Ce sunt sistemele dispersate. Sisteme dispersate: caracteristici generale și clasificare.

Vedeți ce este
„Sistemul de dispersie” în alte dicționare În lumea din jurul nostru, substanțele pure sunt extrem de
rare, în principal majoritatea substanțelor de pe pământ și în atmosferă sunt diferite amestecuri care
conțin mai mult de două componente. Se numesc particule cu dimensiuni de la aproximativ 1 nm (mai
multe dimensiuni moleculare) până la 10 microni dispersat   (lat. dispergo - împrăștiere, pulverizare). O
varietate de sisteme (anorganice, organice, polimerice, proteine), în care cel puțin una dintre substanțe
are forma unor astfel de particule, sunt numite dispersate. dispers - acestea sunt sisteme eterogene
constând din două sau mai multe faze cu o interfață extrem de dezvoltată între ele sau un amestec
format din cel puțin două substanțe care nu se amestecă complet sau practic între ele și nu reacționează
chimic între ele. Una dintre faze - faza dispersată - constă din particule foarte mici distribuite într-o altă
fază - mediul de dispersie. Sistem de dispersie După starea de agregare, particulele dispersate pot fi
solide, lichide, gazoase, în multe cazuri au o structură complexă. Mediile de dispersie sunt, de
asemenea, gazoase, lichide și solide. Sub formă de sisteme dispersate, majoritatea corpurilor reale ale
lumii din jurul nostru există: apa de mare, solurile și solurile, țesuturile organismelor vii, multe materiale
tehnice, produse alimentare etc. Clasificarea sistemelor dispersate În ciuda numeroaselor încercări de a
propune o clasificare unificată a acestor sisteme, acesta încă lipsește. Motivul este că în orice clasificare
nu toate proprietățile sistemelor de dispersie sunt acceptate ca criteriu, ci doar una dintre ele. Luați în
considerare cele mai frecvente clasificări ale sistemelor coloidale și microheterogene. În orice domeniu
de cunoaștere, atunci când trebuie să se ocupe de obiecte și fenomene complexe, pentru a facilita și
stabili anumite legi, este recomandabil să le clasificăm în funcție de una sau alta caracteristică. Acest
lucru este valabil și pentru domeniul sistemelor dispersate; în diferite momente, au fost propuse diferite
principii de clasificare pentru ei. În funcție de intensitatea interacțiunii substanțelor mediului de
dispersie și a fazei dispersate, se disting coloizi liofili și liofobi. Mai jos sunt rezumate alte tehnici pentru
clasificarea sistemelor de dispersie. Clasificare după prezența sau absența interacțiuniiîntre particulele
fazei dispersate.   Conform acestei clasificări, sistemele de dispersie sunt împărțite în dispersare liberă și
dispersate în mod coerent; clasificarea este aplicabilă soluțiilor coloidale și soluțiilor compușilor
macromoleculari. Sistemele cu dispersie liberă includ soluții coloidale tipice, suspensii, suspensii și
diverse soluții de compuși macromoleculari care au fluiditate, cum ar fi lichide și soluții obișnuite. Așa-
numitele sisteme structurate, în care, ca urmare a interacțiunii dintre particule, are loc o structură
spațială cu plasă deschisă, iar sistemul în ansamblu dobândește proprietatea unui semisolid, sunt
denumite sisteme conectate. De exemplu, solurile anumitor substanțe și soluții ale compușilor
macromoleculari cu o scădere a temperaturii sau cu o creștere a concentrației peste o limită cunoscută,
fără a suferi modificări exterioare, își pierd fluiditatea - se gelifică (devin rigide) și devin gel (jeleu).
Aceasta include, de asemenea, pastele concentrate, sedimente amorfe. Clasificarea dispersiei.  
Proprietățile fizice ale substanței nu depind de dimensiunea corpului, dar cu un grad ridicat de măcinare
devin o funcție de dispersie. De exemplu, solurile metalice au culori diferite în funcție de gradul de
măcinare. Astfel, soluțiile coloidale de aur extrem de bine dispersate au o culoare purpurie, mai puțin
dispersate - albastru, chiar mai puțin verde. Există motive pentru a crede că alte proprietăți ale solurilor
din aceeași substanță se schimbă pe măsură ce sunt măcinate: un criteriu natural pentru clasificarea
sistemelor coloidale prin dispersie, adică separarea regiunii stării coloidale (10 -5-10-10) vedea) într-o
serie de intervale mai înguste. O astfel de clasificare a fost propusă la un moment dat, dar s-a dovedit
inutilă, deoarece sistemele coloidale sunt aproape întotdeauna polidisperse; monodispersul este foarte
rar. În plus, gradul de dispersie poate varia cu timpul, adică depinde de vârsta sistemului. Conceptele
generale ale sistemelor de dispersie Interacțiunea chimică în reacții omogene are loc în timpul
coliziunilor efective de particule active, iar în cele eterogene la interfața la contactul substanțelor care
reacționează; în plus, rata de reacție și mecanismul depind de suprafața, care este mai mare, cu atât
este mai dezvoltată suprafața. Din acest punct de vedere, sistemele de dispersie cu o suprafață specifică
ridicată prezintă un interes deosebit. Un sistem dispersat este un amestec format din cel puțin două
substanțe care nu reacționează chimic între ele și au insolubilitate reciprocă aproape completă. Sistem
de dispersie -   Acesta este un sistem în care particulele foarte măcinate ale unei substanțe sunt
distribuite uniform în volumul alteia. Când se iau în considerare sistemele dispersate, se disting două
concepte: faza dispersată și mediul de dispersie (Fig. 10.1). Faza dispersată - aceasta este o colecție de
particule dispersate la dimensiuni mici ale unei substanțe distribuite uniform în volumul altei substanțe.
Semnele unei faze dispersate sunt fragmentarea și discontinuitatea. Mediu de dispersie   Este o
substanță în care particulele din faza dispersată sunt distribuite uniform. Un semn al unui mediu de
dispersie este continuitatea acestuia. Faza dispersată poate fi separată de mediul de dispersie prin
metoda fizică (centrifugare, separare, sedimentare etc.). Figura 10.1 - Sistem dispersat: particulele dintr-
o fază dispersată (sub formă de particule solide mici, cristale, picături de lichid, bule de gaz, asociați de
molecule sau ioni) având un strat de adsorbție d sunt distribuite într-un mediu uniform de dispersie
continuă f. Sistemele dispersate sunt clasificate în funcție de diferite caracteristici distinctive: dispersie,
starea agregată a fazei dispersate și mediul de dispersie, intensitatea interacțiunii dintre ele, absența sau
formarea structurilor în sisteme dispersate. Clasificarea dispersiei În funcție de mărimea particulelor din
faza dispersată, toate sistemele dispersate sunt împărțite în mod convențional în trei grupuri (Fig. 10.2).
Figura 10.2 - Clasificarea sistemelor dispersate în funcție de mărimea particulelor (pentru comparație, se
dau dimensiuni de particule în soluții adevărate) 1. Sisteme grosiere în care dimensiunea particulelor
este mai mare de 1 μm (10) –5 m). Pentru acest grup de sisteme dispersate, sunt caracteristice
următoarele caracteristici: particulele din faza dispersată se instalează (sau plutesc) în câmpul forțelor
gravitaționale, nu trec prin filtrele de hârtie; ele pot fi examinate la un microscop convențional.
Sistemele grosiere includ suspensii, emulsii, praf, spumă, aerosoli și altele asemenea. Suspensie - este un
sistem dispersat în care un dispersat   faza este solidă, iar mediul de dispersie este lichid. Un exemplu de
suspensie poate fi un sistem format prin agitarea argilei sau a cretelor în apă, vopsele, paste. Emulsie -
este un sistem dispersat în care faza dispersată lichidă este distribuită uniform în volumul mediului de
dispersie lichid, adică. emulsia este formată din două lichide insolubile reciproc. Ca exemplu de emulsii,
putem menționa laptele (în el, faza dispersată este picăturile de grăsimi lichide, iar mediul de dispersie
este apa), smântână, maioneză, margarină și înghețată. În timpul sedimentării, suspensiile și emulsiile
sunt separate (stratificate) în părțile lor componente: faza dispersată și mediul de dispersie. Deci, dacă
agitați benzenul puternic cu apă, se formează o emulsie, care după un timp este împărțită în două
straturi: benzenul superior și cel inferior. Pentru a preveni delaminarea emulsiilor, acestea sunt
adăugate emulgatori   - substanțe care conferă emulsiilor o stabilitate agregată. spumă - un sistem
celular cu granulație grosieră, în care faza dispersată este o combinație de bule de gaz (sau vapori), iar
mediul de dispersie este un lichid. În spume, volumul total de gaz conținut în bule poate fi de sute de ori
mai mare decât volumul unui mediu de dispersie lichid închis în straturile intermediare între bulele de
gaz. 2. Microheterogene (saufin ) sisteme intermediare în care mărimea particulelor variază de la 10 – 5
–10 –7 m. Acestea includ suspensii subțiri, fumuri, solide poroase. 3. Ultramicroheterogene (sau  
coloidal dispersat ) sisteme în care particulele au dimensiunea de 1–100 nm (10)   –9 –10 –7 m) constau
din 10 3_ 10 9 atomii și sunt separați de solvent prin interfață. Soluțiile coloidale se caracterizează
printr-o stare extrem de fină, sunt de obicei numite   soluri sau deseori liozolipentru a sublinia că mediul
de dispersie este un lichid. Dacă apa este luată ca mediu de dispersie, atunci se numesc astfel de
solurihidrosolși dacă este lichid organic -organosol. Pentru majoritatea sistemelor cu dispersie fină,
anumite caracteristici sunt inerente: rata scazuta de difuzie; particulele de fază dispersate (adică
particule coloidale) pot fi examinate numai cu ajutorul unui microscop ultramicroscop sau electron;
împrăștierea luminii prin particule coloidale, ca urmare a căreia într-un ultramicroscop se ia forma unor
pete de lumină - efectul Tyndall (Fig. 10.3); Figura 10.3 - Sistem ultramicroheterogen (fin dispersat): a)
soluție coloidală; b) un model de deviere a unui fascicul îngust de lumină atunci când trece printr-o
soluție coloidală; c) împrăștierea luminii printr-o soluție coloidală (efect Tyndall) pe interfață, în prezența
stabilizatorilor (ioni electroliți), se formează un strat ionic sau o coajă de solvat care contribuie la
existența particulelor în formă suspendată; faza dispersată este fie complet insolubilă, fie ușor solubilă în
mediul de dispersie. Exemple de particule coloidale includ amidon, proteine, polimeri, cauciuc, săpunuri,
hidroxizi de aluminiu și Ferum (III). Clasificarea sistemelor dispersate în raport de starea de agregare a
fazei dispersate și a mediului de dispersie Această clasificare a fost propusă de Ostwald (tabelul 10.1).
Când se înregistrează schematic starea de agregare a sistemelor de dispersie, primul indică literele G
(gaz), W (lichid) sau T (solid) de agregare a fazei dispersate, apoi puneți o liniuță (sau semn de fracție) și
înregistrează starea de agregare a mediului de dispersie. Tabelul 10.1 - Clasificarea sistemelor de
dispersie Clasificarea sistemelor dispersate în funcție de intensitatea interacțiunii moleculare Această
clasificare a fost propusă de G. Freindlich și utilizată exclusiv pentru sisteme cu un mediu de dispersie
lichidă. Sisteme liofile în care faza dispersată interacționează cu mediul de dispersie și în anumite
condiții este capabil să se dizolve în el - acestea sunt soluții de tensioactivi coloidali (tensioactivi), soluții
de compuși cu greutate moleculară mare (DIU). Dintre diferitele sisteme liofile, surfactanții sunt cei mai
importanți din punct de vedere practic, care pot fi atât în \u200b\u200bstare dizolvată molecular, cât și
sub formă de agregate (micelele), constând din zeci, sute sau mai multe molecule. Sisteme liofobe în
care faza dispersată nu este în măsură să interacționeze și să se dizolve în mediul de dispersie. În
sistemele liofobe, interacțiunea dintre molecule din diferite faze este mult mai slabă decât în
\u200b\u200bcazul sistemelor liofile; tensiunea superficială a interfeței este ridicată, în urma căreia
sistemul tinde să mărească spontan particulele fazei dispersate. Clasificarea sistemelor dispersate în
funcție de starea fizică Autorul clasificării este P. Rebinder. Conform acestei clasificări, un sistem
dispersat este notat cu o fracție în care faza dispersată este plasată în numărător și mediul de dispersie
în numitor. De exemplu: T 1 / W 2 semnifică un sistem dispersat cu o fază solidă (indice 1) și un mediu
de dispersie a lichidului (indice 2). Clasificarea Rebinder împarte sistemele de dispersie în două clase: 1.
Sisteme libere dispersate - soluri în care faza dispersată nu formează structuri rigide continue (grile,
agățări sau cadre), are fluiditate, iar particulele fazei dispersate nu intră în contact între ele, participând
la mișcarea termică aleatorie și se mișcă liber sub influența gravitației. Acestea includ aerosoli, liozoli,
suspensii diluate și emulsii. Exemple de sisteme cu dispersie liberă: Sisteme dispersate în gaze cu
dispersie coloidală (T 1 / G 2 - praf în atmosfera superioară, aerosoli), cu dispersie grosieră (T 1 / G 2 -
vapori și G 1 / G 2 - ceață); Sisteme dispersate în lichide cu dispersie coloidală (T 1 / W 2 - liozoli,
coloranți dispersați în apă, latexuri de polimeri sintetici), cu dispersie grosieră (suspensii T 1 / W 2 -
suspensii W 1 / W 2 - emulsii lichide; G 1 / G 2 - emulsii de gaz); Sisteme dispersate în solide: T 1 / T 2 -
soluri solide, de exemplu, un sol metalic galben în sticlă, fibre pigmentate umplute cu polimeri. 2.
Sisteme dispersate (sau continue) în mod coerent . În sistemele continue (coerente dispersate),
particulele fazei dispersate formează structuri spațiale rigide. Astfel de sisteme rezistă la efortul de
forfecare. Sistemele de dispersie coerente sunt solide; ele apar la contactul particulelor din faza
dispersată, ceea ce duce la formarea unei structuri sub formă de schelet sau plasă, limitând fluiditatea
sistemului dispersat și oferindu-i capacitatea de a-și menține forma. Astfel de sisteme coloidale
structurate se numesc geluri. Exemple de sisteme dispersate coerente: Sisteme dispersate cu interfață în
fază lichidă (Г 1 / Ж 2 - spume; Ж1 / Ж 2 - emulsii spumoase); Sisteme dispersate cu o interfață cu fază
solidă (Г 1 / Т 2 - corpuri poroase, fibre naturale, pomice, bureți, cărbune; Ж 1 / Т 2 - umiditate în granit;
Т 1 / Т 2 - rețele interimerabile de polimeri). Pregătirea și purificarea soluțiilor coloidale Obținerea
soluțiilor coloidale Se pot obține soluții coloidaleaerodispersia   sau la ondensatsionnymi   metode. 1.
Metode de dispersie- Acestea sunt metode de producere a solurilor liofobe prin zdrobirea bucăților mari
la agregate de mărimi coloidale. mecanicsistemele disperse grosiere sunt zdrobite prin: zdrobire, impact,
abraziune și despicare. Particule de măcinare la dimensiuni de câteva zeci de microni se efectuează
utilizând mori cu bileFragmentarea foarte fină (până la 0,1-1 microni) este obținută în mod specialmorile
coloidalecu un decalaj restrâns între un rotor cu rotație rapidă (10-20 mii rpm) și un corp staționar, iar
particulele sunt sfâșiate sau sfâșiate în gol.Lucrările lui P. A. Rebinder au stabilit fenomenul de scădere a
rezistenței solidelor la deformările elastice și plastice, precum și defectarea mecanică sub influența
adsorbției substanțelor active la suprafață. Surfactanții facilitează dispersia și contribuie la o creștere
semnificativă a gradului de dispersie. 2. Metode de condensare   - Acestea sunt metode pentru
producerea soluțiilor coloidale prin combinarea (condensarea) moleculelor și ionilor în agregate de
mărimi coloidale. Un sistem dintr-un sistem omogen se transformă într-unul eterogen, adică apare o
nouă fază (faza dispersată). O condiție prealabilă este suprasaturațiesistem sursă. Metodele de
condensare sunt clasificate după natura forțelor care determină condensul în condensare fizică și
condensare chimică. Condensarea fizică   poate fi efectuat din vapori sau prin înlocuirea solventului.
Condensarea de la vapori.Materialul de pornire este împerecheat. Pe măsură ce temperatura scade,
aburul devine suprasaturat și se condensează parțial, formând o fază dispersată. În acest fel, se obțin
hidrosoli de mercur și alte metale. Metoda de înlocuire a solventului.Metoda se bazează pe modificarea
compoziției și a proprietăților mediului de dispersie. De exemplu, turnați o soluție alcoolică de sulf,
fosfor sau colofă în apă, datorită scăderii solubilității substanței într-un solvent nou, soluția devine
suprasaturată și o parte a substanței se condensează, formând particule dintr-o fază dispersată.
Condensarea chimică   constă în faptul că substanța care formează faza dispersată este obținută ca
urmare a unei reacții chimice. Pentru ca o soluție coloidală să se formeze în timpul reacției, mai degrabă
decât o soluție adevărată sau precipitate, trebuie îndeplinite cel puțin trei condiții: substanța în fază
dispersată este insolubilă în mediul de dispersie; rata de nucleare a cristalelor din faza dispersată este
mult mai mare decât rata de creștere a cristalelor; această condiție este de obicei satisfăcută atunci
când o soluție concentrată dintr-o componentă este turnată într-o soluție extrem de diluată a altei
componente cu agitare viguroasă; unul dintre materiile prime este luat în exces, este stabilizatorul.
Metode de purificare a soluțiilor coloidale. Soluțiile coloidale obținute într-un fel sau altul sunt de obicei
purificate de impurități cu greutate moleculară mică (molecule și ioni). Îndepărtarea acestor impurități
se realizează prin dializă, (electrodializă), ultrafiltrare. dializă - o metodă de curățare folosind o
membrană semipermeabilă care separă soluția coloidală de un mediu de dispersie curat. Ca membrană
semi-permeabilă (adică permeabilă la molecule și ioni, dar impermeabilă la particule din faza
dispersată), se folosesc pergament, celofan, colodion, filtre ceramice și alte materiale fin poroase. Ca
rezultat al difuziei, impuritățile cu greutate moleculară mică trec într-o soluție externă.
ultrafiltrarenumită dializă, efectuată sub presiune în camera interioară. În esență, ultrafiltrarea nu este o
metodă de purificare a solurilor, ci doar o metodă de concentrare. Proprietățile optice ale soluțiilor
coloidale Când lumina cade pe un sistem dispersat, se pot observa următoarele fenomene: trecerea
luminii prin sistem; refracția luminii prin particule dintr-o fază dispersată (dacă aceste particule sunt
transparente); reflectarea luminii prin particule din faza dispersată (dacă particulele sunt opace);
împrăștiere de lumină; absorbție (absorbția luminii prin faza dispersată. Împrastierea luminii observate
pentru sistemele în care particulele fazei dispersate sunt mai mici sau comparabile cu lungimea de undă
a luminii incidente. Reamintim că dimensiunea particulelor din faza dispersată în soluții coloidale este de
10 -7 -10 -9   m. Prin urmare, împrăștierea luminii este un fenomen caracteristic pentru sistemele
coloidale pe care le studiem. Teoria răspândirii luminii a fost creată de Rayleigh. El a derivat o ecuație
care leagă intensitatea luminii împrăștiate I cu intensitatea luminii incidente I 0. corect, cu condiția ca:
particulele au formă sferică; particulele nu conduc curent electric (adică sunt nemetalice); particulele nu
absorb lumina, adică sunt incolore; soluția coloidală este diluată în așa măsură încât distanța dintre
particule este mai mare decât lungimea de undă a luminii incidente. Ecuația Rayleigh: unde V este
volumul unei particule, λ este lungimea de undă; n 1 - indicele de refracție al unei particule; n o este
indicele de refracție al mediului. Următoarele concluzii rezultă din ecuația Rayleigh: Intensitatea luminii
împrăștiate este mai mare, cu atât indicii de refracție ai particulei și mediului sunt mai mari (n 1   - pag
0 ). Dacă indicii de refracție n 1 și n 0   sunt identice, atunci împrăștierea luminii va fi absentă într-un
mediu neomogen. Intensitatea luminii împrăștiate este mai mare, cu atât concentrația parțială este mai
mare v. Concentrația în masă c, g / dm 3, care este de obicei utilizat la prepararea soluțiilor, este asociat
cu o concentrare parțială a expresiei: unde ρ este densitatea particulelor. Trebuie menționat că această
dependență se păstrează numai în regiunea mărimii mici de particule. Pentru partea vizibilă a spectrului,
această condiție corespunde la 2 10 -6 cm< r < 4 10 -6 см. С увеличением r рост eu încetinește și pentru
r\u003e λ, împrăștierea este înlocuită cu reflectarea. Intensitatea luminii împrăștiate este direct
proporțională cu concentrația. 4. Intensitatea luminii împrăștiate este invers proporțională cu lungimea
de undă până la gradul al patrulea. Aceasta înseamnă că atunci când un fascicul de lumină albă trece
printr-o soluție coloidală, undele scurte - părțile albastre și violete ale spectrului - sunt împrăștiate
predominant. Prin urmare, solul incolor în lumină albăstruie are o nuanță albăstruie, iar în lumina
transmisă este roșiatic. Culoarea albastră a cerului se datorează și împrăștierii luminii prin picături mici
de apă în atmosferă. Culoarea portocalie sau roșie a cerului la răsărit sau apus de soare se datorează
faptului că dimineața sau seara, se observă în principal lumina care trece prin atmosferă. absorbție
ușoară. Ecuația Rayleigh este derivată pentru soluri nevopsite, adică care nu absoarbe lumina. Cu toate
acestea, multe soluții coloidale au o anumită culoare, adică. absorb lumina în regiunea corespunzătoare
a spectrului - solul este întotdeauna colorat într-o culoare complementară celei absorbite. Deci,
absorbind partea albastră a spectrului (435-480 nm), solul se dovedește a fi galben; la absorbția părții
verzui albăstrui (490-500 nm), aceasta ia o culoare roșie.Dacă razele întregului spectru vizibil trec printr-
un corp transparent sau sunt reflectate de la unul opac, atunci corpul transparent apare incolor, iar cel
opac apare alb. Dacă corpul absoarbe radiațiile întregului spectru vizibil, acesta apare
negru.Proprietățile optice ale soluțiilor coloidale capabile să absoarbă lumina pot fi caracterizate prin
modificarea intensității luminii la trecerea prin sistem. Pentru a face acest lucru, utilizați legea Bouguer-
Lambert-Beer: unde sunt 0 - intensitatea luminii incidente ; eu etc.   - intensitatea luminii transmise prin
intermediul solului; k - coeficient de absorbție; l- grosimea stratului de sol; cu- concentrația solului. Dacă
prologaritmăm expresia, obținem: Valoarea se numește densitatea opticăsoluție . Când lucrați cu lumină
monocromatică, este indicat întotdeauna ce lungime de undă a fost determinată densitatea optică,
notând-o D λ . Teoria micelară a structurii sistemelor coloidale Să luăm în considerare structura unei
particule coloidale hidrofobe prin exemplul formării unui sol AgI printr-o reacție de schimb AgNO 3 + KI
→ AgI + KNO 3. Dacă substanțele sunt luate în cantități echivalente, precipită un precipitat cristalin de
AgI. Dar, dacă unul dintre materiile prime este în exces, de exemplu, KI, cristalizarea AgI conduce la
formarea unei soluții coloidale - AgI micelele. Diagrama de structură a micellei de hidrosol AgI este
prezentată în Fig. 10.4. Figura 10.4 - Diagrama micellei de hidrosol AgI formată cu KI în exces Agregatul
de molecule [mAgI] în cantitate de 100-1000 (microcristale) - nucleul, este nucleul unei faze noi, pe
suprafața căreia are loc adsorbția ionilor de electroliți în mediul de dispersie. Conform regulii Panet -
Faience, ionii sunt adsorbiți mai bine, sunt identici cu ionii care intră în rețeaua de cristal a nucleului și
completează această rețea. Ionii care sunt adsorbiți direct pe nucleu sunt numiți că a potențialului,
deoarece acestea determină valoarea potențialului și semnul încărcării de suprafață, precum și semnul
încărcării întregii particule. Ionii care determină potențialul din acest sistem sunt ionii I, care sunt în
exces, fac parte din rețeaua de cristal a miezului AgI, acționează ca stabilizatori și formează învelișul
interior în partea dură a stratului electric dublu (DEL) al micelei. Unitatea cu ioni I adsorbiți pe ea
formează miezul micelelor. Ionii semnului opus (contraioni) - ionii K + încărcați pozitiv - sunt atrași de
suprafața încărcată negativ a particulelor de AgI la o distanță apropiată de raza ionului hidratat. Stratul
de contrauri - învelișul exterior al stratului electric dublu (DEL), este deținut atât de forțele
electrostatice, cât și de forțele de adsorbție. Agregatul de molecule împreună cu un dublu strat solid se
numește o particulă coloidală - granulă. O parte dintre contrariile datorate mișcării termice sunt plasate
difuz în jurul granulei și sunt asociate cu acesta numai datorită forțelor electrostatice. Particulele
coloidale, împreună cu stratul difuz din jur, sunt numite micele. Micela este neutră din punct de vedere
electric, deoarece sarcina nucleului este egală cu sarcina tuturor contraionilor, iar granulele au de obicei
o sarcină numită potențial electrokinetic sau ξ-zeta. În formă prescurtată, diagrama structurii micelelor
pentru acest exemplu poate fi scrisă în următoarea formă: Una dintre principalele dispoziții ale teoriei
structurii particulelor coloidale este ideea structurii unui dublu strat electric (DEL). Conform conceptelor
moderne, dublu strat electric DES   constă din straturi de adsorbție și difuzie. Stratul de adsorbție constă
din: suprafața încărcată a miezului micelelor ca urmare a adsorbției pe acesta a ionilor care determină
potențialul, care determină mărimea potențialului de suprafață și semnul acestuia; un strat de ioni cu
semnul opus - contraioni, care sunt atrași de la soluție la suprafața încărcată. Strat de adsorbție a
contraionilor   situat la o distanță de rază moleculară de suprafața încărcată. Între această suprafață și
contrariile stratului de adsorbție, există atât forțe electrostatice, cât și forțe de adsorbție, și, prin
urmare, aceste contrații sunt legate în special puternic de nucleu. Stratul de adsorbție este foarte dens,
grosimea acestuia este constantă și nu depinde de modificările condițiilor externe (concentrația
electrolitului, temperatura). Datorită mișcării termice, o parte a contrariilor pătrunde adânc în mediul de
dispersie, iar atracția lor către suprafața încărcată a granulelor se realizează numai datorită forțelor
electrostatice. Acești contraioni formează un strat difuz care este mai puțin ferm legat la suprafață.
Stratul difuz are o grosime variabilă, care depinde de concentrația electroliților din mediul de dispersie.
Când fazele solide și lichide se mișcă unele față de altele, apare un decalaj al DEL în partea difuză și are
loc un potențial salt la limita fazelor, care se numește electrokinetic ξ - potențial   (zeta este potențial).
Valoarea sa este determinată de diferența dintre numărul total de sarcini (φ) al ionilor care determină
potențialul și numărul de sarcini ale contraionilor (ε) conținute în stratul de adsorbție, adică. ξ \u003d φ
- ε. Scăderea potențialului de interfață cu distanța de la faza solidă adânc în soluție este prezentată în
Fig. 10.5. Figura 10.5 Structura DES Prezența diferențelor de potențial în jurul particulelor unui sol
hidrofob împiedică adeziunea lor într-o coliziune, adică sunt un factor al stabilității agregate a solului.
Dacă numărul ionilor difuzi scade sau tinde la zero, atunci granulul devine neutru electric (starea
izoelectrică) și are cea mai mică stabilitate. Astfel, mărimea potențialului electrokinetic determină
forțele repulsive și, prin urmare, stabilitatea agregată a soluției coloidale. Stabilitatea suficientă a
soluției coloidale este asigurată atunci când potențialul electrokinetic este ξ \u003d 0,07 V, la valori mai
mici de ξ \u003d 0,03 V, forțele repulsive sunt prea slabe pentru a rezista agregării și, prin urmare, apare
coagularea, care se termină inevitabil cu sedimentarea. Mărimea potențialului electrokinetic poate fi
determinată folosind un dispozitiv de electroforeză conform formulei (10.5): unde η este vâscozitatea; ϑ
- viteza particulelor; l este distanța dintre electrozi de-a lungul soluției; E - forță electromotivă, constantă
D - dielectrică. Factorii care afectează ξ - potențial: Prezența în soluția unui electrolit indiferent - un
electrolit care nu conține un ion care determină potențialul. Un electrolit indiferent conține un
contraion. În acest caz, stratul de difuzie este comprimat și ξ cade și, în consecință, coagularea. Un
electrolit indiferent conține un ion unic cu un contraion, dar nu și contraionul în sine. În acest caz,
schimbul de ioni are loc: contraionul este înlocuit de ioni dintr-un electrolit indiferent. Se observă o
scădere a ξ, dar gradul de scădere va depinde de natura substituentului ionic, de valența sa și de gradul
de hidratare. Rândurile liotrope de cationi și anioni sunt rânduri în care ionii sunt aranjați prin creșterea
capacității lor de comprimare a stratului difuz și provoacă o scădere a potențialului ξ. Li + - Na + - NH 4 +
- K + - Rb + - Cs + - Mg 2+ - Ca 2+ - Ba 2+ ... CH 3 COO - - F - - NO 3 - - Cl - - I - - Br - - SCN - - OH - - SO 4 2–
2. Adăugarea unei soluții stabilizator de electroliți- un electrolit care conține un ion determinat de
potențial determină o creștere a potențialului,, ceea ce înseamnă că contribuie la stabilitatea sistemului
coloidal, dar la o anumită limită. Stabilitatea și coagularea sistemelor coloidale Teoria modernă a
stabilității și coagulării sistemelor coloidale a fost creată de mai mulți oameni de știință celebri:
Deryagin, Landau, Fairway, Overbeck și, prin urmare, este prescurtată ca   Teoria DLVO . Conform acestei
teorii, stabilitatea unui sistem de dispersie este determinată de echilibrul forțelor de atracție și repulsie
care apar între particule atunci când se apropie între ele ca urmare a mișcării browniene. Există o
stabilitate cinetică și agregată a sistemelor coloidale. Stabilitate cinetică (sedimentare) - capacitatea
particulelor dispersate de a se afla în suspensie și de a nu se așeza (nu de a sedimenta). În sistemele de
dispersie, ca și în soluțiile naturale, există mișcare browniană. Mișcarea browniană depinde de mărimea
particulelor, de a dispersa vâscozitatea medie, temperatura etc. Sistemele (solurile) dispersate fin, ale
căror particule practic nu se instalează sub acțiunea gravitației, sunt stabile din punct de vedere kinetic
(sedimentare). De asemenea, includ soluri hidrofile - soluții de polimeri, proteine \u200b\u200betc.
Solurile hidrofobe, sistemele dispersate grosier (suspensii, emulsii) sunt instabile din punct de vedere
cinetic. În ele, separarea de fază și mediu trece destul de repede. Stabilitate agregată   - capacitatea
particulelor din faza dispersată de a menține un anumit grad de dispersie neschimbat. În sistemele
stabile cu agregate, particulele din faza dispersată nu se lipesc în timpul ciocnirilor și nu formează
agregate. Dar atunci când este încălcată stabilitatea agregatelor, particulele coloidale formează agregate
mari cu precipitații ulterioare ale fazei dispersate. Acest proces se numește coagulare, și se desfășoară
spontan, deoarece energia liberă a sistemului (Δ G<0) . Factorii care afectează stabilitatea sistemelor
coloidale includ: Prezența unei încărcări electrice a particulelor dispersate. Particulele dispersate de
soluri liofobe au aceeași încărcare și, prin urmare, atunci când se ciocnesc, se vor respinge reciproc cu
atât mai puternic, cu cât este mai mare potențialul zeta. Cu toate acestea, factorul electric nu este
întotdeauna decisiv. Capacitatea de a solva (hidrata) ionii stabilizatori. Cu cât contraionii sunt mai
hidratați (solvați) în stratul difuz, cu atât este mai mare suprafața totală hidratată (solvat) în jurul
granulelor și cu atât mai stabil este sistemul dispersat. Conform teoriei, în timpul mișcării browniene,
particulele coloidale se apropie liber între ele de o distanță de 10 -5 a se vedea natura modificării
forțelor atractive (1) și a forțelor repulsive electrostatice (2) dintre particulele coloidale este prezentată
în Fig. 10.6. Curba rezultată (3) este obținută prin adăugarea geometrică a ordinatelor corespunzătoare.
La distanțe minime și mari, energia de atracție prevalează între particule (minimele energetice I și II). În
al doilea minim de energie, energia de coeziune a particulelor este insuficientă pentru a le menține într-
o stare agregată. La distanțe medii corespunzătoare grosimii dublei straturi electrice, energia repulsivă
prevalează cu o barieră AB potențială care împiedică particulele să se lipească între ele. Practica arată că
la potențialul zeta ξ \u003d 70 mV, sistemele coloidale sunt caracterizate printr-o barieră potențial
ridicată și o stabilitate agregativă mare. Pentru a destabiliza sistemul coloidal, adică. implementarea
procesului de coagulare, este necesar să se reducă -potențial până la valori de 0 - 3 mV. Figura 10.6.
Curbe de interacțiune potențială a particulelor coloidale Coagularea sistemelor dispersate Coagularea
este procesul de adeziune a particulelor coloidale. Acest proces este relativ ușor sub influența diverșilor
factori: introducerea electroliților, neelectroliților, înghețarea, fierberea, amestecarea, acțiunea luminii
solare etc. coagulare electrolitică (sub influența electroliților)   Adesea, se observă adsorbția cu schimb
de ioni: ioni coagulanți cu o valență mai mare sau cu un potențial mare de adsorbție deplasează
contraioniile primului strat difuz și apoi al stratului de adsorbție. Schimbul are loc într-o cantitate
echivalentă, dar înlocuirea contraionilor duce la faptul că, cu o concentrație suficientă de electroliți într-
un mediu dispersat, particulele își pierd stabilitatea și se lipesc împreună în coliziune. Pentru coagularea
electrolitică, au fost stabilite o serie de reguli generale experimentale: 1. Coagularea solurilor liofobe
este cauzată de orice electroliți, dar cu o viteză vizibilă se observă atunci când este atinsă o anumită
concentrație de electrolit. Pragul de coagulare(C până la) este concentrația minimă de electrolit
necesară pentru a începe coagularea solului. În acest caz, se observă modificări externe, cum ar fi
turbiditatea soluției, o schimbare a culorii acesteia etc. unde Sel este concentrația molară a
electrolitului, mmol / l; Vel - volumul soluției de electrolit, l; Vz - volumul sol, l Reciproca pragului de
coagulare se numește capacitatea de coagulare () a electrolitului: unde Ck este pragul de coagulare. 2.
Regula Schultz - Hardy: efectul coagulant este exercitat de acel ion a cărui sarcină este opusă în semnul
încărcării suprafeței particulelor coloidale (sarcina granulului), iar această acțiune crește odată cu
creșterea valenței ionului; efectul coagulant al ionilor crește de multe ori cu o creștere a valenței ionilor.
Pentru unu, doi și ioni trivalenți, efectul de coagulare este de aproximativ 1: 50: 500. Acest lucru se
datorează faptului că ionii coagulanți multivalenți, cu o înaltă încărcare, sunt mult mai puternic atrași de
suprafața încărcată a unei particule coloidale decât cele monovalente și este mult mai ușor să
îndepărtați contraionii dintr-un strat difuz și chiar de adsorbție. 3. Efectul coagulant al ionilor organici
este mult mai mare decât cel anorganic. Acest lucru se datorează capacității lor mari de adsorbție,
capacității de adsorbție într-o cantitate echivalentă și, de asemenea, provoacă reîncărcarea suprafeței
particulelor coloidale. 4. Într-un număr de ioni anorganici cu aceleași sarcini, capacitatea de coagulare
depinde de raza ionului - coagulant: cu cât raza este mai mare, cu atât capacitatea de coagulare este mai
mare (vezi seria liotropă). Acest lucru se datorează faptului că gradul de hidratare ionică scade, de
exemplu, de la L + la Cs +, iar acest lucru facilitează încorporarea acestuia în stratul dublu de ioni. 5.
Particulele electroneutrale de soluri coloidale liofobe se coagulează cel mai rapid. 6. Fenomenul
dependenței Zola. Dacă un coagulant este adăugat rapid la un sol, atunci apare coagularea, dar dacă
încet, nu există nici o coagulare. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că are loc o reacție între
electrolit și sol, ca urmare a formării peptizatoarelor care stabilizează sistemul dispersat: Fe (OH) 3 + HCl
→ FeOCl + 2H20, FeOCl → FeO + + Cl -, unde FeO + este agentul peptizant pentru Fe (OH) 3 sol. Efectul
coagulant al unui amestec de electroliți se manifestă în moduri diferite, în funcție de natura ionului -
coagulatorul. Într-un amestec de electroliți, efectul poate fi adăugat la efectul de coagulare al fiecărui
electrolit. Acest fenomen se numește   aditivitate   ioni (NaCl, KCl). Dacă efectul coagulant al ionilor de
electrolit scade odată cu introducerea ionilor unui alt electrolit   antagonism ionic (LiCl, MgCl2 ). În cazul
în care efectul coagulant al ionilor de electrolit crește odată cu introducerea ionilor unui alt electrolit,
acest fenomen se numește   sinergism ionii. Introducerea, de exemplu, a 10 ml de soluție de NaCl 10% în
10 ml de Fe (OH) 3 sol duce la coagularea acestui sol. Dar acest lucru poate fi evitat prin introducerea
suplimentară a unuia dintre substanțele de protecție în soluția sol: 5 ml gelatină, 15 ml albumină de ou,
20 ml dextrină. Protecția particulelor coloidale Protectie coloidala- crește stabilitatea agregată a solului
introducând în el un compus cu greutate moleculară mare (DIU). Pentru solurile hidrofobe, proteinele,
carbohidrații, pectinele sunt de obicei utilizate ca DIU; pentru soluri neapoase, cauciucuri. Efectul
protector al DIU este asociat cu formarea unui anumit strat de adsorbție pe suprafața particulelor
coloidale (figura 10.7). Fenomenul de coagulare inversă se numește peptizare. Figura 10.7 Mecanismul
de peptizare Pentru a caracteriza efectul protector al diferitelor marine, Zigmondy a sugerat utilizarea
unui număr de aur.Numărul de aur   - acesta este numărul de miligrame ale Marinei, care trebuie
adăugate la 10 cm 3   0.0006% sol de aur roșu pentru a preveni transformarea sa albastră (coagulare)
atunci când se adaugă 1 cm 3   Soluție de NaCl 10%. Uneori, pentru a caracteriza efectul protector al
DIU, în locul unei tălpi de aur, se folosesc soluții coloidale de argint (număr de argint), hidroxid de fier
(număr de fier) \u200b\u200betc.Tabelul 10.2 prezintă valorile acestor numere pentru unele DIU.
Tabelul 10.2 Efectul protector al DIU Lecție de chimie în clasa a 11-a: „Sisteme și soluții dispersate”
Scopul este de a da un concept de sisteme dispersate, clasificarea lor. Dezvăluie importanța sistemelor
coloidale în viața naturii și a societății. Arătați relativitatea diviziunii soluțiilor în adevărat și coloidal.
Echipamente și materiale: Hărți tehnologice: tabel-grafic, lucrări de laborator, instrucțiuni. Echipamente
pentru lucrări de laborator: Reactivi: soluție de zahăr, soluție de clorură de fier (III), amestec de apă și
nisip de râu, gelatină, pastă, ulei, soluție de clorură de aluminiu, soluție de clorură de sodiu, amestec de
apă și ulei vegetal. Ochelari chimici Filtre de hârtie. Hârtie neagră. lanterne Cursul lecției de chimie în
clasa a 11-a: Etapa lecției Caracteristici ale etapei Acțiuni ale profesorului Acțiuni ale elevilor
Organizational (2 min.) Pregătirea lecției Salută studenții. Pregătirea lecției. Salutări cu profesorul.
Introducere (5 min.) Introducere într-un subiect nou. Conduce subiectul lecției, sarcini și „întrebări
pentru tine” Prezintă tema lecției. Afișează sarcinile lecției de astăzi. Participați la discuția subiectului.
Cunoașteți subiectul lecției și sarcinile (ANEXA №1) Scriu trei întrebări pe subiectul la care ar dori să
primească răspunsuri. Partea teoretică (15 min.) Explicația unui subiect nou. Oferă sarcini pentru a lucra
în grup pentru a găsi material nou (ANEXA nr. 3.4) După ce s-au unit în grupuri, îndeplinesc sarcini în
conformitate cu harta tehnologică oferită de schemă (ANEXA nr. 4) și cerințele profesorului. Rezumând
partea teoretică (8 min.) Concluzii bazate pe cunoștințe teoretice. În prealabil, atârnă pe tabla diagrame
goale (format A3) pentru completarea vizuală de către studenți. (ANEXA nr. 4) Împreună cu elevii
formulează principalele concluzii teoretice. Marcajul este completat în diagramele corespunzătoare celei
pentru care au lucrat, ele raportează lucrările realizate în grup Acestea notează principalele concluzii în
hărțile tehnologice. Partea practică (10 min.) Efectuarea lucrărilor de laborator, consolidând experiența
acumulată. Sugerează efectuarea lucrărilor de laborator pe tema „Sisteme dispersate” (ANEXA nr. 2)
Efectuați lucrări de laborator (ANEXA nr. 2), completați formularele, în conformitate cu instrucțiunile
pentru lucrările de laborator și cerințele profesorului. Rezumat și concluzii (5 min.) Rezumând lecția.
Tema. Împreună cu studenții, concluzionează pe această temă. El sugerează corelarea întrebărilor care
au fost scrise la începutul lecției cu ceea ce au primit la sfârșitul lecției. Rezumă, scrie temele. Forme și
metode de control: Scheme tehnologice de umplere (ANEXA №4). Lucrări de laborator (ANEXA №2)
Controlul se realizează frontal în formă orală și scrisă. Pe baza rezultatelor lucrărilor de laborator,
cardurile cu lucrări de laborator sunt predate profesorului pentru verificare. 1. Introducere: Răspundeți,
care este diferența dintre marmură și granit? Ce zici de apa minerală și distilată? (raspuns: marmura este
o substanta pura, granitul este un amestec de substante, apa distilata este o substanta pura, apa
minerala este un amestec de substante). Bine. Dar laptele? Este o substanță sau un amestec pur? Dar
aerul? Starea oricărei substanțe pure este descrisă foarte simplu - solid, lichid, gazos. Dar substanțele
absolut pure nu există în natură. Chiar și o cantitate mică de impurități poate afecta semnificativ
proprietățile substanțelor: punctul de fierbere, conductivitatea electrică și termică, reactivitatea etc.
Obținerea substanțelor absolut pure este una dintre cele mai importante sarcini ale chimiei moderne,
deoarece puritatea substanței este cea care determină posibilitatea manifestării propriilor mijloace
individuale (demonstrarea reactivilor cu etichetare). În consecință, în natură și în viața practică a unei
persoane, nu se găsesc substanțe individuale, ci sistemele lor. Amestecurile de substanțe diferite în
diferite stări de agregare pot forma sisteme eterogene și omogene. Sistemele omogene sunt soluții pe
care le-am învățat în ultima lecție. Astăzi vom face cunoștință cu sisteme eterogene. 2. Subiectul lecției
de astăzi este SISTEME DE DISPERSIE. După studierea subiectului lecției, veți învăța: importanța
sistemelor de dispersie. Acestea, după cum înțelegeți, sunt principalele noastre sarcini. Sunt scrise în
rutele tale. Dar pentru ca munca noastră să fie mai productivă și motivată, vă sugerez să scrieți
împreună cu sarcinile principale cel puțin trei întrebări la care ați dori să găsiți un răspuns în cursul
acestei lecții. 3. Partea teoretică. Sisteme dispersate - ce este? Să încercăm să obținem o definiție
împreună, bazată pe construcția cuvintelor. 1) Sistemul (din celălalt „sistem” grecesc - un întreg format
din părți; conexiune) - un set de elemente care sunt în relații și conexiuni între ele, care formează o
anumită integritate, unitate. 2) Dispersie - (din Lat. Dispersie - dispersie) împrăștiere a ceva, zdrobire.
Sistemele dispersate sunt sisteme eterogene (eterogene) în care o substanță sub formă de particule
foarte mici este uniform distribuită în volumul alteia. Dacă ne întoarcem din nou la repetiție și la lecția
anterioară, ne putem aminti că: soluțiile constau din două componente: o substanță solubilă și un
solvent. Sistemele dispersate, sub formă de amestecuri de substanțe, au o structură similară: constau
din particule mici care sunt distribuite uniform în volumul altei substanțe. Aruncați o privire la rutele
dvs. și încercați să compuneți două scheme similare din părți diferite: pentru o soluție și pentru un
sistem dispersat. Verificați rezultatele verificându-le împotriva imaginii de pe ecran. Deci, mediul de
dispersie din sistemul dispersat acționează ca un solvent și este așa-numitul faza continuă, și faza
dispersată - rolul substanței dizolvate. Deoarece sistemul de dispersie este un amestec eterogen, există
o interfață între mediul dispersat și faza dispersată. Clasificarea sistemelor dispersate. Puteți studia
fiecare sistem dispersat separat, dar este mai bine să le clasificați, să evidențiați generalul, tipicul și să vă
amintiți acest lucru. Pentru a face acest lucru, trebuie să determinați prin ce semne trebuie făcut acest
lucru. Sunteți uniți în grupuri, fiecăruia i se oferă o sarcină și diagrama bloc anexată. Ghidat de literatura
oferită de tine, găsește în textul propus pentru tine să studiezi semnul clasificării, să îl studiezi. Creați un
cluster (diagramă bloc), care indică semnele și proprietățile sistemelor dispersate, dați exemple. Pentru
a vă ajuta cu acest lucru, vi se oferă deja o diagramă de flux goală pe care trebuie să o completați. 4.
Concluzie asupra sarcinii teoretice. Să rezumăm. De la fiecare echipă, vă rog să lăsați o persoană și să
completați diagramele postate pe bord.   (elevii vin și completează fiecare dintre scheme cu un marker,
după care vor raporta lucrările efectuate) Bine gata, acum să o rezolvăm: Care este baza pentru
clasificarea sistemelor dispersate? În ce tipuri sunt distribuite sistemele dispersate? Ce caracteristici ale
soluțiilor coloidale cunoașteți? Cum altfel se numesc geluri? Ce contează? Care este caracteristica lor? 5.
Partea practică. Acum că cunoașteți caracteristicile sistemelor de dispersie și clasificarea acestora și, de
asemenea, determinați după ce principiu sunt clasificate sistemele de dispersie, vă sugerez să
consolidați aceste cunoștințe în practică completând lucrările adecvate de laborator oferite de dvs. pe o
formă separată. Sunteți uniți în grupuri de 2 persoane. Pentru fiecare grup ați atașat formularul
corespunzător cu lucrări de laborator, precum și un set specific de reactivi pe care trebuie să le studiați.
Vi s-a oferit un eșantion de sistem dispersat. Sarcina dvs.: utilizând instrucțiunile, determinați ce sistem
de dispersie vă este dat, completați tabelul și trageți o concluzie despre caracteristicile sistemului de
dispersie. 6. Generalizare și concluzii. Așadar, în această lecție am studiat mai în profunzime clasificarea
sistemelor dispersate, importanța lor în natură și viața umană. Cu toate acestea, trebuie menționat
faptul că nu există o graniță accentuată între tipurile de sisteme de dispersie. Clasificarea trebuie
considerată relativă. Și acum înapoi la sarcinile stabilite pentru lecția de astăzi: ce sunt sistemele
dispersate? ce sunt sistemele dispersate? ce proprietăți au sistemele de dispersie? importanța
sistemelor de dispersie. Acordați atenție întrebărilor pe care le-ați notat. În caseta de reflecție, notați
utilitatea acestei lecții. 7. teme. Întâlnim constant sisteme dispersate în natură și în viața de zi cu zi, chiar
și în corpul nostru există sisteme dispersate. Pentru a consolida cunoștințele despre importanța
sistemelor de dispersie, sunteți invitați să vă completați temele sub forma unui eseu / Alege un sistem
dispersat pe care îl întâlnești constant în viața ta. Scrie un eseu lung de 1-2 pagini: „Care este
semnificația acestui sistem dispersat în viața umană? Ce sisteme de dispersie similare cu funcții similare
sunt încă cunoscute? " Mulțumim pentru tutorial. Clasificarea sistemelor de dispersie poate fi realizată
pe baza diferitelor proprietăți: prin dispersie, prin starea de agregare a fazelor, prin interacțiunea fazei
dispersate și a mediului dispersat, prin interacțiunea interparticulelor. Clasificarea dispersiei   
Dependența suprafeței specifice de dispersia S bate \u003d f (d) este exprimată grafic de o hiperbolă
echilaterală (Fig.). Graficul arată că, odată cu scăderea dimensiunilor de particule transversale, suprafața
specifică crește semnificativ. Dacă un cub cu dimensiunea coastei de 1 cm este zdrobit la particule
cubice cu dimensiunile d \u003d 10 -6 cm, suprafața totală a interfazelor va crește de la 6 cm 2 la 600 m
2. La d ≤ 10 -7 cm, hiperbola se rupe, deoarece particulele sunt reduse la dimensiunea moleculelor
individuale, iar sistemul heterogen devine omogen în care nu există nicio interfață. În funcție de gradul
de dispersie, sistemele de dispersie sunt împărțite în: sisteme grosiere, d ≥ 10 -3 cm; sisteme
microheterogene, 10 -5 ≤ d ≤ 10 -3 cm; sisteme dispersate coloidale sau soluții coloidale, 10 -7 ≤ d ≤ 10
-5 cm; adevărate soluții, d ≤ 10 -7 cm.   Trebuie subliniat faptul că particulele de fază dispersate din
soluții coloidale au cea mai mare suprafață specifică. Clasificare după starea fazelor    Clasificarea după
starea de agregare a fazelor a fost propusă de Wolfgang Ostwald. În principiu, sunt posibile 9 combinații.
Le prezentăm într-un tabel. Starea agregată a fazei dispersate Starea agregată a unui mediu dispersat
convenție Numele sistemului exemple g g g / g aerosoli atmosfera Pământului bine g g / g ceata, nori
stratificati televizor g tv / g fum, praf, nori cirrus g bine g / f emulsii de gaz, spume apă spumantă, spumă
de săpun, cocktail terapeutic de oxigen, spumă de bere bine bine greutate / greutate emulsie lapte, unt,
margarină, creme etc. televizor bine tv / f liosoli, suspensii soluții coloidale liofobe, suspensii, paste,
vopsele etc. d. g televizor g / tv spumă solidă ponce, spumă solidă, spumă de polistiren, beton spumos,
pâine, corpuri poroase în gaz etc. d. bine televizor w / tv emulsii solide apă în parafină, minerale naturale
cu incluziuni lichide, corpuri poroase în lichid televizor televizor tv / tv soluri solide oțel, fontă, sticlă
colorată, pietre prețioase: Au sol în sticlă - sticlă rubin (0,0001%) (1t sticlă - 1 g Au) Clasificare după
interacțiunea fazei dispersate și a mediului dispersat (prin interacțiune interfaza).    Această clasificare
este potrivită numai pentru sistemele cu un mediu de dispersie a lichidului. G. Freindlich a propus
subdiviziunea sistemelor de dispersie în două tipuri: liofobe, în ele faza dispersată nu este capabilă să
interacționeze cu mediul de dispersie și, prin urmare, dizolvându-se în acesta, includ soluții coloidale,
sisteme microheterogene; liofil, în ele faza dispersată interacționează cu mediul de dispersie și în
anumite condiții este capabil să se dizolve în acesta, acestea includ soluții de surfactanți coloidali și
soluții de DIU. Clasificarea particulelor    Conform acestei clasificări, sistemele de dispersie sunt împărțite
în: liber-dispersat (fără structură); coerent (structurat).   În sistemele cu dispersie liberă, particulele
dintr-o fază dispersată nu sunt conectate între ele și sunt capabile să se deplaseze independent într-un
mediu de dispersie. În sistemele dispersate conectate, particulele din faza dispersată sunt conectate
între ele datorită forțelor intermoleculare, formând în mediul de dispersie rețele spațiale particulare sau
cadre (structuri). Particulele care formează structura nu sunt capabile de deplasare reciprocă și pot
efectua doar mișcări oscilatorii. Lista referințelor Gelfman M.I., Kovalevich O.V., Yustratov V.P.   Chimie
coloidală. Ediția a 2-a, șters. - Sankt Petersburg: Editura „Lan”, 2004. - 336 p.: Bolnav. ISBN 5-8114-0478-
6 [p. 8-10] Sistemele în care o substanță într-o stare dispersată (zdrobită sau zdrobită) este distribuită
uniform în volumul celei de-a doua substanțe sunt numite dispersate.(Conceptul de „dispersat” provine
din latinescul dispersus - împrăștiat, risipit). De regulă sistemele dispersate sunt eterogene și constau din
două sau mai multe faze. Ei numesc faza continuă continuă în caz contrar mediu de dispersieși particule
discrete sau discontinue ale unei alte substanțe din acest mediu - faza dispersată. O măsură a
fragmentării sistemelor dispersate este fie dimensiunea transversală a particulelor din faza dispersată
șisau reciprocitatea acesteia - gradul de dispersieDavând o dimensiune de 1 / m sau m –1: Gradul de
dispersie este o valoare care arată câte particule pot fi ambalate îndeaproape într-un segment lung de 1
m. Conceptul de mărime transversală are o semnificație pronunțată pentru particule sferice ( șiegală cu
diametrul acestor particule) și pentru particulele care au forma unui cub ( șiegală cu lungimea coastei
lcub). Pentru particule cu o formă diferită (filiforme, lamelare etc.), valoarea șidepinde de direcția în care
se fac măsurători. În astfel de cazuri, de multe ori o formă de particule diferită este echivalată cu sferice
cu o anumită valoare d, presupunând că aceste particule condiționale se comportă în sistem exact în
același mod ca și cele reale. Uneori se folosește o altă caracteristică de dispersie - așa-numita suprafață
specificăS sp. ,care corespunde suprafeței totale (m 2 ) toate particulele din faza dispersată având o
masă totală de 1 kg sau un volum total de 1 m 3 . În primul caz S sp.   are dimensiunea m 2 / kg, în a
doua - 1 / m sau m –1 . Astfel, suprafața specifică poate fi definită după cum urmează:   sau undeS   -
suprafața totală (m 2 ) suprafața particulelor din faza dispersată; m   - masa totală (kg) a acestor
particule; V   - volum total (m 3 ) acestor particule. Există o relație directă proporțională între bătăile S. și
D: undek   - coeficient de proporționalitate. În sistemele dispersate, particulele din faza dispersată au
rareori aceeași dimensiune. Ele pot fi obținute ca atare numai artificial, folosind tehnici speciale. În acest
caz, sistemele rezultate sunt numite monodisperși. Sistemele reale sunt cel mai adesea polidispersaiar
dimensiunile particulelor din faza dispersată se află într-un anumit interval. Toate sistemele de dispersie
în funcție de mărimea particulelor din faza dispersată pot fi împărțite în 3 grupuri (tabelul 14). Tabelul
14. Clasificarea sistemelor dispersate în funcție de mărimea particulelor din faza dispersată Limita dintre
aceste tipuri de sisteme nu poate fi determinată cu precizie. Pentru sistemele individuale, acesta poate fi
deplasat într-o direcție sau alta, în funcție de natura chimică a substanței în fază dispersată și a mediului
de dispersie și de proprietățile fizico-chimice ale sistemului în sine. O caracteristică distinctivă a
adevăratelor soluții este aceea că particulele fazei dispersate din ele sunt molecule sau ioni individuali.
Ca urmare a acestor sisteme, nu există nicio interfață și, prin urmare, spre deosebire de alte sisteme de
dispersie, acestea sunt omogene. În sistemele de dispersie coloidală (sau soluri), particulele fazei
dispersate sunt formate din câteva zeci sau sute de molecule, ioni sau atomi conectați între ele prin
diferite legături. Mărimile transversale ale acestor particule variază de la 1 nm la 300-400 nm (1 · 10 –9 ÷
4 · 10 –7 m). Datorită dimensiunilor mici, acestea nu pot fi detectate vizual folosind un microscop ușor.
O caracteristică caracteristică a sistemelor coloidale este suprafața lor specifică semnificativă (Tabelul
15), în urma căreia ele sunt adesea numite ultramicroheterogene. Tabelul 15 Schimbarea suprafeței
atunci când striviți 1 cm 3 substanțe Acest lucru duce la faptul că majoritatea moleculelor sau atomilor
substanței în fază dispersată se află pe suprafața particulelor sale, adică. la interfață. Drept urmare,
sistemele coloidale dobândesc proprietăți speciale care le disting brusc de alte tipuri de sisteme de
dispersie. Proprietățile fizico-chimice ale sistemelor coloidale, procesele care apar la suprafața
particulelor lor, sunt studiate în secțiunea de chimie fizică care a apărut ca un câmp independent al
științeichimie coloidală. Titlu " chimie coloidală„Venit din cuvântul grecesc kola- lipici și eidos- vezi. A
fost propus de omul de știință englez Thomas Graham, care a studiat difuzarea din soluții a diferitelor
substanțe prin membranele vegetale și animale în a doua jumătate a secolului XIX. Thomas Graham
(1805 - 1869),   Chimist scoțian. Lucrările lui Graham sunt dedicate difuziei în gaze și lichide, chimia
coloidelor, chimia acizilor polibazici. Graham aparține ideii de separare a tuturor substanțelor în
cristaloizi și coloizi. Primele formează soluții stabile și cristalizează, cele din urmă produc soluții instabile
și se coagulează ușor, formând un precipitat gelatinos. Aceste lucrări au pus bazele chimiei coloidale.
Continuând studiul gazelor, Graham la sfârșitul anilor 1860 a descoperit fenomenul de ocluzie -
absorbția gazelor de către cavitățile microscopice din metale. În același timp, substanțele care difuzează
rapid în soluție și trec bine prin membrană au fost numite de el cristaloidpentru că La plantare, formează
sedimente dense, având o structură cristalină. Sunt numite substanțe care au o capacitate scăzută de a
difuza în soluție și nu trec prin membranele de dializă coloizii, adică lipici-like. Apariția acestui nume se
datorează faptului că primele obiecte de acest tip cercetate de omul de știință T. Graham au fost soluții
ale diferiților compuși cu greutate moleculară mare: polizaharide, proteine, care, atunci când sunt
precipitate, formează de obicei sedimente lipicioase cu o structură amorfă. Lucrări suplimentare în acest
domeniu de către alți oameni de știință: I.G. Borshchova, P.P. Weimarna, D.I. Mendeleev - a arătat că
una și aceeași substanță, în funcție de tipul de mediu de dispersie, poate prezenta atât în
\u200b\u200bsoluții atât proprietăți coloidale, cât și proprietăți cristaloide. Deci, de exemplu, săpunul
dizolvat în N 2 Oh, are proprietățile unui coloid și o soluție de săpun în alcool - un cristaloid; clorura de
sodiu dizolvată în N 2 Oh, formează o adevărată soluție, iar în benzen - coloidal. Astfel, nu există niciun
motiv să subdivizați compușii chimici în două clase separate, dar putem vorbi numai despre starea
cristalinoasă și coloidală a unei substanțe aflate în soluție. În starea cristalinoidă, substanța este
prezentă în soluții sub formă de molecule individuale sau de ioni, și în starea coloidală, sub formă de
particule mici fragmentate (dispersate) constând dintr-un anumit număr de molecule, ioni sau atomi
distribuite uniform în întregul sistem. Soluțiile compușilor macromoleculari, în ciuda faptului că în
majoritatea cazurilor sunt adevărate, aparțin și subiectului cercetării în domeniul chimiei coloidale,
deoarece în multe privințe similare în proprietățile sistemelor coloidale. Chimia coloidală studiază, de
asemenea, sisteme dispersate cu particule mai mari din faza dispersată în comparație cu solul. De
regulă, dimensiunile lor transversale se situează în intervalul 10–7 m ÷ 10 –5 m. În cele mai multe cazuri,
astfel de particule sunt vizibile la un microscop optic, suprafața lor specifică este de sute de ori mai mică
decât în \u200b\u200bsol (tabelul 15). Aceste sisteme se numesc microheterogene sau grosiere.
Sistemele dispersate sunt de natură răspândită și joacă un rol practic important, care determină nu
numai științificul, dar și importanța economică a chimiei coloidale. Multe pietre prețioase, diverse
minerale în intestinele Pământului, alimente, fum, nori, praf, apă noroasă în rezervoare naturale, sol,
argilă, ulei etc. sunt sisteme coloidale sau grosiere. Un rol important îl joacă sistemele coloidale în
biochimie și medicină. Cele mai importante fluide biologice: sânge, plasmă, limfă, citoplasmă celulară,
lichid cefalorahidian, sunt sisteme dispersate în care o serie de substanțe (proteine, colesterol și multe
altele (tabelul 16)) sunt într-o stare coloidală. Din punct de vedere chimic, corpul uman în ansamblu este
un ansamblu complex de sisteme dispersate de un tip foarte diferit. În această privință, diferitele
aspecte ale fenomenelor care apar într-un organism viu, relațiile lor cauză-efect, posibilitatea influențării
lor și ajustările din exterior pot fi înțelese doar ca natura stării coloidale a substanței este cunoscută.
Tabelul 16. Dimensiunile unor particule dispersate Multe dintre proprietățile fizice și chimice ale unei
substanțe sub formă de particule dispersate diferă semnificativ de proprietățile similare ale
formațiunilor sale mai mari. Aceste diferențe se numesc efecte dimensionale sau la scară. Sunt
exprimate cu atât mai puternic, cu cât dimensiunea particulelor dispersate este mai mică și, prin urmare,
sunt deosebit de caracteristice particulelor din intervalul nanometrului (1 · 10) –9   m ÷ 9 · 10 –9   m),
așa-numitul nanoparticule. Calitățile speciale ale nanoparticulelor (inclusiv proprietățile lor cuantice)
deschid aplicații practice fundamental noi pentru chimie, fizică, biologie și medicină. Recent, studiul
metodelor de producție, structura, proprietățile fizice și chimice ale particulelor dispersate și sistemelor
dispersate (dezvoltarea așa-numitelor nanotehnologii) este relevant pentru nu numai chimia coloidală,
ci și pentru o serie de alte discipline științifice.

Источник: https://srcaltufevo.ru/ro/kakie-sushchestvuyut-dispersnye-sistemy-dispersnye-sistemy-
obshchaya-harakteristika-i.html