declin. Initial, majoritatea anticorpilor secretati
apartin clasei IgM, dupa care apar si anticorpi din clasa IgG, datorita fenomenului de
comutare de clasa (switch de clasa). In functie de persistenta Ag, RI primar poate dura de la
cateva zile la cateva saptamani. Limfocitele B de memorie generate in cursul RI primar
redevin celule resting (Go), exprima receptori BCR cu alte izotipuri, mai eficiente (IgG, IgA,
IgE), iar durata lor de viata este variabila.
Capacitatea de a dezvolta un RI secundar depinde de existenta acestei populatii de
limfocite B de memorie, ca si de prezenta limfocitelor T de memorie. RI secundar se
dezvolta in urma activarii specifice a limfocitelor B de memorie, are o perioada de latenta
mai scurta, comparativ cu a RI primar, secretia de anticorpi atinge o magnitudine mai mare
si dureaza mult mai mult. Anticorpii secretati au o afinitate pentru Ag mai mare (maturatia
de afinitate) si majoritatea apartin altor izotipuri decat IgM (switch de clasa).

55.Citokine: structura, proprietati generale si functii

Citokinele = factori solubili produși de celule
Limfokine – factori solubili produși de limfocite
Monokine – factori solubili produși de macrofage
Interleukine – factori solubili produși de leucocite, capabili să actioneze asupra altor
leucocite
Chemokine – factori solubili care afectează chemotaxia și/sau comportamentul celular
Citokinele sunt molecule solubile, secretate în cantități extrem de scăzute, capabile să
acționeze și să-și exercite efectele doar când se leagă la receptori specifici. Pot media
efectele biologice la concentrații extrem de scăzute
Citokinele diferă de hormoni și factorii de creștere prin situsul de producție, modalitatea
de operare și spectrul de influență
Hormonii: induși de stimuli specifici, sintetizați de către glande specializate, acționează într-
o manieră endocrina, influențează un număr limitat de celule
Factorii de creștere: produși în mod constitutiv de către celule individuale, sunt detectați la
nivele semnificative în circulație, pot influența o gamă largă de celule
Citokinele sunt secretate sub control reglator stric. Efectele sunt exercitate intr-o manieră
autocrină sau paracrină. Pot regla intensitatea și durata RI prin stimularea/ inhibarea:
Activării
Proliferării și/sau diferențierii
Secreției de anticorpi/comutării de clasă
Reglării secreției de alte citokine
 Legarea unei citokine la o celulă stimulează sau amplifică expresia receptorilor pentru
citokina respectivă și secreția altor citokine
Citokinele produse de Ly Th pot influența activitatea Ly B, Ly Tc, NK, macrofagelor,
granulocitelor și celulelor stem hematopoietice.
Citokinele sunt peptide sau glicoproteine cu greutăți moleculare foarte mici al caror rol
principal este de comunicare intercelulară.
Clasificare:
Hematopoietine: GM-CSF, G-CSF, IL-2, IL-3, IL-4, IL-5, IL-6, IL-7, IL-11, IL-12, IL-13, IL-15
Interferoni: IFNα, IFNβ, IFNγ
Chemokine: IL-8
TNF
Cea mai mare familie structurala, prezinta o structura proteica care include 4 alpha
helixuri scute, conectate prin peptide liniare simple. Foile beta pliate sunt in general
absente din structura lor.
IL-1 și IL-18 formează o structură terțiară formată în întregime din 12 foi β pliate – β
trefoil
Membrii familiei TNF au structură de homotrimeri – β jelly roll
Membrii familiei TGF – homodimeri legați prin legături disulfidice – nod de cisteine
Chemokinele sunt împărțite în funcție de aranjarea reziduurilor N terminale de cisteine(
un singur reziduu de cisteina- C\ XC, doua cisteine alaturate- CC, doua cisteine separate
printr-un AA— CXC sau prin 3 AA- CX3C)
Perioada de înjumătățire a citokinelor și a ARN-ului mesager sunt foarte scurte. La
recepționarea unui semnal inductor trebuie declanșate noi semnale de transcripție și
translație. Citokinele pot fi modificate post-translațional înainte să fie secretate.
Proprietăți ale citokinelor
Pleiotropism – o citokină poate acționa pe mai multe cel dif, determinând efecte dif
IL-4: Ly B – activare, proliferare, diferențiere, timocite – proliferare, mastocite – proliferare,
Ly Th1 – inhibare
Redundanță – mai multe citokine diferite acționează asupra aceleiași celule, determinând
același efect
IL-2, IL-4, IL-5 – Ly B → proliferare
Sinergie – citokine diferite acționează asupra aceleiași celule, își sumează forțele și
determină un efect comun
IL-4 + IL-5 – Ly B → comutare de clasă spre IgE
Antagonism – citokine diferite au efecte opuse
IL-4 și IFNγ – Ly B → stimuleaza \ blochează comutarea de clasă la IgE
Acțiune în cascadă
Ly Th1 activat → IFNγ → macrofag activat → IL-12 → Ly Th1 activate → IFNγ, TNF, IL-2
Funcții biologice ale citokinelor
Principalii secretori de citokine sunt Ly Th și macrofagele. După ce au fost secretate
citokinele activează o rețea de celule care interacționează.
Răspunsuri fiziologice care necesită implicarea citokinelor: răspunsurile imune umorale și
celulare, inducția răspunsului inflamator, reglarea hematopoiezei, controlul proliferării și
diferențierii celulare, procesul de cicatrizare.
Acțiunea citokinelor nu este antigen-specifică
In vivo citokinele nu acționează singure. Citokinele induc adesea sinteza altor citokine
efect în cascadă.
Citokinele acționează asupra receptorilor pentru citokine. Acești receptori sunt exprimați
doar după contactul cu Ag-nul → acțiunea citokinelor este limitată la limfocitele activate de
antigen
Declanșarea secreției de citokine necesită contactul direct celulă-celulă → eliberarea
citokinelor în imediata proximitate a țintei
 Perioada de înjumătățire a citokinelor este foarte scurtă.

56.Receptori pentru cytokine: structura, familii

Clasificare:
Receptori pentru superfamilia Ig-nelor conțin cel puțin un domeniu globular. Liganzi: IL-1,
M-CSF, c-kit
Receptori pentru citokine din clasa I (pentru hematopoietine), formează majoritatea
receptorilor. Compuși din 2 lanțuri polipeptidice
Lanț α – rol în legarea citokinei
Lanț β sau γ – rol de transmitere a semnalului
IL-2 R și IL-15 R sunt trimeri
Liganzi: IL-2, 3,4,5,6,7,9,11,13,16, GM-CSF, G-CSF, OSM, LIF, CNTF, prolactină, hormon de
creștere
Receptori pentru citokine din clasa II (pentru interferoni)
Au secvențe CCCC dar nu și WSXWS (triptofan/serină/x/triptofan/serină). Includ o
subunitate speficică citokinei și o subunitate cu funcție de transmitere. Liganzi: IFN-α, β, γ,
IL-10
Receptori pentru TNF. Liganzii pentru această familie de receptori pot fi molecule libere sau
membranare. Liganzi: TNFα, TNFβ, Fas, CD40, NGF
Receptori pentru chemokine alaturi de receptori cuplați cu proteine G. 7 domenii
transmembranare. 8 receptori CC și 5 CXC
Subfamilii de receptori pentru citokine de clasa I
GM-CSF Rc: GM-CSF, IL-3, IL-5
IL-6 Rc: IL-6, IL-11, CNTF, LIF/OSM (leukemia inhibitory factor/oncostatin)
IL-2 Rc: IL-2, 4, 7, 9, 15
Prezintă o subunitate γ comună
Afectarea genetică conduce la SCID
Receptorul IL-2
Lanțurile β și γ aparțin clasei I de receptori – conțin motive CCCC și WSXWS
Lanțul α (CD25) – este exprimat doar de Ly activate
Are structură diferită
Există 3 forme de IL-2R
IL-2Rα monomeric – afinitate scăzută
IL-2Rβγ dimeric – afinitate intermediară
IL-2Rαβγ trimeric – afinitate înaltă
Transmiterea semnalului poate fi realizată atât de lanțurile β și γ
Doar receptorul trimeric leagă cu mare afinitate
Lanțul γ pare să fie exprimat constitutiv
Expresia lanțurilor α și β este mai restrânsă și este stimulată de către antigen
Fenomenul asigură că doar Ly T CD4+ și CD8+ activate exprimă receptorul de mare afinitate
și proliferează ca răspuns la nivele fiziologice de IL-2
Celulele NK exprimă constitutiv subunit β și γ – pot lega IL-2 cu afinitate intermediară

57.Transmiterea semnalului mediate de receptorii pentru citokine

Receptorilor din clasele I și II le lipsesc motivele structurale de semnalizare
După interacțiunea unei citokine cu un receptor, au loc fosforilări ale tirozinelor
IFN-γ poate bloca replicarea unei mari diversități de virusuri. Are rol în multe procese
imunoreglatoare , reglarea fagocitozei de către mononucleare, comutarea de clasă către
IgG, stimularea sau inhibarea dezvoltării unor subseturi de Ly T.
Etapele transmiterii semnalului:
Dimerizarea receptorului sub influența citokinei
La subunitățile receptor se asociază PTK inactive: Jak-1 la lanțul α, Jak-2 la lanțul β,
Asocierea Jak nu necesită legarea citokinei
Legarea citokinei induce asocierea a 2 receptori și activarea Jak
Jak 1 și 2 se fosforilează reciproc și se activează
Jak activate fosforilează tirozine de la nivelul lanțurilor receptorului
La tirozinele fosforilate se leagă STAT (Signal Transducers and Activation of Transcription).
În cazul IFNγ, STAT-1 se leagă la tyr fosforilate ale lanțului α
STAT sunt fosforilate de către Jak, se desfac de la nivelul receptorilor și se îndreaptă spre
nucleu. Se dimerizează și suferă o fosforilare suplimentară → activarea completă a dimerului
ca factor transcripțional
STAT translocat în nucleu induce expresia unor gene care conțin secvențe reglatorii
potrivite la nivelul promotorilor. Sunt descrise ISG-IFN stimulated genes. Aceste gene sunt
induse rapid și conțin 2 tipuri de secv. conservate la nivelul promotorilor.
ISRE: IFN stimulated response element
GAS: gamma-IFN activation site
Și alte citokine din clasa I și II determină dimerizarea receptorilor lor. Fiecare citokină
induce transcripția unui subset specific de gene într-un anumit tip de celulă. Produșii acestor
gene mediază efecte tipice pentru acea citokină. Specificitatea efectelor citokinelor poate fi
urmărită prin intermediul a trei factori:
Anumiți receptori pentru citokine declanșează anumite căi JAK-STAT
Activitatea transcripțională a STAT activate este specifică
În orice tip celular, numai unui subset de gene țintă ale unui particular STAT li se permite
expresia

58.Antagonisti ai citokinelor. Cross-reglarea citokinelor

Antagoniștii citokinelor sunt proteine care blochează activitatea citokinelor.
Acționează în 2 moduri:
Se leagă la un receptor pentru citokină și blochează accesul citokinei – nu transmit nici un
semnal. IL-1 Ra = antagonistul receptorului pentru IL-1. Se leagă la receptor dar nu
determină transmiterea unui semnal. Blochează legarea adevăratului ligand. Joacă rol în
reglarea intensității răspunsului inflamator
Se leagă la citokină și o inhibă. Mulți antagoniști rezultă prin clivarea enzimatică a
domeniului extracelular al receptorului pentru citokine: IL-2, IL-4, IL-6, IL-7, IFNγ,
TNF-α, TNF-β
sIL-2 R = receptor pentru IL-2 solubil. Reprezină un fragment N terminal din lanțul α. Este
marker al activității cronice a Ly T. Poate lega IL-2 și împiedică interacțiunea ciokinei cu
receptorul membranar
Unele virusuri produc: proteine care se leagă la citokine, proteine care seamănă cu
citokinele și se leagă la receptorii pentru citokine
Poxvirusurile produc: proteina solubilă de legare a TNF, proteina solubilă de legare a IL-1.
Acești factori solubili acționează reducând sau stopând procesul inflamator
EBV produce o proteină IL-10-like – suprimă răspunsul mediat de Ly Th1

Reglarea prin intermediul citokinelor

Citokinele produse de Ly Th1 și Th2 determină: activarea populației care le-a produs,
inhibarea activării și dezvoltării celeilalte populații- cross-reglare
IFNγ, produs de Th1, inhibă preferențial proliferarea Th2, IFNγ promovează comutarea la
IgG2a. Inhibă comutarea la IgG1 și IgE
IL-4, produs de Th2, acționează asupra macrofagelor și DC →scăderea producției de IL-12
(citokină importantă pentru diferențierea Ly Th1). IL-4 acționează asupra Ly B. Fac comutare
de clasă la IgG1, IgE . Inhibă comutarea de clasă la IgG2a.
 Cross-reglarea explică de ce atunci când producția de Ac este crescută, răspunsul de tip
Hipersensibilitatea IV este scăzut și invers
IL-4 inhibă sinteza subunității β a IL-12 Rc. Ly devin ne-responsive la IL-12 și nu se pot
diferenția în Th1
IFNγ determină creșterea sintezei subunității β a IL-12 Rc și anulează efectele IL-4
Există 2 factori trascripționali implicați în dezvoltarea unui anumit subset de Ly Th: T-Bet
conduce la diferențierea în Ly Th1 și la supresia Th2, expresia GATA-3 are efecte opuse
În prezența IFNγ – este amplificată expresia T-Bet și inhibată expresia GATA-3. Acest
proces este dependent de IFNγ/STAT-1 și determină comutarea profillui de citokine către
secreția de IFN-γ
Un proces care implică IL-4R și STAT6 determina cel să prod IL-4 și alte citokine Th2
Amplificarea expresiei T-Bet duce la reprimarea expresiei GATA-3. Expresia GATA-3
determină inhibarea expresiei T-Bet
IL-10 nu este un inhibitor direct al Ly Th1, dar acționează asupra monocitelor și
macrofagelor și determină:
Scăderea expresiei MHC II – nu pot activa Ly Th1
Scaderea producția de NO
Scăderea producției de IL-1, IL-6, IL-8, GM-CSF, G-CSF, TNFα

59.Secretia de cytokine de catre limfocitele Th1/Th2/Th17

Th1 secretă IL-2, INFγ și limfotoxină (responsabile pentru răspunsurile imune mediate
celular și pentru răspunsurile direcționate împotriva patogenilor intracelulari)
Th2 secretă IL-4 și IL-5 (responsabile pentru susținerea RI umorale necesare pentru
eliminarea patogenilor extracelulari)
Odata realizata aceasta dif, o noua transf. (un Th1 in Th2 sau invers) este imposibila.
Celulele T CD4+ pot urma căi de diferențiere alternative în funcție de semnalele
recepționate din mediu. Semnalele primite din micromediu sunt furnizate predominant de
APC-uri. În stadiul precoce al unei infecții macrofagele sunt APC-ul dominant. Prezintă mai
eficient Ly Th1 – promovează diferențierea lor. Spre sfârșitul RI primar crește numărul de Ly
B – induc diferențierea Ly Th2. Sub influența IL-2 apare proliferarea Ly Th → celule denumite
Th0 – pot secreta IL-2, IFNγ și IL-4.
După 48-72h, majoritatea Th0 se diferențiază în celule efectorii funcționale sub acțiunea a
3 elemente:
Antigenul trebuie să fie prezentat
Citokine: IL-12, IL-27 și IFN γ – diferențierea Th1, IL-4 – diferențierea Th2
Receptori pentru citokine
Patogenii care nu reusesc sa induca productia de IL- 12 sau IL-27 de catre APC-uri
(macrofage, DC) vor conduce la diferentierea Th2.
Tipul de costimulare va influența de asemenea diferențierea. Angajarea CD28 de către B7-
1 → Th1. Legarea B7-2 → creștere secrețeie de IL-4 și inducerea de Th2. Angajarea unor
anumitor TLR-uri de pe suprafața DC face ca acestea să secrete IL-12 → Th1 (DC1 induc
diferențierea Th1, DC2 (plasmacitoide) – induc Th2). Diferențierea către Th2 poate fi calea
automată de diferențiere din care limfocitele sunt deturnate de IL-12
 Th1 susțin
RI mediate
celular prin
secreția de
IFNγ, IL-2,
limfotoxină α
și GM-CSF
INFγ și LTα
activează
macrofagele și
le determină: să secrete citokine adiționale, să devină fagocite mai potente, crește producția
de NO, crește expresia de FcγR de mare afinitate → participarea la efecte de tip ADCC
Prin producția de IL-2 este promovată proliferarea Ly T și a Ly B
IFNγ influențează comutarea de clasă către isotipuri potrivite pentru opsonizare, fagocitoză
și activarea complementului
Citokinele Th1 determină amplificarea expresiei MHC II și a moleculelor TAP
Activarea Ly Tc este susținută de IL-2 și IFNγ și prin intermediul contactului CD40-
CD40L
Th2 secretă IL-3, IL-4, IL-5, IL-6, IL-10, IL-13 și GM-CSF
Au rol în stabilirea contactului cu Ly B prin intermediul CD40L-CD40
IL-4 și IL-5 influențează comutarea de clasă către IgA, IgE și IgG4 – aceste isotipuri nu
determină activarea complementului și ADCC. Combaterea Ag la nivelul situsurilor mucoase
– este preferată neutralizarea în absența inflamației
IL-5 este o citokină importantă pentru creșterea, diferențierea și activ eozinofilelor
IL-3, IL-4 și IL-10 - acționează conjugat pentru activarea mastocitelor
Stimularea simultană a mastocitelor și eozinofilelor împreună cu secreția de IgE – element
important în instalarea reacțiilor alergice
IL-10 inhibă funcțiile efectorii ale macrofagelor, abrogă producția de IL-12, inhibă expresia
MHC II și B7 pe suprafața DC, amplifică expresia MHC II pe Ly B
IL-4 și IL-13 inhibă producția de citokine pro-inflamatorii, inhibă producția de NO
și scad expresia FcγR de pe suprafața Mf, DC și Ly B, stimulează proliferarea Ly B
Hiperactivarea macrofagelor de către Th1 poate duce la reacții de hipersensibilitate
întârziată. Acest termen desemnează o reacție inflamatorie observată la individul deja
sensibilizat după cca. 2-3 zile de la contactul cu antigenul

Th17- subset de cel CD4+ activ. de Ag si secretă IL-17A și IL-17F precum și IL-22
IL-17 și IL-22 sunt citokine pro-inflamatorii
Th17 și citokinele secretate de acestea au fost identificate în anumite afecțiuni autoimune –
artrită reumatoidă, scleroză multiplă, psoriazis și IBD
IL-17 stimulează celule ale apărării nespecifice: neutrofile – rectutate la sediul inflamației și
activate dar si celule endoteliale și epiteliale – le determină să secrete IL-1, IL-6 și TNFα –
factori pro-inflamatori
IL-22 induce sinteza de produși antibacterieni de către celulele epiteliale
Subsetul Th17 este implicat în răspunsul față de bacterii extracelulare și fungi.
Acțiunile subseturilor Th1, Th2 și Th17 nu se suprapun

60.Boli in relatie cu citokinele. Terapii bazate pe citokine

Infecțiile cu bacterii Gram
Endotoxinele din peretele bacterian stimulează macrofagele și determină o secreție crescută
de IL-1 și TNFα. La câteva ore apare șocul septic caracterizat prin: scăderea tensiunii
arteriale, febră, diaree, coagulare vasculară diseminată
Aceste citokine sunt țintă a terapiei
Se administrează anticorpi monoclonali blocanți sau IL-1 Ra (antagonist al receptorului
pentru IL-1)
Unele microorganisme secretă toxine care sunt super-Ag
Acestea se leagă la MHC II în afara cupei și sunt recunoscute doar de Vβ al TCR.
- TSST1 (Toxic Shock Syndrome Toxin) – produsă de Staphylococcus aureus E x o t o x i n a p
i o g e n i că – p r o d u s a d e S t r e p t o c o c c u s p y o g e n e s MAS = Mycoplasma
Arthritidis Supernatant
Anormalități ale producției de citokine au fost observate și în neoplazii. O secreție
crescută de IL-6 este observată în mixomul cardiac, în neoplasmele de col uterin și de vezică
urinară și în plasmacitoame și mieloame. În cazul mieloamelor IL-6 exercită și efect de
stimulare autocrină.
Boala Chagas este produsă de Trypanosoma cruzii și este caracteriz de o severă supresie a
imunității. Se cultivă Ly T cu T cruzii, se stimulează cu mitogeni – nu apare proliferarea Ly. T.
Cruzii determină o scădere dramatică a sintezei subunității α IL-2R
Progresia anumitor afecțiuni depinde de balanța citokinelor Th1/Th2. Lepra – agent
etiologic: Mycobacterium Leprae – bacterie intracelulară care poate supraviețui în fagosomii
macrofagelor
Lepră tuberculoidă
Răspuns predominant de tip celular
Formarea de granulaome și distrugerea majorității patogenilor
Progresează lent și pacienții supraviețuiesc
Predomină răspunsul de tip Th1 – hipersensibilitate de tip întârziat
Secreție crescută de IL-2, IFNγ, și TNF-β
Lepră lepromatoasă
Răspunsul imun celular este deprimat și favorizat cel umoral
Se produce hipergammaglobulinemie
Bacteriile sunt diseminate în macrofage
Progresează către o infecție diseminată a oaselor și cartilajelor, cu leziuni întinse ale nervilor
Predomină răspunsul de tip Th2
Secreție crescută de IL-4, IL-5
Imunitate celulară scăzută și producție crescută de anticorpi
Virusul Epstein-Barr produce vIL-10 – suprimă activitatea Th1 prin cross-reglare
Terapii bazate pe cytokine

61.Diferentierea celulelor T
. Efectorii RI- impartiti in 2 categorii:
1) Celule efector cu efect citotoxic direct- elimina intrusul prin moartea directa a celulei.
Acestea sunt Ly T AG specific (CTL) si NK+ macrophage.
2) Celule CD4 + - rol in reactiile de tip intarziat.
Celulele efector se diferentiaza de cele naïve: de ex. Nu au nevoie de semnal co-stimulator,
isoforma CD45RO de pe celulele cu memorie se asociaza mai bine cu complexul TCR si co-R
sai decat CD45RA de pe naïve.=> Activare mai usoara, chiar in lipsa lui B-7, chiar si pe APC
neprofesionist.

62.Celule efectorii in raspunsurile mediate celular (CTL, NK, macrofage,

TDH)
 Protecția prin anticorpi se adresează patogenilor extracelulari
Imunitatea celulară detectează și elimină patogenii intracelulari, poate elimina și celulele
tumorale, celulele care au suferit modificări genetice sau care exprimă antigene care nu sunt
caracteristice celulelor normale.
Imunitatea celulară este asigurată de celule specifice și ne-specifice
Celulele specifice: limfocitele T citotoxice CD8+, limfocitele T helper CD4+ (secretante de
citokine – mediază reacția de hipersensibilitate de tip întarziat)
Celulele nespecifice: celule Nk, celule ne-limfoide: macrofagele, neutrofile și eozinofile
(acționează prin intermediul receptorilor Fc)
Ly T, celulele NK și macrofagele – cele mai importante surse de citokine
Limfocitele T citotoxice
Aceste celule au capacități litice și pot recunoaște si elimina celulele self alterate. Au rol și
în respingerea grefelor
CTL sunt CD8+ - sunt MHC I restrictate, pot exista și CTL CD4+ - sunt MHC
restrictate
CTL pot recunoaște și distruge aproape orice celulă alterată
Răspunsul CTL este împărțit în 2 etape
Prima fază – Ly Tc naive sunt activate și se diferențiază în CTL efectorii funcționale
A doua fază – CTL legate la complexele MHC I/Ag distrug celula țintă
Ly Tc naive nu pot ucide cel țintă – sunt numite precursori CTL. Sunt imature dpdv
funcțional. Generarea de CTL funcționale necesită 3 semnale de activare:
Semnal specific transmis prin TCR, ca urmare a recunoașterii complexului MHC I/Ag
Semnal co-stimulator transmis prin molecula CD28 care se leagă la molecula B7 de pe APC
Semnal indus de acțiunea IL-2 asupra receptorului de mare afinitate pentru IL-2 →
proliferarea și diferențierea precursorilor în CTL efector
Ly Tc ne-activate nu secretă IL-2 și nu exprimă IL-2R , nu proliferează și nu au activitate
citotoxică. În urma activării este indusă expresia IL-2R și sinteza IL-2
Majoritatea CTL necesită IL-2 suplimentar, produs de către Ly Th1. Proliferarea și
diferențierea Ly Th1 activate și a precursorilor CTL depind de IL-2. După îndepărtarea Ag-
nului nivelul IL-2 scade și aceste celule intră în apoptoză. Th1 poate induce stimularea
expresiei de molecule co-stimulatoare pe suprafața APC
Etapele uciderii sunt următoarele:
Formarea unui conjugat efector-țintă
Atacarea membranei
Disocierea CTL de țintă
Distrugerea celulei țintă
Când un CTL antigen-specific este incubat cu o țintă potrivită, cele două celule
interacționează și formează un conjugat. Este declanșată o etapă energofagă, Ca-
dependentă – CTL programează celula țintă pentru moarte. CTL se disociază și se leagă la o
altă țintă.
Complexul TCR/CD3 recunoaște complexul MHC I/Ag de pe suprafața celulei țintă. La
recunoaștere participă și LFA-1 de pe suprafața CTL care se leagă la molecula ICAM →
formarea conjugatului. Activarea mediată de Ag a CTL crește aviditatea moleculei LFA-1.
Această aviditate crescută este menținută timp de 5-10 minute → facilitează disocierea CTL
de celula țintă
CTL prezintă granulații de stocare intracelulară, prezintă perforine și serin proteaze
numite granzime (fragmentine). Precursorii CTL nu au astfel de granule și perforine
După formarea conjugatului CTL-celulă țintă, aparatul Golgi și granulele de depozit se
concentrează spre joncțiunea cu celula țintă
Monomerii de perforină și granzimele sunt eliberate prin exocitoză
Monomerii de perforină polimerizează în prezența Ca și formează pori cilindrici, porii
formați sunt similari cu cei formați de sistemul complement. Prin porii formați pătrund
granzimele
Celulele țintă prezintă pe suprafață receptorul pentru manoză 6 fosfat – se leagă la
granzima B. Complexul granzima B-receptor pentru manoză 6 fosfat este internalizat și
ajunge în interiorul veziculelor. Perforinele sunt necesare pentu eliberarea de granzime B
din vezicule. Granzima B inițiază o cascadă de reacții care conduce la fragmentarea ADN-ului
celulei țintă. Granzimele nu pot fragmenta în mod direct ADN-ul – ele activează o cale
apoptotică în interiorul celulei. Acest proces apoptotic nu necesită mARN și sinteză de
proteine nici în CTL nici în celula țintă. Prin acest proces este fragmentat și ADN-ul viral din
celulele infectate cu virusuri
Unele CTL nu prezintă nici perforine și nici granzime
Citotoxicitatea lor este mediată de către Fas. Fas este o proteintă transmembranară care
face parte din familia TNF receptor. Fas transmite un semnal care duce la moartea celulară
atunci când este legat de ligandul FasL. FasL este membru al familiei TNF și se găsește pe
membrana CTL. Interacțiunea Fas-FasL declanșează moartea celulară prin apoptoză
O trăsătură a morții celulare prin apoptoză este implicarea unei familii de caspaze (cistein-
aspartat-proteaze) – clivează după un reziduu de acid aspartic. Caspazele sunt prezente în
celule ca proenzime inactive – procaspaze . Acestea necesită clivaj proteolitic pentru
activare. Rezultatul acțiunii caspazelor este dezasamblarea ordonată și sistematică a celulei
CTL utilizează granzimele și FasL pentru a iniția cascada caspazelor la nivelul țintelor lor.
Fas este asociat cu o proteină numită FADD – se asociază cu o procaspază a caspazei 8
Rezultatul final al actiunii perforinelor/granzimelor si a caii mediate de Fas este
reprezentat de activarea unei cai a mortii celulare, prezenta in celula tinta.
Celulele Natural Killer
Prezintă activitate citotoxică nespecifică
Sunt celule limfoide mari, non-fagocitice, conțin granulații cu perforine și granzime –
ucid extracelular. Citoliza este indusă fie prin citotoxicitate naturală, fie prin fenomenul
ADCC, fie prin acțiunea unor citokine
Sunt implicat în apărarea imună împotriva virusurilor și tumorilor . Joacă rol în reglarea
imună și influențează atât imunitatea înnăscută cât și pe cea adaptativă. Produc IFNγ care
activează capacitatea fagocitică și microbicidă a macrofagelor, IFNγ poate influența
diferențierea Ly Th1 în detrimentul Ly Th2. Stimulează secreția de IL-12 de către macrofage
și DC. Intervin în reglarea diferențierii și funcției Ly B
Celulele NK sunt implicate în răspunsurile precoce din infecțiile cu anumite virusuri și
bacterii intracelulare . Activitatea lor este stimulată de IFN-α, IFN-β și IL-12 . Celulele NK
reprezintă prima linie de apărare împotriva infecțiilor virale.
Celulele NK sunt celule limfoide derivate din măduva osoasă, au progenitor comun cu Ly
T. Precursorii NK/T din măduvă sunt stimulați de IL-15, prin intermediul moleculei Flt3-
ligand (stimul esențial pentru dezvoltarea NK) și prin intermediul contactului cu celulele
stromale. Stimularea continuă cu IL-15 determină apariția celulelor pro-NK. Acestea se
diferențiază în NK imature – exprimă o serie de receptori inhibitori. NK mature exprimă un
set complet de receptori activatori și inhibitori
Altă sursă de celule NK este reprezentată de precursorii migrați în timus. Celulele NK
migrează în special către splina, ficat, uter și mucoasele epiteliale – reprezintă o
componentă importantă a MALT
Un număr redus de celule NK resting sunt întâlnite în măduva osoasă, ganglionii limfatici și
perineu
În absența activării, durata medie de viață a unei celule NK este de 7-10 zile
Celulele NK exprimă CD2, lanțul β al IL-2R și CD16 (FcγR III) – receptor pentru regiunea Fc
a IgG. În funcție de prezența CD16 și CD56 (N-CAM), celulele NK pot fi clasificate în:
CD16+, CD56 dim: reprezintă 10-15% din totalul Ly (principala populație NK din periferie)
CD16-, CD56 bright: in proporție de 0,5% în periferie dar este populația principal în
endometru: până la 40% din NK-urile uterine exprimă markerul Ki67
Celulele imature NK2 produc IL-5 și IL-13
Se diferențiază în NK0 care produc citokine de tip 1 și de tip 2
La sfârșit se diferențiază în celule NK1 care produc IFNγ
Există și celule NK3 și NKr1 – celule cu funcție reglatoare Celulele NK nu fac rearanjări
genice
Există o subpopulație de celule denumită NKT care exprimă TCR. TCR-ul interacț. cu
molecula CD1. Prezintă nivele variabile de CD16 și alți receptori caracteristici cel. NK. După
activare secretă cantități mari de citokine necesare pentru susținerea producției de Ac, a
procesului inflamator și proliferarea Ly T citotoxice
Celulele NK ucid celulele tumorale și celulele infectate viral . Pe suprafața NK există FasL –
induce moartea celulelor Fas+. Citoplasma conține granulații cu perforine și granzime.
Celulele NK sunt citotoxice constitutiv. După aderarea la o celulă țintă apare degranularea
cu eliberarea de perforine și granzime. Se produce uciderea prin apoptoză
NK nu exprimă receptor pentru Ag și nici CD3. Recunoașterea celulelor țintă de către NK
nu este restrictată MHC. Răspunsul celulelor NK nu generează memorie imunologică
NK prezintă 2 tipuri de receptori
Unii furnizează semnale activatoare
Alții semnale inhibitoare
Balanța dintre semnalele activatoare și cele inhibitoare este mecanismul prin care celulele
NK disting între self și non-self
Semnale activatoare adiționale pot fi furnizate de IFN-α, IFN-β, TNF-α, IL-12 și IL-15
Functiile activatoare versus inhibitoare sunt determinate de domeniile intracitoplasmatice
ale receptorilor. Cei activatori contin reziduuri transmembranare incarcate pozitiv si cozi
intracitoplasmatice scurte. De aceea, acesti receptori trebuie sa se asocieze cu un
homodimer format din lanturi precum CD3ζ sau γ, sau cu molecula adaptor DAP12. Toate
aceste molecule prezinta domenii transmembranare incarcate negativ si contin domenii
intracelulare ITAM.
Receptorii inhibitori prezinta domenii intracitoplasmatice lungi, care contin motive
structurale ITIM. Atunci cand e stimulat un receptor inhibitor prin legarea la un MHC I (de
ex.), kinazele si fosfatazele sunt recrutate la nivelul acestui receptor. Motivele ITIM sunt
fosforilate de asa natura incat este blocata transducerea semnalului. Balanta dintre
receptorii activatori si inhibitori determina daca celula NK va fi activata sau nu.
Clasa NCR – natural cytotoxicity receptor – conține doar receptori activatori
Clasa NKG2 – natural killer group 2 și clasa KIR (killer Ig-like receptor) – conțin atât
receptori activatori cât și inhibitori
Receptorul heterodimer NKG2C/CD94 la care este
atașată molecula DAP12 leagă
HLA-E
Homodimerul NKG2D – este asociat cu DAP10 și DAP12 –
se leagă la molecule MHC non-clasice din familia MIC.
Acești receptori sunt exprimați ca răspuns la stress
celular, pe moleculele stimulate de infecția virală sau de
transformarea malignă
NKG2A/CD94 și NKG2B/CD94 – sunt receptori
inhibitori
NKG2A/CD94 se leagă la HLA-E și inhibă acțiunea
NKG2C/CD94. Acest receptor are rol important la nivel
uterin
KIR sunt denumiți și clasificați în funcție de numărul de
domenii globulare și de lungimea cozii
intracitoplasmatice
KIR2DS1 – este asociat cu DAP12 și se leagă la HLA-C
KIR2DS – KIR cu 2 domenii Ig-like și coadă
intracitoplasmatică scurtă
KIR3DL – KIR cu 3 domenii Ig-like și coadă
intracitoplasmatică lungă
KIR2DL2, KIR3DL1 și KIR2DL1 – receptori inhibitori care leagă HLA-A, B și C
KIR2DL4 se leagă la HLA-G- aceasta particulara interactiune are un rol cheie pentru ca
sarcina sa poata fi dusa la termen.
Celulele NK pot exprima mai multe tipuri de KIR
Funcțiile activatoare versus inhibitoare sunt determinate de domeniile intracitoplasmatice
Receptorii activatori – reziduuri transmembranare pozitive și cozi intracitoplasmatice
scurte, se asociază ca un homodimer format din lanțuri precum CD3ζ, γ sau una din molec
adaptor DAP10 sau DAP12. Aceste molecule prezindă domenii transmembranare negative și
cu excepția DAP10, conțin domenii ITAM
Receptorii inhibitori – prezintă domenii intracitoplasmatice lungi care conțin motive
structurale ITIM. Motivele ITIM sunt fosforilate și blochează transducerea semnalului
Receptorii activatori din familia NCP – NKp46, NKp44, Nkp30 – exclusiv pe suprafața
celulelor NK, responsabili pentru uciderea celulelor infectate viral și a celulelor tumorale
Proprietăți activatoare pot avea CD2 și CD16. CD16 este responsabilă pentru
recunoașterea mediată de Ac și uciderea țintei de către NK
Celulele NK ucid celule care au o expresie aberantă de MHC I Semnalele inhibitorii au
putere de veto asupra semnalelor activatoare
Un semnal negativ de la un receptor inhibitor poate bloca liza celulei țintă de către celulele
NK
Celulele care exprimă nivele normale de MHC I nealterate vor evita liza de către celulele
NK
Macrofagele
Citotoxicitatea celulară dependentă de Ac (ADCC)
Un număr de celule care au activitate citotoxică exprimă pe membrană receptori Fc.
Aceste celule produc liza celulelor țintă care leagă anticorpi. Acest tip de citotoxicitate se
numește ADCC
Celulele care mediază ADCC sunt celulele NK, macrofagele, monocitele, neutrofilele și
eozinofilele.
Uciderea țintei prin ADCC nu implică liza mediată de complement
Monocitele, macrofagele și celulele NK activate secretă TNF care are acțiune citotoxică
asupra celulei țintă
 Deoarece atat NK cat si eozinofilul contin perforine in granulatiile lor, uciderea tintei ar
putea implica si mecanisme de distrugere a mb in care perforinele sa fie implicate, in mod
similar mecanismelor descrise la CTL.

63.Diferente intre CTL si precursorii CTL

Aceste celule au capacități litice și pot recunoaște si elimina celulele self alterate. Au rol și
în respingerea grefelor
CTL sunt CD8+ - sunt MHC I restrictate, pot exista și CTL CD4+ - sunt MHC
restrictate
CTL pot recunoaște și distruge aproape orice celulă alterată
Răspunsul CTL este împărțit în 2 etape
Prima fază – Ly Tc naive sunt activate și se diferențiază în CTL efectorii funcționale
A doua fază – CTL legate la complexele MHC I/Ag distrug celula țintă
Ly Tc naive nu pot ucide cel țintă – sunt numite precursori CTL. Sunt imature dpdv
funcțional. Generarea de CTL funcționale necesită 3 semnale de activare:
Semnal specific transmis prin TCR, ca urmare a recunoașterii complexului MHC I/Ag
Semnal co-stimulator transmis prin molecula CD28 care se leagă la molecula B7 de pe APC
Semnal indus de acțiunea IL-2 asupra receptorului de mare afinitate pentru IL-2 →
proliferarea și diferențierea precursorilor în CTL efector
Ly Tc ne-activate nu secretă IL-2 și nu exprimă IL-2R , nu proliferează și nu au activitate
citotoxică. În urma activării este indusă expresia IL-2R și sinteza IL-2
Majoritatea CTL necesită IL-2 suplimentar, produs de către Ly Th1. Proliferarea și
diferențierea Ly Th1 activate și a precursorilor CTL depind de IL-2. După îndepărtarea Ag-
nului nivelul IL-2 scade și aceste celule intră în apoptoză. Th1 poate induce stimularea
expresiei de molecule co-stimulatoare pe suprafața APC
CTL prezintă granulații de stocare intracelulară, prezintă perforine și serin proteaze
numite granzime (fragmentine). Precursorii CTL nu au astfel de granule și perforine
Unele CTL nu prezintă nici perforine și nici granzime
Citotoxicitatea lor este mediată de către Fas. Fas este o proteintă transmembranară care
face parte din familia TNF receptor. Fas transmite un semnal care duce la moartea celulară
atunci când este legat de ligandul FasL. FasL este membru al familiei TNF și se găsește pe
membrana CTL. Interacțiunea Fas-FasL declanșează moartea celulară prin apoptoză
O trăsătură a morții celulare prin apoptoză este implicarea unei familii de caspaze (cistein-
aspartat-proteaze) – clivează după un reziduu de acid aspartic. Caspazele sunt prezente în
celule ca proenzime inactive – procaspaze . Acestea necesită clivaj proteolitic pentru
activare. Rezultatul acțiunii caspazelor este dezasamblarea ordonată și sistematică a celulei
CTL utilizează granzimele și FasL pentru a iniția cascada caspazelor la nivelul țintelor lor.
Fas este asociat cu o proteină numită FADD – se asociază cu o procaspază a caspazei 8
Rezultatul final al actiunii perforinelor/granzimelor si a caii mediate de Fas este
reprezentat de activarea unei cai a mortii celulare, prezenta in celula tinta.

64.Mecanisme de liza ale celulelor tinta

Mecanismele de liza celulara difera dla fiecare celula a sistemului imun:
Ly T, dupa activare secreta o serie de citokine care directioneaza raspunsul imun in celular
sau umoral, Th1 mediind calea celulara, prin cresterea potentei fagocitelor, iar Th2
determina cresterea potentei LyB, mediind calea umorala a RI, prin schimbari de clasa,
secretie de Ac.
Macrofagele sunt celule situate la granita dintre SI specific si cel nespecific, ucigand prin
fagocitoza, fiind si APC profesioniste.
Ly T CD8 activate ( CTL ) ucid prin perforine si granzime . Perforinele (monomeri) in contact
cu M celulei tinta formeaza polimeri- gauresc Membrana( cam ca C9 de la S. complement).
Intrarea granzimelor in celula determina fragmentarea nucleului ( prin atasare la R manoza
6 fosfat). Determina si fragmentea AND viral din cel.respectiva. Unele CTL nu au aceste
enzime, dar ucid prin intermediul FAS- proteina semnal. Ambele cai determina moarte
celulara prin CASPAZE (cistein-aspratat-proteaze) .
NK ucid celulele tumorale si infectate viral in mod asemanator CTL. Daca CTL necesita
activare, NK este o celula citotoxica innascuta, prezentand mereu granulatii mari in
citoplasma. Ucide la fel. Diferentele fata de CTL : NK nu exprima R ptr Ag, nici CD3,
recunoastreea tintelor nu este MHC restrictata, celuleleNK nu genereaza memorie
imunologica.
Nk recunoaste celulele alterate prin modificarea balantei de semnale activatoarea si
inhibitoare, celula avand Receptori pentru ambele tipuri de semnale. Exista semnale
activatoarea solubile (IL-12, IL-15, IFN α, β si TNFα). Receptorii au cozi intracitoplasmatice cu
motive ITAM ( ca la CD3) sau ITIM( inhibitorii).

65.Limfocite cu memorie
Celulele T cu memorie
Puține celule T antigen specifice generate în cursul RI primar supraviețuiesc AICD
(activation induced cell death), mediată prin intermediul interacțiunii Fas-FasL
Celulele T activate exprimă atât Fas cât și FasL
Limfocitele folosesc această interacțiune pentru a se ucide reciproc. Celulele care
supraviețuiesc dau naștere celulelor cu memorie – se stabilesc în țesuturi. Ly T care
supraviețuiesc sunt de 100-1000 de ori mai multe decât cea a celulelor naive de origine.
Datorită celulelor cu memorie, RI secundar va fi mai rapid și mai puternic decât RI primar.
Celulele T cu memorie au proprietăți intermediare între celulele naive și celulele efectorii.
Majoritatea Ly T cu memorie se găsesc în repaus.
Ly T naive pot circula doar prin ganglionii limfatici.
Celulele T cu memorie și cele efector pot circula mai amplu în organism și pot intra în
țesuturi
Activarea celulelor cu memorie necesită co-stimulare minimală
Celulele cu memorie efector exprimă molecule de adeziune similare cu cele exprimate de
celulele efector
Durata de viată a celulelor cu memorie este mult mai lungă
Ly T cu memorie sunt mai rapide și mai eficiente decât Ly care participă la RI primar
Ly T umane cu memorie sunt CD45RA-, dar exprimă CD45RO
Generarea celulelor T cu memorie
Apariția celulelor cu memorie este favorizată de: prezența Ag-nului în cantități scăzute,
angajarea CD28, prezența IL-2
Altă ipoteză este reprezentată de faptul că celulele cu memorie se diferențiază din
ultimele valuri proliferative ale clonei originale. Aceste clone ajung la situsul RI când
antigenul a fost deja aproape înlăturat
Au fost identificate 2 molec cheie pentru generarea Ly T cu memorie: IL-7 și CD27
Expresia IL-7Rα este inhibată în timpul activării Ly T naive CD27 este membru al
superfamiliei TNFR și leagă CD70
Ly Th naive exprimă o cantitate crescută de selectină L și isoformele RA și RB ale moleculei
CD45
CD44, ICAM-1, LFA1 și VLA au expresie joasă
Celulele cu memorie centrale exprimă pattern de molecule de adeziune și de receptori
pentru chemokine similar cu cel al Ly naive. Celulele cu memorie centrale sunt recirculate
prin ganglionii limfatici și rezidă, în repaus, în organele limfoide secundare
Celulele cu memorie efector nu exprimă pe suprafață molecule de adeziune și receptori
pentru chemokine (CCR7). Este amplificată expresia unor molecule care permit migrarea în
țesuturile periferice și situsuri inflamatorii
Un set de molecule – permite migrarea către piele, alt set de molecule – direcționează Ly
către mucoase
Aceste celule nu trebuie să se diferențieze în efectori
Ly T cu memorie bătrâne se acumulează în sânge și splină
Activarea celulelor T cu memorie
Activarea Ly cu memorie depinde de interacțiunea cu diverse tipuri de APC-uri. Ly Th naive
sunt activate doar de către DC în ganglioni. Ly T cu memorie pot fi activate de DC, Ly B și
macrofage aproape peste tot în organism
Ly Tc cu memorie pot răspunde față de o celulă infectată localizată oriunde în organism.
Pentru activare este necesară o concentrație a Ag-nului de 10-50 ori mai mică decât în cazul
celor naive, o perioadă scurtă de semnalizare și o co-stimulare redusă. Celulele cu memorie
au un număr mare de agregate membranare deja formate. Numărul mare de molecule de
adeziune și isoforma CD45RO contribuie la pragul scăzut necesar pentru activare. Celulele cu
memorie nu au nevoie de ajutorul Ly Th pentru a se activa. După activare, celulele T cu
memorie proliferează mai rapid și pentru o perioadă mai lungă de timp. Mor mai repede
prin AICD atunci când sunt stimulate prelungit
Diferențierea Ly T cu memorie și funcția efectorie
Ly T CD4+ si T CD8+ cu memorie par sa parcurga aceleasi cai de diferentiere ca si celulele
naive. Ly naive necesita 4-5 zile, in cazul limfocitelor cu memorie procesul este semnificativ
mai scurt. Ly CD4+ cu memorie se diferentiaza fie in limfocite Th1, fie Th2, cu aceleasi
proprietati ca si cele generate din celule naive, dar cresterea nivelului mARN pentru citokine
se realizeaza mult mai rapid.
Durata de viață a celulelor T cu memorie
Durata de viață depinde de clona respectivă și de natura Ag-nului care a declarat RI
primar. Majoritatea au o durată de viață de la câteva luni până la câțiva ani
IL-15 este esențială pentru supraviețuirea pe termen lung atât a Ly CD4+ cât și CD8+. Sub
influența IL-15 celulele cu memorie suferă un proces de diviziune lentă.
Ly B din zona clară se numesc centrocite – vin în contact cu FDC și cu Ag. La nivelul zonei
clare a centrului germinal celulele care au suferit hipermutații sunt selectate pozitiv sau
negatic și are loc comutarea de clasă. Centrocitele care leagă Ag-nul prezentat de FDC în
zona clară, se diferențiază în celule B cu memorie (celule mici) și plasmablaști (celule mari)
Plasmablaștii părăsesc centrul germinal și migrează către zona medulară – se transformă
în plasmocite și secretă Ac. Unele celule cu memorie rămân în apropierea centrului
germinal, altele pleacă din ganglion prin vasele limfatice eferente. Majoritatea centrocitelor
nu pot lega Ag sau au Ig cu o afinitate mică pentru Ag – acestea mor prin apoptoză în zona
bazală a zonei clare. Aceste celule vor fi fagocitate de către macrofage numite copri-tingibili
Celulele care au suferit maturație de afinitate vor fi selectate și vor părăsi centrul germinal
și vor migra către zonele extrafoliculare, îndreptându-se spre medulară. Unele se
diferențiază în plasmocite și secretă Ac cu un alt isotip decât IgM. Activitatea proliferativă de
la nivelul centrului germinal persistă aproximativ 21 de zile de la contactul cu Ag
În RI secundar formarea centrului germinal este mult mai accelerată. Sunt implicate Ly B
cu memorie care au posibilitatea unui homing mult mai rapid. Plasmocitele derivă din Ly B
cu memorie care deja au suferit comutări de clasă și vor secreta IgG
Activarea unui Ly B naiv duce la dezvoltarea RI primar, iar activarea unui Ly B cu memorie
este urmata de dezvoltarea RI secundar.
Capacitatea de a dezvolta un RI secundar depinde de existenta acestei populatii de
limfocite B de memorie, ca si de prezenta limfocitelor T de memorie. RI secundar se
dezvolta in urma activarii specifice a limfocitelor B de memorie, are o perioada de latenta
mai scurta, comparativ cu a RI primar, secretia de anticorpi atinge o magnitudine mai mare
si dureaza mult mai mult. Anticorpii secretati au o afinitate pentru Ag mai mare (maturatia
de afinitate) si majoritatea apartin altor izotipuri decat IgM (switch de clasa).
 66.Limfocite reglatoare
Ly T CD4+ reglatoare exprimă CD25+ - lanțul α al receptorului pentru IL-2. CD25 este
exprimată și celulele CD4+ activate
FoxP3 – marker intracelular specific Treg este un marker de transcripție care este necesar
pentru dezvoltarea Treg în timus, face ca Ly T non-reglatorii să dobândească activitate
supresoare în periferie
Treg exprimă pe membrană GITR. Celulele Treg naturale (CD4+, CD25+, FoxP3+)
reprezintă aproximativ 10% din totalul Ly CD4+ periferice
Roluri:
Menținerea toleranței față de self.
Pot suprima: reacția grefă contra gazdă, răspunsurile imune față de celulele tumorale,
alergeni și patogeni, răspunsurile imune față de organele transplantate
Treg necesită IL-2 pentru menținerea ca populație celulară și activare
Prezintă repertoriu vast de receptori pentru Ag
Prezintă afinitate crescută față de complexele MHC II/peptid self
Activarea necesită legarea TCR, după activare, funcția supresoare este independentă de
antigen
Treg pot suprima acțiunea unor limfocite efector CD4+ sau CD8+ autoreactive, pot
suprima și Ly B, DC și celule NK
O explicație pentru acțiunea supresoare a Treg este prezența CTLA-4 . Interacțiunea CD80
și CD86 de pe APC-uri cu CTLA-4 de pe Treg furniează un semnal co-stimulator care induce
activitatea supresoare a acestora din urmă
LAG-3 (gena activată de limfocit) – moleculă de adeziune asociată CD4, care leagă MHC II
exprimat pe suprafața Treg. Prin legarea MHC II poate avea rol în inducerea activității
supresoare a Treg.
Treg poate determina scăderea expresiei CD80 și CD86 pe suprafața DC → DC devin
activatori mai slabi ai Ly T efector
IL-10 și TGFβ sunt necesare pentru acțiunea supresoare a Treg, secreția IL-10 de către
Treg suprimă Ly T autoreactive rezidente
Amplificarea populației Treg poate fi utilă în tratamentul bolilor autoimune și pentru
anihilarea rejetului alogrefelor
Depleția Treg poate amplifica răspunsurile imune față de vaccinuri tumorale sau față de
agenți precum HIV
În cadrul subsetului T CD4+ au mai fost identificate alte 2 tipuri de celule:
Celule T reglatoare de tip 1 (Tr1): sunt activate in vitro prin stimulare cu IL-10, produc
cantități mari de TGFβ, nu produc IL-4, sunt implicate în medierea protecției împotriva IBD
Celule T helper 3 (Th3): sunt cantonate în mucoase – implicate în suprimarea răspunsurilor
imune, produc în principal TGFβ dar și cantități variabile de IL-10 și IL-4.
Aceste celule sunt numite celule T reglatoare adaptative. Formarea lor este indusă din cel. T
naive de către Ag specifice . Ly Treg induse pot fi CD25- sau CD25 low
Celulele Treg naturale și adaptative sunt implicate în menținerea homeostaziei dintre
responsivitatea imună și self-toleranța

67.Celule NK, NKT: importanta, categorii de receptori

Prezintă activitate citotoxică nespecifică
Sunt celule limfoide mari, non-fagocitice, conțin granulații cu perforine și granzime –
ucid extracelular. Citoliza este indusă fie prin citotoxicitate naturală, fie prin fenomenul
ADCC, fie prin acțiunea unor citokine
Sunt implicat în apărarea imună împotriva virusurilor și tumorilor . Joacă rol în reglarea
imună și influențează atât imunitatea înnăscută cât și pe cea adaptativă. Produc IFNγ care
activează capacitatea fagocitică și microbicidă a macrofagelor, IFNγ poate influența
diferențierea Ly Th1 în detrimentul Ly Th2. Stimulează secreția de IL-12 de către macrofage
și DC. Intervin în reglarea diferențierii și funcției Ly B
Celulele NK sunt implicate în răspunsurile precoce din infecțiile cu anumite virusuri și
bacterii intracelulare . Activitatea lor este stimulată de IFN-α, IFN-β și IL-12 . Celulele NK
reprezintă prima linie de apărare împotriva infecțiilor virale.
Celulele NK sunt celule limfoide derivate din măduva osoasă, au progenitor comun cu Ly
T. Precursorii NK/T din măduvă sunt stimulați de IL-15, prin intermediul moleculei Flt3-
ligand (stimul esențial pentru dezvoltarea NK) și prin intermediul contactului cu celulele
stromale. Stimularea continuă cu IL-15 determină apariția celulelor pro-NK. Acestea se
diferențiază în NK imature – exprimă o serie de receptori inhibitori. NK mature exprimă un
set complet de receptori activatori și inhibitori
Altă sursă de celule NK este reprezentată de precursorii migrați în timus. Celulele NK
migrează în special către splina, ficat, uter și mucoasele epiteliale – reprezintă o
componentă importantă a MALT
Un număr redus de celule NK resting sunt întâlnite în măduva osoasă, ganglionii limfatici și
perineu
În absența activării, durata medie de viață a unei celule NK este de 7-10 zile
Celulele NK exprimă CD2, lanțul β al IL-2R și CD16 (FcγR III) – receptor pentru regiunea Fc
a IgG. În funcție de prezența CD16 și CD56 (N-CAM), celulele NK pot fi clasificate în:
CD16+, CD56 dim: reprezintă 10-15% din totalul Ly (principala populație NK din periferie)
CD16-, CD56 bright: in proporție de 0,5% în periferie dar este populația principal în
endometru: până la 40% din NK-urile uterine exprimă markerul Ki67
Celulele imature NK2 produc IL-5 și IL-13
Se diferențiază în NK0 care produc citokine de tip 1 și de tip 2
La sfârșit se diferențiază în celule NK1 care produc IFNγ
Există și celule NK3 și NKr1 – celule cu funcție reglatoare Celulele NK nu fac rearanjări
genice
Există o subpopulație de celule denumită NKT care exprimă TCR. TCR-ul interacț. cu
molecula CD1. Prezintă nivele variabile de CD16 și alți receptori caracteristici cel. NK. După
activare secretă cantități mari de citokine necesare pentru susținerea producției de Ac, a
procesului inflamator și proliferarea Ly T citotoxice
Celulele NK ucid celulele tumorale și celulele infectate viral . Pe suprafața NK există FasL –
induce moartea celulelor Fas+. Citoplasma conține granulații cu perforine și granzime.
Celulele NK sunt citotoxice constitutiv. După aderarea la o celulă țintă apare degranularea
cu eliberarea de perforine și granzime. Se produce uciderea prin apoptoză
NK nu exprimă receptor pentru Ag și nici CD3. Recunoașterea celulelor țintă de către NK
nu este restrictată MHC. Răspunsul celulelor NK nu generează memorie imunologică
NK prezintă 2 tipuri de receptori
Unii furnizează semnale activatoare
Alții semnale inhibitoare
Balanța dintre semnalele activatoare și cele inhibitoare este mecanismul prin care celulele
NK disting între self și non-self
Semnale activatoare adiționale pot fi furnizate de IFN-α, IFN-β, TNF-α, IL-12 și IL-15
Functiile activatoare versus inhibitoare sunt determinate de domeniile intracitoplasmatice
ale receptorilor. Cei activatori contin reziduuri transmembranare incarcate pozitiv si cozi
intracitoplasmatice scurte. De aceea, acesti receptori trebuie sa se asocieze cu un
homodimer format din lanturi precum CD3ζ sau γ, sau cu molecula adaptor DAP12. Toate
aceste molecule prezinta domenii transmembranare incarcate negativ si contin domenii
intracelulare ITAM.
 Receptorii inhibitori prezinta domenii intracitoplasmatice lungi, care contin motive
structurale ITIM. Atunci cand e stimulat un receptor inhibitor prin legarea la un MHC I (de
ex.), kinazele si fosfatazele sunt recrutate la nivelul acestui receptor. Motivele ITIM sunt
fosforilate de asa natura incat este blocata transducerea
semnalului. Balanta dintre receptorii activatori si
inhibitori determina daca celula NK va fi activata sau nu.
Clasa NCR – natural cytotoxicity receptor – conține
doar receptori activatori
Clasa NKG2 – natural killer group 2 și clasa KIR (killer
Ig-like receptor) – conțin atât receptori activatori cât și
inhibitori
Receptorul heterodimer NKG2C/CD94 la care este
atașată molecula DAP12 leagă
HLA-E
Homodimerul NKG2D – este asociat cu DAP10 și DAP12 –
se leagă la molecule MHC non-clasice din familia MIC.
Acești receptori sunt exprimați ca răspuns la stress
celular, pe moleculele stimulate de infecția virală sau de
transformarea malignă
NKG2A/CD94 și NKG2B/CD94 – sunt receptori
inhibitori
NKG2A/CD94 se leagă la HLA-E și inhibă acțiunea
NKG2C/CD94. Acest receptor are rol important la nivel
uterin
KIR sunt denumiți și clasificați în funcție de numărul de
domenii globulare și de lungimea cozii intracitoplasmatice
KIR2DS1 – este asociat cu DAP12 și se leagă la HLA-C
KIR2DS – KIR cu 2 domenii Ig-like și coadă intracitoplasmatică scurtă
KIR3DL – KIR cu 3 domenii Ig-like și coadă intracitoplasmatică lungă
KIR2DL2, KIR3DL1 și KIR2DL1 – receptori inhibitori care leagă HLA-A, B și C
KIR2DL4 se leagă la HLA-G- aceasta particulara interactiune are un rol cheie pentru ca
sarcina sa poata fi dusa la termen.
Celulele NK pot exprima mai multe tipuri de KIR
Funcțiile activatoare versus inhibitoare sunt determinate de domeniile intracitoplasmatice
Receptorii activatori – reziduuri transmembranare pozitive și cozi intracitoplasmatice
scurte, se asociază ca un homodimer format din lanțuri precum CD3ζ, γ sau una din molec
adaptor DAP10 sau DAP12. Aceste molecule prezindă domenii transmembranare negative și
cu excepția DAP10, conțin domenii ITAM
Receptorii inhibitori – prezintă domenii intracitoplasmatice lungi care conțin motive
structurale ITIM. Motivele ITIM sunt fosforilate și blochează transducerea semnalului
Receptorii activatori din familia NCP – NKp46, NKp44, Nkp30 – exclusiv pe suprafața
celulelor NK, responsabili pentru uciderea celulelor infectate viral și a celulelor tumorale
Proprietăți activatoare pot avea CD2 și CD16. CD16 este responsabilă pentru
recunoașterea mediată de Ac și uciderea țintei de către NK
Celulele NK ucid celule care au o expresie aberantă de MHC I Semnalele inhibitorii au
putere de veto asupra semnalelor activatoare
Un semnal negativ de la un receptor inhibitor poate bloca liza celulei țintă de către celulele
NK
Celulele care exprimă nivele normale de MHC I nealterate vor evita liza de către celulele
NK

68.Calea clasica de activare a complementului

 Începe prin formarea complexelor antigen-anticorp
IgM, anumite IgG (1\2\3) și unii activatori neimunologici pot activa aceasta cale Legarea
anticorpului la antigen duce la modificări ale porțiunii Fc a moleculelor
IgM – expun un situs de legare pentru C1 Complexul C1
Este format dintr-o molec C1q și câte 2 molec de C1r și C1s – stabilizate de Ca
C1q este format din 18 lanțuri polipeptidice care formează 6 brațe în formă de triplu helix –
structură colagen-like, vârfurile brațelor constituie domenii de legare pentru domeniile Ch2
– anticorpi clasă G sau Ch3 – anticorpi clasă M
Moleculele C1r și C1s conțin domenii catalitice și domenii de interacțiune
Fiecare moleculă C1 trebuie să lege cel puțin 2 situsuri Fc pt a fi stabila
IgM legata la Ag sau pe o supr cel tinta → anticorpul are o configuratie de „crab“
IgM circulantă singură nu poate activa cascada complementului – incompatibilitate de
formă
Moleculele IgG conțin doar un situt se de legare al C1q
Se pot lega doar dacă 2 molecule se găsesc la o distanță mai mică de 30-40 nm sau dacă
formează un complex
Este suficientă o singură moleculă IgM pentru liza eritrocitelor prin sistemul complement
(în cazul moleculelor IgG sunt necesare aproximativ 1000)
Complexul C1qrs este menținut inactiv de către C1-Inh
Legarea C1q la Fc duce la eliberarea C1-Inh
Apar modificări ale C1r care clivează C1s
C1s clivează C4 în C4a și C4b
C4b se leagă la suprafața membranară în vecinătatea C1→pro-enzima C2 se ataseaza la
situsul lui C4b
C1s cliveaza C2 in C2b (fragment mic) care va difuza si C2a (fragment mare)
C2a și C4b formează convertaza C3 a căii clasice
C4a este anafilatoxină – nu participă la cascada complementului
Unele fragmente C3b se leagă la C4bC2a (convertaza) →C4bC2aC3b – convertaza C5
Componentul C3b se leagă la C5 si ii altereaza conformatia
C4bC2a poate cliva C5 în C5b și C5a (anafilatoxină)
C5b se atașează la C6 și formează MAC

69.Calea alternativa de activare a complementului

Calea alternativă
Nu necesită prezența anticorpilor – component exclusiv al apărării nespecifice Factorii
care pot contribui la declansarea caii alternative de activare a SC:

Compusul C3b se poate lega la suprafețele antigenelor dar și la suprafețele celulelor

organismului
Membranele self au conținut crescut de acid sialic și alte mecanisme care le permit
inactivarea rapidă a C3b
Pe suprafețele străine C3b rămâne o perioadă mai lungă și cu ajutorul Mg poate lega
compusul B
 Această legare expune un situs al factorului B pe care acționează factorul D
Clivarea B de către D duce la formarea Ba și Bb
Bb se atașează de C3b și formează convertaza C3 a căii alternative – C3bBb
Această convertază este stabilizată cu ajutorul properdinei – timp de înjumătățire de la 5
min la 30 min (enzima acționează asupra unor noi molecule de C3)
O parte din moleculele C3b se atașează la convertaza C3 → C3bBbC3b (C5 convertaza caii
alternative)
C3b non-enzimatic – se atașează la C5
Bb hidrolizează C5 → C5a (anafilatoxină) și C5b
C5b se leagă la membrana antigenului, atașează compusul C6 și formează MAC

70.Calea lectinelor de activare a complementului

Lectinele sunt proteine care se leagă la carbohidrați Nu necesită prezența anticorpilor
După inițiere acționează prin intermediul componentelor C4 și C2 Poate fi activata de
catre cele 4 PRR-uri circulante
MBL (mannose binding lectine)
secretata de ficat, apartine grupului colectinelor, formeaza trimeri care se asambleaza
ulterior in oligomeri. Este nevoie de un MBL multimeric pt a se lega cu aviditate crescuta la
reziduurile de manoza, fructoza sau N-acetilglucozamina prezente pe bacterii, fungi,
virusuri, paraziti.
MBL este considerată proteină de fază acută. Funcție similară cu C1q
După ce se leagă de suprafața patogenului intervine MASP (serin protează asociată MBL) →
MASP-1 sufera o modif de conformatie →se activeaza si cliveaza MASP-2 (are asemanari str
cu C1r si C1s) →activeaza C4 si C2
Ficoline
Prezinta domeniu fibrinogen-like →permite legarea la oligozaharide care contin zaharuri
acetilate
Ficolina L (ficolina 2) si ficolina H (ficolina 3)- produse de ficat
Ficolina M (ficolina 1) produsa de plaman si celule sanguine
Formeaza complexe cu MASP-1\2
Mai includ si proteinele surfactant A si D (in lichidul de la supr ep, pulmonar), insa nu
activeaza SC pt ca nu se asociaza cu MAS

71.Reglarea sistemului complement

Distrugerea celulelor self de către sistemul complement este prevenită de o serie de
mecanisme de protecție:
C3b este hidrolizat , daca se indeparteaza mai mult de 40 nm de C3 convertaza
Există o serie de proteine reglatorii – acționează asupra convertazelor
Reglarea căii clasice
C1 inhibitor
Inhibitor de serin protează – serpină
Formează un complex cu C1rs → disocierea C1q
Menținerea C4b în stare solubilă
Prin intermediul proteinei solubile C4-BP sau a unor proteine membranare: CR1 sau MCP –
cofactori pentru factorul inhibitor I
Aceste proteine previn asocierea C4b cu C2
Intervine factorul I→C4b legat va fi scindat în C4d și C4c solubil
DAF (decay acceleration factor) – previne asocierea C4b și C2
DAF = glicoproteină ancorată covalent la un glicofosfolipid membranar
C3 convertaza căii clasice poate fi disociată de DAF, CR1 și C4-BP
Reglarea căii alternative
Factorul H
Asocierea cu C3b previne asocierea cu f. B – nu se formează convertaza
Poate disocia compusul B din complexele C3iBb sau C3bBb
Acționează ca un cofactor pentru factorul I
Factorul I – necesită intervenția unor cofactori: H, CR1 și MCP, efect de clivare a C3 în
fragmente tot mai mici
Unele proteine reglatorii disociază convertaza formată, intervine CR1 și DAF
Reglarea căii post C3
Capacitatea de transformare a complexului C5b67 din starea hidrofilă în cea hidrofobă este
critică pentru acțiunea sa. Proteina S (vitronectina) – se poate lega la complexul liber și
blochează transformarea acestuia
HRF și CD59 (MIRL – membrane inhibitor of reactive lysis), protejează celulele self de atacul
nespecific al sistemului complement. Se leagă la C8 și previne legarea C9. Această acțiune
este posibilă dacă CD59 și HRF și celulele aparțin aceleiași specii
Complexul MAC poate fi endocitat de cel nucleate. Cel anucleate sunt mai sensibile la act
SC. Carboxipeptidaza N este o metaloproteinaza care inactiveaza anafilatoxinele C3a si C5a,
bradikinina si kallikreina

72.Consecinte biologice ale activarii complementului

Liza unor celule, bacterii sau virusuri
Unele virusuri (EBV, rubeola) pot activa toate cele 3 căi ale complementului
Neutralizarea virală prin: realizarea de agregate, crearea unui strat proteic care reduce
capacitatea virală de a infecta celulele, preluarea virusurilor opsonizate de către CR1
Opsonizarea
Promovează fagocitoza
Principalele opsonine – C3b, C4b și iC3b
Amplifică fagocitoza și liza intracelulară
Activarea fagocitelor, inclusiv de către C5a, duce la creșterea numărului de receptori CR1
Legarea de receptori ai complementului
Degranularea mastocitelor și bazofilelor și eozinofilelor
Extravazarea și chemotaxia leucocitelor
Agregarea plachetelor
Inhibiția migrării macrofagelor și stimularea emiterii de prelungiri
Eliberarea de neutrofile – elimină enzime hidrolitice
Creșterea expresiei de receptori pentru complement CR1 și CR3 pe neutrofile
Clearance imun
Îndepărtarea complexelor imune din circulație și transportul la nivelul splinei sau ficatului –
vor fi distruse.
Eritrocitele posedă CR1
Rol în reproducere
Spermatozoizii sunt protejați de acțiunea sistemului complement prin MCP, DAF și CD59. C3
secretat în uter ca răspuns la estrogen, secreția este blocată de progesteron
MCF, DAF (prezenta variabila in tesuturile fetale) si CD59 (toate tesuturile) exprimate la niv
trofoblastului
73. Receptori pentru complement

74.Inflamatia mediata de complement

Legătura dintre sistemul complement și inflamație este făcute de anafilatoxine:
C3a, C4a și C5a
Anafilatoxinele au receptori pe suprafața a diferite celule Un rol cheie este jucat de
mastocit
Activarea mastocitului și a bazofilului (echivalentul circulant) duce la degranularea acestuia
și la eliberarea de factori pre-formați
Prin metabolizarea acidului arahidonic: pe calea lipo-oxigenazelor - sinteza de leucotriene
B4, C4, D4 (SRS-A) sau pe calea ciclo-oxigenazelor - sinteza de prostaglandine și tromboxani
Efecte ale inflamației
Roșeață (rubor) și căldură (calor) – dilatare capilară
Edem (tumor) – exudarea lichidelor și durere (dolor)- chemotactism celular
Diapedeză – trecerea cel. din vas în țesut cu ajutorul unor molecule de adeziune
Diapedeza neutrofilelor
Rostogolirea
Histamina, IL-1, TNF alpha determina vasodilatatie → apropiere PMN de peretii vasului
(marginatie)
Pe suprafața celulelor apar selectinele E și P – se leagă reversibil cu molecule mucin-like sau
sialil Lewis de pe suprafața neutrofilelor → încetinirea neutrofilelor
Activarea – pe măsură ce neutrofilul se rostogolește este activat de diverși chemoatractanți
(PAF, C3a, C5a, C5b67, IL-8, MIP-1β) → crește afinitatea integrinelor pentru moleculele de
adeziune aparținând superfamiliei Ig-nelor
Fixarea (arestul) – legarea integrinelor de mare afinitate (LFA-1) la moleculele aparținând
superfamiliei imunoglobulinelor (ICAM-1)→ adeziune fermă și stabile
Traversarea peretelui endotelial este mediata de chemoatractanti, interact dintre diverse
integrine si molec si alti factori de migrare:
Neutrofilele ajunse în țesut, fagocitează și eliberează mediatori care vor contribui la
menținerea procesului inflamator
MIP-1α și MIP-1β atrag macrofagele – elemente majore în inflamație
Macrofagele activate secretă IL-1, IL-6 și TNF-α responsabile pt efecte locale: coagulare,
creșterea permeabilității vasculare, stimularea expresiei de molecule de adeziune,
stimularea producției de chemokine cat si efecte sistemice
Influx crescut de limfocite, neutrofile, monocite, euzinofile, bazofile și mastocite
TGF-β – rol în limitarea inflamației, acumularea și proliferarea fibroblastelor și depunerea
de matrice extracelulară
C5a - cea mai puternică anafilatoxină
Poate acționa ca factor chemotactic pentru neutrofile
Poate acționa asupra endoteliului capilar
Produce vasodilatație și creșterea permeabilității vasculare
Determină eliberarea de citokine
Împreună cu IL-6 induce răspunsul de fază acută
Carboxipeptidaza serică N – clivează arginina C-terminală din anafilatoxine și blochează
legarea acestora de receptorii lor
Complementul interacționează si cu alte cascade enzimatice: coagularea, generarea
kininelor și fibrinoliza. Conexiunea este făcută de acțiunea proteinei reglatoare C1-inh.
Aceasta inhibă pe lângă C1r și C1s și Factorul XII-a al sistemului de coagulare, kallikreina
sistemului kininelor și plasmina cascadei fibrinolitice
Plasmina, kallikreina, enzime lizozomale leucocitare, proteaze bacteriene
pot activa si ele productia de anafilatoxine.
Celulele maligne sunt eficiente in blocarea SC, au capacit. de a endocita MAC

75.Mecanisme microbiene de evaziune a atacului sistemului complement.

Deficientele sistemului complement
-Absența proteinelor la care se poate lega C3b
-Degradarea C3b
-Blocarea formării convertazei C3 a căii alterbative
-Blocarea căii post-C3
-Eliminarea de pe suprafață a complexelor imune sau a
MAC parțial format
-Alterarea expresiei de proteine reglatorii ale
complementului și de receptori pentru complement
-Inactivarea anafilatoxinelor

-Producerea de Ac care blochează legarea C3b

Deficiențele sistemului complement
Deficiențe ale componentelor inițiale ale căii clasice – persistența C1 în ser și apariția de
boli ca LED (lupus eritematos diseminat), glomerulonefrită, vasculita sau imunodeficiențe
manifestate prin infectii
Deficienta de MBL sau MASP-2 conduc la infectii respiratorii
Deficiența în properdină și factor D – imunodeficiențe și infecții recurente cu Neisseria
Deficiența C3 – infecții recurente și persistența C1 în ser Deficiențe MAC – infecții
recurente cu Neisseria
Deficiențe C1-Inh – angioedem ereditar – edeme localizate
Afectarea f H conduce la degenerescenta maculara legata de varsta
Deficiențe componente reglatoare DAF și HRF – afectarea ancorării la membrană-
liza intravasculara a hematiilor si hemoglobinurie paroxistica nocturna Mutatii ale f
MCP\I\H conduc la sindromul hemolitic uremic atipic caracterizat prin liza hematiilor si
trombocitelor precum si proces inflamator la niv rinichilor

76.Molecule de adeziune
Ly T prezintă molecule de adeziune CD2 și LFA-1 care leagă LFA-3 și ICAM
Nivel de expresie mai mare pe celulele efector
recunoasterea unui complex MHC/peptid conduce la transmiterea unui semnal care are ca
rezultat si cresterea afinitatii LFA-1 pentru moleculele ICAM . Ly Th1 rămân strâns legate de
suprafața macrofagelor, Ly Th2 se leagă de suprafața Ly B, Ly T citotoxice se leagă la
suprafața celulelor țintă.
Majoritatea CAMs apartin urmatoarele patru familii de proteine:
1. Familia selectinelor: glicoproteine, cu un domeniu lectin-like; pot astfel lega anumite
grupuri carbohidrat. Exemple: selectina L (leucocite circulante), selectina E, selectina P
(cellule endoteliale ).
2. Familia moleculelor mucin-like: proteine asociate cu carbohidrati sialilati, care sunt liganzi
pentru selectine. Exemple: CD34 si GlyCam-1 (celule endoteliale din ganglionii limfatici) - se
leaga la selectina L; PSGL-1 (neutrofile) - se leaga la selectina E si P de pe endoteliul
"inflamat" .
3. Familia integrinelor: proteine, heterodimeri a~. In functie de tipul lantului ~ sunt grupate
in subfamilii. Exemplu: LFA-1- integrina ~2 (CD18), ligand pentru ICAM-1.
4. Superfamilia imunoglobulinelor: contine un numar oarecare de domenii globulare.
Exemple: ICAM-1, ICAM-2, ICAM-3, V-CAM (Vascular Cell Adhesion Molecule); se leaga la
integrine. '
MadCAM-1 contine atat domenii globulare cat si domenii mucin-like. Este exprimata pe
endoteliul mucos si are rol in directionarea limfocitelor in mucoasa. Se leaga si la integrine
(prindomeniul Ig-like) si la selectine (prin domeniul mucin-like).

77.Inflamatia acuta locala

Procesul inflamator acut se declanșează la câteva minute de la apariția stimulului. Un
proces inflamator local poate avea loc și fără implicarea generală a sistemului imun.
Creșterea diametrului vascular permite creșterea influxului de sânge în zona afectată și
reducerea vitezei circulației – explică roșeața și căldura. Are loc o creștere a permeabilității
vasculare – permite extravazarea lichidelor și a leucocitelor – se formează edem. Exudarea
fluidelor din sânge va antrena activarea sistemelor de coagulare, fibrinolitic și al kininelor.
Bradikinina și fibrinopeptine contribuie la creșterea permeabilității vasculare. Unele
modificări vasculare se datorează efectelor indirecte ale anafilatoxinelor (C3a, C5a) –
acționează asupra mastocitelor și le degranulează; contribuie și la secreția de mediatori nou-
formați
În câteva ore, neutrofilele for fi antrenate în procesul de diapedeză prin endoteliul de la
nivelul situsului inflamator; procesul este împărțit în 4 etape:
Rostogolirea – sub influența unor factori eliberați la nivel tisular (histamină, citokine – IL-1,
TNFα), pe suprafața celulelor endoteliale apar selectine E și P. Acestea se vor lega reversibil
la moleculele mucin-like sau sialil Lewis de pe suprafața neutrofilelor. Neutrofilele vor fi
încetinite – se vor rostogoli pe suprafața endoteliului
Activarea. Pe măsură ce se rostogolește, neutrofilul este activat de diverși chemoatractanți
(ex: PAF – platele activating factor, C3a, C5a, C5b67, chemokine: IL-8, MIP-1β – macrophage
inflammatory protein). Legarea chemotractanților la recept. neutrofilelor duce la
transmiterea unui semnal activator mediat de proteine G. Acest semnal determină
modificarea conformațională a integrinelor și creșterea afinității lor pentru moleculele de
adeziune aparținând superfamiliei Ig-nelor
Fixarea și adeziunea. Legarea integrinelor de mare afinitate (LFA-1) la moleculele
aparținând superfamiliei Ig-nelor (ICAM-1) face ca adeziunea neutrofilelor la endoteliu să fie
fermă și stabilă
Traversarea peretelui endotelial este mediată de chemoatractanți, interacțiuni între
integrine și moleculele din superfamilia Ig-nelor și alți stimuli de migrare
După ce neutrofilele ajung în țesut, fagocitează și eliberează mediatori care vor contribuie
la amplificarea procesului inflamator. MIP-1α și MIP-1β atrag în focar macrofagele – ajung în
5-6 ore. Acestea sunt activate și secretă diverși factori
Macrofagele activate secretă IL-1, IL-6 și TNF-α responsabile atât pentru efectele locale
(coagulare, creșterea permeabilității vasculare, stimularea expresiei de molecule de
adeziune, stimularea producției de chemokine) cât și pentru cele sistemice. Eliberarea
acestor factori va conduce la un influx crescut de celule: limfocite, neutrofile, monocite,
eozinofile, bazofile, mastocite, fiecare contribuind la eliminarea antigenului, precum si la
vindecarea tesutului.
TNF-α stimulează expresia selectinei E IL-1 stimulează expresia ICAM-1 și VCAM-1
 IL-1 și TNF-α stimulează macrofagele și celulele endoteliale inducând secreția de
chemokine
IFNγ și TNF-α activează macrofagele și neutrofilele, stimulând fagocitoza și eliberarea de
enzime
Eliberarea acestor factori duce la un influx cresct de celule: limfocite, neutrofile,
monocite, eozinofile, bazofile, mastocite
Pe lângă mastocite, macrofagele reprezintă elemente majore în desfășurarea inflamației
Durata și intensitatea procesului inflamator trebuie reglată pentru a controla distrugerile
tisulare și pentru a da posibilitatea intervenției mecanismelor de reparare. TFG-β are rol în
limitarea inflamației, acumularea și proliferarea fibroblastelor și depunerea de matrice
extracelulară

78.Inflamatia acut sistemica. Inflamatia cronica

INFLAMAȚIA ACUTĂ SISTEMICĂ
Răspunsul inflamator acut poate fi însoțit de un răspuns sistemic
IL-1, IL-6 și TNF-α acționează la nivelul hipotalamusului și determină eliberarea de
prostaglandine (responsabile pentru apariția febrei), iar prin intermediul axei pituitare
stimulează secreția de ACTH și corticosteroizi. Sub acțiunea IL-1, IL-6 și TNF-α și a
corticosteroizilor, la care se adaugă LIF (leukemia inhibitory factor) și OSM (oncostatin M) –
ficatul produce o cantitate crescută de proteine de fază acută (fibrinogen, proteina C
reactivă, serum amiloid A, MBP, factori ai complementului)
TNF-α acționează asupra macrofagelor și celulelor endoteliale stimulând secreția de
factori de stimulare a coloniilor – CSFs (M-CSF, G-CSF, GM-CSF).Acești factori acționează la
nivelul măduvei hematogene și determină creșterea producției de celule necesare
procesului inflamator (leucocitoză)
INFLAMAȚIA CRONICĂ
Inflamația cronică este expresia incapacității sistemului imun de a elimina antigenul.
Situațiile în care Ag poate să persiste: microorganisme care au dezvoltat mecanisme de
evaziune, autoimunități în care Ag self stimulează permanent limfocitele, celule neoplazice
care proliferează. Semnul distinctiv al acestui tip de inflamație este reprezentat de activarea
și acumularea macrofagelor. Acestea stimulează proliferarea fibroblastelor și producția de
colagen – se ajunge la un proces de cicatrizare invalidantă – fibroză
Inflamația cronică conduce la formarea granulomului – masă centrală de macrofage
activate, unele fuzionate, înconjurate de macrofage cu aspect de celulă epitelială. La
periferie se găsesc limfocite activate
În zonele extralimfoide terțiare unde se desfășoară un proces inflamator se observă
apariția de celule endoteliale cu un aspect asemănător celui din HEV.
Regiunile HEV- like prezintă molecule de adeziune mucin-like și reprezintă locul unde se va
putea produce extravazarea limfocitelor în țesutul inflamat. Astfel de regiuni HEV-like au
fost observate în: artrită reumatoidă, boala Crohn, colita ulcerativă, boala Graves, tiroidita
Hashimoto, diabetul zaharat. Aceste afecțiuni pot fi tratate prin tintirea acestor regiuni

79.Mediatorii inflamatiei
Chemokine
Chemokinele controlează în mod selectiv adeziunea, chemotaxia și activarea multor
leucocite, dar intervin și în traficul normal al limfocitelor. Conțin 4 reziduuri de cisteină
Legarea chemokinei la receptorul specific conduce la activarea unor proteine mari care
leagă GTP-ul. Se generează mesageri secunzi ca cAMP, IP3, Ca și proteine G mici. După
legarea chemokinei, leucocitele suferă modificări ale formei, sunt activate integrinele
leucocitare, iar în cazul fagocitelor sunt activate mecanismele oxigen-dependente de
ucidere intracelulară și eliberarea conținutului granular
Sunt descrise 4 grupe de receptori pentru chemokine
XCR- recunosc chemokine XC
CCR – recunosc chemokine CC
CXCR – recunosc chemokine CXC
CX3CR- recunosc chemokine CX3C
Majoritatea receptorilor pentru chemokine leagă mai mult decât o singură chemokină. O
chemokină se poate lega la mai mulți receptori. Subseturile Th1 și Th2 pot fi distinse prin
seturile de citokine secretate, dar prezintă și profiluri diferite de receptori pentru chemokine
Th1 – prezintă CCR5 și CXCR 3
Th2 – prezintă CCR3, CCR4
B. Mediatori enzimatici plasmatici
Sistemul kininelor – sistem ce funcționează în cascadă, declanșat de activarea factorului
Hageman al coagulării. Factorul Hageman activează pre-kallikreina → kallikreina. Aceasta
clivează kininogenul și rezultă bradikinină. Bradikinina este un peptid vasoactiv. Crește
permeabilitatea vasculară. Determină vasodilatație. Determină contracția musculaturii
netede. Clivează C5 în C5a și C5b
Sistemul de coagulare – este un sistem în cascadă declanșat de leziunea peretelui
vascular și de producerea cantități mari de trombină. Trombina acționează
asuprafibrinogenului solubil și conduce la formarea de fibrină și fibrinopeptide insolubile →
cheagul. Fibrinopeptidele acționează ca mediatori ai inflamației – determină creșterea
permeabilității vasculare și chemotaxia neutrofilelor
Sistemul fibrinolitic – sistem în cascadă care conduce la înlăturarea cheagului. Produsul
final al acestei căi este plasmina – formată prin conversia plasminogenului. Plasmina este o
enzimă proteolitică care acționează asupra cheagului și îl transformă în produși de
degradare care au acțiune chemotactică pentru neutrofile. Plasmina activează calea clasică a
complementului
Sistemul complement. Activarea sistemului complement duce la o serie de produși de
clivare care sunt mediatori ai inflamației: anafilatoxinele – determină degranularea
mastocitelor și a bazofilelor, C3a, C5a și C5b67 amplifică aderența neutrofilelor, a
monocitelor la endoteliu și le facilitează diapedeza
C. Mediatori lipidici ai inflamației
În urma semnalelor primite de mastocite, macrofage, monocite și neutrofile, fosfolipidele
membranare sunt degradate în acid arahidonic și Lyso PAF
Lyso-PAF este convertit în PAF care determină activarea trombocitelor, chemotaxia
eozinofilelor, activarea și degranularea eozinofilelor și a neutrofilelor
Acidul arahidonic poate fi mobilizat:
Pe calea ciclo-oxigenazei → prostaglandine și tromboxani
Prostaglandinele determină creșterea permeabilității vasculare, vasodilatație și chemotaxia
neutrofilelor
Tromboxanii determină agregarea plachetară și vasoconstricție
Pe calea lipo-oxigenazei → leukotriene
Leukotrienele C4, D4 și E4 determină contracția musculaturii netede
Leukotriena B4 este un chemoatracant puternic pentru neutrofile
D. Mediatori citokinici ai inflamației
IL-1, IL-6, IL-12, TNF-α joacă un rol important în declanșarea răspunsului inflamator acut
IFNγ contribuie la procesele inflamatorii, în principal prin atragerea și activarea
macrofagelor
IL-12 induce diferențierea Ly Th1 proinflamatorii
IFNγ și TNFα joacă un rol central în dezvoltarea reacției inflamatorii cronice
Ly Th1 activate, celulele NK și Ly Tc secretă IFNγ
Macrofagele activate secretă TNF-α
Toți cei trei membri ai familiei interferonilor pot fi secretați de către celulele infectate
viral. IFNα este produs de toate leucocitele. IFNβ denumit și interferon fibroblastic – poate fi
produs de majoritatea celulelor. IFNγ este produs exclusiv de Ly T și celulele NK si are
activități pleiotropice, de asemenea activează macrofagele – acestea vor exprima MHC II și
vor amplifica secreția de citokine si determină amplificarea transcripției genei TNFα și crește
stabilitatea mARN-ului rezultat
TNFα acționează sinergic cu IFNγ și este responsabilă pentru multe dintre distrugerile
tisulare din inflamația cronică
În inflamația cronică apar distrugeri tisulare prin acumularea unui număr mare de
macrofage activate care eliberează enzime hidrolitice și produși activi ai oxigenului și
azotului

80.Traficul limocitar
Ly pot traversa nu numai din sânge în țesuturi, ci și din sânge direct în țes limf sec.
Venulele postcapilare ale organelor limfoide (cu excepția splinei) prezintă în unele regiuni
celule înalte, cuboidale – sunt denumite HEV – high endothelium venules. Această zonă este
utilizată de Ly pentru a trece din torentul circulator în organul limfoid. Dezvoltarea și
menținerea HEV este influențată de citokine produse ca răspuns la Ag. La nivelul HEV se
găsește o gamă largă de molecule de adeziune:. Selectina E și P (selectine). GlyCAM-1 și
CD34 (mucin-like). ICAM-1, ICAM-2, ICAM-3, VCAM-1 și MadCAM-1 (imunoglobuline).
Aceste molecule sunt distribuite selectiv între anumite țesuturi – adresine vasculare (VA)
Diferite populații de limfocite prezintă pattern-uri diferite de trafic, impuse de legarea
adresinelor vasculare la anumite molecule de pe suprafața limfocitară – homing Moleculele
recunoscute de adresine sunt denumite homing receptors
Ly naive nu prezintă vreo preferință pentru vreun anumit organ limfoid secundar și circulă
de o manieră nediscriminatorie și continuă în organism. Atașarea inițială la HEV este
mediată de legarea unor receptori homing de tipul selectinei-L la molecule GlyCAM-a sau
CD34. După ce un astfel de Ly se întâlnește cu un Ag specific se activează și se transformă în
limfoblast. În timpul acestui proces (48 ore) este reținut în paracorticală – nu poate fi
detectat în circulație – faza de shut-down. La sfârșitul acestei faze, Ly efector și cele cu
memorie, părăsesc organul limfoid secundar. Ly efector se direcționează către endoteliul din
zonele inflamatorii. Prezintă o cantitate mare de LFA-1 – facilitează diapedeza la nivelul
țesuturilor extralimfoide terțiare. Ly care sunt destinate pielii vor prezenta nivele scăzute de
selectină-L, dar nivele crescute de LFA-1 și CLA care se leagă la moleculele ICAM și la
selectina-E.

81.Definiti notiunile de infectie, boala, eliminare, colonizare,

comensalizare, persistenta
Patogenicitatea = capacitatea microorganismului de a produce leziuni la nivelul gazdei
Virulența = capacitatea relativă de a determina leziuni ale gazdei
Eliminarea patogenului = acesta nu se poate stabili în organism
Infecția = patogenul se instalează în organism
Consecințele infecției pot fi:
Eliminarea, ca urmare a acțiunii mecanismelor de apărare sau ca urmare a intervenției
terapeutice
Comensalizarea sau colonizarea. Conduc rareori la o afecțiune simptomatică. Colonizarea –
instalarea patogenilor la nivelul gazdei fără să determine simptome. Urmările colonizării pot
fi eliminarea, persistența sau boala.
Persistența. Patogenii se instalează în organism dar nu pot fi eradicați
Boala
Patogenicitatea și virulența sunt caracteristici care țin și de statusul sistemului imun
În cazul sistemelor imunocompetente infecția este posibilă doar dacă patogenul este
suficient de virulent
La organismele imunocompromise, infecția poate aparea și ca urmare a acțiunii unor
patogeni cu virulență scăzută – oportuniști
Microorganismele comensale nu sunt, în condiții de normalitate, patogene. Unele au
funcții importante pentru organism – producerea de K la nivelul tubului digestiv
6 tipuri de patogeni: bacterii extracelulare, bacterii intracelulare, virusuri, paraziți, fungi,
prioni.

82.Imunitatea fata de bacterii extracelulare

Implică imunitatae înnăscută dar și mecanismele imunității umorale și celulare ale
imunității dobândite
Bacteriile încearcă să se acumuleze în țesutul conjunctiv, în lumentul tractului respirator,
urogenital și gastrointestinal, precum și în sânge. Capacitatea de a secreta produși cu
capacitate de penetrare sau clivare le permite să intre în țesuturile subiacente
Patogenicitatea bacteriilor este determinată de toxine: exotoxine sau endotoxine
Majoritatatea afecțiunilor sunt produse de:
Coci Gram-pozitivi – stafilococi, streptococi
Coci Gram-negativi – meningogoci
Bacili Gram-pozitivi – cianobacterii, clostridii
Bacili Gram-negativi – Escherichia coli
Spirochete Gram-negative
Mecanisme de apărare
Imunitatea specifică
A. RI umoral
Bacteriile extracelulare prezintă atât Ag T dependente cât și T independente
Pilii bacterieni se leagă la glicoproteinele membranare într-o manieră lectin-like –
modalitate prin care patogenii evită îndepărtarea. Pilii diferă de la o specie bacteriană la altă
– specificități diferite
Ac se pot lega la pili și pot bloca fizic aceste componente – împiedică atașarea microbilor
la celulele organismului.
Ac pot lega, bloca și îndepărta exotoxinele - antitoxine. Exotoxinele diferă de la specie la
specie
Ac au rol și de opsonină – ajută la fagocitare
B. Răspunsul imun celular – Ly Th
Dupa activare Ly Th se dif in Th1 si Th2
Ly Th1 sunt pro-inflamatorii- favoriz activ Mf si Ly Tc
Majoritatea bacteriilor extracelulare induc rsp de tip Th2- favoriz activ Ly B
Spirochetele induc un raspuns combinat Th1\Th2
Apărarea nespecifică
A. Sistemul complement
Activarea complementului până la formarea MAC duce la distrugerea bacteriilor. Calea
alternativă este activată de către peptidoglicani (Gram-pozitivi) sau LPS (Gram-negativi)
Bacteriile G- sunt mai sensibile la acțiunea complementului
Pacienții deficienți în componente ale căii post-C3 nu pot supraviețui infecției cu Neisseria
B. Mastocite
Rol preponderent împotriva bacteriilor care exprimă molecule de adeziune FimH
Mastocitele din MALT pot să fagociteze dar secretă și mediatori ai inflamației (histamină,
IL-6, TNFα, LTβ4)
IL-8 și LTβ4 sunt factori chemotactici puternici pentru neutrofile TNF amplifică
potențialul microbicid al neutrofilelor

83.Mecanisme de evaziune ale bacteriilor extracelulare

Mecanism imun țintit Mecanism utilizat
Anticorpi -Alterarea expresiei de molecule de suprafață

-Secreția de protează anti-Ig

Fagocitoza -Blocarea legării PRR și a receptorilor pentru
complement la capsula bacteriană
-Injectarea de proteine bacteriene care alterează
fuziunea fagocitelor și funcția acestora
Complement -Absența proteinelor la care se poate lega C3b
-Degradarea C3b
-Blocarea formării convertazei C3 a căii alterbative
-Blocarea căii post-C3
-Eliminarea de pe suprafață a complexelor imune sau a
MAC parțial format
-Alterarea expresiei de proteine reglatorii ale
complementului și de receptori pentru complement
-Inactivarea anafilatoxinelor

-Producerea de Ac care blochează legarea C3b

APC -Blochează maturarea și migrarea DC

84.imunitatea fata de bacterii intracelulare

Bacteriile intracelulare scapă atacului Ac-ilor, sistemului complement și al fagocitelor
Pătrund în celulele organismului gazdă. Pot intra și în macrofage
Unele nu pot supraviețui în afara celulei gazdă
Mecanisme de apărare
Fagocitele
Neutrofilele
Celulele infectate secretă factori chemotactici care atrag neutrofilele
Acestea fagocitează bacteriile eliberate din celulele infectate
Celulele carora bacteriile le-au indus apoptoza sunt fragmentate în corpi apoptotici care
vor fi fagocitați
Macrofagele
Intră în acțiune când neutrofilele nu au reușit să facă față invaziei bacteriene
Internalizarea patogenilor se face prin fagocitoză sau endocitoză. Stimularae receptorilor
TLR duce la activarea NF-kB – determină mecanisme oxigen dependente de ucidere
intracelulară – sinteza de produși activi ai oxigenului și oxid nitric
Macrofagele activate produc IL-12 – contribuie la diferențierea Ly Th1. Acestea secretă
IFNγ – stimul pentru macrofage care duce la hiperactivarea lor
Limfocitele Tc
Dacă bacteriile se replică în citosol, vor urma calea de procesare care conduc la
prezentarea de peptide asociate cu moleculele MHC I – vor fi recunoscute de Ly Tc
Uneori, produse rezultate din degradarea endosomală sau produși secretați de către
bacterie ajung în citosol și sunt prezentați în MHC I – cross-prezentare
 Uciderea țintelor nu depinde de perforine sau sistemul Fas-FasL
Uciderea are loc prin secreția de granulolizină și citokine pro-inflamatorii – IFNγ și TNFα –
atrag celule efectorii, dar au și efect anti-bacterian direct.
Ly Tc neconvenționale
Unele bacterii intracelulare sunt procesate în peptide care conțin N-formil-metionină –
sunt prezentate în MHC I non-clasice
Ly T γδ
Recunosc un număr mic de molecule pirofosfat-like – specificitate pentru unele bacterii
Celulele NK
Macrofagele activate secretă IL-12 – activează Th și celulele NK
NK secretă IFNγ – determină hiperactivarea macrofagelor și diferențierea Th1
Ly Th
Limfocite esențiale pentru activarea celorlalți efectori celulari
Prin intermediul IL-2 susțin diferențierea Ly Tc și duc la hiperactivarea macrofagelor
Macrofagele activate secretă IL-12 și IL-18 care acționează sinergic pentru a susține
răspunsul eficient al Th1
IL-27 – necesar pentru inițierea răspunsurilor Th1
Formarea de granuloame
Dacă patogenii nu pot fi uciși și îndepărtați se încearcă izolarea lor
Macrofagele hiperactivatea fuzionează și formează celule gigant
La interior se găsesc Ly T CD4+
La exterior se găsesc Ly T CD8+
Stratul extern al granulomului poate deveni fibrotic sau se poate calcifica
Celulele din interior mor prin necroză
Patogenii pot supraviețui în stare dormantă
Citokinele Th1 sunt esențiale pentru formarea granulomului
IFNγ menține starea de hiperactivare a macrofagelor
Citokinele de tip Th2 (IL-4, IL-10) joacă rol în rezoluția granulomului
Persistența granulomului atestă cronicizarea infecției. Dacă pereții sunt distruși, este
posibilă eliberarea patogenilor dormanți
Răspunsul imun umoral
În unele situații, Ac pot bloca accesul bacteriilor intracelulare la receptorii de pe suprafața
celulelor țintă, sau pot fi opsonizate – devin ținta atacului SC
Ac pot acționa inclusiv în interiorul celulei

85.Mecanisme de evaziune ale bacteriilor intracelulare

Mecanisme de evaziune
Evitarea distrugerii intracelulare
Evitarea distrugerii în interiorul fagolizozomului
Evitarea Ly T
Evitarea Ac-ilor
Evitarea distrugerii intracelulare
Bacteriile intracelulare pot penetra in celule non-fagocitice, asa cum este cazul M. leprae
care
infecteaza celule Schwann, prin legarea la 0 proteina de suprafata denumita a-distroglican.
Listeria monocytogenes exprima internalina care se leaga la E-cadherina, ceea ce permite
penetrarea in non-fagocite.
o alta strategie este cea prin care bacteria incearca sa evite distrugerea in interiorul
fagolizozomului.
- L monocytogenes poate intra in fagocite prin intermediul receptorilor Fc sau a receptorilor
pentm complement, dar secreta listeriolizina 0 (LLO), care formeaza pori in membrana
fagolizozomului, permitand bacteriei sa evadeze in citosol.
-M tuberculosis dezvolta 0 serie de strategii:
a. recruteaza protein a TACO care tapeteaza fata externa a fagozomului si care previne
astfel fuziunea fagozomului cu lizozomului.
b. prin productia de NH4 + este reversata acidifierea fagolizozomului si este promovata
fuziunea cu endozomi nelitici.
- M. leprae poseda un glicolipid fenolic care neutralizeaza produsii activi ai oxigenului
- 0 serie de bacterii produc superoxid dismutaza si catalaze care distrug produsii activi ai
oxigenului si apa oxigenata
L monocytogenes secreta LLO care induce anergia de durata a limfocitelor T CD4+.
M. tuberculosis infecteaza APC-uri si determina scaderea expresiei de CDl si de
MHC I si II, ceea ce conduce la scaderea dramatica a capacitatii de prezentare si astfel
de activare a limfocitelor T.
Evitarea Ac-i1or
Bacteriile intracelulare au dezvoltat strategii de a penetra in noi celule gazde fara sa se
expuna actiunii anticorpilor.
L. monocytogenes induce formarea de pseudopode care sunt invaginate la nivelul celulelor
din vecinatate, dupa care foloseste LLO si fosfolipaze pentru a penetra in aceasta noua
celula.
Pe parcursul procesului bacteria este permanent inconjurata de membrana si nu este
expusa Ac-ilor.

86.Imunitatea anti-virala
Virusurile sunt patogeni intracelulari – se pot reproduce doar în celulele pe care le
infectează
Virusurile pot fi:
Citopatice – produc leziuni celulei infectate
Ne-citopatice
Virusurile mai puțin virulente sunt mai greu de îndepărtat de organism Unele genomuri
virale conțin gene care se suprapun
Multe dintre genele virale sunt dedicate unor proteine necesare pentru replicarea virală,
dar majoritatea sunt dedicate unor produși care au ca rol subminarea răspunsului imun al
gazdei sau reglarea procesului apoptotic
Cu cât virusul este mai mare și replicarea este mai lentă, cu atât mecanismele de blocare a
răspunsului imun sunt mai complexe
Virusurile pot persista o perioadă îndelungată în organism în stare latentă. În condițiile
alterării imunocompetenței gazdei – se reactivează și generează infecție
Categorie specială de virusuri latente – oncovirusurile
Virusuri ADN: HPV – human papillomavirus, EBV – Epstein-Barr virus, HepB – hepatita B
Virusuri ARN: HTLV – human T leukemia virus, HIV – conduce la malignități în mod indirect
prin afectarea Ly Th
Rolul proeminent în infecția virală revine Ly Tc și celulelor NK
Apararea gazdei vizează încetinirea replicării virale și apoi eradicarea infecției
Interferonii reprezintă un element precoce al mecanismelor de apărare: IFN α – produs de
leucocite, IFN β – produs de o gamă largă de celule, IFN γ – produs de Ly T și NK
Au efect antiviral indirect – interferă cu celulele învecinate celulei infectate la nivelul
procesului de transcripție și translație
IFN α și IFN β induc sinteza enzimei PKR. Aceasta este activată de dsARN – se
autofosforilează. Fosforilează eIF2 – factor necesar pentru transcripția și translația
proteinelor virale
IFN amplifică expresia moleculelor MHC I și a celor care compun proteazomul imun – crește
capacitatea de prezentare și procesare a peptidelor virale către Ly Tc
IFN α și IFN β stimulează celulele NK. Celulele NK pot să ucidă celule infectate viral și celule
tumorale fără o sensibilizare prealabilă
Când patogenul este opsonizat cu Ac, eliminarea se face prin ADCC – citotoxicitate
dependentă de Ac
Celulele NK pot secreta IFNγ – stimulează macrofagele și Ly T
Un alt element al apărării nespecifice este sistemul complement
Proteinele SC pot produce leziuni ale anvelopei anumitor virusuri
Sistemul imun nespecific este capabil doar să încetinească progresia infecției virale sau să
o limiteze
În apărarea anti-virală intervin celule care exprimă receptori ai apărării nespecifice – în
special TLR
TLR3 – leagă ARN dublu catenar viral
TLR7 și TLR8 – leagă ARN viral monocatenar bogat în GU
TLR9 – leagă ADN viral care contine CpG
Macrofagele și DC stimulate prin receptorii TLR secretă IFNα, IL-6, IL-12 și TNF. Aceste
citokine stimulează capacitatea de a lupta împotriva microorganismelor
Imunitatea umorală are rol redus. Unii Ac se leagă la virusuri și le împiedică să intre în

celula țintă sau pot bloca și lega enzime virale – Ac neutralizanți. Prin legarea Ac-ilor se
poate ajunge la aglutinarea particulelor virale și la activarea complementului. Opsonizarea
virusurilor le face susceptibile acțiunii celulelor NK și fagocitelor. Ac se leagă și la celulele
infectate viral – celule self alterat
 (1) IFNα/β secretati de catre celulele infectate induc rezistenta antivirala in celulele din
vecinatate (2) IFNα/β determina activarea macrofagelor si secretia de citokine pro-
inflamatorii si oxid nitric. (3) IL-12 produsa de catre macrofage activeaza celulele NK, care,
pe langa capacitatea lor intrinseca de a ucide celule infectate viral (care nu mai exprima
nivele adecvate de MHC I), secreta de asemenea citokine (4) APC-urile infectate prezinta
peptide virale limfocitelor T CD4+. Acestea exprima CD40L, necesar pentru activarea in
continuarea a APC-urilor. Activarea limfocitelor Th conduce la diferentierea lor in Th1, care
vor secreta citokine necesare pentru activarea limfocitelor Tc si B. Anticorpii anti-virali
neutralizanti vor bloca in continuare diseminarea virusului in organism, iar CTL-urile
antivirale secreta molecule citotoxice, care ucid celulele infectate prin perforine/granzime
sau prin intermediul Fas (5) Celulele dendritice infectate de virusuri puternice isi amplifica
expresia de molecule costimulatorii, chiar in absenta legarii CD40 si pot activa limfocitele Tc
chiar in absenta Th (6) Anticorpii legati de un antigen viral de pe suprafata unei celule
infectate vor antrena ulterior legarea receptorilor Fc de pe suprafata celulelor NK sau
neutrofilelor si declansa ADCC sau fagocitoza ca urmare a opsonizarii acestor celule. De
asemenea, prin activarea sistemului complement se poate ajunge la generarea de MAC, dar
si la opsonine ale sistemului complement, care vor fi recunoscute de catre receptori ai
sistemului complement (7) Complementul poate fi activat de asemenea de catre legarea de
opsonine sau MBL chiar la virus.
Diferitele tipuri de virusuri induc formarea unor isotipuri diferite de Ac. În cazul virusului
gripal se produc Ac de clasă A și doar secundar Ac G sau M. În cazul virusurilor care se
răspândesc în organism pe cale hematogenă sunt necesari Ac de clasă A dar și Ac circulanți
Răspunsurile imune umorale nu pot eradica infecția virală
Răspunsurile imune specifice antivirale sunt cele celulare – implică Ly Th și Tc
Uciderea celulelor infectate viral este realizată de Ly T CD8+, diferențiate în stadiul de
efectori (CTL)
Aceste Ly apar precoce, înaintea Ac neutralizanți
CTL recunosc complexe MHC I/peptid antigenic – acești efectori sunt capabili să elimine
majoritatea celulelor infectate viral
Activarea și diferențierea Ly Tc depinde de Ly Th
Ly CD4+ reprezintă o sursă majoră de citokine cu acțiune antivirală sau necesare pentru
răspunsul de tip pro-inflamator
Ly CD4+ eficiențiază și răspunsurile imune umorale – inducerea de comutări de clasă
adecvate și a maturației de afinitate

87.Mecanisme de evaziune ale virusurilor

Latența
Această stare îi permite virusului să supraviețuiească și să scape de atacul imun. Se
activează în cazul unei imunodeficiențe
Latența se realizează prin inactivarea transcripției genelor virale și expresia de LAT
(latency-associated transcripts)
Variația antigenică
Modificări rapide, aleatorii și de mică amploare – drift antigenic
În cazul virusului gripal se modifică hemaglutinina și neuroaminidaza – molecule proteice de
suprafață, tința Ac-ilor neutralizanți
Virusurile mutante se replică preferențial
Modificări de mare anvergură – shift antigenic
Frecvențe mai mici
Când o celulă este infectată cu 2 specii diferite de virus gripal, acestea pot suferi un
fenomen de reasortare
Shift-ul antigenic este favorizat în cazul virusurilor care infectează o gazdă intermediară
înainte să infecteze organismul uman
 Interferența cu prezentarea în cupa MHC I
Unele virusuri infectează celule care exprimă cantități foarte scăzute de MHC I – sunt
prezentate puține antigene virale
Alte virusuri sintetizează proteine care nu pot fi procesate
Blocarea sintezei moleculei MHC I
Proteina multifuncțională Nef produsă de HIV interacționează cu moleculele MHC I clasice și
cu clathrina și forțează internalizarea și degradarea MHC I
Evaziunea atacului celulelor NK
CMV, poxvirusurile și herpesvirusurile sintetizează structuri MHC-I like care se leagă la
receptorii inhibitori ai celulei NK
Interferența cu prezentarea în cupa MHC II
Unele virusuri sunt greu prelucrate de APC-uri
Sinteza unor proteine care deturnează MHC II către proteazom
Competiția cu lanțul Li
Interferența cu celulele dendritice
Infectarea precursorilor DC și împiedicarea diferențierii acestora în DC mature
Uciderea DC
Blocarea expresiei de molecule co-stimulatorii – anergie
Celulele infectate exprimă FasL – determină apoptoza celulelor T care exprimă Fas
Evitarea Ac-ilor
Expresia de receptori Fcγ pe suprafața celulelor infectate. Acești receptori interceptează
complexele virus-Ac și fragmentul Fc al Ac-ilor nu este disponibil pentru ADCC sau activarea
complementului
Evitarea sistemului complement
Unele virusuri exprimă proteine similare celor implicate în reglarea sistemului complement
sau pot altera expresia acestor molecule
Contracararea statusului antiviral
Inhibarea secreției de IFNα
Producerea de proteine care blochează activarea ARN-azelor
Inactivarea celulelor CD4+
Degradarea moleculelor CD4 nou sintetizate la nivelul proteasomului
Influențarea apoptozei celulelor gazdă
Pt virus e imp ca cel gazdă să nu moară prin apoptoză înainte de replicare
Adenovirusul produce proteine E3 care se combină și formează RID (receptor internalization
and degradation)
RID înlătură de pe suprafața celulei gazdă moleculele Fas și TNFR
Poxvirusurile exprimă omologi ai TNFR
EBV produce un omolog al bcl-2 care blochează apoptoza
Manipularea ciclului celular
Proteina p53 duce la stoparea progresiei în ciclul celular și apoptoză
Proteina Rb blochează diviziunea celulelor cu anormalități genetice
Virusurile atacă aceste prot. Proteina E1A se leagă la p53 și la Rb →apoptoza
Interferența cu citokinele
Sunt țintite citokinele responsabile pentru recrutarea și activarea celulelor cu rol în
răspunsul imun anti-viral – interferonii, IL-1, IL-12
EBV alterează diferențierea în Th1 – inhibă producția de IL-12

88.Imunitatea anti-parazitara
Influențarea apoptozei celulelor gazdă
Pt virus e imp ca cel gazdă să nu moară prin apoptoză înainte de replicare
Adenovirusul produce proteine E3 care se combină și formează RID (receptor internalization
and degradation)
RID înlătură de pe suprafața celulei gazdă moleculele Fas și TNFR
Poxvirusurile exprimă omologi ai TNFR
EBV produce un omolog al bcl-2 care blochează apoptoza
Manipularea ciclului celular
Proteina p53 duce la stoparea progresiei în ciclul celular și apoptoză
Proteina Rb blochează diviziunea celulelor cu anormalități genetice
Virusurile atacă aceste prot. Proteina E1A se leagă la p53 și la Rb →apoptoza
Interferența cu citokinele
Sunt țintite citokinele responsabile pentru recrutarea și activarea celulelor cu rol în
răspunsul imun anti-viral – interferonii, IL-1, IL-12
EBV alterează diferențierea în Th1 – inhibă producția de IL-12
Imunitate anti-helminti: Celulele dendritice care au internalizat un antigen helmintic
activeaza limfocitele T CD4+ si induc diferentierea Th2. Acestea determina comutarea de
clasa catre IgE 2) IL-5 determina activarea eozinofilelor, care se leaga la parazit si prin
intermediul receptorilor Fcε. Urmeaza degranularea eozinofilelor si deteriorarea membranei
patogenului. De asemenea, activarea mastocitelor determina degranularea lor. 3)
Mastocitele tapetate cu IgE anti-parazit elibereaza histamine, care determina (printre altele)
spasm al intestinului si cailor aeriene, pentru ca parazitul sa fie expulzat. In plus, o serie de
factori mastocitari au o actiune toxica directa asupra helmintilor. 4) IL-5 produs de Th2
determina comutare de clasa la IgA la nivelul limfocitelor B cu rol in apararea mucoaselor.
IgA secretor incearca sa blocheze accesul viermilor in mucoasa.
 89.Mecanisme de evaziune ale parazitilor
Specificitatea limfocitelor
Dezvoltare multi-stadială
Ciclu de viață care implică mai multe gazde
Liza limfocitelor
Anticorpi
Prezentarea de molecule de suprafață care blochează Ac anti-paraziți
Penetrarea în macrofage
Variație antigenică
Distrugerea fagolizozomului
Blochează fuziunea fagozomului cu lizozomul
Evadarea din fagozom în citoplasmă
Rezistența față de enzime lizozomale
Liza granulocitelor și macrofagelor aflate în repaus
Complement
Blocarea activării căii alternative
Expresia de molecule reglatoare
Degradarea componentelor complementului atașate și eliberarea MAC
Activarea complementului până la epuizare
Ly T
Inducerea apoptozei accelerate a Ly T cu memorie
Secreția de peptide imunosupresoare
APC
Interferența cu maturarea DC și activarea macrofagelor
Activarea secreției de IL-10 de către Ly T și inhibarea expresiei MHC II
Scăderea producției IL-12 și a diferențierii Th1

90.Imunitatea anti-fungica si mecanisme de evaziune ale fungilor

Fungii sunt microorganisme:
Unicelulare – candida
Multicelulare și filamentoase – aspergillus
Pereții nu conțin peptidoglicani, acid teichoic și lipopolizaharide
Conțin ergosterol, nu și colesterol
Determină leziuni tisulare prin eliberarea de enz proteolitice – induc răsp inflamatorii
Cel mai întâlnit fung – Candida. În condițiile unei imunități normale se comportă ca un
comensal
Histoplasma capsulatum supraviețuieste în interiorul macrofagelor – patogen intracelular.
Rol important Ly Th17
Infecțiile cauzate de fungi = micoze
 1. Neutrofilele activate de catre PRR fagociteaza si secreta citokine; 2. Macrofagele
fagociteaza, iar daca sunt hiperactivate pot forma granuloame care sa izoleze fungii
rezistenti; 3) Celulele NK pot ucide fungii mai degraba prin intermediul secretiei de citokine
decat prin citotoxicitate extracelulara; 4) Liganzii TLR ai fungilor precum GXM
(glucoronooxilomanan) activeaza DC1, care vor induce diferentierea Th1. Aceste limfocite
vor determina hiperactivarea macrofagelor si activarea NK; 5) Macrofagele infectate
interactioneaza cu Th1 activate prin perechea de molecule CD40-CD40L si vor secreta
cantitati importante de IL-1 si TNF, cu efect citotoxic direct asupra fungilor; 6) Limfocitele
Tγδ din mucoase, activate de catre fungi, vor secreta citokine care vor activa limfocitele B; 7)
Fungii opsonizati cu Ac sau C3b vor fi fagocitati de catre macrofage si neutrofile. *Fungii au
structura care le permite sa reziste la actiunea MAC.
Mecanisme de evaziune
Recunoașterea PRR
Nu prezintă LPS sau peptidoglicani la nivelul peretelui
Specificitatea Ly T și B
Ciclu de viață multistadial
Complement
Blocarea accesului prin intermediul peretelui celular
Fagocitoza
Blocarea prin intermediul capsulei
Funcția Ly B și T
Devierea către Th2
Blochează activarea NF-kB
Cresc producția de NO – scade proliferarea limfocitară
Inhibă migrarea neutrofilelor
Scad sinteza de IL-12 și expresia B7 de către monocite
Activează Ly T reglatorii
Inhibă răspunsurile Th1 și Th2 prin producerea de melanină
Blochează producția TNF

91.Hipersensibilitatea I
Se caracterizeaza printr-o reactie alergica aparuta imediat dupa contactul cu antigenul, numit
alergen. Termenul de alergie semnifica reactivitatea modificata a organismului gaza la contactul
ulterior cu acelasi antigen.
Hipersensibilitatea de tip I (HS I ) este mediata de IgE. Contactul initial al alergenului cu
mucoasa duce la producerea de IgE. Raspunsul la IgE este initial localizat la locul de intrare al
alergenului in organism. Producerea de IgE de plasmocite depinde de modul de prezentare a
alergenului de catre APC-uri si de cooperarea dintre celulele B si limfocitele Th2 care secreta IL-
4.
Una dintre particularitatile IgE este capacitatea de a se fixa pe suprafata mastocitelor si
bazofilelor prin interactiunea cu receptori de mare afinitate Fc RI (anticorpi homocitotropici).
Astfel desi semi-viata plasmatica a IgE libere este de doar cateva zile, mastocitele sensibilizate
cu IgE pot persista in organsim luni de zile.
Fc RI- receptor de mare afinitate exprimat pe mb mastocitelor, eozinofilelor, cel Langerhans,
bazofile.
Fc RII (CD23)- receptor de mica afinitate exprimat pe mb Ly B, eozinofile, cel Langerhans.
Contactul ulterior cu acelasi Ag este urmat de interact. sa IgE care det activarea mastocitelor.
Imediat se produce degranularea. Degranularea mastocitelor duce la eliberarea unor mediatori
preformati(histamina) si la sinteza altor mediatori derivati din acidul
arahidonic(leucotriene,prostaglandine) care au efecte asupra tesuturilor: dilatarea si cresterea
permeabilitatii vasculare, contractia musculaturii netede
bronhice si intestinale, chemotactism pt leucocite. In plus, mastocitele sintetizeaza o mare
varietate de citokine: IL-1,IL-2,IL-3,IL-4,IL-5,IL-6, GM-CSF, TNF.
A. Reactii la alergene inhalate:
Rinita si conjunctivita alergica (febra fanului)- activ mastocitelor din submucoasa ep nazal
 Astmul bronsic- extrinsec, intrinsec, ocazional
Fenomenul caracteristic este obstructia reversibila a cailor aeriene, asociata cu
hipereactivitatea bronsica nespecifica. Infiltratul celular este reprezentat de Ly T, Mf, eozinofile
Reactii la alergene alimentare
Alergene alimentare (proteine din ou, lapte, carne, aditivi) induc reactii locale, care det greata
si varsaturi. Prezenta urticarie sau atacuri astmatice
C. Reactii determinate de administarea alergenului pe cale sistemica Reactia anafilactica
(socul anafilactic) este ,relativ frecvent, rapid fatala.
Apare la patrunderea alergenului direct in circulatie: administrare de medicamente,
muscaturi de insecte, de sarpe.
Manifestarile constau in vasodilatatie generalizata, hipotensiune, constrictia cailor aeriene,
edem epiglotic, urticarie

92.Hipersensibilitatea II
Mediata de anticorpi IgG si IgM, acestia pot activa SC. Consecintele activarii sunt:
Generarea de anafilatoxine C3a si C5a care recruteaza Mf si neutrofile la sediul activarii si care
stimuleaza producerea din mastocite si bazofile a unor molec chemoatractante
Depunerea de molec C3b, iC3b, C3dg pe mb cel tinta- opsonizare
Formarea MAC si liza tintelor celulare
Cel efector interact cu cel opsonizante ceea ce va stimula producerea de prostaglandine si
leucotriene, mediatori ai react inflamatorii.
Opsoninele pot produce si distructii tisulare, de exemplu:
Reactii fata de eritrocite: in cazul transfuziilor de sange incompatibil, a bolii hemolitice a nou-
nascutului si a anemiilor hemolitice autoimune
Reactii fata de neutrofile si Ly: autoanticorpii fata de neutrofile si Ly au fost evidentiate in
lupusul eritematos sistemic
Reactii fata de trombocite: autoanticorpii fata de plachete sunt prezenti la cazurile cu purpura
trombocitopenica idiopatica
Reactii fata de Ag tisulare:
Miastenia gravis: anticorpii blocheaza legarea acetilcolinei la receptorul ei, impiedicand
transmiterea impulsului nervos la muschi. Consecinta este scaderea extrema a fortei contractiei
musculare.
Boala Graves-Basedow indusa de autoanticorpii anti-receptor pentru TSH. Se dezvolta
hipertiroidie.

93.Hipersensibilitatea III
Mediata de producerea anticorpilor fata de antigene solubile si de aparitia complexelor
imune. In mod normal , complexele imune care se formeaza sunt eliminate eficient de sistemul
fagocitelor mononucleare , dar in anumite situatii aceste complexe imune persista si eventual
se depoziteaza in tesuturi si organe. Distructiile tisulare care apar datorita activarii
complementului sau interventiei celulelor efector sunt incadrate in HS III.
Exista 3 grupe de boli determinate de complexele imune(CI):
boli determinate de infectii persistente (duc la formarea cronica de CI)
boli autoimune (producerea continua a anticorpilor fata de un antigen self induce formarea
persistenta a CI →cantitate mare de complexe imune, sistemele responsabile de eliminarea lor
devin la un moment dat insuficiente si apare CI in tesuturi
afectiuni determinate de antigene inhalate: CI se pot forma in urma expunerii la antigene
extrinseci dupa inhalari repetate(plamani)
Mecanisme HS III
Complexele imune pot declansa reactie inflamatorie in mai multe moduri:
interactioneaza cu sistemul complement si duc la generarea C3a si C5a (anafilotoxine);
anafilotoxinele stimuleaza eliberarea aminelor vasoactive (histamina, serotonina) si a factorilor
chemotactici din mastocite si bazofile; C5a este si factor chemotactic pt bazofile, eozinofille si
neutrofile
stimuleaza macrofagele sa elibereze citokine, in special TNF-alfa si IL-1, cu roluri importante in
inflamatie
interactioneaza direct cu bazofilele si plachetele (prin intermediul receptorilor Fc) si
declanseaza eliberarea mediatorilor
Exemple:
Plamanul fermierului. Reactia apare la 6-8 ore de la expunerea la antigene din Actinomyces
termophilae prin inhalarea sporilor bacterieni din fan.
Boala crescatorilor de pasari- recatia este declansata de proteine din dejectiile uscate ale
pasarilor.
Boala serului poate fi indusa prin administrarea unor cantitati mari de antigen; este o
complicatie a seroterapiei, in care se administreaza doze mari de anticorpi. Unii indivizi tratati
astfel dezvolta anticorpi fata de imunoglobuline de cal, se formeaza CI circulante care se depun
in peretii vaselor si tesuturi si determina o reactie inflamatorie.
Factori care determina persistenta CI: defecte ale receptorilor pentru C3b(CR1) prezenti pe
eritrocite, deficiente ale sistemului complement (calea clasica), dimensiunile CI: CI sunt rapid
indepartate de macrofagele din ficat, defectele sistemului fagocitelor mononucleare, clasa
anticorpilor: CI care contin IgG sunt fixate rapid pe eritrocite si indepartate din circulatie; CI cu
IgA se leaga cu dificultate pe eritrocite si e depun rapid in rinichi, plaman, creier.
- Depunerea CI in tesuturi este influentat de: cresterea permeabilitatii vasculare, presiune
sanguina ridicata, sedii in care curentul sanguin este turbulent, afinitatea unor antigene pt
unele tesuturi, dimensiunea CI

94.Hipersensibilitatea IV (DTH); Granulomul

Necesita peste 12 ore pentru a deveni evidenta clinic.
Este o reactie inflamatorie localizata,mediata de limfocitele Th,caract printr-un influx
important de celule,printre care se remarca macrofagele. Prima reactie de acest tip a fost cea
impotriva Mycobacterium tuberculosis, descrisa de Robert Koch. Reactia a aparut ca urmare a
injectarii unui infiltrat din cultura de bacili si a fost numita reactie la tuberculina.
DTH nu este intotdeauna o reactie patologica si acest tip de raspuns joaca un rol important in
apararea impotriva patogenilor intracelulari sau antigenelor de contact. Poate determina
dermatite alergice.
 Dezvoltarea DTH necesita ca si in cazul celorlalte tipuri de hipersensibilitati o etapa initiala de
sensibilizare care poate dura 1-2 saptamani de la contactul cu antigenul. Limfocitele TH sunt
activate de catre diverse APC-uri si se diferentiaza preponderent
in limfocite TH. La a doua intalnire cu acelasi antigen apare faza efectorie la circa 48-72 de ore
de la contact, in care limfocitele Th secreta o gama larga de citokine; acestea conduc la
recrutarea si activarea de macrofage si alte celule inflamatorii. Raspunsul este denumit de „tip
intarziat” datorita timpului necesar ca citokinele sa recruteze celule ale apararii nespecifice.
Monocitele sunt aduse la locul inflamatiei; odata ajunse in tesut se transforma in macrofage
care sunt activate si devin fagocite foarte puternice. Vor exprima nivele crescute de MHC II si de
molecule de adeziune si vor deveni astfel foarte bune APC-uri.Monocitele care intra in tesut
sunt atrase de MCAF (Monocyte Chemotactic and Activating Factor).Un alt factor MIF
(Migration Inhibition Factor) face ca macrofagele sa nu paraseasca locul inflamatiei.
Macrofagele activate prin IFN si TNF-devin APC-uri mai eficiente care vor activa noi limfocite Th
iar acestea vor secreta mai multe citokine care vor aduce si activa noi macrofage.Se produce
astfel un raspuns auto-amplificat. Daca antigenul persista insa, raspunsul de tip DTH se
transforma intr-unul patologic.
Se descriu 3 tipuri de DTH:
HS de contact consta in aparitia unei reactii eczematoase la locul de contact cu un Ag. Indusa
de metale ca nichel, crom. Ag se comporta ca haptene, penetreaza epidermul si se cupleaza cu
proteine proprii org, ce funct ca si carrieri. Principalele APC sunt cel Langerhans. Dermatita de
contact se dezvolta in 2 faze:
Faza de sensibilizare necesita 10-14 zile, se formeaza celule efector si celule T cu memorie.
Faza de stimulare se declanseaza la contactul ulterior cu acelasi Ag care va fi prezentat
Ly T cu memorie. Activarea lor duce la secretia de citokine dintre care IFN care induce expresia
ICAM-1 si MHC II la niv keratocitelor. Acestea se activeaza si elibereaza citokine pro-
inflamatorii, factori de crestere. Diagnosticul este confirmat prin testare dermica- patch test.
2. Intradermoreactia la tuberculina- reactia Mantoux
Testarea intradermica cu tuberculina derivata din M. Tuberculosis a unui individ sensibilizat
determina activarea Ly T specifice. Acestea secreta citokine care vor induce activarea
endoteliului si stimularea expresiei unor molecule de adeziune.
Initial infiltratul este dominat de neutrofile. Acestea sunt inlocuite la 12 ore de monocite si Ly
T.
Daca dupa 48-72 h apare o zona rosie, indurata, edematiata, inseamna ca individul a mai fost
expus fie la antigen, fie la bacterie, fie la vaccin.
Daca DTH conduce la leziuni tisulare extinse atunci reactia este catalogata drept patologica. In
tuberculoza de ex macrofagele activate care se acumuleaza secreta enzime care distrug tes
pulmonar sanatos conducand la aparitia de leziuni identificabile radiologic. Amestecul de tes
necrozat si patogeni are un aspect albicios de unde si denumirea de caseum.
3. HS granulomatoasa
Cea mai imp forma clinica, fiind determinata de persistenta unor microorg intracelulare sau a
unor particule din interiorul Mf. Exemple de Ag care pot induce HS granulomatoasa: M.
tuberculosis, M leprae, zirconiul, beriliul.
Inflamatia conducand la formarea de granuloame. Un granulom apare atunci cand activarea
continua a macrofagelor face ca acestea sa adere strans unul la celalalt. Apoi macrofagele
sufera modificari: unele fuzioneaza si se transforma in celule gigante multinucleate iar altele
capata aspect de celula epiteliala si sunt numite epiteloide.Acestea din urma inconjoara
granulomul formand o aparenta bariera in jurul acestuia. Celulele gigant multinucleate
inlocuiesc tesutul normal si formeaza noduli.De asemenea secreta enzime litice si distrug
tesutul sanatos din jur ceea ce conduce la necroza si afectarea vaselor de sange.
Rejetul allogrefelor= consecinta a unui raspuns imun mediat de Ly T. Dupa vascularizarea
grefei, apare o invazie tisulara initiala cu un amestec de monocite si Ly T Ag-specifice. Aceasta
reactie conduce la distrugerea vaselor, necroza tisulara si respingere grefei.
4. Alte forme de DHT
O forma neobisnuita cauzata de injectiile i.d. repetate. Rasp se instaleaza la cca. 24 h, dar
consta exclusiv din eritem. Infiltrat dominat de bazofile. HS cutanata bazofila ar putea avea un
rol imp in anumite forme de imunizare-antiparazitara.
Reactiile fata de Ag self din anumite afectiuni autoimune precum miastenia gravis, artrita
reumatoida, diabetul de tip I si scleroza multipla. Conduc la activarea clonala a Ly autoreactive
de tip Th1.

95.Citometria de flux
Principiu
Citometria in flux reprezinta astazi una dintre cele mai versatile metode utilizate in clinica si
in cercetare. Printre numeroase aplicatii mentionam identificarea si/sau sortarea celulelor pe
baza markerilor de suprafata, analiza continutului ADN si a ciclului celular, evaluarea
functionalitatii unor celule, studiul bacteriilor si chiar al unor plante, cross-match-ul efectuat
pre-transplant, dar si monitonizarea post-transplant.
Principiul esential al citometriei de flux este acela ca particulele ( celulele) antrenate de un
flux de lichid vor trece in mod individual prin dreptul unui fascicul laser concentrat pe o
suprafata extrem de mica. In aceasta maniera, fiecare particula in parte va fi analizata ca un “
eveniment” distinct. Prin citometrie in flux pot fi analizate particule de aproape orice natura, iar
dimensiunea lor poate sa fie chiar sub dimensiunea rezolutiei luminii vizibile. Numarul de
evenimente care pot fi evaluate este urias, putandu-se ajunge la 100 000 de particule/secunda,
in timp ce pana la 20 de parametri distincti pot fi analizati pentru fiecare dintre aceste particule.
Componentele principale ale unui flow citometru sunt:
sursa de lumina monocromatica
componentele necesare pentru focalizarea luminii
un sistem pneumatic care este responsabil pentru mobilizarea cu o viteza constanta, precis
controlata, a particulelor
o celula de flux ( flow cell)
un ansamblu de detectoare si de convertoare de semnal
un sistem de colectare, procesare si stocare a datelor.
Majoritatea flow citometrelor din generatiile recente folosesc ca sursa de lumina laserele.
Sensibiliatatea unui flow citometru depinde in mod esential de o astfel de sursa coerenta de
lumina, iar criteriul de selectie pentru aceasta este legat de lungimea de unda a laserului care
trebuie sa fie potrivita cu spectrul de absorbtie necesar pentru excitarea fluorocromilor. In plus,
sursa de lumina trebuie sa fie focalizata la nivelul unei suprafete foarte inguste, precis
delimitate. De asemenea, fasciculul trebuie sa aiba si o anumita forma, ceea ce se poate realiza
cu un sistem optic special. Cea mai utila forma este cea eliptica, cu dimensiuni de aproximativ
15/60 microni.
Din punct de vedere hidrodinamic, intr-un flux de lichid, celulele sunt plasate in centrul
acestuia, inconjurate intr-o teaca de lichid. Plecand de la aceasta premiza, au fost construite
celulele de flux, al caror design este crucial pentru functionarea oricarui flow citometru. In
cadrul acestor celule, un ac introduce particulele in interiorul unui flux de lichid ( in majoritatea
cazurilor, o solutie salina) generand astfel un flux coaxial. Lichidul este obligat sa se deplaseze
de la o zona cu un diametru mai mare, catre o zona cu un diametru semnificativ mai mic si, in
acest fel, viteza de curgere este amplificata semnificativ la nivelul canalului mai ingust. Mai mult
decat atat, in interiorul acestui canal, viteza de deplasare este maxima in centrul curentului.
Ansambul de informatii obtinut prin imprastierea luminii si a semnalelor inregistrate ca
urmare a fluorescentei emise de fluorocromii cuplati, de obicei, cu anticorpi monoclonali,
determina identificarea proprietatilor fiecarei celule care trece prin dreptul fasciculului laser.
Aceasta investigatie este denumita imunofenotipare.
Sortarea particulelor
Termenul de FACS – fluorescence activated cell sorter – a devenit practic sinonim cu cel de
citometrie in flux, desi, in realitate, nu toate citometrele au si capacitatea de sortare a celulelor.
Aceasta se refera la separarea fizica a unor particulare celule de interes, pe baza unor parametri
stabiliti de catre investigator, de exemplu marimea celulei sau expresia unei anumite molecule.
Una dintre variantele tehnice utilizate in acest scop consta in sortarea electrostatica. Principiul
metodei se bazeaza pe identificarea celulei de interes pe baza semnalului masurat, identificarea
cu mare acuratete a pozitiei fizice a celulei si plasarea la nivelul sau a unei sarcini electrice exact
la momentul potrivit. La iesirea din analizor, celulele incarcate in aceasta maniera vor trebui sa
treaca printr-un camp electric care le va obliga sa se directioneza catre un anumit pol si astefl
vor putea fi separate fizic intr-un recipient.
Aplicatii ale citometriei in flux
Imunofenotiparea – identificarea cu ajutorul Ac monoclonali fluorocromati, a expresiei unor
diferite molecule, la nivelul membranei celulei si/sau in interiorul acesteia ( prin
permeabilizarea membranei)
Analiza continutului ADN ( Ploidia ADN) – pentru aprecierea cantitatii de ADN ce
caracterizeaza o anumita tumora si pentru monitorizarea eficientei chimioterapiei in eliminarea
celulelor aneuploide
Investigarea unor molecule solubile – analizarea unor structuri particulate, in special a
celulor
Medicina reproducerii – identificarea si analiza celulelor spernatice
Cross-match – identificarea in serul primitorului a eventualilor Ac capabili sa recunoasca Ag
ale donatorului
Biologia celulara – evaluarea productiei de radicali liberi ai oxigenului de catre o singura
celula, ceea ce reprezinta o maniera foarte eficienta de investigare a functiei de fagocitoza a
neurofilului
Analiza proliferarii celulare – identificarea celulelor proliferante se bazeaza pe capacitatea
lor de a sintetiza ADN si de incorpora la nivelul acestuia analogi de nucleozide maracte, ce vor fi
vizualizate
Analiza mortii celulare prin apoptoza – evidentierea procesului apoptotic
 Analiza citotoxicitatii celulare – evidentierea capacitatii citotoxice a celulelor NK sau a
limfocitelor T citotoxice
Microbiologie – inveestigarea bacteriilor ( identificarea patogenului sau sensibilitatea la
antibiotice), controlul eficientei metodelor de transfectie genica
Botanica – investigarea ciclului celular sau a cromosomilor celulelor vegetale
Farmacologie – posibilitatea screening-ului unui numar foarte mare de evenimente dintr-o
singura proba, intr-un timp scurt.