Elemente de Inginerie Electrica-Energia Regenerabila

ELEMENTE DE INGINERIE ELECTRICĂ APLICATĂ
ENERGIA REGENERABILĂ
2016
Elemente de inginerie electrică aplicată Energia regenerabilă
Cuprins
Cuprins ............................................................................................................................................ 1
Introducere ..................................................................................................................................... 4
1. Energia eoliană ......................................................................................................................... 6
1.1.Istoricul utilizării energiei eoliene ............................................................................ 6
1.2.Particularitatile energiei eoliene ............................................................................ 12
1.3.Avantajele utilizarii energiei eoliene ..................................................................... 14
1.4.Dezavantaje energiei eoliene ................................................................................ 14
1.5.Turbinele eoliene ........................................................................................................ 16
1.6.Producerea energiei electrice cu ajutorul turbinelor eoliene ............................ 18
1.7.Tipuri de turbine eoliene ........................................................................................ 20
Principalele avantaje şi dezavantaje ale turbinei eoliene cu ax orizontal ............. 23
1.8.Aplicație-Energie eoliană sau solară pentru casa de vacanță sau
cabană............................................................................................................................. 36
1.9.Concluzii ................................................................................................................... 39
2. Energia solară ......................................................................................................................... 40
2.1.Introducere ............................................................................................................... 40
2.2.Cum produce soarele energie ............................................................................... 40
2.3.Cum se transportă energia pe pământ ................................................................ 40
2.4.Radiaţia solară ........................................................................................................ 41
2.5.Conversia şi captarea energiei solare ................................................................. 43
2.6.Conversia energiei solare în alte forme de energie ........................................... 44
2.7.Captarea energiei solare - Domenii de utilizare ................................................. 45
2.8.Cazuri particulare pentru captarea si utilizarea energiei solare ....................... 46
2.9.Tipuri de captatoare solare cu concentrator ....................................................... 47
2.10.Acumularea energiei solare ................................................................................ 51
2.11.Celulele fotovoltaice ............................................................................................. 54
2.12.Aplicaţiile CF .......................................................................................................... 58
2.13.Aplicații noi, îmbunătățiri și planuri de viitor pentru CF ................................... 60
2.14.Energia solară folosita pentru a transforma dioxidul de carbon în
combustibil ...................................................................................................................... 64
2.15.Aplicații ale energiei solare .................................................................................. 64
4.Energia apei .............................................................................................................................. 72
1
4.1.Introducere ............................................................................................................... 72
4.2.Energia apei curgătoare: hidroelectricitatea ....................................................... 72
4.3.Producerea propriu-zisă a energiei hidroelectrice ............................................. 74
4.4.Probleme de mediu şi sociale ............................................................................... 75
4.5.Viitorul electricităţii .................................................................................................. 75
4.6.Consideraţii generate privind performanţele hidrocentralelor .......................... 76
4.7.Producerea energiei hidroelectrice (studiu de caz: România) ......................... 77
4.8.Principalele elemente ale unei amenajări hidroelectrice ................................... 78
4.9.Procese tehnologice de obţinere a energiei electrice în centralele
hidroelectrice .................................................................................................................. 79
4.10.Hidrocentralele cu baraj - pe firul apei ............................................................... 81
4.11.Hidrocentrale instalate în derivaţie cu cursul natural al râului ....................... 82
4.12.Strategia de valorificare a surselor regenerabile de energie ......................... 84
5.Energia valurilor ...................................................................................................................... 86
5.1.Argument .................................................................................................................. 86
5.2.Introducere ............................................................................................................... 86
5.3.Dispozitive din apropierea țărmurilor ................................................................... 87
5.4.Dispozitive din larg (offshore) ................................................................................ 89
5.5.Pelamis, Agucadoura în Portugalia ...................................................................... 89
5.6.Cercetări în energia valurilor de catre pionierii “ratei lui Salter” ....................... 90
6.Pompele de căldură ................................................................................................................ 93
6.1.Prezentarea generală a pompei de căldură .................................................. 93
6.2.Aspecte particulare ale instalării pompelor de căldură ..................................... 96
6.3.Sursele de căldură abordabile ........................................................................... 98
6.4.Soluţii de utilizare a pompelor termice în sistemele de alimentare cu
căldură........................................................................................................................... 102
6.5.Soluţii de încălzire a clădirilor şi/sau prepararea apei calde de consum
cu pompe de căldură................................................................................................... 102
6.6.Sisteme locale de încălzire a clădirilor si/sau preparare a apei calde
de consum cu pompe de căldură .............................................................................. 103
6.7.Utilizarea pompelor de căldură în scheme de alimentare cu căldură
necesară în procese tehnologice industriale ........................................................... 111
6.8.Exemple de utilizare a pompelor de căldură ..................................................... 118
7.Biomasa ................................................................................................................................... 126
7.1.Introducere ............................................................................................................. 126
7.2.Resursele de biomasă ......................................................................................... 128
7.3.Potenţial şi disponibilitate .................................................................................... 128
7.4.Conversia biomasei .............................................................................................. 130
2
7.5.Puterea calorică a biomasei ................................................................................ 130

7.6.Probleme ce apar la arderea biomasei în cazane ........................................... 132
7.7.Tehnologii de ardere ............................................................................................. 133
7.8.Gazifierea biomasei .............................................................................................. 135
7.9.Piroliza biomasei ................................................................................................... 136
7.10.Procese biochimice de conversie a biomasei ................................................ 137
7.11.Concluzii ............................................................................................................... 141
3
Introducere
În contextual actual al dezvoltării economice și industriale se pune tot mai mult

accentul pe folosirea energiei regenerabile.
Energia regenerabilă se referă la forme de energie produse prin transferul energetic
al energiei rezultate din procese naturale regenerabile. Astfel, energia luminii solare, a
vânturilor, a apelor curgătoare, a proceselor biologice şi a căldurii geotermale pot fi
captate de către oameni utilizând diferite procedee. Sursele de energie nereînnoibile
includ energia nucleară precum şi energia generată prin arderea combustibililor fosili,
aşa cum ar fi ţiţeiul, cărbunele şi gazele naturale. Aceste resurse sunt, în chip evident,
limitate la existenţa zăcămintelor respective şi sunt considerate în general
neregenerabile.
Dintre sursele regenerabile de energie fac parte:
energia eoliană
energia solară
energia apei
energia valurilor
energia geotermică
energie derivata din biomasa: biodiesel, bioetanol, biogaz
Toate aceste forme de energie sunt valorificate pentru a servi la generarea curentului
electric, apei calde, etc.
Premisele utilizarii energiei regnerabile sunt:
Efectele schimbarii climatice
Creşterea efectului de seră ridică temperatura globală a planetei. Datorită activităţii
umane, concentraţia de gaz cu efect de seră a crescut începând cu perioada pre-
industrială (1750-1800). Concentraţia de bioxid de carbon (CO 2), gazul de seră cu
ponderea cea mai ridicată, a crescut cu 30% încă din era pre-industrială. Efectele
combinate ale tuturor gazelor cu efect de seră (CO 2, metan, ozon,…) sunt echivalente
cu o creştere a CO2 cu 50% faţă de acea perioadă.
Faţă de anul 1860, temperatura medie a scoarţei terestre a crescut cu 0,6°C. Conform
diferitelor statistici, în anul 2100 temperatura va înregistra o creştere între 1,5 şi 6°C,
dacă filierele energetice şi planul de consum nu vor fi modificate. Această creştere
considerabilă este însoţită, ca şi consecinţă, de o creştere a nivelului mării de la 20 cm
la 1 m.
Pentru a stabiliza concentraţia de CO2 la nivelul actual, trebuie redusă urgent emisia
de gaz cu 50 până la 70%. Este imposibil să se realizeze brusc această reducere, dar
trebuie să se acţioneze urgent, deoarece ne găsim în faţa unei probleme cumulative.
CO2-ul este produs prin arderea tuturor combustibililor fosili: petrol, gaz şi cărbune.
Cresterea cererii de energie
În 2000, consumul energetic mondial a fost de ordinul a zece Gtep (tep = tonă
echivalentă petrol, 1 tep corespunde energiei produsă prin arderea unei tone de
petrol). Combustibilii fosili reprezintă în jur de 8 Gtep.
4
Numeroase scenarii energetice sunt elaborate în fiecare an de către organisme

specializate în domeniul energiei. Aceste scenarii indică un necesar de 15 până la 25
Gtep pentru anul 2050. Aceste scenarii de viitor se bazează pe diferiţi parametrii cum
ar fi creşterea economică, creşterea populaţiei mondiale, accesul progresiv la
electricitate a 1,6 milioane de persoane care încă nu au acces la electricitate, nevoile
crescânde ale ţărilor în curs de dezvoltare şi punerea la punct de politici cu scopul de a
proteja mediul ambiant. În acelaşi timp, este rezonabil să se prevadă că până la
jumătatea secolului, cererea energetică se va dubla.
Limitarea rezervelor de combustibili fosili
Aceasta generează urgenţa dezvoltării unor noi tehnologii, inevitabil scumpe la
început. La acelaşi consum, se estimează că rezervele actuale de petrol se vor epuiza
în circa 40 de ani. Alte opinii ale experţilor estimează epuizarea rezervelor într-o
perioadă cuprinsă între 20 şi 80 de ani, în funcţie de creşterea consumului sau de
descoperirea de noi rezerve.
Înlocuirea energiei nucleare cu energia produsă prin intermediul gazului natural de
către unele ţări poate accelera consumarea resurselor.
Cererea energetică până în 2050 (prevăzută deci între 15 şi 25 Gtep) va fi îndeplinită
în mare parte, ca şi acum, prin energia produsă de combustibili fosili, fapt care va avea
consecinţe dramatice asupra mediului, ignorând necesităţile generaţiilor viitoare.
Pentru ca creşterea temperaturii să nu fie mai mare de 1...3°C, trebuie ca totalul
emisiilor de gaz în secolele viitoare să reprezinte cel mult o treime din emisiile cauzate
de arderea resurselor accesibile de gaz natural, petrol şi cărbune. Aceasta înseamnă
să se interzică umanităţii arderea a două treimi din energia accesibilă şi relativ ieftină.
În contextul actual, caracterizat de creşterea alarmantă a poluării cauzate de
producerea energiei din arderea combustibililor fosili, devine din ce în ce mai
importantă reducerea dependenţei de aceşti combustibili.
Randamentul global al sistemului energetic este mic
Randamentul global al sistemului energetic este mic. De exemplu, în 2000, pentru
satisfacerea nevoilor de energie utilă ale francezilor, de 86 Mtep, s-au consumat 252
Mtep, ceea ce corespunde unui randament de aproximativ 34%. 166 Mtep au fost
astfel pierdute în transformările energetice (rafinare, producţie de electricitate,...) şi în
utilizările finale (randamentul aparatelor electrocasnice, vehicule,...). Această pierdere
de 166 Mtep constituie prima poziţie în consumul de energie şi deci deţine ponderea
cea mai mare în emisia de CO2.
Dependenta energetica
Aproximativ 50% din energia consumată în cadrul U.E. provine din ţări care nu sunt
membre ale U.E. Fără schimbarea nivelului producţiei energetice şi ţinând cont de
creşterea previzibilă a consumului, această dependenţă va ajunge la 70% până în
2030.
Dependenţa faţă de ţările Orientului Mijlociu, care deţin 65% din rezervele actuale de
petrol va creşte. Începând cu 2020-2030, tensiunile economice şi politice pot
determina diminuarea resurselor fosile uşor de exploatat şi concentrarea lor în zone
instabile politic, care dăunează securităţii aprovizionării ţărilor Uniunii Europene.
5
1. Energia eoliană
1.1.Istoricul utilizării energiei eoliene

Dovezi privind utilizarea energiei vântului în trecut
Ideea utilizării energiei vântului a fost pusă în practică încă din timpuri străvechi, atât
pentru propulsia navelor, cât şi pentru conversia energiei vântului în energie mecanică
(măcinat cereale, tăiat lemne, pompat apa). În general, evoluţia energiei vântului s-a
caracterizat prin perioade de progres şi perioade şi mai mari de declin, dar cu toate
acestea, utilizarea ei a fost prezentă continuu, începând cu milenii în urmă, în vechiul
Babilon şi Orientul Mijlociu, şi până în zilele noastre. Ca sursă de energie regenerabilă,
direct disponibilă în cea mai mare parte a lumii, energia vântului a avut un rol important
în întreaga istorie a umanităţii. De exemplu, energia vântului produce ventilaţia
necesară arderii lemnelor şi împrospatează cu oxigen bucătăriile pentru a obţine un
nivel acceptabil al calităţii aerului. Coşurile persane, inventate cu mai multe sute de
ani în urmă, au utilizat vântul pentru condiţionarea aerului din încăperi prin trecerea lui
peste vase cu apă, producând astfel răcirea prin evaporare. În prezent, în majoritatea
locurilor din lume, furnizarea de aer proaspăt în clădiri este produsă de vânt mai
degrabă decât de sisteme mecanice. De asemenea, vântul este important pentru
dispersia şi diluarea produselor poluante, ca de exemplu, emisiile degajate de coşurile
de fum.
Fig. 1 Moara de vânt cu ax vertical care actionează o pompă de apă cu bile, 1578
Este cunoscut faptul că egiptenii, cu 5000 de ani în urmă, navigau în bărci cu pânze şi
că locuitorii Mesopotamiei, cu aproape 4000 de ani în urmă, au fost primii care au
folosit energia vântului pentru irigarea câmpiilor. Pe papirusurile egiptene au rămas
imortalizate, alături de corabiile cu pânze, morile de vânt ale antichităţii. Cu toate
acestea, Persia este considerată leaganul morilor de vânt, pe teritoriul ei (actualul Iran)
6
se mai gasesc şi astăzi vestigii ale anticelor maşini, acţionate de mori cu ax vertical
pentru măcinatul grâului, de unde s-au răspândit mai tarziu.
În România documentele atestă existenţă morilor de vânt încă din secolul al XIII-lea.
Înscrisuri ulterioare mentionează prezenţa pe teritoriul ţării noastre a circa 1000 de
mori de vânt, dintre care 160 concentrate numai în judeţul Vaslui. Restul morilor de
vânt erau răspândite mai ales în sudul Moldovei, în Bărăgan şi Dobrogea.
Fig. 2 Moară de vânt care acţionează direct o pompă dublă cu bile, 1588
De la măcinatul grâului şi pomparea apei, în secolul al XIV-lea sfera de utilizare a
morilor de vânt se extinde la lucrări de desecare şi drenare a lacurilor şi mlaştinilor.
Încercările pentru descoperirea drumului de răspândire treptată a tipului de turbină cu
ax vertical din Persia până în Europa au condus la două rute posibile. Una trecea prin
Constantinopol, la insulele greceşti şi apoi mai departe spre regiunile vestice ale Mării
Mediteraneene, incluzând şi Portugalia. Pe aceasta rută se găseau mai multe turbine
cu ax vertical similare cu cele persane, şi numeroase mori de tip turn, rotoarele cu ax
orizontal fiind montate la partea superioară a unui turn care uneori se putea roti.
7
Cealalată rută trecea prin provinciile ruseşti şi cuprindea numai mori de vânt cu ax
orizontal. Unele mai vechi aveau pietrele de măcinat deasupra rotorului, iar la
modelele mai dezvoltate, întreaga construcţie putea fi rotită cu ajutorul unei pârghii,
necesitând pentru aceasta un efort considerabil.
Fig. 3 Moară de vânt care acţionează o pompă de apă cu bile prin intermediul unui
angrenaj dublu, 1686
În scurt timp, morile de vânt cu ax orizontal s-au răspândit mult în Europa, pornind de
la regiunea Anglia (prin anul 1000) – Normandia – Belgia şi ajungând până în Franta
(pe la 1100), Olanda (secolul al XIII-lea), Germania şi Danemarca. Aceste mori de
vânt, adesea foarte mari, au devenit numeroase în Europa, fiind plasate de obicei
lângă oraşe şi utilizate pentru măcinat, irigat şi drenaj. Până la sfârşitul secolului al
XIX-lea, randamentul acestor mori de vânt a crescut de la sub 1% până la aproape
5%.
În secolul al XIX-lea moara de vânt a fost introdusă de către olandezi în America şi a
cunoscut o răspândire fulgerătoare, la începutul secolului al XX-lea funcţionau deja în
America de Nord mai multe milioane de mori de vânt cu ax orizontal.
Pentru pompare şi irigaţii s-a răspândit foarte mult în secolul al XIX-lea tipul american
cu rotor multipală. Acest tip de turbină are un randament scăzut, dar porneşte la viteze
8
mici ale vântului (1- 2 m/s). Proiectele dezvoltate în secolul al XX-lea cuprind maşinile
cu ax vertical Darrieus şi rotoarele cu ax orizontal.
Dezvoltarea turbinelor de vânt pentru generarea de energie electrică a început cu
aproape 100 de ani în urmă, în ţări precum Danemarca, Anglia, Germania şi S.U.A.
În timpul celui de-al doilea război mondial au fost produse şi montate o serie de
turbine de vânt, în ţări lipsite de surse tradiţionale de combustibil precum Danemarca.
Aceasta noua generaţie de turbine de vânt aveau turnul construit din beton,
majoritatea dintre ele producând însă curent continuu, pe care îl introduceau în reţele
tot de curent continuu. Declinul interesului în utilizarea energiei vântului în anii următori
s-a datorat, în principiu, abundenţei de petrol la preţ scăzut, părerii tot mai generale că
energia vântului este o formă de energie relativ scumpă, precum şi problemelor
tehnice apărute la unele turbine (ruperea la oboseală a palelor).
Valorificarea energiei eoliene a început în anii ’70, odată cu prima criză mondială a
petrolului. În anii ’90 a revenit în prim plan din cauza îngrijorărilor generate de impactul
asupra mediului a poluării generate de combustibilii fosili.
Deşi cele mai vechi mori de vânt au fost cu ax vertical, maşina eoliană modernă
promovată în preocupările curente, oficiale, de valorificare superioară a potenţialului
enegetic eolian, este cea cu ax orizontal. Poate fi amintit aici faptul ca dimensiunile
maşinii cu ax vertical sunt în general mai mici decât ale maşinii cu ax orizontal, ale
cărei pale sunt supuse forţei gravitaţiei care acţionează nefavorabil asupra maşinii pe
direcţii diferite. Din aceste considerente se pare că masina eoliana cu ax vertical ar
prezenta o siguranţă sporită în exploatare în comparaţie cu maşina eoliană cu ax
orizontal.
1.1.1 Perspective privind utilizarea energiei eoliene la propulsarea navelor

Cu toate că vântul este acela care a dat oamenilor prima lecţie de transformare a unei
forme de energie în alta, corăbiile cu pânze, care au cunoscut epoca de glorie şi
înflorire la inceputul secolului al XIX-lea, au fost astazi practic abandonate şi uitate. Cu
excepţia câtorva veliere, intrebuinţate la excursii sau ca nave-şcoală, prin anul 1930,
marile flote maritime ale lumii nu mai deţineau practic nici o corabie cu pânze. În anii
90’ flota maritimă comercială mondială, alcătuită din aproximativ 25.000 de nave,
consuma circa 730 milioane barili de petrol pe an, preţul ridicându-se la peste 30 de
miliarde de dolari.
În actuala conjunctură energetică utilizarea pe anumite trasee maritime a energiei
eoliene la propulsia navelor, în scopul evitării consumului excesiv de combustibil
convenţional strict raţionalizat, este realizabilă şi eficientă. Se apreciază că în viitorul
apropiat mai mult de jumătate din navele comerciale de cursă lungă vor fi echipate cu
pânze. Reîntoarcerea la corăbiile cu pânze, concepute însă la nivelul cerinţelor şi
posibilităţilor tehnicii actuale, pare plină de promisiuni.
O reintoarcere posibilă la corabiile propulsate de vânt, într-o concepţie mult mai
generoasă decât în trecut, este studiată de către cercetatori din Japonia, Franţa,
Marea Britanie etc. După aprecierea specialiştilor, experienţele efectuate deja pe
machete sunt încurajatoare.
Specialiştii britanici au în vedere folosirea unor turbine eoliene cu ax vertical, în locul
velelor. A fost deja studiată posibilitatea echipării navelor cu astfel de turbine, care
9
transformă energia vântului în energie mecanică, garantând buna manevrare şi

deplasare a navei chiar în sens contrar direcţiei vântului. Bineinteles, vasul respectiv
va trebui sa fie dotat şi cu motor clasic de rezervă. S-a estimat că o navă cu un
deplasament de 4000t, prevazută cu turbină eoliană, ar putea dezvolta o viteză de 12
noduri, economisind aproximativ 40t de combustibil în numai două luni.
Experimentele efectuate în Franţa au dat rezultate asemănătoare. O machetă a unei
nave la scara 1:15, cu lungimea de 2.30m, lăţimea 0.51m şi masa de 37.50 kg, a fost
echipata cu un catarg de înalt de 1.05m prevăzut cu o turbină eoliană orientabilă a
cărei elice avea 1.65m în diametru. Energia dezvoltată de turbină, trasnmisă pe cale
mecanică unei elice propulsoare, a imprimat machetei viteza de 2 noduri, cu un vânt
frontal de 20-28km/h. În aceste condiţii, o navă la scara 1:1 echipata cu o eoliană a
carei elice masoara 17.5 metri în diametru, ar putea atinge o viteza de 7.75 noduri,
adica aproximativ 15 km/h.
Fireţte, solutia poate fi aplicată şi unei nave mari, de construcţie specială, echipată cu
mai multe turbine eoliene orientabile, capabilă să se deplaseze chiar în sens contrar
direcţiei vântului, folosindu-i eficient energia. Astfel, reîntoarcerea la corabiile cu
pânze, concepute însă la nivelul cerinţelor şi posibilităţilor tehnicii actuale, pare plină
de promisiuni.
1.1.2 Evolutia generatoarelor eoliene

Moara de vânt este strămoşul generatoarelor eoliene (Fig.4). Ea a apărut în Evul
Mediu în Europa. Ea a funcţionat la început cu ax vertical.
Fig.4 Imagine a două mori de vânt

Mai tîrziu, morile se orientau după direcţia vântului şi au fost puse pânze pentru a
capta mai bine energia vântului. (Fig. 5)
10
Fig. 5 Imagine a unei mori de vânt cu pânze

Prima moară de vânt cu pale profilate a apărut în secolul doisprezece. Chiar dacă era
foarte simplă, este totuşi vorba de prima cercetare aerodinamică a palelor. Acestea au
fost utilizate în principal pentre pomparea apei sau pentru măcinarea grâului.
Revoluţia industrială a oferit un nou început pentru morile de vânt, prin apariţia de noi
materiale. În consecinţă, utilizarea metalului a permis modificare formei turnului şi
creşterea considerabilă a maşinilor pe care le numim pe scurt "eoliene". (Fig. 6)
Fig. 6 Moară de vânt (Germania de Nord)

Evoluţia electricităţii în secolul XX a determinat apariţia primelor eoliene moderne (Fig.
7). Este studiat profilul palelor, iar inginerii se inspiră după profilul aripilor de avion.
11
Fig. 7 Eoliană modernă
1.2.Particularitatile energiei eoliene

Energia eoliană este o sursă de energie regenerabilă generată din puterea vântului.
La sfârşitul anului 2006, capacitatea mondială a generatoarelor eoliene era de 73904
MW, acestea producând ceva mai mult de 1% din necesarul mondial de energie
electrică.
Deşi încă o sursă relativ minoră de energie electrică pentru majoritatea ţărilor,
producţia energiei eoliene a crescut practic de cinci ori între 1999 şi 2006, ajungându-
se ca, în unele ţări, ponderea energiei eoliene în consumul total de energie să fie
semnificativ: Danemarca (23%), Spania (8%), Germania (6%).
Fig.8 Turbine de vânt

Vânturile se formează deorece soarele nu încălzeşte Pământul uniform, fapt care
creează mişcări de aer. Energia cinetică din vânt poate fi folosită pentru a roti nişte
turbine, care sunt capabile de a genera electricitate. Unele turbine pot produce 5 MW,
deşi aceasta necesită o viteză a vântului de aproximativ 5,5 m/s, sau 20 de kilometri
12
pe oră. Puţine zone pe pământ au aceste viteze ale vântului, dar vânturi mai puternice
se pot găsi la altitudini mai mari şi în zone oceanice.
Energia eoliană este folosită extensiv în ziua de astăzi, şi turbine noi de vânt se
construiesc în toată lumea, energia eoliană fiind sursa de energie cu cea mai rapidă
creştere în ultimii ani. Majoritatea turbinelor produc energie peste 25% din timp, acest
procent crescând iarna, când vânturile sunt mai puternice.
Se crede că potenţialul tehnic mondial al energiei eoliene poate să asigure de cinci ori
mai multă energie decât este consumată acum. Acest nivel de exploatare ar necesita
12,7% din suprafaţă Pământul (excluzând oceanele) să fie acoperite de parcuri de
turbine, presupunând că terenul ar fi acoperit cu 6 turbine mari de vânt pe kilometru
pătrat.
Valorificarea energiei eoliene a inceput în anii ’70, odata cu prima criza mondiala
apetrolului. în anii ’90 a revenit în prim plan din cauza ingrijorarilor generate de
impactul asupra mediului, a poluarii generate de combustibilii fosili. Singurele
dezavântaje ale folosirii energiei eoliene este impactul asupra pasarilor şi impactul
vizual asupra mediului.
Fig. 9 Harta potentialului energetic în Romania

13
1.3.Avantajele utilizarii energiei eoliene
Fig. 10 Ferma de turbine eoliene

 Principalul avântaj al energiei eoliene este emisia zero de substanţe poluante şi
gaze cu efect de seră, datorită faptului că nu se ard combustibili.
 Nu se produc deşeuri. Producerea de energie eoliană nu implică producerea
nici unui fel de deşeuri.
 Costuri reduse pe unitate de energie produsă. Costul energiei electrice
produse în centralele eoliene moderne a scăzut substanţial în ultimii ani, ajungând
în S.U.A. să fie chiar mai mici decât în cazul energiei generate din combustibili,
chiar dacă nu se iau în considerare externalităţile negative inerente utilizării
combustibililor clasici. În 2004, preţul energiei eoliene ajunsese deja la o cincime
faţă de cel din anii 80, iar previziunile sunt de continuare a scăderii acestora,
deoarece se pun în funcţiuni tot mai multe unităţi eoliene cu putere instalată de mai
mulţi megawaţi.
 Costuri reduse de scoatere din funcţiune. Spre deosebire de centralele
nucleare, de exemplu, unde costurile de scoatere din funcţiune pot fi de câteva ori
mai mari decât costurile centralei, în cazul generatoarelor eoliene, costurile de
scoatere din funcţiune, la capătul perioadei normale de funcţionare, sunt minime,
acestea putând fi integral reciclate.
1.4.Dezavantaje energiei eoliene
Fig. 11 Ferma de turbien eoliene
14
Principalele dezavântaje sunt resursa energetică relativ limitată, inconstanţa datorită

variaţiei vitezei vântului şi numărului redus de amplasamente posibile. Puţine locuri pe
Pământ oferă posibilitatea producerii a suficientă electricitate folosind energia vântului.
 La început, un important dezavantaj al producţiei de energie eoliană a fost
preţul destul de mare de producere a energiei şi fiabilitatea relativ redusă a
turbinelor. În ultimii ani, însă, preţul de producţie pe unitate de energie electrică a
scăzut drastic, ajungând, prin îmbunătăţirea parametrilor tehnici ai turbinelor, la
cifre de ordinul 3-4 eurocenţi pe kilowatt oră.
 Un alt dezavântaj este şi "poluarea vizuală" - adică, au o apariţie neplăcută - şi
de asemenea produc "poluare sonoră" (sunt prea gălăgioase). De asemenea, se
afirmă că turbinele afectează mediul şi ecosistemele din împrejurimi, omorând
păsări şi necesitând terenuri mari virane pentru instalarea lor. Argumente
împotriva acestora sunt că turbinele moderne de vânt au o apariţie atractivă
stilizată, că maşinile omoară mai multe păsări pe an decât turbinele şi că alte surse
de energie, precum generarea de electricitate folosind cărbunele, sunt cu mult mai
dăunătoare pentru mediu, deoarece creează poluare şi duc la efectul de seră.
 Un alt dezavântaj este riscul mare de distrugere în cazul furtunilor, dacă viteza
vântului depăşeşte limitele admise la proiectare. Oricât de mare ar fi limita admisă,
întotdeauna există posibilitatea ca ea să fie depăşită.
 Cel mai mare dezavantaj al energiei eoliene este faptul că nu se obtine
electricitate cand vântul nu bate sau bate prea slab, motiv pentru care trebuie
asigurata o sursa alternativa de electricitate.
 Chiar dacă eolienele de primă generaţie erau deranjante din punct de vedere
sonor, se pare că în prezent, dezvoltările tehnologice au permis reducerea
considerabilă a zgomotului produs de astfel de instalaţii. Astfel, pe scara surselor
de zgomot, eolienele se situează undeva între zgomotul produs de un vânt slab şi
zgomotul din interiorul unei locuinţe, respectiv la aproximativ 45 dB. Evoluţia
nivelului sonor în funcţie de numărul de eoliene este logaritmică, respectiv
instalarea unei a doua eoliene determină creşterea nivelului sonor cu 3 dB şi nu
dublarea acestuia.
Pentru diminuarea poluării sonore există mai multe căi:
 profilul palelor face obiectul unor cercetări intense pentru reducerea poluării
sonore determinată de scurgerea vântului în jurul palelor sau a emisiilor datorate
nacelei sau pilonului. Arborii de transmisie sunt prevăzuţi cu amortizoare pentru
limitarea vibraţiilor.
 antifonarea nacelei permite, de asemenea, reducerea zgomotelor.
Fig.12 Scara zgomotelor

15
1.5.Turbinele eoliene
Fig. 13: Moara de vânt
Fig. 14: Moara de vânt şi ferma moderna de turbine eoliene
16
Conversia energiei eoliene în energie mecanică şi apoi în energie electrică, poate fi

realizată cu ajutorul turbinelor eoliene. Într-o manieră simplificată, se poate spune că
principiul de funcţionare al turbinelor eoliene este cel al unui ventilator inversat. În loc
să producă vânt cu ajutorul energiei electrice, aşa cum se întâmplă în ventilator,
turbina eoliană utilizează vântul pentru a produce energie electrică. Astfel, vântul
antrenează în rotaţie paletele, care sunt fixate pe arborele turbinei. Energia mecanică
obţinută prin rotaţia arborelui, este convertită în energie electrică de către un generator
de curent electric.
Ideea utilizarii energiei vântului, disponibilă în mișcarea aerului pe suprafața
pământului a fost pusă în practica din timpuri străvechi, atât pentru propulsia navelor
cât şi pentru conversia energiei vânturilor în energie mecanică (măcinat cereale, tăiat
lemne, pompat apă, etc).
Din punct de vedere istoric, prima utilizare a energiei vântului datează de peste 5000
ani, când egiptenii utilizau deja energia eoliană pentru deplasarea corăbiilor. De
asemenea, cu 2000 ani î.e.n., în Babilon funcţionau deja primele mori de vânt. Se pare
că lumea occidentală a descoperit mult mai târziu forţa vântului, primele referiri scrise
la maşini care utilizau energia vântului datează abia din sec. 12, fiind vorba de
echipamente pentru măcinarea grânelor.
O turbină eoliană este un dispozitiv ce transformă mișcarea kinetică a palelor unei
elice în energie mecanică. Dacă această energie mecanică este apoi transformata în
electricitate avem de-a face cu un generator alimentat cu vânt/convertor de energie
eoliană. Termenul care s-a improprietarit însă este “turbină eoliană”.
Turbinele eoliene curente funcționează pe același principiu ca şi morile de vânt din
antichitate: palele unei elice adună energia kinetica a vântului pe care o transforma în
electricitate prin intermediul unui generator.
Impropriu denumite, centralele eoliene sunt, ferme de turbine eoliene, ce sunt
conectate la rețeaua de distribuție a curentului. În componența unei centrale eoliene nu
intră doar turbinele ci şi redresoare de curent, transformatoarele şi corectoare ale
factorului de putere al curentului. În amplasarea centralelor eoliene se ține cont de
valoarea vântului în zonă, prețul terenului, impactul vizual şi asupra structurilor din
vecinatate şi apropierea de rețeaua de distribuție a curentului.
Turbinele eoliene au două destinații majore: includerea într-o centrală eoliană sau
furnizarea de energie locuințelor izolate. În cazul din urmă turbinele eoliene sunt
folosite împreună cu panourile solare şi baterii pentru a furniza constant electricitate în
zilele înorate sau senine fără vânt.
La eficiența unei turbine contribuie dimensiunea palelor şi tipul convertorului din
mișcare axială în electricitate. Turbinele eoliene mai sunt denumite şi generatoare de
vânt, convertor de energie eoliana (wind energy converter – WEC) sau wind power
unit (WPU).
Puterea generată de o turbină eoliană este direct proporțională cu densitatea aerului,
aria acoperită de o mișcarea completă a paletelor rotorului şi pătratul vitezei vântului.
Vântul care trece prin palele elicei este incetinit şi împrăștiat. În aceste condiții
eficiența maximă obținută de o turbină eoliană este de 59%, valoare peste care vântul
se întoarce în palele turbinei.
Scopul principal al unei turbine de vânt constă în extragerea de energie dintr-un curent
de aer pe care apoi să o transfere în energie mecanică.
17
După criteriul aerodinamic, turbinele de vânt se clasifică în instalații care utilizează

forțe de rezistență sau forțe de portanță şi în turbine cu ax orizontal (curgere relativ
staționară) şi cu ax vertical ( curgere relativ nestaționară).
Puterea media a turbinelor a crescut de la 100-200 kW, la începutul anilor ’90, la valori
de ordinul a 900-1000 kW, în prezent.
Turbine eoliene cu puteri instalate mult mai mari , 2000-5000 kW, sunt construite şi se
află în funcțiune, de regulă în vederea amplasării la țărm.
În Germania, o turbină realizată recent, poate desaliniza apa, produce curent electric
sau poate asigura obținerea de hidrogen prin electroliză.
Principalele tendinte în dezvoltarea turbinelor eoliene se referă la: realizarea unor
palete mai ușoare şi mai flexibile, la funcționarea turbinelor cu viteze variabile ale
vântului, la folosirea unor generatoare cu antrenare directă, la amplasarea turbinelor la
o cotă cât mai ridicată față de cota terenului.
La nivel individual turbinele eoliene sunt folosite cu precadere de locuințele din
zonele izolate, unde nu ajunge rețeaua de curent electric sau se dorește scăderea
costului facturilor la electricitate. Din păcate predictibilitatea scăzută a cantității de
energie ce poate fi produsă face necesară folosirea energiei eoliene în conjuncție cu
alte mijloace de furnizare a electricității. Dezvoltarea tehnologică a turbinelor va duce
la scaderea costurilor de producere a curentului provenit din energie eoliană, acesta
fiind principalul factor motivant pentru folosirea unei surse de energie alternative. În
2006 în SUA costului unui megawatt de electricitate produs din energie eoliana se
ridica la 55.8$, mai mare decât cei 53.1$ pentru un megawatt produs în carbune şi
52.5$ pentru un megawatt produs din gaze naturale. Printre avantajele turbinelor
eoliene se numară costurile de intreținere relativ scăzute şi costul marginal scăzut.
1.6.Producerea energiei electrice cu ajutorul turbinelor eoliene
Fig. 15 Alimentarea unei locuinte cu energie eoliana

Un sistem modern ce alimentează o locuință folosind energie eoliană funcționează
după următorul principiu: o turbină este instalată în varful unui turn înalt (pentru a avea
acces direct la curenții de aer, fără interferențe din partea clădirilor de la sol),
colecteaza energie cinetică de la vânt, pe care o transformă în electricitate folosind un
18
sistem de conversie. O locuință tipică este deservită de o turbina eoliană şi de un

furnizor de electricitate local.
Fig. 16 Turbine eoliene. Consumatori de c.c. și c.a.

Dacă viteza vântului este mai mică decât o valoare constructivă de la care turbina
eoliană produce curent atunci locuința este alimentată de la rețeaua electrică. Pe
măsură ce viteza vântului crește, energia electrică furnizata de turbina eoliană
alimentează locuința. Dacă nu există consumatori pentru această energie ea este
introdusă în rețeaua electrică şi vândută furnizorului local.
În situația în care nu exista un furnizor local de electricitate sau nu se poate introduce
curentul produs de turbina eoliană în rețeaua electrică există opțiunea înmagazinării
19
curentului suplimentar în baterii pentru utilizarea ulterioara. Bateriile (de 12V, 24V, 48V
etc) sunt conectate la un inversor care transformă curentul la voltajul electronicelor şi
electrocasnicelor din casă, adica 220V.
În funcție de complexitatea sistemului mai putem adauga un controller, un contor
(pentru a vedea producția instantanee de curent sau producția pe o perioadă
predefinită) şi un circuit ce întrerupe transferul de curent de la turbină când bateriile
sunt pline şi nu există consum în locuință. În zonele cu vânturi puternice este necesar
şi un sistem de oprire a turbinei, pentru a preveni deteriorarea acesteia.
Pentru anul 2010, World Wide Energy Association se așteaptă ca la nivel mondial să
se producă 160 GW de electricitate folosind energie eoliană. Țara cu cel mai mare
procent de electricitate provenit din energie eoliană este Danemarca, cu aproximativ
20%, iar țara care produce cea mai mare cantitate de energie este Germania, cu 38.5
TWh în 2007. Pe continentul nord american lucrurile se mișcă mai greu, dar se mișcă
în directia corectă, statele din SUA ce produc cantități insemnate de curent folosind
energia eoliană fiind Texas şi California. Pe locul patru la nivel mondial se situează
India cu 6270 MW în 2006. India este totodata şi unul dintre cei mai mari producatori
de turbine eoliene.
1.7.Tipuri de turbine eoliene
a.Turbine cu axa orizontală -Sunt turbinele la care palele elicei, axul motorului şi
generatorul electric sunt montate în varf.
b.Turbine cu axa verticală – generatorul şi toate componentele mai sofisticate sunt
plasate la baza turnului, ușurând astfel instalarea şi mentenanța. Principalele tipuri
sunt: Darrieus, Gorlov, Giromill si Savonius.
Turbine eoliene cu ax orizontal
Fig. 17a Schița unei turbine eoliene cu ax orizontal
20
Fig. 17b Schița unei turbine eoliene cu ax orizontal

La turbinele cu axa orizontală – rotorul şi generatorul de curent sunt pozitionate în
vârful turnului şi trebuie aliniate pe direcția vântului. Turbinele mici sunt orientate cu
ajutorul unei aripioare, iar cele mari folosesc senzori şi servomotoare pentru a se alinia
pe direcția vântului. Majoritatea turbinelor cu axa orizontală au şi o cutie de viteze care
transformă mișcarea de rotație lentă a palelor într-una mai rapidă, necesară pentru a
crește eficiența generatorului de curent.
Deoarece turnul produce turbulențe aerodinamice în urma sa rotorul turbinei este
poziționat în față. Palele turbinei sunt rezistente pentru a nu fi îndoite şi împinse în
turnul pe care sunt instalate de vânturile puternice. În plus, palele sunt depărtate de
turn şi ușor înclinate.
Există şi turbine cu axă orizontale cu rotorul plasat în spatele turnului. Astfel de turbine
au avantajul că palele elicei se pot îndoi, reducând suprafața care se opune vântului la
viteze mari şi nici nu trebuie orientate în directia vântului, acest lucru făcându-se
automat datorită construcției. Din cauza turbulențelor însă majoritatea turbinelor cu axa
orizontală au rotorul plasat în fața turnului.
Dacă facem o analiză comparativă la turbinele comerciale destinate producerii de
energie electrică, care funcționează în diferite ferme aeroelectrice , o pondere
importantă este ocupată de turbinele cu ax orizontal, al carui principiu de funcționare
este similar cu cel al turbineleor hidraulice, transformând energia cinetica a vântului în
energie de rotație utilizată la antrenarea unui generator electric.
Turbiele eoliene cu ax orizontal mai sunt cunoscute şi sub denumirea de turbine rapide
deoarece viteza optimă este λ=6, iar coeficientul maxim de utilizare al energie vântului
21
este 0,4. Se construiesc turbine cu una, două sau trei pale. Cele cu 2 sau 3 pale sunt
cele mai utilizate.
Fig. 18 Turbine eoliene orizontale cu 3 pale, 2 pale şi o pala

Randamentul turbinelor eoliene poate ajunge la valoarea maximă dacă planul de
rotație al palelor este perpendicular pe direcția vântului. Condiția se poate îndeplini cu
sisteme de punere în drapel şi anume: cu ajutorul unei derive, cu ajutorul unor rotoare
auxiliare, amplasând rotorul în spatele turnului de susținere sau prin acționare cu
servomotoare comandate de o giruetă care dă semnalul de aducere a turbinei pe
direcția vântului.
Orice turbină este utilizabilă pe un anumit domeniu de variație a vitezei vântului, la
creșterea vitezei peste limita maximă turbina se poate avaria şi atunci trebuie să intre
în funcțiune automat dispozitive limitatoare pentru reglarea puterii şi turației. Reglarea
se face prin: inclinarea planului turbinei față de directia vântului, reducerea suprafeței
palelor, schimbarea unghiului de atac al întregii pale, frâne aerodinamice, etc.
Fig.19 Vedere din fata şi din lateral a unei turbine eoliene cu ax orizontal
22
Principalele avantaje şi dezavantaje ale turbinei eoliene cu ax orizontal
Avantaje:
 Elicea se află aproape de centrul de greutate al turbinei, crescând stabilitatea
 Alinierea elicei cu directia vântului oferă cel mai bun unghi de atac pentru pale,
maximizând energia electrică rezultată
 Palele elicei pot fi pliate pentru a preveni distrugerea turbinei în cazul vânturilor
puternice
 Turnurile înalte permit accesul la vânturi mai puternice, rezultânt o creștere a
curentului produs de turbină
Dezavantaje:
 Eficiența turbinelor HAWT scade cu înălțimea turnului unde sunt instalate din
cauza turbulentelor vântului
 Turnurile înalte şi elicele cu pale lungi sunt greu de transportat, uneori costul
transportului fiind de 20% din cel al echipamentului în sine
 Turbinele HAWT sunt dificil de instalat şi necesită macarale şi personal
calificat
 Turbinele înalte pot obstrucționa radarele de lingă bazele aeriene
 Din cauza înălțimii turbinele cu axa orizontală au un impact negativ asupra
peisajului rural
 Variantele cu elicea în spate suferă la capitolul fiabilitate din cauza
turbulențelor aerului
Funcționarea eolienelor cu ax orizontal se bazează pe principiul morilor de vânt. Cel
mai adesea, rotorul acestor eoliene are trei pale cu un anumit profil aerodinamic,
deoarece astfel se obține un bun compromis între coeficientul de putere, cost şi viteza
de rotație a captorului eolian, ca şi o ameliorarea a aspectului estetic, față de rotorul
cu dou pale.
Eolienele cu ax orizontal sunt cele mai utilizate, deoarece randamentul lor aerodinamic
este superior celui al eolienelor cu ax vertical, sunt mai putin supuse unor solicitări
mecanice importante şi au uncost mai scazut.
Tipuri de turbine eoliene cu ax orizontal
Principalele categorii de eoliene cu ax orizontal:
• Amonte: vântul sufla pe fața palelor, față de directia nacelei. Palele sunt rigide, iar
rotorul este orientat, cu ajutorul unui dispozitiv, după directia vântului.
• Aval: vântul suflă pe spatele palelor, față de nacela. Rotorul este flexibil şi se auto-
orientează.
23
Fig. 20 Eoliană cu ax orizontal-amonte
Fig. 21 Eoliană cu ax orizontal-aval

Dispunerea amonte a turbinei este cea mai utilizată, deoarece este mai simplă şi dă
cele mai bune rezultate la puteri mari: nu are suprafețe de direcționare, eforturile de
manevrare sunt mai reduse şi are o stabilitate mai bună.
Palele eolienelor cu ax orizontal trebuiesc totdeauna, orientate în funcție de direcția şi
forța vântului. Pentru aceasta, există dispozitive de orientare a nacelei pe direcția
vântului şi de orientare a palelor, în functie de intensitatea acestuia.
În prezent, eolienele cu ax orizontal cu rotorul de tip elice, prezintă cel mai ridicat
interes pentru producerea de energie electrică la scară industrială.
24
În funcție de elementele constructive, turbinele eoliene cu ax orizontal. sunt de mai

multe tipuri. Astfel, ele diferă în funcție de: pale, transmisia mișcării de rotație, tipul
generatorului electric, pozitia turbinei pe direcția vântului, realizarea protectiei la vânturi
de mare intensitate, poziția generatoruli electric.
1.Palele
după materialele din care sunt realizate:
a) lemn ;
b) fibră de sticlă ;
c) fibre de carbon;
d) PVC sau alt material plastic convenabil;
e) tablă oțel;
f) tablă aluminiu etc.
dupa forma palelor: există o multitudine de forme, profile, fiecare firmă
aplicând anumite dimensiuni rezultate în urma unor studii complexe în tunelul
aerodinamic în vederea îmbunătățirii randamentului acestora şi de reducere a
zgomotului caracteristic.
dat fiind faptul că puterea captată de eoliana este proporțională cu pătratul
ariei maturate de pale, este evident că lungimea unei pale difera funcție de
puterea instalată a echipamentului.
după numărul de pale, numar care poate să varieze de la o pala la 6-12 pale;
în mod obisnuit, majoritatea eolienelor dispun de 2 şi 3 pale.
dacă palele sunt fixe în suport sau pot să-si varieze unghiul de atac funcție de
viteza vântului.
2.Transmisia mișcării de rotație, în funcție de generatorul electric aceasta poate fi :
 acționare directă a generatorului în cazul generatoarelor cu magneți permanenti
(PMG) sau al alternatoarelor autorebobinate (pentru puteri mici);
 acționare printr-un sistem de roți dințate care măresc de câteva ori turația
arborelui generatorului sincron sau asincron;
 acționarea prin curele sau angrenaje cu lanț, etc.
3.După tipul generatorului electric:
cu magneți permanenți de mare intensitate(neodim, samariu);
cu generatoare clasice sincrone sau asincrone care, în schimb necesită infașurare
de excitație ;
monofazice sau trifazice, dar şi multifazice.
4.Dupa cum se pozitioneaza turbina pe directia vintului:
cu coada, pentru turbinele mici;
fara coadă, cu poziționare prin acționare electrica, la turbinele mari .
5.După cum este realizată protecția la vânturi de mare intensitate:
metoda este ca palele împreună cu o parte din nacelă să se rotească pe verticală,
în jurul unui ax;
altă metodă, ca la vânturi intense capul turbinei să se roteasca în jurul unui ax
vertical, în timp ce coada turbinei se ridică şi ea, urmând ca atunci cind vântul
devine mai puțin intens sa coboare sub efectul greutații proprii;
25
pentru turbinele de mare putere, care nu au coadă de orientare, sistemul de

protecție împotriva vânturilor intense este făcut automat prin modificarea unghiului
de atac al palelor, prin rotirea acestora;
se mai folosesc metodele centrifugale sau cu frână precum, în anumite limite,
introducerea unor sarcini electrice adiționale în circuit.
6.După poziția generatorului electric:
la nivelul palelor, în nacelă;
la baza turnului de susținere, transmiterea mișcării de rotație făcându-se ,de la
pale la generator, printr-un ax adecvat .
Pe lângă criteriile enumerate mai sunt o mulțime de alte detalii constructive care, prin
combinarea lor într-un mod cât mai optim duc la performanțele unei turbine eoliene cu
ax orizontal.
Părțile componenete ale turbinei cu ax orizontal
Câteva dintre părţile principale ale turbinelor eoliene sunt prezentate în figură, dar în
principiu, cele mai importante părţi componente ale turbinelor eoliene, sunt:
- butucul rotorului
- paletele
- nacela
- pilonul
- arborele principal (de turaţie redusă)
- multiplicatorul de turaţie cu roţi dinţate
- dispozitivul de frânare
- arborele de turaţie ridicată
- generatorul electric
- sistemul de răcire al generatorului electric
- sistemul de pivotare
- girueta
- anemometrul
- sistemul de control (controller)
26
Fig.22 Părțile componente ale unei turbine eoliene cu ax orizontal

Paletele reprezintă unele dintre cele mai importante componente ale turbinelor
eoliene şi împreună cu butucul alcătuiesc rotorul turbinei. Cel mai adesea, paletele
sunt realizate cu aceleaşi tehnologii utilizate şi în industria aeronautică, din
materiale compozite, care să asigure simultan rezistenţă mecanică, flexibilitate,
elasticitate şi greutate redusă. Uneori se utilizează la construcţia paletelor şi
materiale metalice sau chiar lemnul.
27
Fig.23a Palete de turbine eoliene de mari dimensiuni
Fig.23b Palete de turbine eoliene de mari dimensiuni

Forma şi comcepția palelor este esențială pentru a asigura forța de rotație necesară.
Acest design este propiu fiecarui tip de generator electric.
Palele sau captorul de energie sunt realizate dintr-un amestec de fibră de sticlă şi
materiale compozite. Ele au rolul de a capta energia vântului şi de a o transfera
rotorului turbinei. Profilul lor este rodul unor studii aerodinamice complexe, de el
depinzând randamentul turbinei.
Astfel:
Diametrul palelor (sau suprafața acoperită de acestea) este în functie de
puterea dorită:
28
Lățimea palelor determină cuplul de pornire, care va fi cu atât mai mare cu cât
palele sunt mai late.
Profilul depinde de cuplul dorit în funcționare;
Numărul de pale depinde de eoliană. În prezent, sistemul cu trei pale este cel mai
utilizat, deoarece asigură limitarea vibrațiilor, a zgomotului şi a oboselii rotorului, față
de sistemele mono-pala sau bi-pala. Coeficientul de putere este cu 10 % mai mare
pentru sistemul bi-pala față de cel mono-pală, iar creșterea este de 3% între sistemul
cu trei pale față de doua pale. În plus, este un compromis bun între cost și viteza de
rotație a captorului eolian şi avantaje din punct de vedere estetic pentru sistemul cu trei
pale, față de cel cu două pale.
Butucul rotorului are rolul de a permite montarea paletelor turbinei şi este
montat pe arborele principal al turbinei eoliene.
Butucul este prevăzut cu un sistem pasiv (aerodinamic), activ (hidraulic) sau mixt
(active stall) care permite orientarea palelor pentru controlul vitezei de rotație a turbinei
eoliene (priza de vânt).
Fig 24 Butucul rotorului turbinelor eoliene

Nacela sau casa mașinilor are rolul de a adăposti şi proteja componentele
turbinei eoliene, care se montează în interiorul acesteia şi anume: arborele
principal, multiplicatorul de turaţie, dispozitivul de frânare, arborele de turaţie
ridicată, generatorul electric, sistemul de răcire al generatorului electric şi sistemul
de pivotare.
În principal, nacela, reprezintă suportul turbinei propriu-zise. Forma acesteia trebuie să
fie aerodinamică, pentru ca forțele care apar să fie cât mai mici. Structura casei
mașinilor trebuie să asigure rezistența maximă şi o greutate cât mai redusă.
29
.
Fig.25 Montajul nacelei unei turbine eoliene de mari dimensiuni
Pilonul are rolul de a susţine turbina eoliană şi de a permite accesul în vederea
exlploatării şi executării operaţiilor de întreţinere, respectiv reparaţii.
În interiorul pilonilor sunt montate atât reţeaua de distribuţie a energiei electrice
produse de turbina eoliană, cât şi scările de acces spre nacelă. Înălțimea pilonului
va fi astfel aleasă încât să pună agregatul eolian la o cotă la care efectul
obstacolelor să fie cât mai mic. La determinarea înălțimii pilonului intervin şi
considerente de ordin economic. Alegerea înălțimii este importantă, deoarece
trebuie realizat un bun compromis între prețul de construcție şi expunerea dorită la
vânt. În consecință, odata cu creșterea înălțimii, crește viteza vântului, dar şi
prețul. În general, înălțimea pilonului este puțin mai mare decât diametrul palelor.
Înălțimea eolienelor este cuprinsă între 40 şi 80 de metri. Prin interiorul pilonului
trec cablurile care asigură conectarea la rețeaua electrică.
Fig. 26 Fundaţia unui pilon de turbină eoliană

30
Arborele principal al turbinelor eoliene are turaţie redusă şi transmite mişcarea

de rotaţie, de la butucul turbinei la multiplicatorul de turaţie cu roţi dinţate. În funcţie
de tipul turbinei eoliene, turaţia arborelui principal poate să varieze între 20…400
rot/min. În figura de mai jos este prezentat un asemenea arbore.
Fig.27 Arborele principal al unei turbine eoliene

Multiplicatorul de turaţie cu roţi dinţate are rolul de a mări turaţia de la
valoarea redusă a arborelui principal, la valoarea ridicată de care are nevoie
generatorul de curent electric.
Fig.28 Multiplicator de turatie eolian

Arborele generatorului sau arborele secundar antreneaza generatorul electric,
sincron sau asincron, ce are una sau douaperechi de poli.
El este echipat cu o frână mecanică cu disc (dispozitiv de securitate), care limitează
viteza de rotație în cazul unui vânt violent. Pot exista şi alte dispozitive de securitate.
Generatorul electric asigură producerea energiei electrice. Puterea sa atinge 4,5
MW pentru cele mai mari eoliene. În prezent se desfașoară cercetari pentru
realizarea unor eoliene de putere mai mare (5 MW).
31
Generatorul electric are rolul de a converti energia mecanică a arborelui de turaţie

ridicată a lturbinei eoliene, în energie electrică. Spirele rotorului se rotesc în câmpul
magnetic generat de stator şi astfel în spire se induce curent electric. Există atât
generatoare electrice care furnizează curent continuu (de regulă pentru aplicaţii
casnice şi turbine de dimensiuni reduse), cât şi generatoare electrice de curent
alternativ într-o gamă extrem de variată de puteri.
Fig.29 Generator electric eolian de 5MW

Sistemul de răcire al generatorului electric preia excesul de căldură produs în
timpul funcţionării acestuia. Răcirea este asigurată de un ventilator centrifugal, iar
generatoarele de putere mai redusă au răcirea asigurată de ventilatoare axiale.
Uneori sistemul de răcire al generatoarelor electrice este proiectat să funcţioneze
cu apă de răcire, caz în care există un circuit suplimentar pentru răcirea apei.
Sunt prevazute sisteme de răcire, atât pentru multiplicatorul de viteză ce transmite
eforturile mecanice între cei doi arbori, cât şi pentru generator. Ele sunt constituite din
radiatoare de apă sau ulei şi ventilatoare. Răcirea cu ulei este utilizată pentru
multiplicatoare.
Dispozitivul de frânare este un dispozitiv de siguranţă şi se montează pe
arborele de turaţie ridicată, între multiplicatorul de turaţie şi generatorul electric.
Viteza de rotaţie a turbinei este menţinută constantă prin reglarea unghiului de
înclinare a paletelor în funcţie de viteza vântului şi nu prin frânarea arborelui
secundar al turbinei.
Dispozitivul de frânare (cel mai adesea hidraulic, iar uneori mecanic) este utilizat
numai în cazul în care mecanismul de reglare a unghiului de înclinare a paletelor nu
funcţionează corect, sau pentru frânarea completă a turbinei în cazul în care se
efectuează operaţii de întreţinere sau reparaţii. În figura 6.18 este prezentat principiul
de funcţionare al mecanismului de frânare, iar în figura este prezentat un asemenea
mecanism.
32
Fig.30 Dispozitiv de frânare a unei turbine eoliene

Arborele de turaţie ridicată denumit şi arbore secundar sau cuplaj, are rolul de a
transmite mişcarea de la multiplicatorul de turaţie la generatorul electric. Turaţia
acestui arbore, ca şi cea a generatorului electric, are valori între 1200…1800
rot/min.
Sistemul de pivotare al turbinei eoliene are rolul de a permite orientarea turbinei
după direcţia vântului.
Componentele principale ale acestui sistem sunt motorul de pivotare şi elementul de
transmisie a mişcării. Ambele componente au prevăzute elemente de angrenare cu roţi
dinţate. Acest mecanism este antrenat în mişcare cu ajutorul unui sistem automatizat,
la orice schimbare a direcţiei vântului, sesizată de giruetă. În figura este prezentat
motorul sistemului de pivotare.
Fig.31 Motorul sistemului de pivotare

Girueta este montată pe nacelă şi are rolul de a se orienta în permanenţă după
direcţia vântului. La schimbarea direcţiei vântului, girueta comandă automat intrarea în
funcţiune a sistemului de pivotare al turbinei. În cazul turbinelor de dimensiuni reduse,
nacela este rotită automat după direcţia vântului cu ajutorul giruetei, fără a fi necesară
prezenţa unui sistem suplimentar de pivotare.
33
Fig.32 Girueta
Anemometrul este un dispozitiv pentru măsurarea vitezei vântului. Acest aparat
este montat pe nacelă şi comandă pornirea turbinei eoliene când viteza vântului
depăşeşte 3…4m/s, respectiv oprirea turbinei eoliene când viteza vântului
depăşeşte 25m/s. În figură este prezentat un anemometru cu cupe.
Fig. 33 Anemometru
Fig. 34 Anemograful şi anemometrul unei turbine eoliene

34
Controler-ul este calculatorul principal al unei turbine eoliene, care cel puţin în
cazul turbinelor de puteri mari, este integrat într-o reţea de calculatoare, care
controlează buna funcţionare a tuturor componentelor.
De regulă controler-ul este amplasat în nacelă, iar alte calculatoare pot fi amplasate
inclusiv la baza pilonilor.
Fig.35 Controler-ul
Criterii privind modul de amplasare al turbinelor
Turbienele eoliene trebuie amplasate astfel încât:
să asigure o viteză a vântului cât mai constantă de mărimea turbinei eoliene
asigurarea unei circulații laminare a curentului de aer, pe o durată cât mai mare
a anului. De preferat să se amplaseze pe coline domoale, dealuri rotunjite, zone de
litoral (pot fi montate cu ușurință şi pe clădirile cu terase)
variațiile de direcție a vântului, să nu fie mari în perioade scurte de timp
Tendinte actuale în domeniul turbinelor eoliene
O echipă de cercetători Harvard a decis să reanalizeze potenţialul energiei eoliene la
nivel mondial şi a ajuns la o concluzie mult mai îmbucurătoare decât studiile
anterioare. Potrivit noului studiu, omenirea este capabilă să producă într-o bună zi cu
ajutorul energiei eoliene de 40 de ori mai multă energie decât consumul actual din
întreaga lume, notează PopSci.com.
Cu cât o turbină eoliană este mai înaltă, cu atât mai multă energie produce, astfel că
estimarea oamenilor de ştiinţă de la Harvard a fost făcută luându-se în calcul turbine
de 100 de metri înălţime, care ar putea împânzi în viitor Terra. Spre deosebire, studiile
anterioare, în care s-au imaginat turbine de maxim 80 de metri înălţime,
concluzionaseră că energia eoliană ar putea asigura doar de 7 ori consumul actual.
35
1.8.Aplicație-Energie eoliană sau solară pentru casa de vacanță sau cabană

Una din cele mai comune aplicații ale energiei alternative este alimentarea cu energie
electrică a unei case de vacanță sau cabană, aflată într-o zonă fără access la rețeaua
publică. Pentru aceasăa aplicație se poate opta pentru alimentare folosind panouri
fotovolatice sau generatoare eoliene. Folosirea lor combinată este întodeauna posibilă.
Fig. 36 Energie eoliană sau solară pentru casa de vacanță sau cabană
Aplicația pentru determinarea consumatorilor

În aceasta locație vom folosi următorii consumatori de energie :
Tab. 1 Consumatori în curent alternativ
1. Consumatori în curent alternativ (AC)
Ore de Zile de
Putere Funcționare Funțtionare
(W) pe Zi săptămână
Frigider (Stand. 14 cu. ft) 200 10 7
Televizor color 150 4 7
Receptor satelit 30 4 7
Radio-CD player 35 6 7
Rezerva de energie 50 3 7
Tab. 2 Consumatori în curent alternativ

2. Consumatori în curent continu (DC)
36
Ore de Zile de
Putere Funcționare Funcționare
(W) pe Zi săptămână
Bec60-eco 11W -4buc 44 2 7
Locația dispune de următoarele caracteristici de potențial energetic:

Energie solară timp de 4,5 ore pe zi
Vânt continu la 12m/s timp de 4 ore pe zi
Pentru deservirea acestor consumatori sistemul poate folosi panouri solare sau un
generator eolian ( turbina eoliană) care trebuie sa produca tot necesarul de energie
electrică. Acesti consumatori au nevoie de 4 KWh pe zi timp de 7 zile pe săptămână
sau putem considera aproximativ un consum de 124KWh/lună.
Sistemul are o autonomie de 2 zile, adică poate furniza energia necesară timp de 2
zile chiar dacă nu avem nici un aport de energie de la panourile solare fotovoltaice sau
turbina eoliană.
Pentru acesta aplicație vom avea nevoie de următoarele componente principale:
Panouri solare fotovolatice sau o turbina eoliană
Grup de acumulatori (baterii reincarcabile) la 6 V
Regulator de încărcare a bateriei
Invertor de curent continu (12V) -curent alternativ (220V)
Lămpi economice de curent continu
Echipamente şi conectori pentru subansamble.
Pentru această aplicație s-au ales următoarele componente :
Fig. 37 Componenetele instalației

Pentru aceasta aplicție pentru acoperirea necesarului de consum vom avea nevoie de:
panouri solare fotovoltaice de 150W sau o turbina eoliană de 1000W tip Whisper WHI-
200
regulatoare de încărcare Steca pentru panouri ( turbina eoliană include un
regulator propriu )
37
baterii acumulatori cu ciclu profund tip SB6/330A

invertor Steca RI de 500W putere la ieșirea de 220VAC
becuri economice de 11W curent continu
Estimările sunt făcute în baza unor valori ipotetice, iar realizarea şi implementarea lor
necesită o proiectare riguroasă pentru optimizarea performanțelor şi costurilor (care
pot suferi ajustări importante) specifice fiecărei locații.
În cazul în care rețeaua de energie electrică se află la o distanță mai mare de 200-
300m de locația cabanei ( casei de vacanță ), alimentarea cu energie alternativă
devine cea mai rentabilă soluție.
Beneficiile sistemului sunt excepționale. Pe lângă faptul că aceste sisteme furnizează
energie ecologică, aceste sisteme ofeăa independență energetiăa totală. Aceasta este
soluția de a obține energie electrică gratuită.
Estimarea financiară a sistemului
Costurile aferente echipamentelor folosite în acest exemplu, publicate mai jos, sunt
doar estimative, urmând ca la evaluarea finală a fiecărui proiect să fie aplicate reduceri
de prețuri corespunzatoare topologiei şi dimensiunii fiecărei aplicații. Datorită unicității
fiecărui proiect costurile aferente fiecărei aplicații pot să difere semnificativ.
Prețurile estimative ale echipamentelor folosite în cadrul acestui exemplu sunt :
Panou fotovoltaic 165W Cod: LPS00253 - Model: USP150

Preț: 751 Euro
Turbina eoliană Whisper Cod: LPE00333 - Model: WHI-200
Preț: 2500 Euro
Regulator incarcare Cod: LPC00017 - Model: Tarom430
Preț: 260 Euro
Acumulator 6V / 330Ah Cod: LPB00017 - Model: SB6/330A
Preț: 398 Euro
Invertor Steca 500W Cod: LPI00005 - Model: 550 I
Preț: 485 Euro
Bec economic 11W Cod: LPL00010 - Model: ESL11
Preț: 10 Euro
38
Fig. 38 Energie regenerabilă pentru casa de vacanță sau cabană
1.9.Concluzii
În condițiile actuale ale dezvoltării accelerate a industriei, a creșterii populației şi
nevoilor energetice ale acestora , energia eoliană este una dintre soluțiile pe care-o
avem la îndemână. Construcția centralelor care funcționează pe baza turbinelor
eoliene trebuie sa prindă din ce în ce mai mult contur, iar aceasă ramură ar trebui să
se dezvolte mai accentuat şi în România, potenţialul de producţie de energie eoliană
fiinf de 14.000 megawaţi.
39
2. Energia solară
2.1.Introducere
Soarele este una din miliardele de stele, dar este sursa de energie a tuturor fiinţelor vii
de pe întregul Pământ. Energia solară care ajunge pe pământ in 40 de minute ar fi
ajuns pentru acoperi nevoia de energie pe un an întreg a întregii omenirii.
Energia solară este energia radiantă care se produce în Soare ca rezultat al reacţiilor
nucleare de fuziune.
2.2.Cum produce soarele energie

Soarele este o sferă cu diametrul de aproximativ 1.4 milioane de km, formată din gaze
cu temperaturi foarte mari (temperatura interioră a soarelui este de aproximativ 15
milioane de grade Kelvin). Această temperatură imensă, combinată cu o presiune de
70 miliarde de ori mai mare decât aceea a atmosferei Pământului creează condiţiile
ideale pentru reacţiile de fuziune.
După 1920 astronomii au descoperit că reacţia nucleară (energie eliberată de fuziunea
nucleelor din atomi) este principala sursă de energie a stelelor. Aceasta se produce în
regiunea centrală a stelei unde temperatura atinge milioane de grade Celsius; la o
astfel de temperatură, electronii sunt expulzaţi din nucleele atomilor, formând plasma.
(atomii îşi pierd electronii şi devin ioni), lovindu-se unii de alţii şi provocând reacţii
termonucleare.
Soarele a produs în acest fel energie timp de aproximativ 5 miliarde de ani, şi va
continua să facă la fel pentru înca 4-5 miliarde.
2.3.Cum se transportă energia pe pământ

Energia solara ajunge pe Pământ prin spaţiul cosmic în cuante de energie numite
fotoni, care interacţionează cu atmosfera şi suprafaţa Pământului. Puterea radiaţiei
care ajunge la limita superioară a atmosferei terestre este de 1,37x106 erg/sec/cm2
sau aproximativ 2 calorii pe minut pe cm2. Intensitatea nu este constantă: se pare că
s-a modificat cu 0,2% în ultimii 30 de ani. Energia care ajunge la suprafaţa terestră
este mai mică decât constanta solară din cauza absorbţiei şi difuziei pe care o suferă
lumina când traversează atmosfera. Aproximativ 30% din energia solară care ajunge la
limita superioară a atmosferei se consumă în ciclul hidrologic, care produce ploaia şi
apele curgătoare.
Prin procesul de fotosinteză, energia solară contribuie la creşterea plantelor (biomasă),
plante care pot fi folosite drept carburant, incluzând lemnul şi combustibilii fosili care
provin din plantele care au existat în erele geologice. Se mai pot obţine carburanţi cum
ar fi alcoolul şi metanul din biomasă.
Oceanele reprezintă de asemenea o formă naturală de colectare a energiei solare.
Aşa apar curenţii oceanici şi diferenţele de temperatură în anumite locuri aceste variaţii
verticale de temperatură ating 20°C pe câteva sute de metri.
40
O altă formă de colectare naturală a energiei solare o reprezintă atmosfera. Prin

difuzia luminii solare la trecerea prin aerul ce înconjoară Pământul, atmosfera se
încălzeşte. Pe de altă parte, lumina solară încălzeşte suprafaţa terestră, care radiază o
parte din energia primită direct în spaţiul cosmic, iar o altă parte este absorbită de
atmosferă, dând naştere la diferite fenomene meteorologice: ploaie, vânt, furtuni,
uragane.
Aşadar, până acum apar două filiere principale de conversie a energiei primite de
Terra de la Soare : filiera naturală şi filiera umană. în unele situaţii, filiera umană vine
în continuarea filierei naturale, pentru a folosi energia în scopurile utile vieţii omeneşti.
Din punctul de vedere al momentului când energia solară a ajuns pe pământ,avem:
a. energia ajunsă în trecut, pe care o regăsim sub formă de carburanţi (cărbune,
ţiţei, gaze naturale), energie termică (geotermică)
b. energia care ajunge în prezent, pe care o regăsim sub forma energiei
potenţiale a apelor curgătoare, energiei cinetice a vânturilor, bioenergia conţinută în
biomasă ce se formează în prezent şi energia luminii care ajunge pe suprafaţa
terestră.
Din punctul de vedere al modului în care se efectuează transformarea energiei solare
în energie utilă omului, avem două filiere:
a. filiera chimică, bazată pe reacţia de oxido-reducere
b. filiera fizică, bazată pe transformare masei în energie
Până în 1800, principalul combustibil era lemnul, a cărui energie provine din energia
solară acumulată de către plante în timpul vieţii lor. De la revoluţia industrială, oamenii
au depins de combustibilii fosili - cărbune, petrol şi gazul natural - care sunt de
asemenea forme înmagazinate ale energiei solare. Când este ars un combustibil fosil,
cum ar fi cărbunele, atomii de hidrogen şi carbon din cărbune se combină cu atomii de
oxigen din aer (reacţie de oxidare = ardere). Se eliberează apă şi dioxid de carbon,
echivalent cu aproximativ 1,6 kilowaţi pe kilogram sau aproape 10 eV (electron-volţi)
per atom de carbon. Această valoare a energiei este tipică reacţiilor chimice ce rezultă
din schimbările structurii electronice a atomilor.
O parte din energie este eliberată sub formă de căldură, păstrând combustibilul
suficient de fierbinte pentru continuarea reacţiei.
O reacţie nucleară eliberează de 10 milioane de ori mai multă energie decât cea dintr-
o reacţie chimică.
Este aşadar evident că în reacţiile nucleare se obţine mult mai multă energie decât în
reacţiile chimice.
Efectul fotovoltaic constă în apariţia unei tensiuni electromotoare la contactul dintre un
semiconductor şi un metal sau la contactul dintre doi semiconductori dacă regiunea de
contact este iradiată cu un fascicul de lumină.
2.4.Radiaţia solară
Atmosfera reflectă aproximativ 30% şi absoarbe 20% din radiaţia solara, astfel pe
suprafaţa solului ajung doar 50 % din ea. Chiar şi aşa însă această cantitate este de
170 de milioane de ori mai mare decât productivitatea celor mai mari centrale.
41
În zonele tropicale aceasta cauzează arderea tufişiurilor, focul izbucnind datorita

focalizării razelor solare prin picăturile de rouă, care se conporta ca nişte lentile optice.
Grecii au utilizat energia solara încă din 400 î.e.n. pentru aprinderea focului, folosind
globuri de sticlă pline cu apă. În 200 î.e.n. ei si chinezii foloseau oglinzi concave în
acest scop.
În cuptorul solar modern, lumina solară este folosita pentru a găti, o oglindă concavă
(reflectorul) focalizează razele soarelui pe mâncare sau pe vas. În unele cuptoare se
foloseşte un sistem de oglinzi plate pentru a direcţiona razele soarelui pe alimente.
Pe aceeiaşi idee se bazează si funcţionarea furnalului solar. În Mont Luis, Franţa, s-a
construit o clădire cu mai multe nivele, cu o latură acoperită de oglinzi, astfel încât
totalitatea lor să formeze o uriaşă oglindă concavă. Camera de încalzire din focar
poate încălzi pana la 3000 o Celsius – la această temperatură se topesc majoritatea
motalelor
Poate cel mai evident avantaj, în vederea utilizării acesteia, pe care îl are, este acela
de a nu produce poluarea mediului înconjurător, deci este o sursă de energie curată;
un alt avantaj al energiei solare este faptul că sursa de energie pe care se bazează
întrega tehnologie este gratuită.
Utilizarea energiei solare apare din timpurile istoriei ca prezentă în viaţa oamenilor sub
diferite forme: armă, curioziotate, utilizare efectivă; astfel în secolul al III-lea î.H.,
matematicianul grec Arhimede (287 - 212 î.H.) a apărat cetatea Siracuza (Sicilia) de
atacuri, cu ajutorul unor oglinzi uriaşe care orientau fasciculele de lumină focalizată
spre navele inamice, incendiindu-le.
În 1767, apare şi termenul de energie termo-solară, când omul de ştiinţă eleveţian
Horace de Saussure a inventat "cutia fierbinte", în fapt cel dintâi colector solar, iar în
1830 astrologul Sir John Hershel utilizează "cutia fierbinte" pentru a găti în timpul unei
expediţii în sudul Africii.
Fig. 1 Colector solar

Dintre toate sursele de energie care intră în categoria surse ecologice şi regenerabile
cum ar fi: energia eoliană, energia geotermală, energia mareelor; energia solară se
42
remarcă prin instalaţiile simple şi cu costuri reduse ale acestora la nivelul unor
temperaturi în jur de 100°C, temperatură folosită pentru încălzirea apei cu peste 40
grade peste temperatura mediului ambiant, instalaţii folosite la încălzirea apei
menajere sau a clădirilor. De aceea, este deosebit de atractivă ideea utilizării energiei
solare în scopul încălzirii locuinţelor şi se pare că acesta va fi unul dintre cele mai largi
domenii de aplicaţie a energiei solare în următorul secol. Tehnologia echipamentului
pentru instalaţiile solare de încălzire a clădirilor este deja destul de bine pusă la punct
într-o serie de ţări ca Japonia, S.U.A., Australia, Israel, Rusia, Franţa, Canada şi
Germania.
2.5.Conversia şi captarea energiei solare

În funcţie de etapele de conversie şi utilizare, energia are formele următoare:
 Energie primară (Această energie este recuperată din natură)
o Finită (combustibili clasici)
o Regenerabilă
 Energie secundară definită ca formă de energie obţinută prin conversia
energiei primare şi care poate fi folosită într-o gama largă de aplicaţii (energie
electrică, mangalul, cărbunele sortat de calitate superioară, lemnul de foc tăiat şi
spart etc.)
 Energie finală reprezintă energia obţinută prin conversia energiei secundare
într-un motor ,cazan , calculator, bec…
 Energia utilă se obţine prin conversia energiei finale şi este energia efectiv
înglobată într-un produs sau exclusiv utilizată pentru un serviciu.
Formele primare pot fi grupate astfel:
 Surse convenţionale (clasice): sursele care s-au impus prin folosire
îndelungată (combustibili fosili, deşeurile combustibile)
 Surse neconvenţionale : surse care nu au o folosire îndelungată (energie
nucleară, energie primară regenerabilă cu cele trei forme: energie solară, energie
geotermală, energia dată de mişcarea planetelor).
Sursele regenerabile (reînnoibile) sunt sursele care se regenerează pe măsură ce sunt
consumate. Sursele regenerabile de energie sunt radiaţia solară, energia geotermală
şi energia dată de mişcarea planetelor din Sistemul Solar.
Cel mai mare aport de energie primară este adus de radiaţia solară ce ajunge în
straturile superioare ale atmosferei terestre. Aproximativ 30% din radiaţia primită de
pamânt este reflectată în spaţiul cosmic de către nori şi suprafaţa terestră iar restul de
70% este absorbită ea regăsindu-se în căldura aerului, a apei, în căldura latentă de
evaporare a apei din mări şi oceane şi de pe suprafaţa de uscat umedă; se regăseşte
în biomasă datorită proceselor de fotosinteză din plante.
Căldura absorbită de aer şi apă este remisă în cele din urmă sub formă de radiaţii
infraroşii (IR) spaţiului înconjurătur.
Căldura latentă de evaporare a apei este deasemenea eliberată prin condensare.
Energia geotermală produce un flux de energie comparativ mic dinspre litosferă spre
atmosferă şi oceane prin conducţia căldurii. Din această energie numai 1% se
regăseşte în vulcani sau în câmpuri geotermale active.
43
Mişcarea planetelor din sistemul solar se regăseşte disipată în mareele din oceane.
Fluxurile de energie generate de radiaţia solară şi celelalte două surse în mediului
înconjurător al omului sunt fluxurile naturale de energie secundară care sunt mult mai
mici decât fluxurile rezultate prin transferul direct de enegie de la lumina solară. Aceste
fluxuri de energie naturală sunt:
Energia potenţială şi cinetică a cursurilor de apă
Vânturile, valurile şi energia cinetică a curenţilor oceanici
Energia solară absorbită prin fotosinteză din biomasă
Cele mai importante fluxuri naturale de energie din mediul înconjurător direct al omului,
ce pot fi exploatate sunt:
Radiaţia solară absorbită la nivelul scoarţei terestre
Vânturile care transportă aer fierbinte şi umed spre poli şi aer rece şi uscat
către ecuator
2.6.Conversia energiei solare în alte forme de energie

Pentru utilizarea energiei solare este nevoie de conversia acesteia în alte forme de
energie, conversii care sunt:
2.6.1.Conversia fototermică
Care prezintă o mare importanţă în aplicaţiile industriale (încălzirea clădirilor,
prepararea apei calde de consum, uscarea materialelor, distilarea apei etc.). în cazul
conversiei fototermice, adică a termoconversiei directe a energiei solare, se obţine
căldura înmagazinată în apa, abur, aer cald, alte medii (lichide, gazoase sau solide).
Căldura astfel obţinută poate fi folosită direct sau convertită în energie electrică, prin
centrale termoelectrice sau prin efect termoionic; poate fi folosită prin transformări
termochimice sau poate fi stocată în diverse medii solide sau lichide.
2.6.2.Conversia fotomecanică
Care prezintă importanţă deocamdată în energetica spaţială, unde conversia bazată
pe presiunea luminii dă naştere la motorul tip "velă solară", necesar zborurilor navelor
cosmice. Conversia fotomecanică se referă la echiparea navelor cosmice destinate
călătoriilor lungi, interplanetare, cu aşazisele "pânze solare", la care, datorită interacţiei
între fotoni şi mari suprafeţe reflectante, desfăşurate după ce nava a ajuns în "vidul
cosmic", se produce propulsarea prin impulsul cedat de fotoni la interacţie.
2.6.3.Conversia fotochimică
Poate prin două moduri să utilizeze Soarele într-o reacţie chimică, fie direct prin
excitaţii luminoase a moleculelor unui corp, fie indirect prin intermediul plantelor
(fotosinteză) sau a transformării produselor de dejecţie a animalelor. Conversia
fotochimică priveşte obţinerea pilelor de combustie prin procesele de mai sus.
2.6.4.Conversia fotoelectrică
Are mari aplicaţii atât în energetica solară terestră, cât şi în energetica spaţială.
Conversia fotoelectrică directă se poate realiza folosind proprietăţile materialelor
semiconductoare din care se confecţionează pilele fotovoltaice. Problema a fost
complet rezolvată la nivelul sateliţilor şi a navelor cosmice, dar preţurile, pentru
utilizările curente, sunt încă prohibitive.
44
2.7.Captarea energiei solare - Domenii de utilizare

Energia solară cu ajutorul diverselor instalaţii se utilizează în toate domeniile de
activitate şi pentru diferite procese cum ar fi: cel mai raspândit pentru încălzirea apei
menajere, pentru producerea de curent electric, pentru uscarea lemnului, pentru
desalinizarea apei etc. Energia solară se foloseşte în diverse activităţi cum ar fi:
Tab. 1 Folosirea energiei solare
cuptoare solare
uscătorii solare
Utilizări directe în industrie şi
încălzitoare solare
agricultură
distilerii solare
desalinizarea apei de mare
transformarea în energie
Utilizări indirecte în industrie şi mecanică
agricultură transformarea în energie
electrică
climatizare de iarnă şi vară

apă caldă menajeră
Utilizări casnice frigidere solare
sobe de gătit solare
pile solare
Utilizări cosmice
Tab. 2 Domenii de utilizare a principalelor tipuri de instalații solare
Domenii de utilizare a principalelor tipuri de instalaţii solare
IMAGINI INSTALAŢII TEMPERATURI DOMENIU
45
 încălzire
 preparat apă
Colector plan 100°C caldă
 uscare
 desalinizare
Colector cu
concentrator de producere a apei
300 - 500°C
cilndrico - fierbinţi şi a aburului
parabolic
procese tehnologice de
descompunere a unor
Colector cu
substanţe pentru
concentrator 600 - 900°C
producere de lucru
de revoluţie
mecanic şi energie
electrică
Sisteme de
concentrare pentru determinarea
a radiaţiei cu performanţelor diferitelor
3000 - 5000°C
heliostate materiale la temperaturi
şi receptor înalte
turn
2.8.Cazuri particulare pentru captarea si utilizarea energiei solare

Captatoarele cu concentrator (sau cu focalizarea radiaţiilor) utilizează sisteme optice
bazate pe reflexie sau refracţie pentru a mări densitatea fluxului de radiaţie care cade
pe suprafaţa de captare a receptorului. În consecinţă, un captator cu focalizare poate fi
considerat ca un caz special de captator plan, modificat prin interpunerea între
receptor şi Soare a unui concentrator de radiaţii. Odată cu creşterea densităţii fluxului
de radiaţie solară care ajunge la receptor scade suprafaţa necesară de recepţie pentru
o aceeaşi cantitate totală de energie captată ceea ce determină în mod corespunzător
scăderea pierderilor termice ale receptorului şi conduce în final la obţinerea unor
temperaturi mai mari în fluidul de lucru. Pe de altă parte însă, sistemele cu
concentrator funcţionează numai pe baza componentei directe a radiaţiei solare. În
consecinţă radiaţia difuză este pierdută pentru captare şi în plus apar şi alte pierderi
optice suplimentare, faţă de captatoarele plane. Pe lângă acestea pierderile prin
radiaţie la temperaturi mai mari decât cele din captatoarele plane devin din ce in ce
mai importante.
46
În funcţie de principiul de funcţionare şi construcţia concentratorului se pot obţine valori

foarte diverse pentru densitatea fluxului de radiaţie pe suprafeţele absorbante ale
receptorului: de la valori relativ mici de 1,5 - 2 kW/m2 până la valori foarte mari de
ordinul a 10000 kW/m2. Odată cu creşterea densităţii fluxului de radiaţie creşte şi
temperatura la care este preluată cantitatea de căldură utilă. Deoarece creşterea
densităţii fluxului de radiaţie atrage după sine necesitatea îndeplinirii unor exigenţe
sporite în ceea ce priveşte precizia sistemelor optice folosite pentru concentrare, se
ajunge până la urmă la creşterea costului captatorului în ansamblu (concentrator -
receptor). Astfel, costul energiei furnizate de un sistem de captare cu focalizare este
funcţie directă de temperatură la care se livrează această energie. De altfel se ştie din
termodinamică, că energia termică este cu atât mai valoroasă cu cât nivelul de
temperatura la care este livrată este mai ridicat deoarece, conform cu principiul 2 al
termodinamicii (randamentul Carnot), convertirea căldurii în lucru mecanic se face cu
un randament ce depinde direct de temperatura sursei calde şi a celei reci.
Din punctul de vedere al realizării practice (proiectare, tehnologie, exploatare)
captatoarele cu concentrator prezintă câteva probleme suplimentare faţă de
captatoarele plane. Astfel, cu excepţia unor sisteme cu raport mic de concentrare,
toate captatoarele cu focalizare necesită un sistem de orientare pentru urmărirea
mişcării aparente diurne, lunare sau anotimpuale a Soarelui, în aşa fel încât cu ajutorul
sistemului optic de concentrare radiaţia directă să fie dirijată permanent către suprafaţa
absorbantă a receptorului. Pe de altă parte apar şi unele cerinţe specifice pentru
întreţinerea sistemelor optice, în special pentru păstrarea calităţii suprafeţelor de
reflexie sau refracţie împotriva murdăririi, oxidării, deteriorării sau deformării.
2.9.Tipuri de captatoare solare cu concentrator

Există o mare diversitate de tipuri de captatoare solare termice, începând cu cele mai
simple de genul captatoarelor plane şi sfârşind cu cele mai complicate de genul celor
cu concentrator parabolic care necesită o urmărire continuă şi precisă a Soarelui.
Trebuie notat că nu se poate vorbi de un anumit tip de captator solar ca fiind cel mai
bun pentru toate aplicaţiile posibile. Depinzând de temperatura de regim a fluidului de
lucru care preia căldura în captator şi de mulţi alţi factori (cum ar fi poziţia geografică,
dimensiunile şi timpul de viaţă al instalaţiei); diferite captatoare solare pot prezenta cel
mai promiţător raport al energiei totale livrate către costul total al instalaţiei (pe
întreaga durată de viaţă a acesteia).
Orice captator solar termic are în general randamentul de captare în funcţie de
temperatura de lucru şi de temperatura mediului ambiant. De obicei puterea termică
captată este proporţională cu următorii factori:
 densitatea de putere a radiaţiei solare - cea directa plus o fracţiune din cea
difuză, depinzând de raportul de concentrare;
 geometria captatorului - include: orientarea acestuia, respectiv urmărirea
Soarelui; proiecţia ariei văzute de Soare într-un plan perpendicular pe razele
Soarelui; eventuale umbriri şi ecranări ale radiaţiei solare;
 eficienţa optică - legată de fracţiunea din radiaţia solară interceptată de
captator care ajunge la suprafeţele absorbante ale receptorului;
 eficienţa absorbţiei şi a transformării - din energie radiantă - optică în
energie termică de către suprafeţele absorbante ale receptorului.
47
Puterea termică utilă va fi puterea termică absorbită minus pierderile termice în

receptor (prin conducţie, convecţie, şi radiaţie). Se poate observa că odată cu
creşterea factorului geometric de concentrare a radiaţiei se reduce raportul între
puterea termică pierdută şi puterea termică absorbită; în schimb eficienţa absorbţiei
scade iar complexitatea sistemului creşte (din cauza geometricii pretenţioase a
concentratorilor şi din cauza sistemelor de mişcare şi urmărire a Soarelui). Odată cu
creşterea complexităţii sistemului, evident creşte şi costul instalaţiei de captare. Totuşi
alegerea unui sistem de captare nu se poate face numai după cost, deoarcece factorul
cel mai important într-o instalaţie termică este temperatura agentului de lucru; ori
această temperatură nu poate fi atinsă întotdeauna cu orice sistem de captare.
2.9.1.Aspecte constructive
Captatorul cu concentrare (focalizare) nu este decât un caz particular al captatorului
plan, căruia prin introducerea concentratorului de radiaţii i s-a micşorat suprafaţa de
recepţie şi odată cu aceasta i s-au redus pierderile de căldură, obţinând în final
temperaturi mai ridicate ale fluidului de lucru. Captatorul cu concentrator piramidal face
parte din categoria captatoarelor cu concentratorul fix. Poate fi considerat cel mai
simplu captator cu concentrare, fiind alcătuit din mai multe suprafeţe plane reflectante,
astfel dispuse în raport cu captatorul, încât să se obţină un coeficient de concentrare C
cât mai ridicat (de ex. C cuprins între 2 şi 6). Coeficientul (raportul) de concentrare este
definit ca raportul dintre valoarea medie a densităţii fluxului de radiaţii colectate de
către receptor şi densitatea fluxului de radiaţie care cade pe concentrator). Soluţia cu
concentrator piramidal folosit la încălzirea solară a încăperilor constă din montarea pe
pereţi , plafonul (2) şi pardoseala din interiorul unei încăperi, precum şi pe peretele
basculant (4) din exterior, de panouri plane cu suprafaţa executată din plastic
aluminizat Mylar.
Fig. 2 Captator de energie solară cu concentrare
Elemente componente:
1.Captator plan alcătuit din ţevi prin care circulă fluidul caloportor
2.Pardosela cu suprafaţa reflectantă
3.Perete cu suprafaţa reflectantă
4.Panou cu partea interioară acoperită cu suprafaţa reflectantă
5.Perete basculant cu suprafaţa interioară reflectantă.
48
Toate suprafeţele reflectante, atât cele fixe, cât şi cea mobilă, sunt astfel orientate,
încât radiaţiile solare care cad pe ele, să poată ajunge după câteva reflexii la
captatorul plan 5 montat în pardoseală de exemplu: punct mobil-plafon-captator:
plafon-perete-captator, pardoseală-plafon-perete-captator etc).
Captatorul plan este prevăzut cu canale prin care circulă fluidul purtător de căldură
(aer, apă etc.). Cunoscând că raportul de concentrare variază între 2 şi 6, iar factorul
energetic de reflexie ia valori în jur de 0,8 se poate conta pe o reducere a suprafeţei
captatorului de 1,6 - 4,8 ori.
Tipul de concentrator piramidal, în raport cu celelalte captatoare cu concentrare,
prezintă avantajul că poate colecta pe lângă radiaţiile directe şi o bună parte din
radiaţiile difuze, mărind astfel durata de utilizare a lui în timpul unei zile (în special în
zilele cu nebulozitate).
Captatorul cu concentrator cilindro-parabolic din figura următoare se compune din
două elemente principale:
 suprafaţa de recepţie 1 executată dintr-o oglindă cilindro-parabolică şi
 receptorul 2 de radiaţie concentrată, montat în focar.
Fig. 3 Captator de energie solară cilindrico-parabolic
Elemente componente:
1.oglinda cilindro-parabolică
2.receptor
3.intrare fluid purtător de căldură
4.ieşire fluid purtăor de căldură
5.suport.
Mişcările captatorului sau ale elementelor lui componente se pot realiza automat sau
manual, continuu sau discontinuu, toate acestea depinzând de scopul şi locul unde
49
este utilizat. Astfel, la instalaţiile solare unde parametrii fluidului de lucru trebuie să fie
cuprinşi în limite strânse, se impune asigurarea automată a mişcărilor captatorului
după Soare, iar în celelalte cazuri, ajustările poziţiei acestuia se pot face manual sau
cu ajutorul unui motor, la intervale mai mari care pot merge la o rotaţie pe lună,
anotimp sau chiar an.
La noi în ţară, cu proiectarea, executarea şi testarea primelor captatoare cilindro-
parabolice s-a ocupat un colectiv de cadre didactice de la catedra de Termotehnica şi
Maşini Termice a Institutului Politehnic Bucureşti. Au fost studiate mai multe variante,
diferenţiate după suprafaţa concentratoare. Oglinda cilindro-parabolica este executată
din plăci de aluminiu, iar receptorii dintr-un registru de ţevi de cupru prin care circulă ca
fluid termic apa. Din măsurătorile efectuate pe stand s-au obţinut temperaturi ale apei
de 200oC. Alte două tipuri de captatoare cilindro-parabolice au fost studiate, proiectate
şi executate de Institutul de Cercetare ştiinţifică şi Inginerie Tehnologică pentru
Industria Electrotehnică.
Fig. 4 Captatoare cu concentrator cilindro-parabolic
concentrator;
receptor;
a). varianta cu receptorul montat in exterior
suport metalic;
geam
concentrator;
receptor;
b). varianta cu receptorul montat in interior
suport metalic;
geam
Tipul A (fig. a)
are suprafaţa captatoare de 5 m2 (4 m deschidere şi 1,25 m lungime) cu receptorul
montat in exterior de focar.
Tipul B (fig. b)
50
are o suprafata de captare de; 2 m2 (1 m deschidere si 2 m lungime), cu receptorul

montat in interiorul acesteia.
În studiul captatoarelor cilindro-parabolice, elementul esenţial îl constituie randamentul
de captare.Randamentul unui astfel de captator cilindro-parabolice poate fi exprimat ca
fiind produsul dintre randamentul concentratorului şi randamentul receptorului.
În ceea ce priveşte randamentul concentratorului, acesta mai este afectat şi de alţi
factori ca :
 reflectivitatea oglinzii,
 precizia macro şi microgeometrică a oglinzii,
 umbrirea oglinzii şi neiluminarea întregii suprafeţe a receptorului.
De asemenea, şi randamentul receptorului depinde de pierderile de căldură care au
loc prin radiaţie, convecţie şi conducţie.
2.10.Acumularea energiei solare

Datorită mişcării Pamântului şi datorită unor factori meteorologici, energia solară la
nivelul scoarţei terestre este o sursă energetică dependentă de timp. În general,
necesităţile de energie pentru cele mai multe domenii de aplicaţii sunt de asemenea
dependente de timp, însă într-o manieră diferită faţă de modul în care are loc
furnizarea energiei solare. În consecinţă, dacă se urmăreşte ca anumite necesităţi de
energie să fie asigurate folosind energia solară, este necesar ca instalaţiile solare
respective să fie prevăzute cu elemente corespunzătoare de stocare (acumulare) a
energiei.
Problema stocării energiei trebuie analizată privind instalaţia termo-energetică ca un
sistem compus din următoarele elemente principale:
 captatorul de energie solară
 unitatea de stocare a energiei
 aparatura de conversie a energiei
 instalaţia consumatoare de energie
 consumatorii auxiliari de energie
51
Fig. 5 Instalație termoenergetică
Caracteristicile şi randamentul fiecăruia dintre aceste elemente sunt legate de cele ale
celorlalte elemente componente din instalaţie. Astfel, deoarece randamentul
captatoarelor solare depinde de temperatură, aceasta atrage după sine faptul că
randamentul întregului sistem va fi dependent de temperatură. De exemplu, într-o
instalaţie termoenergetică solară, dacă se foloseşte un sistem de stocare a energiei
termice care este caracterizat printr-o cădere mare de temperatură între intrarea şi
ieşirea fluidului purtător de căldură, aceasta va conduce la necesitatea unei
temperaturi ridicate în captator şi deci la un randament scăzut al captatorului; de
asemenea, va conduce la o temperatură scazută a sursei calde a maşinii termice şi în
consecinţă la un randament scăzut al acesteia.
Orice sistem de stocare trebuie să aibă o anumită capacitate de stocare a energiei
solare. Capacitatea optimă de stocare a energiei solare dintr-o anumită instalaţie
depinde de mai mulţi factori ca:
 disponibilitatea în timp a radiaţiei solare în locul respectiv;
 natura sarcinii energetice a instalaţiei;
 modul în care este furnizată eventuala energie auxiliară;
 anumite criterii economice care determină ponderea din sarcina totală anuală
care trebuie acoperită cu energie solară, şi implicit ponderea sursei de energie
auxiliară.
Stocarea energiei solare se poate face în diverse moduri, de exemplu sub formă de:
52
 caldură sensibilă a unui mediu solid sau lichid;

 caldură latentă de schimbare de faza a unor sisteme chimice;
 energie chimică a produselor rezultate dintr-o reacţie chimică reversibilă.
Dacă energia solară este transformată în energie mecanică, aceasta poate fi
transformată în energie potenţială, şi stocată sub formă de energie potenţială a unui
fluid (de exemplu, prin pomparea apei din aval în amontele unui baraj de acumulare).
Alegerea modului de stocare a energiei solare depinde de natura procesului care se
urmăreşte în instalaţia solară. De exemplu, pentru încălzirea apei este practică
folosirea stocării energiei solare prin caldura sensibilă a apei. Dacă se folosesc
captatoare solare cu încălzirea aerului se poate utiliza pentru stocarea energiei solare
căldura sensibilă a unui pat de pietre în schimbătoare de căldură de tip regenerativ.
Dacă în instalaţia solară se folosesc celule fotovoltaice sau fotochimice, cea mai
indicată formă de stocare a energiei este, în acest caz, energia chimică.
Proiectantul unei instalaţii termoenergetice solare are la dispozitie diverse alternative
în ceea ce priveşte locul de plasare a unităţii de stocare a energiei în ansamblul
instalaţiei. Spre exemplu în figura următoare se consideră o instalaţie în care o masină
termică transformă energia solară în energie electrică. în acest caz energia se poate
stoca fie sub formă de energie termică, într-o unitate plasată între captatorul solar şi
masina termică, fie sub formă de energie mecanică într-o unitate de stocare plasată
între masina termică şi generatorul electric, sau, în fine, sub formă de energie chimică
în baterii de acumulatoare electrice plasate între generatorul electric şi consumatorul
de energie electrică.
Fig. 6 Instalație termoenergetică
Cele trei alternative de plasare a unitaţii de stocare a energiei nu sunt echivalente în

ceea ce priveşte:
1.capacitatea de stocare necesară,
2.costul instalaţiei
3.efectele soluţiei adoptate asupra proiectării instalaţiei în ansamblu şi asupra
performanţelor acesteia.
53
De exemplu, capacitatea necesară a unităţii de stocare a energiei plasate în poziţia B

este mai mică decât cea necesară în poziţia A într-un raport aproximativ egal cu
randamentul convertizorului de energie. Astfel, capacitatea sistemului de stocare
plasat în B trebuie să fie de 15% din capacitatea lui A dacă procesul de conversie a
energiei se desfăşoară cu un randament de 15%. Stocarea energiei termice în poziţia
A prezintă avantajul că, convertizorul de energie poate fi proiectat pentru o funcţionare
aproape continuă, conducând la un randament al conversiei mai bun şi la un factor de
folosire a convertizorului mai ridicat, ceea ce conduce la scăderea capacităţii
convertizorului prin eliminarea necesităţii de funcţionare a acestuia în regim de vârf de
sarcină, corespunzator energiei solare incidente. Alegerea plasării unităţii de stocare
între A şi B poate avea efecte foarte diferite asupra temperaturii de lucru a captatorului,
asupra dimensiunilor captatorului şi, în final, asupra costului instalaţiei. În instalaţiile
hibride aceste argumente pot fi substanţial modificate,în funcţie de cantitatea de
energie auxiliară folosită.
Concluzii privind sistemele de stocare a energiei solare
În concluzie, caracteristicile pe care trebuie să le îndeplinească o unitate de stocare a
energiei solare pot fi rezumate astfel (în funcţie de domeniul de aplicaţie):
 unitatea de stocare trebuie să fie capabilă să primească energia cu maximum
de viteză fară forţe termodinamice excesive (de ex. diferenţe de temperatură;
diferenţe de presiune; diferenţe de potenţial etc.);
 unitatea de stocare trebuie să livreze energia cu maximum de viteză
(dependentă de scopul instalaţiei) fară a utiliza forţe termodinamice excesive;
 unitatea de stocare trebuie să aibă pierderi mici (o caracteristică de
autodescărcare scazută);
 unitatea de stocare a energiei trebuie să fie capabilă să suporte un număr
ridicat de cicluri încărcare-descărcare, fară diminuarea substanţială a capacităţii
sale;
 unitatea de stocare trebuie să fie ieftină.
Problema stocării energiei solare nu poate fi separată complet de aceea a utilizării în
sistem a unei surse de energie auxiliară. Analiza performanţelor sistemelor de stocare,
în corelaţie cu analiza costurilor echipamentului solar de captare şi echipamentului
auxiliar (care furnizează energie convenţională), trebuie folosită pentru determinarea
dimensiunilor optime ale captatorului şi ale unităţii de stocare pentru fiecare aplicaţie
particulară, în parte.
2.11.Celulele fotovoltaice
Celulele fotovoltaice transformă razele solare în electricitate. În ultimii ani au apărut noi
tehnologii de conversie fotovoltaică cu o eficienţă mare şi preţ redus. Panourile
fotovoltaice sunt în ziua de azi din ce în ce mai folosite, mai ales în zonele izolate, în
care nu se poate produce energie electrică prin metode convenţionale. Sistemele
fotovoltaice sunt uşor de mânuit, au nevoie rar de întreţinere şi nu poluează mediul
înconjurator.
Celuele fotovoltaice(CF) folosesc materiale semiconductoare pentru a capta energia
solară. Pentru a creşte cantitatea de radiiaţii ce alimentează panourile fotovoltaice se
folosesc sisteme de concentrare şi căutare a razelor solare.
54
2.11.1.Conversia fotovoltaică
Acest capitol prezintă felul în care celulele fotovoltaice captează radiaţiile solare şi le
transformă în energie electrică. Se va explica numai cazul în care celulele sunt
fabricate din cristale de siliciu, deşi există şi cazuri în care acestea sunt formate din
alte materiale semiconductoare. Totuşi principiile de bază sunt aceleaşi.
2.11.2.Alcătuirea dispozitivelor fotovoltaice
Fig. 7 Module de cellule fotovoltaice

O celula solară conventională constă într-o napolitană de siliciu de o grosime de
aproximativ 0.5 mm. Celulele tipice au un diametru de 10 cm, produc 1 W de energie şi
sunt grupate în module de 12. Modulele sunt la rândul lor grupate în panouri, care
formează dispozitive de captare a energiei solare.
2.11.3.Modul de functionare al celulelor fotovoltaice
Fig. 8 Modul de funcționare al celulelor fotovoltaice
Când un cristal pur de siliciu(A-B) este luminat de o rază de soare, unul sau mai mulţi
electroni sunt îndepărtaţi de nucleu(C), în locul acestora formându-se "găuri". Aceste
“găuri” sunt umplute ulterior cu alţi electroni, proces în urma căruia se degajă
energie(D).
55
2.11.4.Randamentul celulelor fotovoltaice

CF conventionale transformă între 5 si 15% din energia solară în energie electrică.
Unele celule experimentale, fabricate din materiale foarte scumpe, au o eficienţă
aproape dublă dar numai în anumite condiţii de laborator.
2.11.5.Tipuri de celule fotovoltaice

1.CF conventionale
2.CF subţiri
3.CF sferice
4.CF multijuncţionale
5.CF policristaline
6.CF fără siliciu
Cele mai des întâlnite:
CF conventionale - Cele mai multe CF din ziua de azi sunt celule cu un singur cristal
de siliciu. Celulele de siliciu sunt relativ ieftine, eficiente şi fiabile.
CF subţiri - Sunt alcătuite tot din siliciu dar sunt fabricate printr-o metodă avansată. CF
subţiri folosesc mult mai puţin siliciu decât celulele convenţionale dar sunt mai puţin
eficiente şi mai scumpe.
Fig. 9 Celule fotovoltaice sferice
CF sferice - Sunt fabricate cu ajutorul unei tehnologii noi dezvoltată de Texas

Instruments Corporation. Celulele sferice funcţionează în acelaşi fel ca şi cele
convenţionale dar diferă prin forma lor. Ele sunt formate din mai multe sfere de siliciu
acoperite cu aluminiu pentru a asigura între ele un contact electric. Celulele sferice
sunt uşor de fabricat, sunt relativ ieftine şi nu necesită o puritate mare a siliciului.
CF fără siliciu - Multe metale pot fi transformate în semiconductoare şi folosite în CF.
Unele dintre ele sunt deja folosite în timp ce altele sunt în fază experimentală.
56
O alta descriere a CF poate fi facuta în funcţie de natura cristalină a materialului

semiconductor utilizat la fabricarea acestora (de regulă siliciul, aşa cum s-a arătat
anterior), se disting trei tipuri de celule fotovoltaice:
1.monocristaline;
2.policristaline;
3.amorfe.
1. Monocristalele se obţin sub formă de baghetă sau vergea, prin turnarea siliciului pur.
Aceste baghete se taie ulterior în plăci foarte subţiri care se utilizează la fabricaţia
celulelor fotovoltaice.
Acest proces tehnologic asigură cel mai ridicat nivel de eficienţă a conversiei
fotoelectrice, dar este şi cel mai costisitor.
2. Policristalele se obţin în urma unui proces de producţie mai puţin ieftin, constând din
turnarea siliciului lichid în blocuri, care ulterior sunt tăiate în plăci subţiri. În procesul de
solidificare, se formează cristale de diferite dimensiuni şi forme, iar la marginea acestor
cristale apar şi unele defecte de structură. Ca urmare a acestor defecte, celulele
fotovoltaice fabricate prin această metodă sunt mai puţin eficiente.
3. Structura amorfă se obţine prin depunerea unui film extrem de subţire de siliciu pe o
suprafaţă de sticlă, sau pe un substrat realizat dintr-un alt material. În acest caz,
solidificarea atomilor nu se realizează într-o structură cristalină ci sub forma unei reţele
atomice cu dispunere neregulată, denumită structură amorfă. În această reţea atomică
apar şi numeroase defecte, care diminuează performanţele electrice ale materialului.
Grosimea stratului amorf de siliciu, obţinut prin această metodă este mai mică de1μm.
Pentru comparaţie grosimea unui fir de păr uman este de 50…100μm.
Costurile de fabricaţie ale silicului amorf sunt foarte reduse, datortă cantităţii extrem de
reduse de material utilizat, dar eficienţa celulelor fotovoltaice care utilizează siliciu
amorf este mult mai redusă decât a celor care utilizează structuri cristaline de material.
Datorită costului redus, celulele fotovoltaice cu siliciu amorf se utilizează preponderent
la fabricarea echipamentelor cu putere redusă, cum sunt ceasurile sau, calculatoare de
buzunar.
În tabelul alăturat sunt prezentate performanţele celor trei tipuri de celule fotovoltaice
din punct de vedere al conversiei energiei radiaţiei solare în energie electrică.
Tab. 3 Performanţele diferitelor tipuri de celule fotovoltaice:

Tipuri de CF Material Eficienţă în Eficienţă în condiţii
condiţii de laborator
de producţie în serie
Siliciu monocristalin 24 % 14…17 %

Siliciu policristalin 18 % 13…15 %
Siliciu amorf 13 % 5…7 %
În continuare sunt prezentate câteva dintre fenomenele care limitează creşterea

eficienţei celulelor fotovoltaice:
57
O parte semnificativă din fotonii care alcătuiesc radiaţia solară, au un nivel energetic
insuficient pentru a determina trecerea electronilor de pe stratul de valenţă pe cel de
conducţie;
Energia fotonilor cu nivel energetic prea scăzut, se transformă în căldură şi nu în
energie electrică;
Apar pierderi optice datorate reflexiei dadiaţiei solare, pe suprafaţa celulelor
fotovoltaice;
Apar pierderi datorate rezistenţei electrice a materialului semiconductor sau cablurilor
electrice de legătură;
Defectele de structură a materialelor din care este realizată celula fotovoltaică
înrăutăţesc
performanţele acestora.
În figura urmatoare sunt prezentate eficienţele maxime teoretice, ale conversiei
fotovoltaice care pot fi atinse în condiţii optime, pentru diferite tipuri de materiale
semiconductoare, împreună cu valoarea “barierei energetice” adică diferenţa dintre
nivelul energetic al benzii de conducţie şi al benzii de valenţă.
Fig. 10 Eficienţa teoretică şi nivelul “barierei energetice”,
2.12.Aplicaţiile CF
Piaţa CF s-a dezvoltat rapid, astfel că, în ziua de azi, există foarte multe aplicaţii ale
acestora. Cu cât preţurile vor scădea mai mult cu atât sistemele fotovoltaice se vor
înmulţii.
58
Fig. 11 Sistem casnic fotovoltaic
2.12.1.Aplicaţii casnice
Unele locuinţe folosesc sistemele fotovoltaice pentru a înlocui sau suplimenta sursele
de energie electrică convenţionale. Un sistem casnic independent este format din
panouri solare(A), o baterie(B) care stochează energie pe timpul nopţii, şi un
mecanism(C) ce permite aparatelor casnice convenţionale să fie alimentate cu
electricitate solară. Unele locuinţe folosesc aparate casnice speciale pentru energia
electrică solară.
2.12.2.Alimentarea sistemelor izolate

Sistemele fotovoltaice alimentează la ora actuală, în toata lumea, mii de sisteme de
comunicaţii izolate. Ele pot fi reprezentate de sisteme radio, telefoane, sisteme de
control şi multe altele.
În fiecare an coroziunea metalelor aduce pagube de milioane de dolari în toată lumea.
Pentru a prevenii aceste coroziunii se foloseşte protecţia catodică, adeseori alimentată
de panouri fotovoltaice. Cele mai multe sisteme de protecţie catodica au nevoie de mai
puţin de 10 kW de energie electrică.
Capacitatea bateriilor scade dacă acestea nu sunt folosite o perioadă mai lungă de
timp. Pentru a prevenii această problemă sistemele fotovoltaice pot furniza bateriilor un
curent mic şi constant.
Sistemele de avertizare izolate pot fi deasemenea alimentate de electricitatea solară.
În Statele Unite există peste 6000 de sisteme de iluminat alimentate cu panouri
fotovoltaice.
Pentru a menţine unele sisteme de irigaţii se foloseşte energia electrică solară obţinută
cu ajutorul celulelor fotovoltaice.
Scurt istoric al celulelor fotovoltaice:
1839 - Bequerel descoperă efectul fotovoltaic
1954 – Prima celulă solară cu siliciu obținută în Laboratoarele Bell
1958 – Primul satelit artificial alimentat cu energie fotovoltaică
1966 – Celula cu peliculă de film subțire CdS/Cu2O
1974 – Primele celule cu siliciu amorf
1983 – Prima instalație fotovoltaică cu o putere mai mare de 1MW
1985 – Primele celule cu siliciu cu eficiență mai mare de 20%
1989 – Primele tandemuri de celule solare cu o eficiență mai mare de 30% în condiții
de concentrare a luminii
59
2.13.Aplicații noi, îmbunătățiri și planuri de viitor pentru CF

2.13.1. CF din plastic
OAMENII DE ȘTIINȚĂ au inventat o celulă fotovoltaică din plastic, ce poate produce
energie electrică din lumina solara, chiar și într-o zi noroasă.
Materialul plastic încorporează prin nanotehnologie primele celule fotovoltaice care pot
să absoarbă lumina infrarosie a soarelui, invizibilă ochiului uman. În urma descoperirii,
specialiștii consideră că celulele fotovoltaice ar putea ajunge la randamente de 5 ori
mai mari decat azi.
Ca și vopseaua, amestecul poate fi pulverizat pe alte materiale și folosit ca sursă
portabilă de electricitate. Un pulover vopsit cu astfel de materiale ar putea alimenta un
telefon mobil sau alte aparate fără fir. O mașină cu combustibil hidrogen, vopsită cu
acest film, ar putea converti destulă energie în electricitate, pentru a-și reîncărca
bateria în mod constant.
Cercetătorii își imaginează chiar adevarate “ferme solare” din acest material plastic,
construite în deșerturi și producând destulă energie pentru a alimenta întreaga planetă.
“Lumina solară care atinge suprafața terestră aduce de 10 mii de ori mai multa energie
decât consumam noi”, spune Ted Sargent, profesor la Universitatea din Toronto.
Sargent este unul din inventatorii noului material plastic. “Dacă am putea acoperi 0,1 la
sută din suprafața terestră cu celule voltaice”, a spus el, “am putea înlocui toate
sursele poluante și consumabile de energie, cu una curată și regenerabilă”.
Celulele fotovoltaice din plastic nu sunt noi. Dar materialele existente nu pot decât să
absoarbă lumina vizibilă a soarelui, în timp ce jumatate din energia solară se găsește
în spectrul vizibil, cealaltă jumatate se află în spectrul infrarosu.
Noul material, în care cercetatorii au combinat nanoparticule speciale numite “puncte
cuantum” cu un polimer, este primul de acest fel, ce poate să absoarbă porțiunea
infrarosie din spectrul solar.
“Orice e cald emana caldură. Chiar și oamenii și animalele emană caldură,” a adăugat
Ted Sargent. “Așa că există destulă putere în infraroșu, care ar putea fi utilizată chiar
atunci pe timp de noapte.”
Cu încă puțin progres, noul compus “ar putea absorbi 30 la sută din lumina radiantă a
soarelui, comparată cu randamentul de doar 6 la sută pe care îl inregistrează cele mai
bune celule plastice de azi”, declară Peter Peumans, de la Universitatea Stanford.
Noul material ar putea face tehnologia cu adevarat fără fir! Sargent crede că materialul
plastic ar putea fi țesut într-un tricou sau într-o bluză și folosit astfel la încărcarea unui
telefon mobil. Alte variante iau în calcul aplicarea pe acoperișurile clădirilor a unor
materiale care ar asigura nevoia de încălzire a locuinței prin conversia energiei
luminoase în energie termică, precum și mini-panouri fotovoltaice lipite pe geamuri,
care să asigure astfel electricitate pentru aparatele electrocasnice.
În ultima instanță, o mare parte din energia radiantă a soarelui ar putea fi transformată
în electricitate în “ferme solare”. “Astfel am putea abandona sursele poluante de
producere a electricității, precum și cărbunele”, spune Sargent.
60
În Japonia, cel mai mare producator mondial de energie solara, guvernul se așteaptă
ca 50% din energia electrica consumată în zonele rezidențiale să provină din energie
solară până în 2030, crescând de la 1% azi.
Cel mai mare impediment în acest moment este eficiența costului. La costul de 25
până la 50 de cenți pe kilowatt-oră, energia solara e mult mai scumpă decât energia
convențională. În SUA, costul mediu este mai mic de 10 cenți pe kilowatt-oră. Dar
toate acestea se pot schimba odată cu noul material.
2.13.2. Sateliți cu CF
Fig. 12 Sateliți echipați cu panouri solare
Sateliții echipați cu panouri solare de dimensiuni mari expuse permanent la lumina

soarelui trimit energia pe pamant sub forma unor fascicole de radiație ce este captată,
transformată în energie electrică și introdusă în rețeaua electrică (Space-Based Solar
Power sau SBSP). Această idee nu este nouă, a fost studiată de NASA încă din anii
90 însă până acum costurile au fost mai mari decat beneficiile.
Guvernul american va finanța cu 10 miliarde USD lansarea unei unități pe orbita până
în 2016. Planul este ca până în 2050 prin aceasta tehnologie să fie produsă 10% din
energia electrică a Statelor Unite.
61
Sună un pic ciudat, însă ambiţiosul proiect demarat de cercetătorii americani de la

Idaho National Laboratory nu încalcă nicidecum principiile fizicii. În orice spaţiu
întunecat există lumină, doar că ea nu poate fi percepută de către ochiul uman.
Pământul absoarbe energia solară din timpul zilei, iar noaptea degajă raze în infraroşu.
Acestea teoretic pot fi captate pentru a produce electricitate, dar tehnologia actuală nu
permite transformarea curentului alternativ cu oscilaţii foarte mari (de ordinul
trilioanelor pe secundă), provenit de la undele infraroşii, în curent continuu.
“Visul american” are totuşi părţile sale realizabile. Pentru început, oamenii de ştiinţă au
reuşit să dezvolte antene microscopice (nano-antene) capabile să absoarbă energia
din întuneric. Ele funcţionează similiar antenelor convenţionale utilizate în televiziune
sau în cadrul telefoniei mobile, doar că diametrul unei nano-antene este de 25 de ori
mai mic decât cel al firului de păr.
Costurile de producţie sunt mai mici, iar eficienţa este sporită în raport cu cea oferită
de celulele fotovoltaice, utilizate la construcţia panourilor solare actuale. Conform
cercetătorilor, panourile din prezent capteză până la 20% din energia solară pe timp de
zi, în schimb nano-antenele ar putea înmagazina 92% din energia razelor în infraroşu
dacă formele, dimensiunile şi materialele utilizate la construcţie ar fi optime. Rămâne
să vedem peste cinci ani, atunci când se preconizează că revoluţionara tehnologie va
deveni disponibilă la scară largă.
Deocamdată, experimentele realizate cu prototipuri din silicon sunt încurajatoare,
eficacitatea nano-antenelor situându-se undeva la 80%. Se pare chiar că aceste
micuţe canale ce absorb energie pot fi deja constituite în matrici hibride, alături de
celulele fotovoltaice deja existente, astfel că peste câţiva ani s-ar putea să devenim
total independenţi de regiile de electricitate.
Desigur, investiţiile iniţiale vor fi de ordinul a mii, poate chiar zeci de mii de Euro dar
mai târziu, în vreme ce alţii vor continua să plătească facturi din ce în ce mai grase, tu
vei folosi banii amortizaţi în cu totul alte scopuri, mult mai plăcute.
Mai mult decât atât, capacitatea antenelor de a funcţiona grupate în diverse corpuri de
plastic duce la extinderea energiei către purtător. Geaca Zegnaclick pentru o versiune
mai mare Geaca Zegna încarcă acumulatorii gadgeturilor tale. Se vor integra în haine,
dispozitive electronice sau chiar maşini - aşa cum se întâmplă şi cu panourile foto-
voltaice (ex: Toyota Prius, geaca Zegna ş.a.m.d.).
62
Fig. 13 Panouri fotovoltaice
Până una alta, problema nu este atât de simplă. După cum spuneam la început,
energia captată de la razele în infraroşu trebuie cumva transformată în electricitate, iar
acest lucru nu este deloc simplu din cauza oscilaţiilor şi frecvenţelor foarte mari
generate de aceste nano-antene. Cu tehnologia actuală, conversia în curent continuu
este practic imposibilă. Cercetătorii cred totuşi că proiectul este viabil, dar necesită
foarte multă muncă şi răbdare. Conform estimărilor, mai avem de aşteptat cel puţin
şapte ani până când ne vom putea construi case cu panouri solare care să funcţioneze
pe timp de noapte.
2.13.3.Panouri cu lentile de intensificare a razelor solare
Fig. 14 Panouri cu lentile de intensificare a razelor solare

63
Energia produsa cu ajutorul panourilor solare este scumpă, însă compania americană
Sunrgi și-a propus sa revoluționeze acest domeniu.
Sunrigi a dezvoltat un nou mod de a produce energie solară, după cum afirmă
compania, la fel de ieftin ca producerea energiei din carbune, folosind panouri solare
care focalizează razele solare pe celulele fotovoltaice și dotate cu un sistem de răcire
inovativ.
Sunrgi afirmă că aceste lentile intensifică razele soarelui de 2000 de ori pe suprafața
celulelor fotovoltaice, ceea ce duce la o creștere a temperaturii până la 1800 grade
Celsius. Cu toate că la această temperatură siliciul s-ar topi instantaneu, Sunrgi afirmă
că toate componentele electronice au o temperatură de numai șase grade peste
temperatura mediului inconjurător datorită unui sistem special de disipare a căldurii și a
spațiului generos dintre componentele electronice.
Panourile solare sunt concepute să urmărească traiectoria soarelui pe parcursul zilei
pentru maximizarea energiei produse. Compania afirmă că aceste panouri solare au o
putere de 6-7 ori mai mare decât panourile solare tradiționale.
Sunrgi a expus un prototip la standul Wired NextFest din Millennium Park, Chicago,
expoziție ce prezintă inovații din domeniul tehnologiei deschisă publicului până pe 12
Octombrie 2008.
La aceste inovații se adaugă și designul modular. Sunrgi a estimat un cost de 5-6 cenți
(10 - 13 bani) pe kilowatt-oră, pe o perioadă de douăzeci de ani.
Prin comparație, în România prețul (fără TVA, accize și abonament) este de 29 bani pe
kilowatt-oră.
2.14.Energia solară folosita pentru a transforma dioxidul de carbon în

combustibil
Cercetătorii de la Sandia National Laboratories din New Mexico au găsit o metodă de
producere de combustibil ecologic ca metanolul sau gasolina reciclând dioxidul de
carbon din atmosferă cu ajutorul luminii solare.
Proiectul denumit Sunlight to Petrol sau prescurtat S2P se bazează pe un proces de
inversare a procesului de combustie și poate fi folosit la sintetizarea combustibililor
lichizi ca metanolul sau gazolina.
Prototipurile de azi ce folosesc energia solară schimbă dioxidul de carbon în monoxid
de carbon. Monoxidul de carbon poate fi folosit ulterior la producerea hidrogenului sau
la sintetizarea combustibililor lichizi ca metanolul sau gazolina.
Tehnologia este pusă la punct, funcționează și ajută la reducerea emisiilor de gaze
însă adoptarea pe scară largă este un proces
îndelungat.
2.15.Aplicații ale energiei solare

2.15.1.Ceas de mână
Ceasurile produse de firma japoneză Citizen sunt
64
dotate cu o celulă solară inclusă în cadran care încarcă un acumulator cu litiu având o
independenţă de 150-240 zile şi care după o funcţionare de 20 ani prezintă o scădere
de capacitate de maximum 20%
2.15.2.Calculator de buzunar
Calculatoarele de buzunar pot dispune de alimentare
dublă de la baterie şi celulă solară sau alimentare
simplă doar de la celule solare, caz în care pentru
funcţionare este nevoie de o iluminare relativ
puternică.
2.15.3.Aparat de taxare în parcari

Aparatele automate de taxare în parcări aparţin
sitemelor cu alimentare autonomă care pe lângă un
modul cu celule solare mai este înzestrat şi cu un
acumlator pentru a se asigura alimentarea continuă cu
energie electrică.
2.15.4.Lampadar
Pe un stâlp de iluminare se montează un panou solar de cca 40 Wc care alimentează
o bateria de cca 50Ah. Acesta asigură o autonomie de cca 5 zile a 8 ore de noapte.
Aprinderea şi stingerea luminii se asigură cu un programator inclus.
2.15.5.Balize luminoase
Balize luminoase sunt corpuri de iluminat incluse în asfalt, ce emit o lumină difuză
produse cu ajutorul unuia sau mai multor LED-uri pe baza energiei acumulate în cursul
zilei prin intermediul celulelor solare. Dispun de o autonomie de 6-7 zile fără soare.
2.15.6.Pompe de apă
Sisteme de panouri solare cu o putere instalată cuprinsă între 80Wc şi 1200 Wc ce
alimentează prin intermediul unui panou de comandă pompe elicoidale cu o înălţime
de pompare de 5-230m şi un debit de 0,8m³/ zi - 95m³/zi.
65
2.15.7.Mijloace de transport
2.15.7.1Automobile solare
Automobilele solare de la Universitatea
din Michigan şi Universitatea din
Minnesota la competiţia Solar
Challenge din America de Nord în
2005
2.15.7.2.Automobilul solar NUNA3

Automobilele solare sunt construite utilizând
rezultate din tehnica spaţială, tehnologia de
fabricaţie a bicicletelor, industria de
automobile şi tehnologia energiei reînnoibile.
Cadrul este realizat din materiale composite
uşoare (fibră de carbon, fibră de sticlă,
Kevlar) asamblate prin lipire cu răşini
sintetice (epoxy) şi este purtătorul a sute de
celule solare legate între ele. Un astfel de
ansamblu, într-o zi însorită, poate produce o
putere de pînă la 2kW(2,6CP) Firma Venturi
AstroLab în 2006 a promis că va scote pe piaţă primul automobil commercial electro-
solar hibrid în ianuarie 2008.
2.15.7.3.Mijloace de transport pe apă

La mijloacele de transport pe apă panourile solare se utilizează :
Alimentare bateriei de acumulatoare de bord
Pentru generarea de current electric stocat ulterior în acumulatoare pentru alimentarea
utilităţilor de bord de exemplu în cazul ambarcaţiunilor. De exemplu o baterie de
acumulatoare se poate încărca de la panouri solare montate pe bord la un curent de
9A.
2.15.7.4.Trimaranul solar Basilisk2
Pentru propulsarea vasului, caz în care panourile

solare vor acoperi o suprafaţă de obicei orizontală
de tip acoperiş, sau chiar o parte din puntea vasului.
În 1989 trimaranul Basilisk efectuează o croazieră
pe circuitul Basel - Koblenz - Trier - Saarbrücken -
Straßburg – Basel
66
2.15.7.5.Vasul de pasageri Alstersonne

Din anul 2000 este în funcţiune
catamaranul Alstersonne având o lungime
de 26,53m şi o lăţime de 5,30m. Este
propulsat de motoare de curent continuu de
2*8 kW. Este dotat cu 2 acumulatoare de
80V pentru stocarea energiei necesare
propulsiei cu o capacitate totală de 2380 Ah
şi 2 acumulatoare de 24V pentru dotările de
bord. Poate transporta 100 pasageri.
Surplusul de energie se livrează în reţea în
timpul staţionării, iar în zilele noroase
acumulatoarele se pot încărca din reţea.
Începută în 01/12/2006 ora locală 3.00pm din Sevilia călătoria navei Sun21, având la
bord o echipă de 5 specialişti elveţieni, s-a terminat cu succes în 08/05/2007 ora locală
3.00pm în New York reuşind traversare Oceanului Atlantic, propulsat fiind exclusiv cu
energie solară, după o călătorie cu 4 zile mai surtă decât cea a lui Columb la
descoperirea continentului american. Catamaranul de tip Aquabus C60 de 14m
lungime, 6,6m lăţime cu 6 locuri este propulsat de 2 motoare de curent continuu a câte
8kW alimentate de un sistem de 2 module solare a câte 5kW şi o baterie de
acumulatoare de 520Ah /C5, 48V DC. Viteza maximă este de 7 noduri (cca 13km/h) iar
cea de croazieră de 5 noduri (cca. 9km/h).
2.15.7.6.Vehicule pe şine
Vagon autonom acţionat de motor electric alimentat cu curentul produs de panouri
solare şi stocat în baterii de acumulatoare. ELSE este un vagon experimental cu 6-8
locuri Puterea maximă de 3 kW este dezvoltată de un motor cu un randament de 95%
la 24 V. Viteza de croazieră este de 15 km/h (teoretică maximă 50 km/h). Autonomia în
condiţii de umbră este de 60 km.
2.15.8.Avioane
15.8.1.Avioane fără pilot
Primul avion cu ogreutate de 12 kg a fost
Sunrise I având o putere de 450W furnizată
de cca 1000 celule solare. A efectuat primul
zbor la 4 noiembrie 1974. A urmat Sunrise
II la 27. 09. 1975 acţionat de un motor de
600 W alimentat de 4480 celule solare.
2.15.8.2.Avion fără pilot Helios
La 11 septembrie 1995 Pathfinder a realizat recordul de zbor de 12 ore la 15.240 m
altitudine corectat la 7 iulie 1997 la 21.802 m. În 1998 din Pathfinder a rezultat
Pathfinder_plus cu o puterea instalată a celulelor solare de 7,5 kW alimentând 6
motoare cu o putere de 1,5 kW fiecare.
67
Avionul fără pilot HELIOS cu o greutate de 580 kg avea suprafaţa acoperită cu 66000
celule solare cu randamentul de 22% şi o putere de 35 kW. Viteza de zbor era de 30
până la 50 km/h. Helios s-a prăbuşit la 29 Mai 2003 lângă Hawaii în oceanul Pacific
2.15.8.3.Avioane cu pilot
În 1979 Gossamer Penguin a efectuat primul zbor cu pilot la o înălţime de 4 m având o
putere de 600 W. Primul avion solar se consideră a fi Solar Challenger cu care s-a
reuşit la 7 iulie 1981 traversarea canalului mânecii lăsând în urmă 163 mile după un
zbor la o altitudine de 3000 m. Solair I a efectuat la 21. August 1983 un zbor de 5 h 41
m. Solair II cu o putere de 1600W a efectuat primul zbor de test reuşit.
Bertrand Picard intenţionează ca în 2010 să traverseze oceanul Atlantic, iar în 2011 să
înconjoare globul cu un avion solar având o suprafaţă de cca 250mp acoperită cu
celule solare din siliciu monocristalin de 130μm grosime şi un randament de 20%.
2.15.9.Sateliţii
Satelitul STARDUST
Staţia Spaţială Internaţională în anul 2006
Satelitul STARDUST are o suprafaţă de panouri solare de 6,6 mp ce stochează

energia necesară în perioda de umbră în acumulatoare de nickel-hydrogen (NiH2) cu o
capacitate de16 Ah Staţia Spaţială Internaţională (ISS) este alimentată cu energie
electrică având ca sursă celule solare ce echipează 8 panouri desfăşurate pe o
lungime de câte 35,05 m lungime şi 11,58 m lăţime cu o masă de 1,1 T fiecare.
Celulele solare pe o aripă sunt în număr de 32800 aşezate în rânduri de câte 400. Un
panou furnizează staţiei 32,8 Kilowatt energie electrică, la o tensiune reglată la 140 V
prin Utility Transfer Assembly (UTA). Pe perioada de eclipsă (35 min din fiecare 90 min
a rotaţiei pe orbită). Energia este stocată ăn baterii de nichel-hidrogen proiectate
pentru 38.000 cicluri de încărcare descărcare respective o durată de viaţă de 6,5 ani.
Pentru maximizarea puterii furnizate panourile sunt orientate permanent către soare de
sistemele BGA (Beta Gimbal Assembly) şi SARJ (Solar Alpha Rotary Joint)
68
2.15.10.Utilizare casnică. Panouri solare pe acoperiş de bloc
Colectoare solare (stânga) şi panouri solare (dreapta) integrate în acoperiş

În utilizarea casnică panourile solare au o importanţă mai mare în cazul locuinţelor
izolate fără racord la reţeaua de curent alternativ. În general în sistemele mai evolute,
opţional pe lângă panouri se mai montează:
 o baterie de acumulatore pentru a pute livra energie şi în lipsa luminii solare
 un regulator de tensiune pentru prevenirea supraîncărcării bateriei
 un dispozitiv de deconectare în cazul descărcării sub limită a acumulatoarelor
 un dispozitiv de măsurare ce indică direcţia de alimentare şi cantitatea de
energie produsă/consumată
 în cazul utilizării de consumatori de current alternativ, este nevoie şi de un
invertor. În acest caz la locuinţele racordate la reţeaua de curent alternativ
teoretic ar exista posibilitatea eliminării din schemă a bateriei de acumulatoare,
energia suplimentară fiind măsurată în ambele direcţii (la surplus sau lipsă).
Projectul model al blocului 103/104 din Berlin- Kreuzberg în condiţiile din Germania a
condus la o scădere cu cca 50 Pf a costului energiei. Pe o suprafaţă de 240 m² 213
panouri solare cu o eficienţă de 16% produc 20 kW energie electrică însumând 14.000
kWh pe an.
2.15.11.Utilizare industrială
69
Panouri solare integrate în acoperişul clădirii Universităţii din Georgetown
Arbore solar în Styria, Austria

Panouri solare pe faţada halei de sport din Tübingen
Panourile solare sunt utilizate pe scară tot mai largă la producerea de curent electric
Ca surse principale/secundare de curent electric în cazul clădirilor
Dat în funcţiune în anul 1984 acoperişul din panouri solare al Universităţii din
Georgetown situat în centrul dens populat al Washingtonului produce anual energie
electrică în valoare de 60000$
Faţa sudică a clădirii din Tübingen/Germania terminată în anul 2004 a fost acoperită cu
970 panouri fotovoltaice cu o putere instalată de 43,7 kW şi care se estimează că vor
produce anual 26000 kWh energie
Din 1998 în Gleisdorf/Austria, pe strada energiei solare se găseşte arborele solar înalt
de 17,3 m, o structură de oţel de 12,7 t pe care se află montate 140 panouri solare cu
o producţie anuală de 6650 kWh cu care se alimentează 70 de stâlpi de iluminare.
2.15.12.Centrale solare
70
Centrală solară în Atzenhof
Centralele de producere a energiei electrice pe bază de panouri solare câştigă teren

Centrala solară din Atzenhof suburbia oraşului Fürth/ Germania produce 1 MW energie
electrică cu ajutorul a 144 panouri solare ce acoperă o fostă hală de deşeuri menajere.
Centrala solară din Quierschied suburbia oraşului Göttelborn /Germania construită pe
o suprafaţă de 165000 mp în 2004/2005 produce 7,4 MW energie electrică utilizând
panouri solare.
Actualmente cea mai mare centrală solară se află în Pocking/ Bavaria compusă din
57912 panouri solare de înaltă performanţă cu o putere de 10 MW. În Shinan/Corea de
Sud a început construirea unei mari centrale solare cu o putere instalată de 20 MW,
producţie anuală estimată la 27000 MWh ce va acoperi cu 109000 panouri solare o
suprafaţă egală cu cea a 80 de terenuri de fotbal. În Brandis/Saxonia/Germania a
început construirea celei mai mari centrale solare având o putere de 40 MW, pe un
teren al unei foste baze militare, acoperindu-se o suprafaţă egală cu a 200 terenuri de
fotbal cu 550.000 panouri solare din film subţire. Se preconizează ca în primul an de
funcţionare să se recupereze integral cheltuielile de construcţie care se estimează a
costa cu 20%-40% mai puţin decât preţul comercial. Primele module vor fi operaţionale
la sfârşitul lunii iunie.
71
4.Energia apei
4.1.Introducere
De sute de ani, oamenii au folosit apa pentru a obţine energie. În dorinţa de a găsi noi
surse de energie pentru a înlocui combustibilii fosili (cărbunele, petrolul şi gazele
naturale), ei şi-au îndreptat atenţia către mai multe moduri de a folosii resursele
înconjurătoare.
Deşi apa este substanţa din care se extrage energia, apa în sine nu este o sursă de
energie. De fapt, sunt forţele naturale ale soarelui, lunii şi vântului care înmagazinează
energia în apă pentru ca oamenii să o poată elibera.
4.2.Energia apei curgătoare: hidroelectricitatea

Cea mai spectaculoasă dintre sursele de energie cu caracter "aleatoriu" este APA.
Fig. 1 Potențialul energetic regenerabil la nivel mondial

Încă din anul 300 i. e.n, morile de apă au fost folosite de greci şi romani pentru a
zdrobi, a măcina şi iriga. Primele roţi de apă de la mori au folosit pur şi simplu cursul
apei (căderea apei) unui râu pentru a le învârti. Dar în curând a fost clar că mult mai
multă energie putea fi produsă dacă apa curgea din partea de sus a roţii şi dacă ea
cădea de la o distanţă considerabilă.
72
Prin sec al XIX lea, roata Pelton, turbina Koplan şi alte dispozitive au fost modificate
pentru a corespunde unor debite şi căderi diferite ale apei.
Descoperirea electricităţii a deschis noi posibilităţi pentru folosirea energiei apei.
Turbinele au putut fi pur şi simplu ataşate generatoarelor de electricitate pentru a
produce fluxuri constante şi de încredere. Astfel, hidroelectricitatea a apărut ca o sursă
valoroasă de electricitate.
Multe ţări cu cascade înalte şi munţi abrupţi au găsit foarte atractivă hidroelectricitatea.
Prin anul 1897, erau aproximativ 300 de instalaţii hidroelectrice în toată lumea.
Hidroelectricitatea a devenit modul universal de câştigare a energie prin curgerea apei.
Centralele hidroelectrice, pe care le avem în vedere în legătură cu caracterul aleatoriu,
din ţările avansate industrial şi nu numai au fost construite în toate locurile unde
existau posibilităţi. Este recunoscută centrala hidroelectrică de la Niagara (47 m
înălţime cădere de apă), care reprezintă, în afară de o exemplificare viabilă a unei
astfel de centrale, şi un obiectiv turistic de mare interes. Apa este considerată aici ca o
sursă alternativă de energie, lucru evidenţiat mai ales în ţările industrializate.
Centralele hidroelectrice situate în special în regiunea de nord a globului sunt surse
importante de energie şi depind de clima şi de regimul ploilor din zonă care este
variabil de la un an la altul. Producţia lor de energie electrică este variabilă cantitativ,
depinzând de capriciile vremii, şi poate fi utilizată pentru a satisface în special
variabilitatea cererii de energie electrică. Astfel, ele au un scop de modulare a
producţiei energetice, conform cererii locale.
Există studii în literatura de specialitate care afirmă că, în secolul nostru (XXI),
producţia de energie hidroelectrică va fi plafonată şi altele care consideră că ar
reprezenta o soluţie de rezolvare a cerinţelor energetice în condiţiile unui sistem
energetic planetar.
Dar chiar şi ţările care dispun de suficiente surse de energie (de exemplu: combustibili
fosili) încă găsesc atractivă construcţia de centrale hidroelectrice. Acest lucru este
evidenţiat de numărul barajelor şi locul unde sunt situate, lucru care garantează
posibilitatea de rezolvare a cerinţelor energetice folosind această sursă: 3197 în SUA,
1874 în Japonia, 436 în Anglia, 433 în India, 373 în Canada, 357 în Italia, 335 în
Spania, 277 în Franţa, 230 în Australia, 168 în Africa de Sud, 139 în Mexic, 100 în
Suedia, 67 în Germania, 60 în Iugoslavia, 59 în Polonia, 54 în Rusia, 31 în Finlanda,
28 în Turcia, 25 în Zimbabue, 17 în Columbia şi 2 în Ghana.
În unele ţări, energia electrică obţinută în centralele hidroelectrice asigură un procent
de peste 90% din consumul total energetic (de exemplu: în Norvegia 99% din
consumul total, în Brazilia 92%, Canada 71% etc.). De asemenea, în ceea ce priveşte
Rusia, se poate remarca existenta unor lucrări remarcabile pe cursurile de apă. Rusia
dispune de alte abundente surse de energie, dar ideea construcţiei de noi
hidrocentrale este agreată şi aceasta în principal din următoarele motive: se elimină o
parte din folosirea cărbunelui, considerat "murdar şi poluant"; reînnoirea continuă a
apei şi preţul de cost mic al energiei electrice obţinute.
Din toate sursele de energie regenerabile, aceasta a fost cel mai mult folosită, deşi în
ultima vreme punerea în aplicare a unor programe hidroenergetice din ţări în curs de
dezvoltare a fost temporizată sau din motive financiare şi sociale, sau ecologice.
Numai o mică parte din potenţialul hidroenergetic din ţările în curs de dezvoltare este
utilizat: 5 % în Africa, 8 % în America Latina, 9 % în Asia. China a captat cca. 10% din
potenţialul sau exploatabil de 378 GW, cel mai mare din lume. Studiile arată că resurse
73
hidroelectrice neexploatate estimate la 225 GW şi chiar posibile 293 GW există în

Africa. Dintre acestea mai puţin de 110 GW sunt considerate a fi economic
exploatabile.
Europa şi America de Nord sunt singurele regiuni unde se constată o puternică
dezvoltare a energiei hidroelectrice. În ţările industrializate se foloseşte o parte mai
mare a potenţialului hidroenergetic - 26 % - în ţările membre ale Organizaţiei pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică şi 52 % în S.U.A.
Fig.2 Potenţialul hidroenergetic în Africa
4.3.Producerea propriu-zisă a energiei hidroelectrice

Când apa curge la vale, ea câştiga energie motrică (energie cinetica) şi o eliberează
prin căldură când cursul trece peste pietre şi pe cursul apei. Dar de unde vine această
energie ? De la soare.
Soarele evaporă apa din oceane, lacuri şi râuri şi duce vaporii de apă sus în
atmosferă. Vaporii se răcesc şi se condensează, şi apoi cad pe pământ sub formă de
ploaie şi zăpadă, alimentând curenţii de apă de la munte.
În procesul circulaţiei apei în natură, soarele ridică efectiv apa de la un nivel coborât la
un nivel ridicat. El stochează energie în apă, în acelaşi mod în care se stochează
74
energie într-o cărămidă care este ridicată de pe podea pe o masă. Când apa cade la
un nivel mai coborât, energia stocată este eliberată.
Cantitatea de energie eliberată de câtre apa în cădere este direct proporţională cu
distanţa de la care cade (prin dublarea distanţei de cădere se dublează energia
eliberată) şi cu cantitatea de apă care curge. Un volum mare de apă care cade de la o
distanţă mică sau un volum mic de apă care cade de la o distanţă mare, poate produce
aceeaşi valoare a energiei.
Reţelele hidroelectrice pot fi folosite, de asemenea şi pentru a stoca electricitate pentru
consumul ulterior. Excesul de electricitate de la alte centrale electrice poate fi folosit
pentru a pompa apa înapoi în rezervor, în sus. Energia înmagazinată în apă poate fi
apoi eliberată când apa va curge în jos prin generatorul electric.
4.4.Probleme de mediu şi sociale

Având în vedere că hidroelectricitatea este o sursă sporită de energie, ea nu
generează poluare şi nu contribuie la efectul de seră.
Totuşi, pot fi inundate suprafeţe mari de pământ atunci când sunt construite barajele,
distrugând habitate naturale, pământuri cultivate şi, în anumite cazuri, chiar inundând
oraşe. Câteodată, temerile comunităţilor pot fi aşa de mari încât proiectele sunt oprite.
Aşa s-a întâmplat în Tasmania la mijlocul anilor ’80 când bararea râului Gordon sub
râul Franklin a fost oprită din motive de mediu. Barajele se pot mâli pentru că
particulele de suspensie din apa râurilor se depun în apa calmă a lacurilor de
acumulare. Barajul Aswan din Egipt a avut mari probleme de sedimentare (mâlire),
care au redus capacitatea de acumulare a lacului. Fermierii de sub baraj au fost şi ei
afectaţi, pentru că nu au mai beneficiat de inundaţiile anuale, care obişnuiau să
depună sol nou pe terenuri, menţinând astfel fertilitatea.
Apa de la fundul lacului de acumulare este rece şi poate avea puţin aer dizolvat în ea.
Când se varsă cantităţi mari de apă în râuri, peştii pot fi ucişi. O administrare
corespunzătoare a eliberărilor de apă poate evita această problemă.
4.5.Viitorul electricităţii
În timp ce există un mare potenţial pentru proiecte noi în multe ţări în curs de
dezvoltare, nu sunt multe proiecte de centrale hidroelectrice mari în ţările dezvoltate. În
aceste ţări, multe dintre râurile mari şi uşor accesibile şi cu amplasamente
corespunzătoare au fost deja barate. Grijile în creştere ale publicului pe tot cuprinsul
planetei privind impactul zonelor mari inundate de pământ împotriva noilor reţele
electrice.
Totuşi, interesul este în creştere pentru instalarea de generatoare hidroelectrice în
barajele deja existente şi în aşa zisele reţele pe cursuri de apă.
Dezvoltarea tehnicii a condus la fabricarea unei mari varietăţi de turbine mici cu ieşiri
mici de câţiva Kw. Acestea pot fi instalate cu tulburări minime ale mediului şi pot
furniza electricitate pentru comunităţi mici sau pentru reţeaua electrică.
Interesul pentru stocarea hidroelectricitatii produse este de asemenea în creştere.
Având în vedere că sursele de energie regenerată (cum ar fi vântul) sunt conectate la
reţea, nevoia de stocare pentru ca cererea şi oferta să corespundă, este în creştere.
75
Unele sisteme de stocare minimizează impactul asupra mediului nefolosind deloc

râurile. Un sistem propus în Ohio va folosi pământul nealocat agriculturii pentru
rezervoare instalate sus şi terenul unei mine dezafectate pentru rezervoarele instalate
jos.
4.6.Consideraţii generate privind performanţele hidrocentralelor

Hidrocentralele deţin o pondere ceva mai mare din capacitatea instalată a ansamblului
uzinelor electrice (peste 33 % adică 21,29.109 MWh/an) şi timpul lor de funcţionare
este mai scurt decât cel al termocentralelor; ponderea producţiei de electricitate
hidraulică din producţia totală mondială este de cca. 21 % .
Primele centrale hidroelectrice au fost construite în epoca "aburului şi a febrei pentru
perfecţionarea motoarelor cu combustie internă". Ele au fost construite în Anglia la
Godalming (1881) şi apoi în SUA (1895) culminând cu hidrocentrala de la Niagara.
După aceste reunite, timp de aproape 100 ani, ţările puternic industrializate dispuneau
de zone unde se puteau construi baraje, în special în locuri în care combustibilii fosili
erau o problemă. S-au construit astfel noi centrale hidroelectrice.
Construirea hidrocentralelor necesită nu numai cursuri de ape cu debit mare, ci şi
căderi mari de ape, o mare capacitate de stocare (baraj şi lac de acumulare). Se
estimează că potenţialul hidroenergetic al cursurilor şi căderilor de apă ale planetei
noastre este de 38.1010 MWh/an, însă condiţiile geografice reduc la cca. 45 %
potenţialul tehnic amenajabil.
Sunt recunoscute trei tipuri de hidrocentrale:
hidrocentrale de cădere mare (peste 200 m) construite în special pe râuri de
munte, în general cu debit mic;
hidrocentrale de cădere medie (30-200 m) în general cu un debit mai mare decât
cele cu cădere mare, construite în regiuni de munţi mai scunzi sau de podiş.
(de ex.: centralele din Podişul Braziliei, Podişul Boemiei, Masivul Central
Francez, hidrocentrala Stejaru de pe Bistriţa cu o cădere de 140 m şi un debit
instalat de 150 m/s);
hidrocentralele cu cădere mică (sub 30 m) la care denivelarea este redusă
compensate prin debitul mare al arterelor hidrografice puse în valoare (de
exemplu: hidrocentralele de pe Volga, Rin, Dunăre - Porţile de Fier).
Între marile fluvii ale lumii se remarcă printr-un potenţial tehnic amenajabil deosebit de
ridicat fluviile Zair (700.109 kWh/an), Changjiang şi Brahmaputra (cu câte 700.109
kWh/an), Parana (174.109 kWh/an), Ienisei (140.109 kWh/an), Columbia (92.109
kWh/an) etc.
Hidrocentralele necesită în general investiţii mari care se amortizează intr-un
timp îndelungat, dar cheltuielile de producţie sunt neînsemnate, uzinele fiind
alimentate de o sursă practic gratuită şi inepuizabilă de energie. Nu se ridică
probleme de poluarea mediului ca urmare a emisiilor de produse poluante şi
termice.
"Viaţa teoretică" a hidrocentralelor este de 35-50 ani. Elasticitatea furnizării
energiei, nepoluarea mediului, preţul de cost scăzut vor impulsiona puternic
valorificarea surselor hidroenergetice mari sau mici.
76
4.7.Producerea energiei hidroelectrice (studiu de caz: România)

În cazul României, centralele hidroelectrice (CHE) reprezintă un producător important
de energie electrică. În aceste centrale, prin intermediul turbinelor hidraulice, energia
cinetică şi potenţială a maselor de apă este transformată în lucru mecanic util şi apoi în
energie electrică cu ajutorul generatoarelor electrice.
Printre primele amenajări hidroenergetice de la noi din ţară se poate menţiona U.H.E.
Bucureşti (construită în 1890 pe Dâmboviţa - 530 kW), U.H.E. Sadu I (construită în
1896 - 1050 kW), U.H.E. Sinaia (construită în 1900 - 1000 kW) etc.
Cele mai importante centrale hidroelectrice care funcţionează în ţară sunt sintetizate în
tabelul:
Tab.1Principalele hidrocentrale din România
Unităţi
Numele centralei Putere instalată (MW) Data construcţiei
(MW)
Porţile de Fier 1050 6x175 1970
Lotru 510 3x170 1972
Retezat 335 2x167,5 1986
Mariselu 220,5 3x73,5 1977
Argeş 220 4x55 1966
Porţile de Fier II 216 8x27 1985
Bicaz 210 6x35 1960
Avantajele utilizării energiei hidraulice pentru producerea energiei electrice sunt

următoarele:
energia hidraulică este o sursă inepuizabilă, care se regenerează continuu
datorită circuitului permanent al apei în natură;
randamentul de transformare a energiei hidraulice în energie electrică este ridicat,
fiind 70 - 85 %, iar tehnologia de transformare a energiei hidraulice în energie
electrică este verificată atât pentru amenajări mari, cât şi pentru cele mici;
prin amenajările hidrotehnice legate de transformarea energiei hidraulice în
energie electrică se creează o serie de facilitaţi în ceea ce priveşte asigurarea
cu apă potabilă şi industrială a unor centre urbane, asigurarea unor debite de
apă necesare pentru irigaţii, îmbunătăţirea sau crearea condiţiilor de navigaţie,
atenuare a viiturilor;
energia hidraulică nu este poluantă; realizarea lacurilor de acumulare poate însă
perturba echilibrul ecologic.
Totuşi, transformarea energiei hidraulice în energie electrică necesită un număr mare
de construcţii şi instalaţii hidroenergetice dispuse pe o lungime apreciabilă a cursului
râului, iar în numeroase cazuri şi pe râurile învecinate. Totalitatea construcţiilor şi
instalaţiilor care concurează la transformarea energiei hidraulice în energie electrică
constituie amenajarea hidroelectrică.
77
Pentru a utiliza energia hidraulică este necesar să se creeze o anumită cădere

concentrată sub care să poată fi utilizat debitul disponibil. Acest lucru se poate realiza
în două moduri care nu se exclud unul pe altul: ridicarea nivelului în amonte, prin
construirea de baraje;coborârea nivelului în aval.
4.8.Principalele elemente ale unei amenajări hidroelectrice

Printre principalele elemente ale unei amenajări hidroelectrice se numără barajele,
priza de apă, aducţiunile de apă, turbinele hidraulice etc. În continuare, sunt discutate
pe scurt rolul fiecărui element în cadrul amenajării hidroelectrice.
a)Barajele
Barajul are rolul de a crea o parte din cădere prin ridicarea nivelului în bieful superior.
Barajele sunt foarte diferite, atât ca înălţime, cât şi ca materiale folosite şi mod de
execuţie, elemente care sunt în foarte mare măsură determinate de natura terenului,
de fundaţie, condiţiile tehnice şi economice.
b)Priza de apă
Priza de apă are rolul de captare a apei din baraje. Ea se prevede cu un grătar pentru
reţinerea unor corpuri mari în suspensie, care, în caz contrar, ar putea bloca vana
aflată la câţiva zeci de metri în spatele grătarului. Spaţiul dintre grătare şi vană se
constituie într-o cameră de decantare unde are loc reţinerea aluviunilor, evacuarea
acestora făcându-se cu un curent transversal de apă.
Pentru evitarea blocării prizelor, ca urmare a reţinerii de către grătar a unor corpuri
solide, se prevăd instalaţii mecanice de curăţire. De asemenea, pentru a evita blocarea
prizei ca urmare a îngheţului, se pot prevedea instalaţii electrice de încălzire a barelor
metalice din componenţa grătarului.
c)Aducţiunea de apă
Aceasta are rolul de a asigura circulaţia apei între locul de captare (priza de apă) şi
centrala electrică propriu-zisă.
Pentru centralele hidroelectrice la baraj, aducţiunea de apă este foarte scurtă şi este
formată numai dintr-o conductă forțată care face legătura dintre priza de apă şi
turbinele hidraulice din centrala electrică propriu-zisă.
Pentru centralele hidroelectrice în derivaţie, aducţiunea cuprinde patru elemente:
1)canalul de aducţiune;
2)camera de încărcare sau castelul de echilibru;
3)conductele formate.
4)turbine hidraulice
Rolul turbinelor hidraulice este acela de producere a energiei electrice. Principalele
tipuri de turbine hidraulice folosite în centralele hidroelectrice pot fi grupate în două
categorii:
turbine cu acţiune;
turbine cu reacţiune.
Alegerea turbinelor se face funcţie de cădere şi de puterea necesară, de domeniul de
folosire şi sunt caracterizate de turaţia specifică sau rapiditate, R.
78
Randamentul turbinelor (de exemplu: turbine de tip Francis) este ridicat, depăşind
90%. La noi în ţară, astfel de turbine se găsesc montate la centrala hidroelectrică de la
Bicaz (50 MW, cădere 145 m) şi Argeş (55 MW, cădere 324 m).
În centralele hidroelectrice sunt folosite generatoare sincrone (hidrogeneratoare) care
sunt în funcţie de tipul turbinei folosite. Construcţia lor este deosebită de a
turbogeneratoarelor şi, datorită faptului că cel mai adesea axul este vertical, turaţiile
sunt mici (70-750 rot./min), au mai multe perechi de poli (aparenţi) şi sunt răcite cu aer.
Diametrele statorului generatorului sunt astfel alese încât să permită montarea şi
demontarea rotorului turbinei hidraulice (la grupurile cu ax vertical).
La centralele hidroelectrice, amplasarea serviciilor interne nu prezintă dificultăţi datorită
consumului relativ redus. Staţia electrică de înaltă tensiune poate fi amplasată
suprateran sau subteran (lângă sala maşinilor). Principalele caracteristici ale
centralelor hidroelectrice româneşti sunt sintetizate în tabelul:
Tab.2 Caracteristici ale centralelor hidroelectrice
Timp de pornire până la
Centrala Puterea turaţia nominala
hidroelectrica grupului MW (sec)
cu vana cu vana
inchisa deschisa
Stejaru 27,5 180 120
50 180 120
Bistrita aval 11,5 450-220 65-80
7,5-8 5,5 22,5 390-590 32-65
Argeş 55 90 40
Argeş aval 8 275-325 60-75
Porţile de Fier 5,5
1753,75 - 50
Lotru 170 120 15
17,5 1000 50
Olt 22,5
24
Ţara noastră dispune de un bogat potenţial hidroenergetic amenajabil, apreciat la

4xl013 MWh, ceea ce reprezintă cca. 17 % din potenţialul hidroenergetic al ţării.
În ceea ce priveşte impactul asupra mediului, se poate considera că producerea
energiei hidroelectrice nu generează probleme de poluare majoră, fiind considerată în
general ca o sursă nepoluantă de energie .
4.9.Procese tehnologice de obţinere a energiei electrice în centralele

hidroelectrice
Energia hidraulică a cursurilor de apă, singura formă de energie primară inepuizabilă
utilizată în prezent pe scară largă în scopul obţinerii energiei electrice va avea şi în
79
viitoarele decenii o contribuţie importantă la acoperirea necesarului de energie

electrică pe plan mondial. Valorificarea energiei hidraulice în scopuri energetice se
realizează în hidrocentrale.
Fig. 3 Hidrocentrala Porțile de Fier

Energia hidraulică depinde de debitul de apă al cursurilor, variabil în timp, de înălţimea
căderii de apă, specifică fiecărei amenajări şi de condiţiile geologice şi climatologice. În
funcţie de variaţiile debitului în decursul unui an se stabilesc pentru fiecare curs de
apă, debitele caracteristice: debitul maxim Vmax; debitul minim Vmin; debitul mediu Vmed.
Debitul instalat în centralele hidroelectrice V este întotdeauna superior debitului mediu.
Raportul: K = Vi / Vmed se numeşte coeficient de suprainstalare şi depinde de rolul care
i se atribuie centralei hidroelectrice în sistemul energetic.
Puterea suprainstalată în CHE este oricând la dispoziţie pentru intervenţie, înlocuind
astfel o putere echivalentă din sistemul energetic naţional.
Centralele hidroelectrice cu lac de acumulare sunt prevăzute cu coeficienţi importanţi
de suprainstalare, de exemplu: CHE Bicaz: K = 4; CHE Argeş: K = 5; CHE Porţile de
Fier: K = 10.
Dacă CHE ar avea o putere instalată mai mică şi ar funcţiona ca centrală de bază,
partea superioară a curbei de sarcină ar fi preluată de centralele termoelectrice, care
vor funcţiona în regim neeconomic, din cauza variaţiei sarcinii şi a unor opriri şi pomiri
repetate.
Cursurile de apă se amenajează pentru a avea un debit constant şi o cădere cât mai
mare. Lungimea sectorului amenajat pentru realizarea unei anumite căderi de apă
80
depinde de tipul uzinei hidraulice. În funcţie de modul de realizare a diferenţei de nivel

dintre amonte şi aval se deosebesc:
a)hidrocentrale cu baraj - pe fundul apei;
b)hidrocentrale cu derivaţia cursului natural al apei;
c)hidrocentrale cu baraj şi derivaţie (mixte)
Tab. 3 Tipurile principale de turbine hidraulice sunt prezentate în tabel.

Turbina Căderea de apă m Putere, MW Diametru rotor m Randament%
Pelton > 600 > 300 5,50 92
Francis 40-600 > 700 10 > 95
Kaplan < 40 > 180 10 94
Bulb < 15 50 7,50
Fig. 4 Schema unei hidrocentrale cu baraj
1-lac de acumulare; 2-cursul râului (fluviului); 3-baraj; 4-conductă forţată; 5-conductă

de fugă.
4.10.Hidrocentralele cu baraj - pe firul apei
Fig. 5 Hidrocentrală pe firul apei
81
Hidrocentralele cu baraj sunt amenajări hidroenergetice care se construiesc în cazul

râurilor cu debite mari şi pantă, sau cădere mică. Căderea de apă este dată în acest
caz, de baraj, centrala fiind situată la piciorul acestuia. În cazul marilor fluvii, căderea
este în general mică, iar centrala se amplasează în acelaşi front cu barajul, în interiorul
lui, la una din extremităţile barajului, sau divizată în două (în cazul CHE construită de
două țări riverane ale aceluiaşi fluviu, ca de exemplu, la Porţile de Fier).
Hidrocentralele fluviale se utilizează ca centrale de bază (vezi acoperirea curbei de
sarcină), iar centralele cu baraj şi lac de acumulare funcţionează ca centrale de vârf.
4.11.Hidrocentrale instalate în derivaţie cu cursul natural al râului

La acest gen de amenajare, apele râului sunt deviate pe un traseu care are o pantă
mai mică decât panta naturală a râului.
Practic acest tip de centrale se realizează prin ridicarea nivelului în aval.
CHE instalată în derivaţie, cu ridicarea nivelului în amonte.
Înălţimea de cădere H este realizată cu ajutorul barajului şi a canalului de derivaţie.
Influenţa variaţiei de nivel în lacul de acumulare se reduce în acest caz, fata de
centralele situate pe fundul apei.
Fig. 6 Hidrocentrală în derivație cu cursul natural al râului

1-lac de acumulare; 2-curs vechi; 3-baraj; 4-conductă forţată; 5-conductă de evacuare
(de fugă); 6-canal de adâncime; 7-castel de apă. un tunel de fugă cu pantă redusă
readuce apa la suprafaţa.
CHE cu coborârea nivelului în aval.
În acest caz, apa din lacul de acumulare este dirijată printr-o conductă forţată direct
spre turbinele hidraulice amplasate în subteran. În continuare, schema unei
hidrocentrale de derivaţie, cu ridicarea nivelului în amonte.
Înălţimea de cădere (H) este realizată din înălţimea acumulând in plus adâncimea
coborât apei.
Sistemul de amenajare hidroenergetică se desfăşoară în principal subteran şi necesită
un volum mare de excavat. Sistemul este condiţionat de existenţa unor format
geologice stabile şi tari, care să permită excavaţia, eventual fără a betona stânca.
Stânca aparentă din tunele este, în acest caz, polizată pentru ca rugozităţile suprafeţei
şi pierderile de presiune la scurgere să fie cât mai reduse.
82
Fig.17 Hidrocentrală cu coborârea nivelului în aval.
1-lac de acumulare; 2-albia veche; 3-baraj; 4-conductă forţată; 5-canal de fugă; 8-puţ
Consideraţii tehnico-economice cu privire la producerea energiei electrice în
hidrocentrale
Comparativ cu centralele termoelectrice şi cele nuclearo-electrice, centralele
hidroelectrice oferă următoarele avantaje tehnico-economice:
folosirea unor surse inepuizabile de energie
fiabilitate indicată
siguranţa în exploatare
durabilitate mare în timp
lucrări de reparat reduse şi întreţinere relativ uşoară
intrarea rapidă în regim de exploatare
sisteme nepoluante cu gaze, cenuşă, deşeu radioactive
Totuşi, probleme de poluare apar, datorită volumului mare de apă din lac, apă ce
afectează calitatea solurilor din zonele învecinate (prin apariţia de bălţi), şi prin
presiunile mari create în straturi, generatoare de cutremure.
În cazul CHE este posibilă obţinerea energiei electrice imediat ce apa pătrunde în
turbinele hidraulice, în timp ce la CTE este necesar un timp de 6-8 ore până când se
obţine aburul la parametrii solicitaţi. Datorită acestui fapt, CHE pe fundul apei sunt
folosite ca “centrale de vârf în perioade în care cererea de energie electrică în sistemul
electroenergetic naţional este maximă.
Hidrocentralele pe fundul apei “fluviale” funcţionează ca centrale de “baza", producând
energie electrică cu cost mai redus.
83
Realizarea sistemelor de CHE comportă fonduri mari de investiţii, care însă pot fi
recuperate pe durate mari de timp. Odată amortizate investiţiile mari, producerea
energiei electrice devine economică.
În aval de centrala de putere mare se pot construi pe acelaşi curs de apă o serie de
microhidrocentrale, pentru valorificarea debitului relativ constant de apă.
Pe râuri cu debite mai reduse de apă se pot construi hidrocentrale reversibile. Acestea
au două baraje pe acelaşi fir de apă, deci două lacuri de acumulare. Pentru
producerea de energie electrică se utilizează apa din primul lac, care se colectează în
lacul al doilea (plasat în aval). După câteva ore de funcţionare ca producător de
energie, apa din lacul al doilea se pompează în primul lac, din amonte, consumând
energie electrică. Aceste centrale se utilizează în perioada de cerere mare de energie
electrică (de vârf).
Hidroenergia continuă să fie cea mai eficientă cale de producere a electricităţii.
Turbinele hidroenergetice moderne pot transforma până la 90% din energia disponibilă
în electricitate în timp ce cele mai bune instalaţii ce folosesc combustibili fosili ajung la
un randament de doar 50%.
4.12.Strategia de valorificare a surselor regenerabile de energie

Sursele regenerabile deţin un potenţial energetic important şi oferă disponibilităţi
nelimitate de utilizare pe plan local şi naţional. Valorificarea surselor regenerabile de
energie se realizează pe baza a trei premise importante conferite de acestea, şi
anume, accesibilitate, disponibilitate şi acceptabilitate.
Sursele regenerabile de energie asigură creşterea siguranţei în alimentarea cu energie
şi limitarea importului de resurse energetice, în condiţiile unei dezvoltări economice
durabile. Aceste cerinţe se realizează în context naţional, prin implementarea unor
politici de conservare a energiei, creşterea eficienţei energetice şi valorificarea
superioară a surselor regenerabile.
Comisia Europeană a iniţiat, în iulie 2002, propunerea de promovare a producţiei
combinate de energie electrică şi termică pe bază de combustibili fosili şi de
valorificare a surselor regenerabile de energie şi a deşeurilor.Exploatarea surselor
regenerabile de energie conferă garanţia unor premise reale de realizare a obiectivelor
strategice privind creşterea siguranţei în alimentarea cu energie pe baza diversificării
surselor şi diminuării ponderii importului de resurse energetice, respectiv de dezvoltare
durabilă a sectorului energetic şi de protejare a mediului înconjurător.
Sursele regenerabile de energie pot să contribuie prioritar la satisfacerea nevoilor
curente de energie electrică şi de încălzire în zonele rurale defavorizate. Valorificarea
surselor regenerabile de energie, în condiţii concurenţiale pe piaţa de energie, devine
oportună prin adoptarea şi punerea în practică a unor politici şi instrumente specifice
sau emiterea de "certificate verzi" ("certificate ecologice").
Oportunitatea implementării strategiei de valorificare a surselor regenerabile de
energie pe termen mediu şi lung în România oferă cadrul corespunzator pentru
adoptarea unor decizii privind alternativele energetice şi conformarea cu acquis-ul
comunitar în domeniu. În condiţiile meteogeografice din România, în balanţa
energetică pe termen mediu şi lung se iau în considerare următoarele tipuri de surse
regenerabile de energie: energia solară, energia eoliană, hidroenergia, biomasa şi
84
energia geotermală. Programul de utilizare a surselor regenerabile de energie se

înscrie în cerinţele de mediu asumate prin Protocolul de la Kyoto la Convenţia-Cadru a
Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptat la 11 decembrie 1997, ratificat
de România prin Legea nr.3/2001 respectiv de Uniunea Europeană în baza
Documentului 2002/358/CE.
85
5.Energia valurilor
5.1.Argument
Acum există dovada reala că încălzirea globală și schimbarea climei reprezintă o
realitate care va avea efecte devastatoare pentru nivelul mării, rezervele de apă și
asupra agriculturii, peste tot în lume.
Nu mai există dubii în ceea ce privește cauzele schimbării climatice și anume: emisia
de volume mari de gaze cu efecte de seră, dioxid de carbon (CO 2), create de arderea
combustibililor fosili cum ar fi: ulei, petrol, gaz, benzină și cărbune.
Printre alte lucruri, acești combustibili fosili sunt folosiți pentru a genera electricitate.
Chiar și fără a lua în calcul problema încălzirii globale, se pune problema cantității
acestor combustibili care, la un moment dat ar putea deveni insuficienți pentru nevoile
omenirii în viitor.
Energia nucleară poate fi considerată ca o potențială alternativă de sursa de energie,
dar economia actuală și problema nerezolvată a pierderilor fac din ea o opțiune nu
prea atractivă.
Problema mediului preocupă (sau, cel puțin ar trebui să preocupe) întreaga planetă și,
în consecință ar trebui luate măsuri în vederea echității dintre energia consumata și
cea produsă.
În Regatul Unit, de exemplu, toate partidele politice au în vedere principiul dezvoltării
durabile, definit ca “Dezvoltare care îndeplineşte necesităţile generaţiei prezente, fără
a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi îndeplini propriile necesităţi “
Folosind energia naturii-vânt, apa, biomasa-energiile regenerabile generează
electricitate fără a afecta mediul înconjurator, fără a polua. Unde vântul și energia apei
pot fi exploatate, electrictatea poate fi generată fără a produce poluanti dăunatori sau
emisii de gaze care pot contribui la modificari climatice.
Proiectele care se bazează pe energii regenerabile produc energie pe cale naturală,
fără a avea consecințe negative pe termen lung și fără a epuiza rezerve finite de
combustibili fosili sau uraniu.
Ce este de precizat în privinta energiilor regenerabile este că acestea sunt considerate
inepuizabile, însă viteza lor de exploatare nu trebuie sa depașească viteza de
regenerare.
5.2.Introducere
Epuizarea rapidă a rezervelor de combustibili fosili i-a determinat pe cercetători să se
gândească la noi surse de energie. Cum oceanele şi mările au fost întotdeauna
apropiate omului şi ocupă 71% din suprafaţa Pământului, inginerii şi specialiştii în
resurse de energie alternativă au construit dispozitive speciale care să capteze energia
valurilor. Locuitorii care stau lângă apele marine vor fi cei mai norocoşi în cazul în care
omenirea va ajunge la limita resurselor din prezent.
86
Energia valurilor reprezintă captarea și transportul energiei cinetice a valurilor de

suprafață ale oceanelor și folosirea acestei energii în scopuri utile, de exemplu
generarea energiei electrice, desalinizare sau pomparea apei (în rezervoare). Energia
valurilor este o sursa de enrgie regenerabilă.
Primii care au început să folosească energia valurilor au fost europenii. Ţări precum
Portugalia, Scoţia şi Marea Britanie au programe speciale prin care valurile mărilor
care le înconjoară ţărmurile să fie folosite pentru producerea energiei.
Conceptul de baza în a obține energie electrică din curgerea apei printr-un rotor
turbină este bine stabilit pentru aplicații în hidroenergie (râuri și curgeri de ape) și
energie eoliană, însă tehnologia ce vizeaza folosirea energiei valurilor în vederea
producerii enrgiei electrice este un domeniu încă în fază incipientă.
Există 2 mari grupuri de tehnologii ce au fost inventate: dispozitivele din apropierea
țărmurilor și dispozitivele din largul mărilor.În timp ce dispozitivele din apropierea
țărmurilor sunt mai ușor de întreținut și de monitorizat, cele mai mari resusrse de
energie se gasesc totuși în larg, la adâncimi mari.
Pe termen scurt, dispozitivele din apropierea țărmurilor pot fi folosite cu precădere
datorită accesibilității facile până ce tehnologia va avansa.Însă pe termen lung cel mai
probabil se vor folosi dispozitivele din largul marii datorită cantității mult mai mari de
energie obținută, dar asta în cazul în care se vor gasi tehnologii ce pot ușura accesul și
mentenanța acestora. Din acest motiv, există un interes foarte mare în a se găsi soluții
în ceea ce privește captarea de energie din larg.
5.3.Dispozitive din apropierea țărmurilor

Dispozitivele din apropierea țărmurilor sunt în general fixarte direct pe fundul marilor și
oceanelor cu o adâncime nu prea mare și sunt fie conectate la țărm sau în imediata
apropiere a acestuia. Unul din primele dispozitive de rețele electrice realizate prin
energia valurilor a fost Wavegen’s LIMPET (Tehnologia de exportare pe uscat a
energiei marine) instalată pe insula scotiana Islay. Este un dispozitiv de la malul mării
care folosește tehnologia conceptului de Coloană de Apă Oscilatorie (Ocillating Water
Column - OWC). Avantajul dispozitivelor din apropierea țărmurilor este că sunt ușor
accesibile. Acest lucru determină ca rețeaua electrică și întreținerea electrică a
dispozitivelor să fie cu mult ușurată față de cazul dispozitivelor din largul mării. Aceste
dispozitive pot fi de altfel amplasate în altfel de structuri,cum ar fi digurile.
87
Fig. 1 Wavegen’s LIMPET

Coloana de Apă Oscilatorie este o tehnologie pentru captarea mișcării valurilor marilor
/oceanelor pe masură ce acestea împing o perna de aer în sus și în jos în spatele unui
dig de care se sparg valurile. Turbina Wells generaează dinăuntru electricitate din
rotația în aceeasi direcție, indiferent daca aerul se deplasează în sus sau în jos.
Fig. 2 Schemă prezentând funcționarea LIMPET
88
5.4.Dispozitive din larg (offshore)

Dispozitivele din larg sunt în general structuri plutitoare ancorate pe fundul marii
/oceanului ce operează în ape cu adâncime mare pentru a beneficia de resursele mult
mai mari de valuri. Cu toate că există multe concepte diferite, deocamdată nu s-a
stabilit o tehnologie decisivă. Câteva modele la scară mică au fost testate în mări,dar
mult mai puține prototipuri la scară reală.
Avantajul dispozitivelor din larg este acela ca au acces la valuri mult mai puternice.Pe
masură ce valurile se deplaseaza către apa cu adancime din ce în ce mai mică,
energia este pierdută prin interacțiunea cu fundul marii /oceanului. Cu toate acestea,
apele mai adanci și mai îndepărtate de țărm creează mari dificultăți în alcătuirea
rețelelor electrice și în ancorarea dispozitivelor, dar și în privința asigurării unei
funcționări corespunzatoare a dispozitivelor.
Energia valurilor se poate produce atunci când generatoarele de electricitate sunt
plasate la suprafața oceanului. Energia obținută este cel mai des folosită în
desalinizarea plantelor, hidrocentrale și pompe de apă. Valoarea energiei obținute este
determinată de înălțimea valului, viteza valului, lățimea valului și de densitatea apei.
Până în momentul actual există doar câteva instalații experimentale în curs de
desfașurare cu generatoare pentru valuri în lume.
Dacă s-ar putea capta 100% energia valurilor oceanelor ca o nouă resursă de energie
alternativă majoritatea crizelor omanirii ar putea fi rezolvate. Se estimează că dacă s-
ar putea instala aceste convertoare de energie a valurilor lungi de 142m în toate
oceanele Globului, 2 terawatti de energie ar putea fi produși (aceasta reprezentand de
2 ori consumul pe toată suprafața terestră).Se cunoaște faptul că acest tip de soluție a
energiei alternative va fi destul de greu de implementat practic, dar cu siguranță se
poate capta energia valurilor la o scara mica. Aceste tipuri de soluții prin energii
alternative pot procura cu ușurință necesarul unei planete infometate de energie.
5.5.Pelamis, Agucadoura în Portugalia

Pe masură ce sursele convenționale de energie se impuținează,oamenii de știință sunt
într-o permanentă căutare de surse alternative de energie.
Primul proiect comercial în energia valurilor, Pelamis, Agucadoura în Portugalia
produce 2.25MW pe nordul coastei portugheze. Distribuția Energiei Oceanului (ODP) a
aprovizionat primele 3 instalații folosind “tehnologia avansată a conversiei energiei
valurilor” Pelamis P-750, alături de proiectarea altor 28 de instalații de-a lungul coastei
portugheze în perioada unui an. Acestea vor genera 22.5MW. Acest proiect va asigura
energia pentru Agucadoura și va alimenta 1500 de locuințe folosind sistemul național
de distribuție a energiei. Când proiectul va fi finalizat, ar trebui să acopere cererea
medie de electricitate pentru mai mult de 15000 de gospodării portugheze.În același
timp se estimează și că va destitui mai mult de 60000 tone de emisii de dioxid de
carbon pe an.
Pelamis are o producție similară cu a unei turbine de vânt moderne.
Proiectele viitoare de “ferme de valuri” probabil vor fi constituite din mai multe instalații
interconectate racordate la țărm de un singur cablu submers. O instalație tipică de
30MW se preconizează că ar ocupa un km² de ocean.
89
Fig. 3 Instalație de valuri Pelamis
Fig. 4 Instalație comună de test pentru “tehnologia avansată de conversie a energiei

valurilor” Pelamis
5.6.Cercetări în energia valurilor de catre pionierii “ratei lui Salter”

Studiul energiei valurilor a fost inițiat de “rata lui Salter” a fost developat de către
Profesorul Stephen Salter de la Universitatea din Edinburg. Cu un randament de
aproximativ 90%, rata se deplasează în sus și în jos odata cu valurile. Este încă un
prototip de laborator și a fost pus pe lista de așteptare din cauza unor probleme
tehnice întâmpinate și unei lipse de suport din partea guvernului englez. A condus
totuși la dezvoltarea Pelamis-ului.
Pelamis-ul e de forma cilindrică, cu 4 segmente de tub principale legate de pivoturi
comune. Fiecare segment are o lungime de 120m și o lățime de 3.5 și cântărește 750
90
tone cand e încărcat la maxim. Operatorii instalației semi-submerși, extrag energie din
mișcarea indusă de către valuri a pivoturilor comune. Acestei energii i se opun niște
pinteni hidraulici care pompează combustibil la o presiune mare prin acumulatorii
netezi spre motoare hidraulice. Fiecare modul conține un sistem generator de energie
electro-hidraulic cu un singur cablu pe fundul oceanului legând câteva dispozitive de
țărm.
Instalația este menținută în poziție de către un sistem de ancorare care combină
plutirea și greutățile care previn întinderea cablurilor de ancorare. Astfel se asigura
suficienta rezistență cât să țină Pelamis-ul poziționat bine, dar permite instalației să se
balanseze în față pentru valurile urmatoare. Pelamis-ul este ideal de ancorat în ape cu
o adâncime de 50-60m (deseori la 5-10km de la țărm). Acest lucru permite accesul la
valuri crescendo mari și evită costurile unui cablu submarin mai lung.
Fig. 5 Instalație comună de test pentru “rata lui Salter” originală, dezvoltată de
Profesorul Stephen Salter de la Universitatea din Edinburgh.
91
Fig. 6 Un prototip la scara 1/7 al Pelamis-ului la marea din Edinburgh.
Fig. 7 Previziuni privind legătura energie-frecvență: compararea coeficienților

hidrodinamici 2D și 3D
92
6.Pompele de căldură
6.1.Prezentarea generală a pompei de căldură

Pompa de căldură ca maşină termică
Secolul al nouăsprezecelea a fost deosebit de efervescent în ceea ce priveşte
progresele din termodinamică. Motorul acestei efervescenţe a fost, dincolo de
înscrierea în curentul general al "iluminismului ştiinţific" care cuprisese omenirea,
continua încercare de perfecţionare a motoarelor cu aburi, din ce în ce mai răspândite
în zorii epocii industriale. Pe căi discrete dar continue, fără salturi extraordinare,
motorul cu aburi a fost dus aproape de perfecţiune şi înţelegerea limitelor naturale ale
acestuia au canalizat eforturile oamenilor de ştiinţă către realizarea, în ultima treime a
secolului, a motoarelor cu ardere internă. Aceste eforturi au prilejuit studierea şi
fundamentarea teoretică atentă a ciclului termodinamic motor. În principiu, ciclul motor
preia de la o "sursă caldă" cu temperatura Tc o cantitate de căldură Qc, cedează către
o "sursă rece" cu temperatura Tr < Tc, o cantitate de căldură Qr < Qc, iar o parte din
căldura ΔQ = Qc - Qr reţinută este transformată în lucrul mecanic Lc.
SURSA
CALDĂ (Tc)
Qc
CICLU Lc < ΔQ = Qc - Qr
MOTOR
Q
r
SURSĂ
RECE
(Tr < Tc)
Fig. 1 Comportarea energetică a ciclului motor.
Tot în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, dezvoltarea industriei

alimentare şi a comerţului cu alimente reclamă găsirea unor soluţii pentru obţinerea
frigului artificial ca alternativă la folosirea gheţii naturale colectată în anotimpul rece şi
depozitată. În căutările lor, tehnicienii momentului şi-au îndreptat atenţia către ciclul
motor binecunoscut şi s-au întrebat dacă nu este posibilă "inversarea" acestuia şi
93
obţinerea unei maşini care să extragă căldura dintr-un mediu rece şi să o transfere
într-un mediu cald, pe baza unui consum de lucru mecanic.
Aşa cum ştim astăzi foarte bine, acest lucru a fost realizat, iar ciclul motor inversat
astfel creat a primit denumirea de ciclu frigorific. În principiu, ciclul frigorific preia de la
o "sursă rece" cu temperatura Tr o cantitate de căldură Qr şi, folosind un lucru
mecanic Lf < Qr , cedează către o "sursă caldă" cu temperatura Tc o cantitate de
căldură Qc > Qr .
SURSĂ CALDĂ
(Tc > Tr)
Qc
CICLU
Lc < Q r
FRIGORIFIC
Q
r
SURSĂ RECE
(Tr)
Fig. 2 Comportarea energetică a ciclului frigorific.
Prima maşină frigorifică a cărei funcţionare a folosit un ciclu de acest tip a fost realizată
de către Gottfried von Linde în anul 1876 şi această realizare a marcat atât începutul
tehnicii frigului artificial cât şi naşterea pompei de căldură.
Aşadar, pompa de căldură nu este o invenţie modernă şi este produsă astăzi pe larg,
fiind componenta esenţială a banalelor frigidere pe care le deţinem cea mai mare parte
dintre noi. Este drept să spunem că şi în acest domeniu ultimele decenii au marcat
progrese spectaculoase, dar acestea s-au datorat, în special, dezvoltărilor din chimie,
unde s-a reuşit obţinerea unor agenţi termici performanţi pentru instalaţiile de pompe
de căldură.
În principiu, agentul termic de lucru dintr-o pompă de căldură trebuie să aibă
următoarele proprietăţi:
 să fie o substanţă cu o căldură latentă de vaporizare cât mai mare;

 să se afle în fază gazoasă (vapori) la temperaturi mai joase decât cele ale
mediului rece în care lucrează pompa şi la o presiune relativ joasă;
94
 să treacă în fază lichidă la o comprimare relativ modestă şi să-şi menţină

această fază chiar la temperaturi mai ridicate decât cele ale mediului cald în
care lucrează pompa.
Schema de principiu şi modul de amplasare a componentelor unei pompe de căldură
este prezentată în figura 3.
K
INCINTĂ RECE INCINTĂ CALDĂ
p0 p1>p0
CONDENSARE
(Tr) GAZ (Tc)
VAPORIZARE
p1>p0
Qr Qc
LICHID
Fig. 3 Schema de principiu a unei instalaţii de pompare a căldurii
Pompa de căldură cuprinde un compresor (K) legat în amonte cu o cameră de

vaporizare plasată în incinta rece şi în aval cu o cameră de condensare plasată în
incinta caldă. O legătură directă între camera de condensare şi cea de vaporizare are
prevăzută, la intrarea în aceasta din urmă, o duză de laminare (D). Circuitul descris
este umplut parţial cu agent termic la o presiune care îl menţine în fază lichidă, volumul
neocupat de lichid, corespunzând aproximativ cu volumul circuitului dintre duza de
laminare şi intrarea în compresor fiind ocupat de vapori saturaţi ai acestuia.
La pornirea compresorului, acesta preia vaporii de agent termic din amonte şi îi
comprimă, provocând trecerea lor în fază lichidă în camera de condensare şi
deplasarea lichidului către duza de laminare. La trecerea prin duză, lichidul este
deversat în camera de vaporizare, în care presiunea scăzută provoacă vaporizarea lui
spontană, vaporii rezultaţi fiind apoi conduşi la intrarea în compresor. Acest ciclu se
desfăşoară continuu, stabilindu-se procese permanente de vaporizare şi condensare
în cele două camere. Pomparea căldurii se bazează pe faptul că, la vaporizare,
agentul termic absoarbe din incinta rece căldura latentă necesară acesteia, iar la
condensare, această căldură este integral cedată în incinta caldă. Mai mult, trebuie
spus că în camera de condensare agentul termic cedează o cantitate de căldură mai
mare decît căldura latentă de vaporizare preluată din incinta rece, deoarece la
condensare este cedată şi o parte din căldura corespunzătoare creşterii entalpiei în
procesul de comprimare a fazei gazoase. Se recuperează astfel, sub formă de căldură
livrată în incinta caldă, o parte din energia consumată în procesul de comprimare.
Trebuie făcută aici obsevaţia că modelul descris nu este singurul dezvoltat în cadrul
tehnologiilor de pompare a căldurii. Există, de pildă, pompe de căldură ce funcţionează
prin comprimare de gaze, pompe de căldură cu funcţionare "prin absorbţie" (mai ţineţi
minte frigiderele "Fram"?), pompe de căldură cu ejecţie de abur, pompe de căldură
95
termoelectrice. Varianta prezentată este însă cea mai eficientă şi, în consecinţă, cea
mai utilizată şi, putem avansa opinia că are şi cel mai mare viitor.
6.2.Aspecte particulare ale instalării pompelor de căldură

La prezentarea tocmai încheiată a pompei de căldură ca maşină termică am arătat că
aceasta transferă căldura preluată dintr-o incintă rece, prin intermediul vaporizatorului,
către o incintă caldă, prin intermediul condensatorului. În fapt, ansamblurile incintă
rece - vaporizator şi incintă caldă - condensator sunt organizate practic ca
schimbătoare de căldură amplasate într-un mediu rece, respectiv într-un mediu cald,
aspectele omogenizării contactelor dintre cele două medii şi schimbătoarele de căldură
respective fiind rezolvate în cadrul instalării. Menţionarea acestui aspect al
omogenizării contactelor dintre mediile între care lucrează pompa de căldură şi
schimbătoarele de căldură ale acesteia nu este întâmplătoare. De cele mai multe ori
acestă omogenizare se realizează prin organizarea unei circulaţii a mediului prin zona
schimbătorului şi acest lucru reclamă consumuri de energie care trebuie asociate celor
corespunzătoare funcţionării pompei de căldură în sine.
În general, mediile în care se amplasează schimbătoarele de pompelor de căldură pot
fi, atât pentru "schimbătorul de captare" plasat în mediul rece cât şi pentru
"schimbătorul de livrare" plasat în mediul cald, gazaoase, lichide sau solide. Măsurile
de omogenizare a contactului dintre mediu şi schimbător trebuie luate practic în toate
situaţiile şi vizează, de fapt, asigurarea unui flux de căldură uniform şi de intensitatea
dorită între mediul de lucru şi agentul termic din pompă. În funcţie însă de schimbătorul
la care ne referim (de captare sau de livrare) şi de mediul de amplasare al acestuia
(gaz, lichid, solid) apar unele probleme specifice pe care la detaliem în cele ce
urmează.
a. La amplasarea schimbătorului de captare într-un mediu gazos, omogenizarea
contactului între schimbător şi mediu se realizează, practic totdeauna, prin ventilarea
suprafeţei schimbătorului cu mediul gazos respectiv. Dincolo de unele aspecte de
fineţe, care vizează legătura dintre viteza de curgere a mediului gazos pe suprafeţele
schimbătorului şi intensitatea schimbului de căldură efectuat, la organizarea generală a
omogenizării şi chiar la stabilirea regimului de funcţionare al pompei trebuie avute în
vedere caracteristicile de componenţă ale mediului gazos. Suprafeţele schimbătorului
de captare au totdeauna temperaturi mai joase decât cele ale mediului rece în care
lucrează, diferenţa dintre aceste temperaturi promovând, în principiu, schimbul de
căldură şi mărimea acestei diferenţe modelând, potrivit legilor termodinamicii,
intensitatea schimbului. În aceste condiţii, dacă gazul din mediul rece are în
componenţă vapori ai unor lichide pentru care temperaturile de condensare sau chiar
de îngheţare sunt superioare temperaturii de lucru a suprafeţelor schimbătorului, aceşti
vapori vor condensa pe aceste suprafeţe umezindu-le sau, mai grav, lichidul
condensat va îngheţa, acoperind suprafaţa de lucru a schimbătorului cu un strat izolant
de gheaţă. Acest ultim fenomen, cunoscut tutror din manifestarea în frigiderele proprii,
poartă denumirea de givraj. Atât umezirea cât şi givrarea suprafeţelor sunt de natură
să frâneze transferul de căldură prin pereţii schimbătorului, micşorând eficienţa
acestuia. Mai mult, Aceste fenomene se intensifică "în cascadă" pentru că reducerea
schimbului de căldură are ca efect coborârea temperaturii schimbătorului, deci
accentuarea fenomenelor de umezire şi givrare.
Cea mai simplă măsură de evitare a umezirii şi givrării suprafeţelor schimbătorului de
captare ţine de concepţia pompei şi constă în stabilirea temperaturii de funcţionare la
96
un nivel la care fenomenele menţionate nu se mai produc. Acest lucru vine însă în
contradicţie cu cerinţele de eficienţă ale schimbătorului sau chiar ale pompei în
ansamblu, deci nu este totdeauna posibil. Din acest motiv, în practică au fost
imaginate şi dezvoltate felurite metode pentru uscarea şi degivrarea suprafeţelor
schimbătoarelor de captare ce funcţionează în gaze (drenaje şi "spălări" periodice, de
scurtă durată, ale suprafeţelor cu jeturi de gaze uscate şi fierbinţi, încălziri periodice
puternice, pe durate scurte, ale suprafeţelor, "vibrarea" periodică a acestora etc.). Să
observăm însă că manevrele menţionate sunt consumatoare a unor cantitîţi de energie
ce trebiue inclusă în bilanţul energetic de funcţionare a pompei.
b. La amplasarea schimbătorului de captare într-un mediu lichid, omogenizarea
contactului între schimbător şi mediu se realizează totdeauna prin organizarea unei
curgeri dirijate a lichidului pe suprafeţele schimbătorului. Ca şi în cazul anterior, există
unele aspecte de fineţe care vizează legătura dintre viteza de curgere a lichidului pe
suprafeţele schimbătorului şi intensitatea schimbului de căldură efectuat. La
organizarea generală a omogenizării şi la stabilirea regimului de funcţionare al pompei
trebuie avută aici în vedere temperatura de îngheţare a lichidului, dacă acesta este
omogen, sau temperatura cea mai ridicată de îngheţare a componentelor lichidului,
dacă acesta este, de fapt, un amestec de mai multe lichide. Fenomenul care poate să
apară atunci când temperatura de lucru a suprafeţelor schimbătorului este situată sub
una dintre temperaturile menţionate este acela de givraj. Efectele givrării suprafeţelor
schimbătoarelor de căldură care lucrează în mediu lichid sunt similare celor descrise în
cazul anterior. Trebuie spus că, în cazul schimbătoarelor de captare plasate în medii
lichide, givrarea suprafeţelor acestora poate fi evitată, în anumite limite, prin mărirea
vitezei de curgere a lichidului pe suprafeţe, cu beneficiul suplimentar al intensificării
schimbului de căldură, dar cu costurile energetice suplimentare de rigoare. Atunci când
această metodă nu este suficientă, se poate organiza degivrarea prin unele dintre
metodele menţionate mai sus (încălziri periodice puternice, pe durate scurte, ale
suprafeţelor, "vibrarea" periodică a acestora etc.), bineînţeles, cu costurile energetice
aferente.
c. La amplasarea schimbătorului de captare într-un mediu solid, problemele
privind omogenizarea contactului între schimbător şi mediu îmbracă aspecte complexe
şi au rezolvări adesea paleative. Astfel, dacă mediul solid de amplasare este unul
compact şi impermeabil (de exemplu, piatră sau beton) nici nu se poate vorbi de
omogenizarea amintită. În acest caz, schimbătorul preia căldura din zona sa limitrofă,
scăzând temperatura acesteia şi, pentru continuarea procesului de captare, trebuie să
mizeze pe transferul conductiv al unei alte cantităţi de căldură din masa mediului în
această zonă. În cazul mediilor necompacte şi poroase (de exemplu, pământ, nisip,
pietriş etc.), putem vorbi - întrucâtva impropriu - despre omogenizarea contactului între
schimbător şi mediu în situaţiile în care se organizează "spălarea" difuză a acestuia din
urmă cu un fluid (lichid sau gaz). Spunem că acest aranjament poate fi considerat
împropriu unul de omogenizare a contactului urmărit pentru că, de fapt, avem aici de-a
face cu folosirea agentului de spălare ca intermediar în deplasarea căldurii mediului
către schimbător. Să observăm şi faptul că folosirea agentului intermediar de spălare
aduce şi în această variantă problema givrajului. În oricare dintre variantele amintite,
schimbul de căldură dintre un mediu solid şi schimbătorul de captare are valori relativ
reduse şi acesta este principalul motiv pentru care aranjamentele de pompare a
căldurii cu schimbător de captare în medii solide sunt rareori întâlnite.
d. La amplasarea schimbătorului de livrare într-un mediu gazos, omogenizarea
contactului între schimbător şi mediu se realizează, practic totdeauna, prin ventilarea
97
suprafeţei schimbătorului cu mediul gazos respectiv, iar singura problemă este

reprezentată de asigurarea unor viteze optime de ventilare, pentru ca schimbul de
căldură să se desfîşoare cât mai eficient.
e. La amplasarea schimbătorului de livrare într-un mediu lichid, omogenizarea
contactului între schimbător şi mediu se realizează totdeauna prin organizarea unei
curgeri dirijate a lichidului pe suprafeţele schimbătorului. Ca şi în cazul anterior,
singura problemă este aceea a acordării vitezei de curgere a lichidului pe suprafeţele
schimbătorului cu eficienţa dorită a schimbului de căldură.
f. La amplasarea schimbătorului de livrare într-un mediu solid, rareori practicată,
se pun aceleaşi probleme ca în cazul schimbătoarelor de captare. Subliniem din nou,
pentru acest caz, debitul mic de căldură care poate fi pompat, în condiţiile
aranjamentelor amintite la punctul c., datorită difuziei greoaie, chiar cu asistenţa unui
agent termic auxiliar, a căldurii în astfel de medii.
6.3.Sursele de căldură abordabile

Consideraţii generale
În tot demersul nostru de până acum am indicat ca surse de căldură intersante pentru
obţinerea, în condiţii "curate" şi în mod avantajos din punct de vedere economic, a
energiei termice la temperaturi joase, sursele de energie termică-deşeu din zona
industrială. În acelaşi timp, am clamat cu vehemenţă faptul că dispunem de energie
termică în cantităţi nelimitate şi regenerabile în mediul nostru înconjurător, în condiţiile
în care, pentru exploatarea acestora cu orice intensitate dorim, "mama-natură" nu ne
cere nimic (sau, poate, ne cere numai să o lăsăm nepângărită - dar asta este altă
discuţie).
În privinţa surselor de căldură-deşeu, trebuie observat faptul că inventarul acestora
este mult mai bogat decât cel amintit mai sus şi se cuvin făcute completările de
rigoare.
În ceea ce priveşte căldura existentă în mediul înconjurător, simpla afirmare a
existenţei ei este insuficientă dacă nu sunt precizate şi "prizele" naturale de captare a
acesteia, în condiţiile şi cu tehnologiile disponibile astăzi şi avute în vedere.
Cele de mai jos conţin unele precizări în sensul celor amintite, prin completarea
inventarului de surse de căldură-deşeu şi prin identificarea şi analizarea surselor
abordabile de căldură din natură.
Sursele abordabile de căldură-deşeu.
Energia termică-deşeu poate fi definită ca fiind compusă din acele cantităţi de căldură
care sunt, în mod obişniut astăzi, eliberate în natură din procesele ce însoţesc
activităţile sau chiar existenţa umană. Cantităţile de căldură-deşeu sunt, în general
greu de estimat, deoarece ele depind de tehnologii industriale şi de intensitatea folosirii
lor, de obiceiuri umane etc. Totuşi, putem cataloga aceste cantităţi de căldură ca fiind
importante cantitativ şi, în plus, căldura-deşeu este de regulă conţinută la temperaturi
destul de ridicate, ceea ce o fac mai atractivă pentru tehnologiile de pompare de care
ne ocupăm.
 Căldura-deşeu din industrie este cea mai "vizibilă" în privinţa potenţialului de

valorificare prin pompare. Exemplele apei de răcire de la centralele termoelectrice
şi nuclearoelectrice şi din "sectoarele calde" prelucrătoare de metale au mai fost
98
deja amintite, dar nu sunt singurele. Activităţile de spălare industrială sunt şi ele
generatoare de cantităţi importante de ape uzate conţinănd mari cantităţi de
căldură. De asemenea, industria alimentară este un potenţial "furnizor" important
de căldură-deşeu. De exemplu, în industria cărnii, procesele intensive de răcire
pentru păstrare şi conservare a produselor vehiculează mari cantităţi de căldură-
deşeu aruncată, în principiu, "în spatele frigiderelor". În aceeaşi situaţie se află şi
procesele de răcire a laptelui proaspăt muls din exploatările zootehnice. Fireşte,
unele din aceste cantităţi de căldură-deşeu sunt vizate chiar de producătorii lor şi
o parte din această căldură este recuperată şi folosită într-un fel sau altul. Totuşi,
aproape totdeauna o parte din aceste cantităţi de căldură nu mai este utilizată la
producător, fie pentru că nu mai are necesităţi locale de acoperit, fie pentru că
este mai simplu să încarci cheltuielile de producţie cu nişte pierderi relativ mici
decât să investeşti pentru recuperarea unor cantităţi de căldură de care nu ai tu
naeapărată nevoie.
 Căldura-deşeu din mediul casnic este o sursă mai discretă dar cu un potenţial
global impresionant. Desigur, "aruncăm căldură" acasă şi atunci cînd aerisim o
cameră pe timp de iarnă şi faptul că această cantitate de căldură merită să fie
luată în consideraţie este dovedit de instalaţiile moderne de climatizare care, pe
timpul când încălzesc casa, recuperează o parte din căldura conţinută de aerul
"uzat" evacuat. Totuşi, principala sursă casnică de căldură reziduală este
constituită din apele calde uzate. "Aruncăm" căldură odată cu apele de la spălări
şi clătiri, cu apa caldă lăsată să curgă în timp ce ne spălăm pe dinţi, ne bărbierim
sau ne săpunim sub duş. Toate aceste ape cu potenţial termic se regăsesc în
canalizări şi sunt conduse cu uşurinţă, cu căldura lor cu tot, către râurile care
trebuie să le suporte. Nu e un loc atrăgător canalul, cel puţin pentru "sufletele
sensibile", dar potenţialul de căldură-deşeu din apele de canalizare ar putea să-i
intereseze barem pe edili...
Sursele naturale de căldură abordabile
Prin surse naturale de căldură se înţeleg toate sursele de căldură ce pot fi găsite şi
utilizate direct sau indirect din natură. Cu excepţia surselor de căldură geotermală, de
natură vulcanică, din căldura pământului la mari adâncimi, sursele de căldură naturale
au o variaţie a temperaturii funcţie de evoluţia anotimpurilor.
Sursele naturale de căldură abordabile în scopul captării energiei termice prin pompare
sunt, într-o ordine dictată de simplitatea abordării, următoarele:
aerul atmosferic;
radiaţia solară;
apele curgătoare;
apele de adâncime din acumulări naturale sau artificiale;
apele freatice;
solul.
Aerul atmosferic
Din punct de vedere al disponibilităţii în spaţiu şi timp, aerul atmosferic constituie o
sursă de căldură favorabilă. În plus, energia termică din aerul atmosferic este conţinută
la temperaturi care nu sunt chiar atât de defavorabile cum suntem noi tentaţi să le
catalogăm. De pildă, dacă se analizaeză obiectiv datele de temperatură multianuale
colectate de meteorologi în România, observăm că, din totalul de 8766 de ore dintr-un
an mediu (365,25 zile), numai în 1200 ore (50 de zile, respectiv 13,7 %) temperatura
aerului scade sub 0˚C şi numai în 450 de ore (circa 9 zile, respectiv 5,1 %) aceeaşi
99
temperatură scade sub -5˚C. Dacă ne referim la căldura necesară pentru prepararea
apei calde, proporţiile tocmai menţionate sunt încurajatoare. Dacă însă facem referire
la căldura necesară încălzirii, raportările trebuie făcute la durata anuală normată de
încălzire amintită mai sus (165 de zile, respectiv 3960 de ore). În aceste condiţii
proporţia zilelor cu temperaturi sub 0˚C este de 30,3 %, iar cea corespunzătoare
zilelor cu temperaturi sub -5˚C este de 11,4 %. Trebuie, de asemenea, făcută şi
observaţia că zilele în care temperatura aerului este cea mai scăzută coincid cu cele în
care avem cea mai mare nevoie de căldură pentru încălzire.
Principalul handicap în folosirea aerului atmosferic ca sursă de căldură pentru
pompare este acela al căldurii specifice relativ coborâte. În aceste condiţii, calculele
arată că, în condiţiile de eficienţă maximă pentru pompare (maximum 5K diferenţă de
temperatură între temperatura din incinta rece şi schimbătorul de captare), pentru
pomparea a 1 kWh de căldură este necesar ca schimbătorul de captare să fie "spălat"
de circa 1300 m 3 de aer. În plus, captarea energiei termice din aerul atmosferic
prezintă pericolul fenomenului de givraj împotriva căruia trebuiesc luate măsurile
prezentate mai sus.
În ciuda dezavantajelor tocmai menţionate, se poate aprecia că folosirea aerului
atmosferic pentru obţinerea energiei termice la temperaturi joase este eficientă în
zonele în care iernile sunt blânde dar lungi (în Europa - ţările din nord-vest, cu climă
temperat-oceanică; în România - zonele de deal şi podiş).
Radiaţia solară
Energia solară provenită sub formă de energie electromagnetică este o importantă
sursă de căldură sub raportul cantităţii, însă prezintă dezavantajul de a avea o mică
densitate si, astfel, utilizarea ei este dificilă şi scumpă. Soarele radiază asupra
pămîntului cantităţi de energie care, în funcţie de anotimp şi de momentul diurn variază
între 50 şi 1000 W / m2.
În aceste condiţii, aranjamente ce prevăd captarea intermitentă zilnică a căldurii solare,
stocarea acesteia în apă şi pomparea ei uniformă către utilizatori s-au dovedit foarte
eficiente, reuşindu-se o medie de "recoltare" de 300 .. 500 kWh / m 2 · an.
Apele curgătoare
Facem de la bun început observaţia, valabilă şi la următoarele două puncte, că apa
este o foarte bună sursă de căldură naturală, deoarece este substanţa cu cea mai
mare căldură specifică din natură şi, în aceste condiţii, chiar şi extragerea unei cantităţi
specifice însemnate de căldură duce la modificări relativ mici ale temperaturii acesteia.
În plus, toate materialele curente folosite pentru construcţia schimbătoarelor de căldură
se manifestă liofil faţă de apă, ceea ce face ca transferul de căldură de la apă la
suprafeţele schimbătoarelor să fie unul foarte eficient.
Apele curgătoare cu debite şi viteze de curgere suficiente pentru a nu îngheţa total în
timpul iernilor aspre constituie un izvor important şi comod pentru extragerea de
căldură prin pompare. Această afirmaţie se bazează pe faptul că, în cazul plasării
schimbătorului de captare pe firul albiei, debitul asigură în zona acestuia cantităţi
suficiente de căldură, iar viteza de curgere poate asigura înlăturarea pericolului de
givraj.
Exploatarea căldurii naturale din apele curgătoare prin pompare constituie o soluţie
eficientă, sigură şi curată pentru obţinerea necesarului de căldură la temperaturi joase
pentru cabane , locuinţe aşezate în vecinătatea râurilor sau chiar activităţi productive
de dimensiuni reduse, de tipul fermelor şi atelierelor de prelucrare.
100
Facem aici precizarea că pompele termice folosite pentru extragerea căldurii naturale
din râuri sunt constructiv mai simple, deoarece toate condiţiile necesare pentru
spălarea continuă a schimbătorului de captare cu apă şi pentru prevenirea givrajului
sunt asigurate, în mod natural, de curgerea apei.
Apele de adâncime din acumulări.
Acumulările de apă, fie că sunt lacuri naturale sau lacuri artificiale din cadrul unor
amenajări hidrotehnice sau hidroenergetice, sunt şi acumulări enorme de căldură
naturală. Caracteristic acestui tip de acumulări de apă este faptul că variaţiile naturale
ale cantităţilor de căldură stocate afectează în mod sensibil, prin modificarea
temperaturii apei, numai straturile de suprafaţă. În aceste condiţii, cantităţile de apă
acumulate care se află la adîncimi mai mari constituie un mediu termostatat natural în
care temperatura nu coboară niciodată sub valoarea limită de 4˚C.
Plasarea schimbătorului de captare al unei pompe termice la o adâncime mai mare
într-un lac trebuie însoţită de măsuri pentru asigurarea spălării dirijate a acestuia cu
apă şi pentru evitarea givrajului. În compensaţie, din lac pot fi extrase cantităţi mari de
căldură în condiţiile unei funcţionări stabile a pompei de căldură în toate anotimpurile.
Apele freatice
Apa freatică are o temperatură aproximativ egală cu temperatura medie anuală a aeru-
lui exterior. Temperatura ei este foarte uniformă si constituie, de aceea, o bună sursă
de căldură naturală pe parcursul întregului an.
Exploatarea termică a unei pânze de apă freatică se face, de regulă prin săparea a
două puţuri, situate pe firul de curgere subterană a apei la o oarecare distanţă unul de
altul. Apa freatică se extrage prin pompare din puţul situat în amonte, este dirijată să
spele schimbătorul de captare şi, în final, este lăsată să curgă înapoi în pânza freatică
prin puţul situat în aval.
Cu toate costurile de forare a puţurilor, soluţia de extragere a căldurii naturale din
pânza de apă freatică este una foarte eficientă fiindcă sursa folosită este practic
termostatată la o temperatură relativ ridicată, iar efortul de pompare a apei este folosit
şi pentru spălarea controlată a suprafeţelor schimbătorului de captare.
Putem emite părerea că, mai ales în zonele din România bogate hidrografic, unde
adâncimile pânzelor de apă freatică sunt relativ mici, soluţia exploatării termice a
pânzelor de apă freatică este una de mare viitor.
Solul
În principiu, solul reprezintă o bună sursă de căldură naturală deoarece are o bună
capacitate calorică şi la adîncimi de ordinul a câţiva metri se manifestă ca un mediu
termostatat. Problemele legate de amplasarea schimbătorului de captare în mediul
solid al solului, expuse mai sus, constituie impedimente majore în răspândirea acestei
soluţii de obţinere a căldurii naturale.
Acolo unde această soluţie a fost aplicată, captarea căldurii s-a făcut prin intermediul
unui agent termic auxiliar, care circulă prin ecrane de captare, îngropate la adâncimi
de circa 2 m, sau prin sonde tubulare cu lungimi de ordinul zecilor de metri înfipte
vertical sau oblic în sol. Datorită eforturilor de instalare uşor de bănuit, aceste soluţii
sunt de regulă evitate în favoarea soluţiei, mai sigure, mai ieftine şi mai eficiente a
exploatării potenţialelor termice ale apelor freatice.
101
6.4.Soluţii de utilizare a pompelor termice în sistemele de alimentare cu căldură

Elemente introductive
Un sistem de alimentare cu căldură, în forma sa cea mai complexă, cuprinde
ansamblul instalaţiilor şi construcţiilor destinate producerii, transportului şi distribuţiei
căldurii sub formă de apă caldă (sub 100°C), apă fierbinte (100—150°C) sau abur de
diferite presiuni.
În raport cu consumatorul termic, sistemul de alimentare cu căldură poate fi considerat
ca fiind format din: sistemul extern sau partea situată în amonte de punctele de
delimitare cu consumatorul şi sistemul intern sau partea situată în aval.
Instalaţiile de producere a căldurii componente ale unui sistem de alimentare cu
căldură pot fi amplasate în centrale electrice de termoficare (CET), în care caz se
realizează producerea combinată a energiei electrice şi termice, în centrale termice
(CT) care furnizează exclusiv căldură sau pot fi surse proprii ale consumatorului,
amplasate în cadrul sistemului intern.
Încadrarea pompei de căldură, ca sursă de căldură într-un sistem existent, conduce în
mod firesc la interacţiuni cu sursa sau cu sursele de căldură din dotarea iniţială a
acestuia. De la caz la caz, pompa de căldură poate coopera cu sursele tradiţionale
existente sau le poate înlocui total, dacă efectul util (cantitatea şi calitatea căldurii
produse), precum şi eficienţa economică a soluţiei, sînt acceptabile.
În cazul realizării unui sistem nou de alimentare cu căldură având în componenţă şi
pompă de căldură, pot fi asigurate încă din faza de concepţie a soluţiei toate condiţiile
necesare unei perfecte integrări a pompei de căldură în ansamblul sistemului, astfel
încât în toate situaţiile funcţionale să se obţină eficienţa maximă, corespunzător tipului
de aplicaţie realizat.
În cele ce urmează, sînt descrise soluţiile şi schemele cele mai reprezentative de
utilizare a pompelor de căldură în scopul alimentării cu căldură a clădirilor, precum şi
cele referitoare la alimentarea cu căldură în diferite procese tehnologice specifice unor
ramuri industriale diverse.
6.5.Soluţii de încălzire a clădirilor şi/sau prepararea apei calde de consum cu

pompe de căldură
Caracteristici generale
La momentul actual, în ţările considerate puternic industrializate din vestul Europei,
consumul de energie pentru sectoarele rezidenţial şi terţiar se cifrează la cea 30—50%
din consumul final de energie, iar 80 % din acest consum este livrat sub formă de
energie termică.
Având în vedere faptul că o bună parte a căldurii produse în scopuri de încălzire a
clădirilor si preparare a apei calde se consumă la nivele relativ scăzute de temperatură
(sub 100°C), utilizarea unor tehnologii de producere a acesteia la temperaturi
corespunzătoare, bazate în special pe recuperarea căldurii reziduale sau pe
valorificarea surselor noi de energie, apare deosebit de oportună.
În funcţie de amplasamentul instalaţiilor de producere a căldurii si implicit de mărimea
şi gradul de concentrare a consumatorilor termici, sistemele de alimentare cu căldură,
cel mai frecvent utilizate în prezent, pot fi clasificate astfel:
102
oSisteme locale, caracterizate în general prin lipsa reţelei exterioare de transport

a căldurii de la sursă la consumator (sursa este amplasată în sistemul intern
al consumatorului). Sursele de căldură utilizate în sistemele locale pot fi de
tipul: sobe, şemineuri, încălzitoare electrice, radianţi cu gaze etc., în care caz
sistemul se mai numeşte şi individual, sau cazane de apă caldă destinate fie
încălzirii unui apartament fie încălzirii unei clădiri multifamiliale. Asigurarea
integrală cu căldură (încălzire + apă caldă de consum) dintr-o centrală termică
proprie printr-un sistem de conducte de distribuţie a agentului termic în cadrul
clădirii, cunoscută sub denumirea de încălzire centrală poate fi încadrată sub
aspectul amplasamentului sursei în categoria sistemelor locale.
oSisteme centralizate, caracterizate prin aceea că alimentarea cu căldură se
realizează de la o sursă unică pentru un ansamblu de clădiri, printr-o reţea de
transport a căldurii de tip arborescent sau inelar.
Situaţiile cel mai frecvent întâlnite în România actuală pentru alimentarea cu căldură în
sistem centralizat sunt următoarele :
alimentarea cu căldură a unui cartier de locuinţe, de regulă, sub 2000 de
apartamente, unităţi industriale mici, nepoluante, sau alte dotări (spitale, scoli
etc.), sursa de căldură fiind centrala termică sau mai multe centrale termice în
cazul ansamblurilor mai mari, atunci când nu se justifică economic soluţia cu
sursă unică;
alimentarea cu căldură dintr-o centrală termică de zonă, a unui ansamblu de
locuinţe, a unei zone mai importante sau chiar a unei localităţi în întregime;
alimentarea cu căldură de la o centrală electrică de termoficare (CET) a unei
localităţi sau zone mai importante dintr-un oraş.
Soluţiile de încadrare a pompei de căldură în sistemele de alimentare cu căldură de
tipurile descrise, prezintă particularităţi determinate, în primul rând, de structura uneori
foarte diferită a acestora şi de o serie de caracteristici ale consumurilor de căldură
asigurate (mărime, durată, variaţie în timp, nivel de temperatură solicitat etc.).
6.6.Sisteme locale de încălzire a clădirilor si/sau preparare a apei calde de

consum cu pompe de căldură
Introducerea pe scară din ce în ce mai largă a pompelor de căldură în schemele de
alimentare cu căldură a unor locuinţe individuale sau colective, clădiri comerciale,
social-administrative etc., asigurate cu căldură în sistem local, este determinată de mai
multe considerente :
existenţa unor surse gratuite de căldură în imediata apropiere, de tipul: aer, apă,
sol. Detaliind, acestea pot fi: aer exterior sau aer evacuat din instalaţiile de
ventilare, apă de suprafaţă, apă freatică, apă caldă uzată evacuată prin
instalaţiile de canalizare de la băi, lavoare, bucătării, apă încălzită în
colectoare solare (în perioadele când aceasta nu poate fi utilizată direct pentru
consum datorită nivelului de temperatură scăzut), apa mezotermală cu
temperaturi sub 40°C (atunci când există surse de apă termală în vecinătatea
amplasamentului pompei de căldură);
superioritatea sistemelor care utilizează pompe de căldură atît din punct de
vedere economic, cît şi din punctul de vedere al confortului asigurat în raport
cu încălzirea electrică directă, relativ frecvent utilizată în sistemele locale de
alimentare cu căldură, în special în Statele Unite ale Americii şi Canada;
103
spaţiul redus necesitat de amplasarea pompei de căldură faţă de o centrală

termică tradiţională, precum şi înlăturarea inconvenientelor provocate de
utilizarea combustibililor clasici (transport, stocare, poluare);
posibilitatea de a utiliza o gamă mai largă de sisteme de încălzire care asigură un
confort sporit;
posibilitatea utilizării aceleiaşi instalaţii, printr-o simplă inversare a ciclului, pentru
răcire în timpul anotimpului călduros.
În acelaşi timp, este de menţionat faptul că generalizarea aplicării acestei tehnologii în
căzui locuinţelor individuale (uni şi multifamiliale) are ca principal impediment marea
varietate a tipurilor de clădiri, ceea ce face destul de dificilă sarcina concepţiei,
proiectării şi realizării practice a sistemelor de acest gen, posibilităţile de tipizare fiind
relativ restrânse.
O altă dificultate, derivată de fapt din cea prezentată anterior este legată de asigurarea
producerii în serie a echipamentelor, care ar trebui să fie disponibile într-o gamă foarte
largă de capacităţi termice unitare, cu posibilităţi funcţionale multiple pentru a putea
răspunde într-o manieră optimă cerinţelor consumatorilor, asigurând în acelaşi timp
efecte energetice şi economice satisfăcătoare.
Alimentarea cu căldură, prin utilizarea pompelor de căldură, se poate face în cazul
clădirilor dotate cu sisteme locale şi ţinând seama de sursa de căldură (sursa rece)
disponibilă „in situ", astfel:
A.cu pompe de căldură utilizând aerul ca sursă de căldură;
B.cu pompe de căldură utilizând apa ca sursă de căldură;
C.cu pompe de căldură utilizând solul ca sursă de căldură.
Puterile termice unitare ale pompelor de căldură destinate acestei categorii de aplicaţii
se înscriu în mod uzual în intervalul 1000—35000 kcal/h. în funcţie de mărimea
necesarului de căldură care trebuie asigurat, pot fi utilizate pompe cu puteri termice
unitare situate la limita inferioară a intervalului, pentru încălzirea unei singure încăperi,
respectiv cele de capacităţi mai mari pentru aplicaţii în care se preconizează încălzirea
integrală a unei clădiri cu mai multe încăperi şi chiar destinaţii multiple (în aceste
cazuri, capacitatea termică unitară a pompei de căldură poate depăşi valoarea indicată
ca limită superioară a intervalului).
A. Pompe de căldură utilizând aerul ca sursă de căldură. Pompele de căldură aer-
aer, derivate din agregatele de condiţionare "de fereastră" realizate în serie de un
număr mare de firme, au evoluat prin preluarea funcţiei de încălzire a unei încăperi sau
a unei clădiri în întregime, în perioadele cu sarcini de încălzire moderate sau chiar pe
întreaga durată a sezonului de încălzire (în zonele cu climă temperată).
În Europa, unde condiţiile climatice sînt de aşa natură încât, cel puţin pentru clădirile
de locuit, condiţionarea aerului pe timpul anotimpului călduros apare fie ca nene-
cesară, fie ca nepractică, pompa de căldură aer-aer, specializată exclusiv pentru
funcţia de încălzire, poate fi considerată una dintre soluţiile promiţătoare, sub rezerva
optimizării acesteia astfel încât investiţiile necesare şi cheltuielile de exploatare să se
situeze la un nivel rezonabil, comparativ cu sistemele clasice funcţionând prin ardere
de combustibil şi încălzire cu aer cald. Din acest motiv, deşi în SUA acest gen de
echipamente este deosebit de răspândit, depăşind cifra de 1,5 milioane agregate
instalate în locuinţe, în Europa numărul lor este încă foarte scăzut, în primul rând, din
considerentele economice expuse si, în al doilea rând, datorită insuficienţei
echipamentelor adecvate acestui scop.
104
În dezvoltările succesive ale concepţiei acestor agregate s-au putut distinge două
etape: etapa în care funcţia de încălzire era asigurată exclusiv cu rezistenţe electrice
(depăşită în prezent) si etapa actuală, în care încălzirea este asigurată în regim de
baza cu pompă de căldură, rezistenţele electrice având în general rolul de sursă
suplimentară, utilizată în regim de vârf. În sezonul călduros, ciclul termic al unui astfel
de agregat poate fi inversat cu ajutorul unui ventil, astfel încât pompa de căldură să
funcţioneze ca maşină frigorifică, având funcţia de răcire a aerului din interiorul
încăperii.
În aceeaşi categorie a pompelor de căldură utilizând aerul ea sursă de căldură se
încadrează si agregatele aer-apă care, la partea caldă (condensator), cedează căldura
utilă apei vehiculate, de exemplu, prin sistemul de distribuţie aferent unei instalaţii de
încălzire centrală cu apă caldă sau apei destinate consumului menajer.
a. Pompe de căldură utilizând aerul exterior ca sursă de căldură.
Primele aplicaţii ale pompelor de căldură de tip aer-aer, pentru încălzire, s-au bazat pe
utilizarea aerului exterior ca sursă de căldură.
În regim de încălzire, căldura preluată din aerul exterior la vaporizator este transferată
de condensator aerului din incinta ce urmează a fi încălzită.
În regim de răcire, ciclul se inversează prin intermediul unui ventil, astfel încât
schimbătorul de căldură de pe circuitul aerului interior devine vaporizator, iar cel de pe
circuitul aerului exterior devine condensator. Circulaţia aerului, atât a celui exterior, cît
şi a aerului introdus, se realizează cu ajutorul a două ventilatoare acţionate cu motoare
electrice.
Deşi considerat una dintre cele mai convenabile surse de căldură sub aspectul
disponibilităţii nelimitate, având în vedere faptul că temperatura aerului exterior variază
adeseori considerabil pe parcursul sezonului de încălzire, concepţia unui sistem de
tipul celui descris anterior necesită o optimizare atentă, ţinând seama în primul rând de
datele climatice locale.
În cazul aplicaţiilor vizând încălzirea cu pompe de căldură având aerul exterior ca
sursă de căldură trebuie avut în vedere faptul că, pe măsură ce temperatura exterioară
scade, necesarul de încălzire creşte, iar capacitatea pompei de căldură de a asigura
un debit constant de căldură la parametrii termici solicitaţi diminuează substanţial
datorită alterării eficienţei.
O serie de eforturi destinate perfecţionării acestui tip de pompe de căldură au fost
dirijate în direcţia găsirii căilor si metodelor de evitare a efectului negativ pe care
scăderea temperaturii aerului exterior îl are asupra eficienţei pompei de căldură. Una
dintre metodele recomandate este cuplarea, pompei de căldură cu o sursă
suplimentară de căldură care poate fi, de la caz la caz, o rezistenţă electrică sau o
sursă tradiţională funcţionând prin ardere de combustibil. Alegerea tipului de sursă
suplimentară poate fi influenţată, în mare măsură, de raportul dintre costurile de
investiţii necesare şi cheltuielile de exploatare aferente sistemului examinat.
Câteva exemple privind posibilităţile de alegere a sursei suplimentare, sînt
următoarele:
încălzire suplimentară, prin montarea în drumul de trecere a aerului ce
trebuie introdus în încăperi a unei reţele de rezistenţe electrice, în mai multe
trepte;
105
apă încălzită într-un boiler electric si acumulată într-un rezervor central, eventual
în perioadele cu tarif redus pentru energia electrică consumată. Când este
necesar, apa astfel încălzită trece printr-o serpentină amplasată în drumul
aerului introdus, încălzindu-1 suplimentar la temperatura impusă de confort;
încălzire suplimentară, realizată de un acumulator electric central cu elemente
ceramice (utilizând, de asemenea, energia electrică în perioadele cu tarif
redus).
O parte din aerul de introdus în încăperi este deviat prin acumulator, îşi ridică
temperatura, amestecându-se apoi cu cel care vine de la condensatorul pompei de
căldură, rezultând pe ansamblu o ridicare a temperaturii aerului ia intrare în încăperi.
În cazul cuplării pompei de căldură eu o sursă suplimentară, dimensionarea se face
astfel, încât pompa de căldură să asigure numai o cotă parte din necesarul maxim orar
de încălzire corespunzător temperaturii exterioare de calcul specifice zonei geografice
în care se situează imobilul încălzit.
Având în vedere sensul opus de variaţie cu temperatura exterioară a necesarului de
căldură pentru încălzire şi a puterii termice a pompei de căldură, există o anumită
valoare a temperaturii exterioare la care aceste două mărimi devin egale, denumită
punct de echilibru. La valori ale temperaturilor exterioare mai ridicate decât valoarea
corespunzătoare punctului de echilibru, pompa de căldură va avea un regim de
funcţionare intermitent, ţinând cont că ea poate furniza un debit orar de căldură mai
mare decât cel necesar, în timp ce la temperaturi exterioare mai coborâte decât
valoarea punctului de echilibru este necesar un aport suplimentar de căldură.
Întrucât pot apărea situaţii în care se impune oprirea funcţionării pompei de căldură,
sursa suplimentară se dimensionează, de regulă, pentru sarcina maximă orară de
încălzire. În mod uzual, instalaţia se dimensionează astfel, incit punctul de echilibru să
corespundă unei temperaturi exterioare care, în funcţie de gradul de perfecţiune al
pompei de căldură utilizate, se situează în domeniul 0 ... 5°C.
Sistemul tocmai descris s-a referit exclusiv la asigurarea necesarului de încălzire a
unei clădiri dar, la ora actuală, există si o serie de sisteme comerciale disponibile pe
piaţa mondială, în care pompa de căldură aer-apă este utilizată atât pentru încălzire,
cît si pentru prepararea apei calde destinate asigurării consumului sanitar menajer
aferent unei locuinţe individuale sau multifamiliale. O serie de dificultăţi, legate de
caracteristicile diferite ale consumului de încălzire faţă de cel aferent apei calde (ex.
variaţia diurnă, sezonieră, temperatura utilă), fac dificilă funcţionarea într-un regim
optim a unei instalaţii cu pompă de căldură aer-apă dimensionată să asigure ambele
utilităţi.Din acest motiv, pentru sistemele locale au fost realizate si instalaţii de încălzire
separate complet de cele pentru prepararea apei calde de consum cu pompă de
căldură aer-apă.
b. Pompe de căldură utilizând aerul extras din clădiri ca sursă de

căldură.
În cazul clădirilor prevăzute cu sistem de ventilare sau climatizare, pompa de căldură
poate utiliza ca sursă de căldură aerul evacuat din spaţiile ventilate, în scopul
preîncălzirii fluxului de aer proaspăt care se introduce în încăperi.
O variantă interesantă de concepţie a unui sistem de acest tip, având în vedere
avantajele energetice pe care le-ar putea asigura, o constituie realizarea pompării
căldurii în două trepte, prin prevederea, de exemplu, a două pompe de căldură, astfel
106
încât, fiecare în parte să aibă de învins un interval de pompare a căldurii mai redus
între temperatura de vaporizare şi cea de condensare, obţinându-se pe ansamblul
instalaţiei o eficienţă mărită în raport cu varianta pompării căldurii într-o singură
treaptă. Evident că, pentru stabilirea soluţiei optime din punct de vedere economic,
trebuie făcută o analiză cu stabilirea indicatorilor economici aferenţi celor două soluţii şi
compararea acestora astfel, încît să se poată constata în ce măsură cheltuielile
suplimentare necesitate de realizarea variantei cu două trepte de pompare a căldurii
pot fi compensate de câştigul energetic (economia de combustibil) realizat prin
creşterea eficienţei pe ansamblul instalaţiei.
B. Pompe de căldură utilizând apa ca sursă de căldură

În afara faptului că apa este disponibilă, de regulă, sub o formă sau alta chiar în incinta
sau în vecinătatea oricărei clădiri, indiferent de destinaţie, ea este prezentă foarte
frecvent sub forma râurilor, lacurilor, straturilor freatice, mărilor etc., învecinate cu
zonele populate.
Deseori, variaţia temperaturii apelor provenind din sursele enumerate este relativ mică
pe parcursul sezonului de încălzire, existând cursuri de apă a căror temperatură
rămâne cuprinsă în intervalul 5-10°C în lunile anotimpului rece (din octombrie până în
aprilie) sau pânze freatice a căror temperatură se menţine constant în jurul valorii de
10°C.
În afară de aceste surse, sînt de menţionat şi apele calde uzate, rezultate din instalaţii
sanitar-menajere, instalaţii solare sau, în cazuri mai speciale, din diferite procese
tehnologice industriale, acestea din urmă fiind cunoscute sub denumirea generică de
ape de răcire, cu temperaturi cuprinse între 20 si 35°C.
De regulă, potenţialul apelor de răcire industriale, datorită debitelor mari vehiculate în
diferite procese tehnologice din care provin este atât de mare în raport cu necesarul de
căldură al unor clădiri alimentate cu căldură în sistem local, incit problema recuperării
căldurii în scopuri de încălzire şi / sau preparare a apei calde nu se poate pune în
cazul acestor ape decât pentru ansambluri de clădiri cumulând un necesar maxim orar
de căldură mai substanţial, deci în cazul existenţei sau realizării unui sistem centralizat
de alimentare cu căldură.
Evident, că aceasta nu exclude posibilitatea utilizării apei de răcire din industrie si
pentru încălzirea cu pompă de căldură a unui grup mai mare de locuinţe individuale,
multifamiliale etc., prin trecerea de la sistemul local de încălzire la sistemul centralizat.
Decisive în privinţa adoptării unei astfel de soluţii sînt rezultatele calculelor tehnico-
economice detaliate.
Chiar si sub forma „sursă de potenţial termic scăzut", apa poate prezenta, deci, un
interes special în raport cu aerul exterior din care, aşa cum s-a mai arătat, se poate
extrage cu atît mai puţină căldură, cu cit necesarul unei instalaţii de încălzire este mai
mare.
Totodată, sub aspectul disponibilităţii, utilizarea apei, ca sursă de căldură poate fi
îngrădită, dacă pentru a o obţine sînt necesare lucrări costisitoare (captare, conducte
de transport la distanţă), ceea ce ar putea constitui un obstacol economic
insurmontabil.
107
a. Pompe de căldură utilizând apa freatică sau apa de suprafaţă ca

sursă de căldură.
Folosirea apei de suprafaţă sau a apei freatice ca sursă de căldură în cazul pompelor
de căldură, pentru încălzirea spaţiilor sau prepararea apei calde de consum menajer,
în sisteme locale, impune de regulă realizarea unor instalaţii de tip bivalent, în care
pompa de căldură cooperează cu o sursă tradiţională pentru asigurarea căldurii utile
necesare.
Într-o astfel de schemă, vaporizatorul pompei de căldură este parcurs de apa freatică,
ce se răceşte cu câteva grade, cedând căldură agentului de lucru care se vaporizează.
Vaporii, comprimaţi în compresor, cedează căldură la condensator fie unui circuit de
încălzire cu apă (pompă de căldură de tipul apă-apă), fie unui circuit de încălzire eu
aer (pompă de căldură de tipul apă-aer).
Din necesitatea menţinerii eficienţei în limite acceptabile de valori, într-un astfel de
sistem pentru temperatura de încălzire a apei la condensator se recomandă valori mai
coborâte, de ordinul 40-45°C, ceea ce conduce în mod firesc la adoptarea unui sistem
de încălzire adecvat temperaturilor joase, de tipul încălzire prin pardoseală,
ventiloconvectoare etc.
Chiar în cazul corpurilor de încălzire clasice (radiatoare), având în vedere că acestea
sînt dimensionate pentru a asigura încălzirea cu apă de 80 ... 90°C la temperatura
exterioară de calcul, în sezonul de tranziţie (la temperaturi exterioare de 2 ... 10 0C), pot
funcţiona satisfăcător cu apă la temperaturi cuprinse intre 40 si 45°C.
În perioadele cu temperaturi exterioare scăzute, când necesarul de încălzire creşte,
temperatura apei la ieşirea din condensatorul pompei de căldură nu este compatibilă
cu radiatoarele existente şi pompa de căldură poate fi oprită pentru a nu funcţiona cu
eficienţă scăzută, sursa suplimentară (dimensionată pentru necesarul maxim) urmând
să asigure singură încălzirea.
Sistemul de funcţionare descris este cunoscut sub denumirea de sistem bivalent
alternativ si prezintă următoarele avantaje :
modificări minime ale circuitului de încălzire existent, datorate exclusiv racordării
pompei de căldură;
funcţionarea pompei de căldură în regimuri în care se poate obţine eficienţa
maximă, deci economii de combustibil maxime, comparativ cu o sursă
tradiţională care asigură un efect util echivalent.
Principalul dezavantaj îl constituie reducerea duratei de funcţionare a pompei de
căldură si, deci, reducerea corespunzătoare a economiei de energie primară.
În funcţie de tipul aplicaţiei realizate, temperaturile la sursa caldă (condensatorul
pompei de căldură) se pot eşalona în intervalul 30-50°C, astfel:
- pentru un sistem de încălzire prin pardoseală: 35 —40°C;
- pentru sistemele de încălzire centrală cu radiatoare cu apă,
în perioadele de tranziţie: 45—50°C;
- pentru sistemele de încălzire cu aer cald: 30°C;
- pentru cazul încălzirii apei într-un bazin de înot; 25 —30°C.
În funcţie şi de temparaturile surselor naturale de căldură disponibile, există o
multitudine de combinaţii posibile între temperaturile celor două surse ale pompei de
căldură, astfel incit indicarea unei valori medii a eficienţei nu este posibilă.
108
b. Pompe de căldură utilizând apa calda uzată, apa geotermală

sau apa încălzită solar ca sursă de căldură.
Apele calde cu potenţial termic scăzut, avind temperaturi cuprinse în domeniul
20 ... 40°C, pot constitui o sursă de căldură mai eficientă pentru pompa de căldură
decit cea provenind din mediul ambiant (aerul exterior, apa de suprafaţă sau freatică,
solul).
Cele mai frecvente aplicaţii de acest gen realizate la ora actuală, cu pompe de căldură
asigurând alimentarea cu căldură în sistem local, vizează utilizarea căldurii reziduale
conţinută în apa caldă menajeră uzată, apa geotermală, sau apa încălzită în panouri
solare atunci când temperatura acesteia nu permite utilizarea directă pentru încălzire
sau consum de apă caldă.
În cazul utilizării apelor menajere uzate în scopul recuperării căldurii acestora cu
pompă de căldură, având în vedere debitele disponibile reduse, aplicaţiile pot viza
preîncălzirea apei proaspete destinate consumului, aducerea apei la temperatura de
regim (55— 60°C) făcându-se cu ajutorul unei surse suplimentare (rezistenţă electrică
sau cazan de apă caldă). De asemenea, este obligatorie prevederea în schemă a unui
rezervor acumulator de apă uzată, dată fiind variaţia diurnă în limite destul de largi ale
consumului de apă caldă. Aceasta variaţie este diferenţiată în funcţie de destinaţia
clădirii în care se instalează un astfel de sistem.
Pentru ca nivelul de temperatură al apei uzate utilizate ca sursă de căldură să fie cel
mai ridicat posibil, este necesar ca, în cazul unei clădiri existente, să se realizeze
canalizarea separată a apelor calde rezultate de la băi, dusuri, chiuvete, iar în cazul
unor clădiri noi, acest deziderat să fie satisfăcut încă din faza de proiectare a
instalaţiilor interioare de canalizare.
În scopul menţinerii în timp a parametrilor productivi ai sursei geotermale. precum si în
scopul neafectării echilibrului ecologic, apa geotermală poate fi restituită după răcire în
vaporizatorul pompei de căldură, într-o sondă de injecţie. Dacă este vorba de apă
geotermală uzată, după extragerea căldurii, aceasta poate fi deversată în reţeaua de
canalizare existentă.
Este cunoscut faptul că sursele naturale cel mai adesea disponibile pentru pompele de
căldură utilizate în sistemele locale (aerul exterior, apa freatică, apa de suprafaţă,
solul) îşi datorează o bună parte a potenţialului termic radiaţiei solare. Practic, însă,
radiaţia solară poate fi utilizată mai direct prin captarea ei într-un sistem special
conceput în scopul încălzirii unui fluid care poate deveni sursă de căldură pentru o
pompă de căldură ce îndeplineşte una sau mai multe funcţii (încălzire, răcire,
prepararea apei calde de consum), intr-o clădire alimentată cu căldură în sistem local.
În mod uzual, captarea energiei solare în instalaţiile realizate pentru încălzirea
locuinţelor sau a unor clădiri echivalente se face cu captatoare solare plane în care
energia solară este convertită în energie termică, în special în domeniul temperaturilor
joase (sub 100°C). Apa pură sau soluţiile glicolate se utilizează cel mai frecvent ca
agenţi de transport al căldurii în acest gen de instalaţii.
În prezent, ţări ca SUA, Franţa, Israel, Japonia, Italia, Germania etc. dispun de un
număr considerabil de instalaţii bazate pe utilizarea energiei solare direct sau în
combinaţie cu pompa de căldură. Acestea servesc la prepararea apei calde distribuită,
apoi, în scopuri de încălzire sau consum pentru clădiri cu diverse destinaţii.
109
Conversia energiei solare în căldură, la niveluri de temperatură mai ridicate care, în

general, nu pot fi atinse în colectoarele solare plane, poate fi realizată cu
concentratoare solare, recomandate cu predilecţie pentru aplicaţiile în care sistemul de
captare a energiei solare se cuplează cu pompe de căldură funcţionând pe principiul
absorbţiei. Aceste tipuri de pompe de căldură sunt însă disponibile în limite mult mai
restrînse, pentru instalaţii de mai mică anvergură cum ar fi, de exemplu, cele realizate
pentru locuinţe uni sau multifamiliale.
Principalul avantaj al sistemului cu pompă de căldură şi apă încălzită solar ea sursă de
căldură este reprezentat de temperatura realizată care, chiar în perioadele cu radiaţie
solară redusă, poate fi mai ridicată decât în. cazul utilizării celorlalte surse naturale
(aer exterior, apă de suprafaţă, apă freatică, sol) ca surse de căldura. Acest avantaj se
traduce, evident. printr-o valoare mai ridicată a eficienţei pompei de căldură.
O alta posibilitate este aceea se folosi colectorul solar plan pe funcţia de vaporizator al
pompei de căldură, prin circulaţia directă a agentului frigorific în ţevile acestuia. În
acest caz pompa de căldură poate fi dotată, şi cu un al doilea vaporizator, pentru
extragerea căldurii dintr-o altă sursă de tipul apă freatică, apă de suprafaţă, sol,
asigurându-se în acest fel o durată de funcţionare mai mare decât cea rezultată în
cazul utilizării energiei solare ca unică sursă.
Un rol deosebit de important în cadrul unui sistem cu pompă de căldură si sursă solară
se poate atribui părţii de acumulare a căldurii atât din punctul de vedere al volumului
calculat, cât şi al temperaturii la care se face acumularea. Stocarea căldurii solare
colectate în sezonul cald sau chiar iarna în zilele însorite, poate reprezenta o soluţie
alternativă faţă de apelul la o sursă electrică sau consumatoare de combustibili fosili,
în măsura în care o astfel de soluţie poate fi economic acceptabilă.
C.Pompe de căldură utilizând solul ca sursă de căldură

O pompă de căldură utilizând solul ca sursă de căldură preia căldura prin intermediul
unei serpentine, îngropată la adâncimi care pot varia între 0,5 şi 1.5 m. Lungimea
serpentinei îngropate depăşeşte câteva sute de metri, suprafaţa ocupată de serpentină
puţind atinge, de asemenea, valori de ordinul a câtorva sute de metri pătraţi.
Preluarea căldurii din sol se poate face în sistem direct, când serpentina îngropată
joacă rolul vaporizatorului, fiind parcursă de agentul frigorific, sau în sistem indirect,
prin utilizarea unui circuit de apă glicolată care transmite căldura extrasă din sol
agentului de lucru, la nivelul vaporizatorului pompei de căldură. La nivelul
condensatorului, căldura extrasă din sol este transmisă într-un circuit de încălzire
şi/sau preparare a apei calde de consum.
Din studiile detaliate efectuate asupra solului ca sursă potenţială de căldură pentru
pompele de căldură introduse în sistemele locale de încălzire, au rezultat următoarele
concluzii de ordin general:
- fluxul termic specific pentru o serpentină îngropată în sol, având rolul de
vaporizator al pompei de căldură, se înscrie în mod obişnuit la domeniul 10-50
W/m, cel mai frecvent înregistrându-se valori de ordinul 20-25 W/m;
- dacă adâncimea de îngropare a serpentinei nu trebuie să depăşească în
mod normal 1,5 m (maximum 2 m), totuşi în cazul unor adâncimi mai mici de
îngropare, pentru fiecare grad de scădere a temperaturii serpentinei, efectul util
produs de pompa de căldură se reduce cu 5%.
110
- o mai bună regenerare a solului utilizat în timpul iernii ca sursa de

căldură se poate obţine, dacă în sezonul cald (vara) pompa de căldură va lucra ca
maşină frigorifică, prin inversarea ciclului agentului de lucru.
În soluţiile realizate în prezent, foarte frecvent solul este o a doua sursă de căldură
astfel încât se pot obţine scheme în care un colector solar este utilizat pentru a
suplimenta căldura preluată din sol la vaporizatorul pompei de căldură în scopul
încălzirii unei clădiri. La o astfel de schemă este prevăzut şi un rezervor acumulator
pentru stocarea căldurii excedentare în perioadele cu radiaţie solară intensă, în care
consumul de căldură scade sub posibilităţile de livrare ale pompei de căldură.
Căldura prelevată din sol în timpul iernii se compune, în principal, din căldura
acumulată în sezonul cald şi din cea datorată radiaţiei solare directe în timpul iernii,
aerului, ploii etc. Solul poate îndeplini, deci. pe de o parte, funcţia de acumulator de
căldură, iar pe de altă parte, pe aceea de colector de energie solară. În funcţie de
proprietăţile termice ale solului, puternic influenţate de conţinutul de umiditate, poate
predomina una sau cealaltă din aceste funcţii. Există, deci posibilitatea utilizării solului
ca acumulator de căldură provenită de la soare, în perioadele cu radiaţie intensă şi
extragerea acesteia din sol cu ajutorul pompei de căldură atunci când consumatorul o
solicită.
Determinări experimentale au pus în evidenţă faptul că temperatura minimă a solului
care, de altfel, este întotdeauna mai ridicată decât cea a aerului, se înregistrează, de
regulă, cu circa două luni mai târziu decât temperatura minimă a aerului exterior, adică
atunci când deja sarcina de încălzire se reduce .simţitor în raport cu sarcina maximă
de încălzire corespunzătoare celei mai scăzute temperaturi exterioare.
Cele de mai sus tratează folosirea pompelor de căldură pentru obţinerea din mediul
înconjurător a energiei termice la temperaturi joase necesară pentru scopuri de
încălzire sau preparare a apei calde. Referirile au fost făcute, în general, cu privire la
aplicaţiile de dimensiuni energetice relativ reduse - această limitare corespunzând
domeniului vizat în lucrarea de faţă. Trebuie însă menţionat faptul că pompele de
căldură, funcţionând în condiţiile arătate mai sus, pot fi integrate unor sisteme mari de
încălzire şi /sau preparare a apei calde, de tipul reţelelor de termoficare urbane, în
acest caz ele funcţionând în cooperare cu centrale termice sau termoelectrice de tip
"clasic".
6.7.Utilizarea pompelor de căldură în scheme de alimentare cu căldură necesară

în procese tehnologice industriale
Caracteristici generale
Aplicaţiile industriale ale pompei de căldură, prin introducerea acesteia în diferite
procese tehnologice specifice unor ramuri si subramuri industriale, au făcut obiectul
studiilor şi cercetărilor de detaliu efectuate într-o serie de ţări ca Franţa, Anglia,
Germania, S.U.A., multe dintre ele soldate cu realizări concrete pe baza cărora au
putut fi trase o serie de concluzii privind posibilităţile de extindere şi generalizare a
unor procedee. În acelaşi timp, trebuie precizat că şansele de dezvoltare a anumitor
tipuri de aplicaţii descrise în cele ce urmează sunt strâns legate de posibilităţile tehnice
actuale ale pompei de căldură, precum şi de evoluţia acesteia în viitor.
111
La ora actuală, sînt luate în considerare trei tipuri de pompă de căldură a căror
perfecţionare tehnologică poate contribui, esenţial, la realizarea si extinderea
aplicaţiilor pompei de căldură în diverse procese tehnologice industriale:
- pompa de căldură de temperatură înaltă, cu agenţi frigorigeni;
- pompa de căldură în circuit deschis, cunoscută mai mult sub denumirea
de compresie mecanică de vapori;
- pompa de căldură utilizând apa ca agent de lucru.
Pompa de căldură de temperatură înaltă (120°C la condensator), cu agenţi
frigorigeni
Apare ca deosebit de necesară în aplicaţiile industriale, în care căldura utilă este
solicitată până la niveluri de temperatură de sub 115 ... 120°C. Ea a făcut şi continuă
să facă obiectul unor studii tehnologice pe prototipuri de laborator pentru stabilirea
naturii fluidului frigorigen utilizat, a uleiurilor de ungere, a comportamentului în regimuri
tranzitorii etc., multe din acestea fiind, la ora actuală, lucruri cunoscute pentru gama de
temperaturi 70-120°C.
Pompa de căldură de înaltă temperatură cu agenţi frigorigeni nu poate fi, totuşi,
considerată cheia tuturor aplicaţiilor industriale, deoarece pentru a funcţiona cu o
eficienţă acceptabilă ea necesită o „sursă rece"" a cărei temperatură să depăşească
75°C. Prin urmare, utilizarea ei este legată, în primul rând, de disponibilitatea unei
surse reci la temperatură ridicată, asociată cu un necesar de căldură la un nivel uşor
superior. Concluziile analizei tehnico-economie au evidenţiat că în condiţiile eco-
nomice, actuale (chiar pentru ţări cu economii avansate), un ecart de temperatură între
cele două surse depăşind 40 grade poate influenţa nefavorabil rentabilitatea unui astfel
de sistem.
Principalele realizări actuale în care pompa de căldură cu agenţi frigorigeni este
utilizată în legătură cu un proces tehnologic se referă la: procesele de uscare de joasă
temperatură (40-1000C), recuperarea căldurii din efluenţi industriali fără – sau cu
schimbare de stare şi reintroducerea acesteia în fluxul tehnologie sau într-un alt circuit
utilizator, precum şi în procese tehnologice ce necesită simultan încălzire şi răcire.
Pompa de căldură în circuit deschis (compresia mecanică de vapori)
Este utilizată cu predilecţie în procesele de evaporare si distilare; dintr-un studiu recent
întocmit rezultă că, la ora actuală, sunt în funcţiune pe mapamond circa 2000 de
instalaţii industriale cu capacitate evaporatorie de peste 1 t/h, precum şi peste 1600
unităţi de demineralizare a apei, fiecare producând în medie 100 l/h de apă demi-
neralizată.
Acest tip de pompă de căldură face, de asemenea, obiectul a numeroase studii şi
cercetări dirijate în direcţia perfecţionării tehnologice. Tinând cont de creşterea rapidă
a costului combustibililor fosili, se apreciază că utilizările ei industriale îşi sporesc
continuu competitivitatea economica în raport cu cele clasice.
Pompa de căldură cu apă
Funcţionează după un ciclu asemănător celui al pompelor de căldură cu agenţi
frigorigeni, principala diferenţă de ordin tehnologie fiind determinată de faptul că ciclul
termodinamic se realizează cu apă ca agent de lucru. Cercetările în curs vizează
funcţionarea acestui tip de pompă de căldură, în procesul de uscare prin conducţie
(uscare pe cilindru) şi problemele tehnologice care apar dintr-o asemenea cuplare.
Cu toate că pompa de căldură a apărut la un moment dat ca o soluţie interesantă şi
atractivă, pătrunderea ei în procesele industriale se derulează lent, pe de o parte,
112
datorită costurilor de investiţii încă ridicate, iar pe de altă parte, datorită lipsei de
încredere într-un produs nou (de fapt, "nou venit"!) şi dificultăţilor de adaptare ale
pompei de căldură la sistemele existente.
Câteva din cele mai interesante şi promiţătoare aplicaţii ale pompei de căldură se
referă la utilizarea acesteia în procese de uscare, distilare şi evaporare - concentrare
de soluţii, operaţii având o mare frecvenţă în diferite ramuri industriale. De asemenea,
o categorie de aplicaţii industriale cu largi posibilităţi de extindere o reprezintă
prepararea apei calde, necesară în diferite procese tehnologice, precum şi asigurarea
simultană a căldurii si frigului.
Pompa de căldură utilizată în procese de uscare.
Operaţia de uscare constă din separarea unui fluid, cel mai adesea apă, dintr-un
produs. Astfel, operaţiile de drenare, filtrare, presare sînt operaţii de uscare mecanică
fără schimbare de stare si care consumă în general cantităţi mici de energie (l -150
kJ/kg apă separată). O serie de operaţii industriale de uscare nu pot fi, însă, realizate
prin mijloace mecanice şi se face apel la uscarea termică prin vaporizarea apei, ceea
ce conduce la consumuri specifice de ordinul 3000 kJ/kg apă evaporată (700 kcal/kg).
Pentru a vaporiza apa din substratul în care este conţinută, produsul care necesită
uscarea trebuie încălzit.
Clasificarea procedeelor de uscare în funcţie de metoda utilizată pentru încălzirea
produsului este următoarea:
- Uscarea prin convecţie, constând din introducerea aerului cald în uscător
şi din transferul de căldură de la aerul care se răceşte la produsul ce trebuie uscat
şi cu care acesta vine în contact. Apa eliberată din produs sub formă de vapori
este antrenată de aerul în mişcare;
- Uscarea prin conducţie, constând din punerea în contact a produsului cu
o suprafaţă încălzitoare care-i transferă căldură, în cazul cel mai frecvent al
produselor sub formă de foi, se utilizează, ca suprafaţă de contact, suprafaţa unui
cilindru, în interiorul căruia se injectează abur care condensează. Apa extrasă din
produs sub formă de vapori este, în general., amestecată cu aer care se introduce
voluntar în uscător (pentru a evita acumularea vaporilor de apă în vecinătatea
produsului) sau involuntar, prin neetanşeităţi;
- Uscarea mixtă prin convecţie şi conducţie. Aceasta derivă din uscarea
prin conducţie în care aerul introdus în uscător pentru evacuarea umidităţii este
preîncălzit, asigurând astfel o parte a transferului termic.
Bilanţul termic al uscătoarelor industriale arată că, în majoritatea cazurilor, peste 80%
din energia consumată într-o operaţie de uscare serveşte la vaporizarea apei
conţinută în produs, iar restul de 20% este reprezentat de pierderile de căldură,
preîncălzirea produsului şi încălzirea aerului infiltrat (dacă uscătorul este menţinut în
depresiune). Prin urmare, este posibil să se recupereze o parte importantă din energia
consumată în procesul de uscare, condensând vaporii de apă din aerul extras din
uscător. Acest lucru se realizează prin răcirea aerului umed până la punctul de rouă.
Energia astfel recuperată este disponibilă la temperatură scăzută, şi nu poate fi direct
utilizată; pompei de căldură îi revine sarcina de a ridica potenţialul termic al energiei
recuperate fie încălzind aerul care se introduce într-un uscător prin convecţie, fie
producând aburul introdus în cilindrul încălzitor, în cazul uscării prin conducţie.
113
a. Uscarea prin convecţie cu aer cald şi pompă de căldură

În acest tip de aplicaţii, aerul umed, eventual saturat, care este evacuat din uscător,
trece peste vaporizatorul pompei de căldură şi prin răcirea lui, vaporii de apă conţinuţi
condensează. Aerul dezumidificat este, în continuare, introdus prin condensator
(recirculat) şi reîncălzit prin cedare de căldură de către agentul de lucru vehiculat în
ciclul pompei de căldură. Frecvent, energia introdusă în sistem sub formă de energie
de comprimare, depăşeşte pierderile de căldură pe ansamblul sistemului şi menţinerea
echilibrului termic al instalaţiei se poate face prin înlocuirea unei părţi din aerul
recirculat cu aer exterior a cărui încălzire consumă energia excedentară disponibilă la
condensator. O altă modalitate de utilizare a căldurii excedentare la condensator este
aceea de a încălzi un agent (aer sau apă) necesar într-un alt proces consumator de
căldură (de exemplu, încălzirea cu aer cald a unei incinte, prepararea apei calde de
consum etc.), ceea ce îmbunătăţeşte performanţele instalaţiei în ansamblu.
Introducerea pompei de căldură într-o astfel de aplicaţie contribuie substanţial la
creşterea debitului de aer recirculat, deci la creşterea randamentului uscării.
Procedeul descris îşi găseşte aplicaţii practice intr-o serie de ramuri industriale, cum ar
fi:
industria lemnului, pentru uscarea masei lemnoase;
industria materialelor de construcţii, pentru uscarea plăcilor ceramice, a plăcilor
de ipsos, a cimentului, a nisipului etc.;
industria chimică, pentru uscarea diverselor materiale şi produse;
industria agro-alimentară, pentru uscarea cerealelor, a furajelor, a mezelurilor, a
laptelui praf etc.
industria uşoară, pentru uscarea pieilor, a ţesăturilor etc.
Limitele impuse extinderii aplicaţiilor pompei de căldură în procesele de uscare prin
convecţie cu aer cald sunt, aşa cum s-a mai arătat, de natură tehnologică: pompele de
căldură disponibile la ora actuală pe piaţa mondială nu permit, în cel mai bun caz
depăşirea temperaturii de 1200C la condensator.
b. Uscarea prin conducţie cu pompă de căldură.
Prin procedeul clasic, uscarea prin conducţie se realizează cu abur la diferite presiuni,
produs într-un cazan şi introdus într-un schimbător de căldură aflat în contact direct cu
produsul care necesită uscarea.
Au fost dezvoltate trei scheme de utilizare a pompei de căldură într-un sistem de
uscare prin conducţie.
În prima schemă, pompa de căldură, utilizând apa ca agent termodinamic, este cuplată
cu un sistem de uscare pe cilindru. Vaporii de apă extraşi din produs, în amestec cu
aerul (introdus voluntar în uscător sau infiltrat), condensează parţial la trecerea peste
serpentina vaporizatorului pompei de căldură. În interiorul vaporizatorului se produc
vapori de apă, la temperatură şi presiune scăzută, care apoi sînt comprimaţi şi injectaţi
în interiorul cilindrului căruia i se atribuie rolul de condensator al pompei de căldură.
Această schemă prezintă un interes deosebit pentru procesele industriale de uscare
prin conducţie. Au fost întreprinse studii pe instalaţii pilot în domeniul uscării hârtiei şi
produselor textile.
A doua schemă implică utilizarea comprimării directe a vaporilor de apă evacuaţi din
produs, prin procedeul cunoscut sub denumirea de "pompă de căldură în circuit
deschis" sau "compresie mecanică de vapori". Această tehnologie, deosebit de
114
avantajoasă din punct de vedere energetic, cunoaşte actualmente o dezvoltare

accelerată datorită reducerii spectaculoase de costuri de exploatare pe care o permite.
Utilizarea ei în procesele de uscare comportă, însă, deocamdată dificultăţi de natură
tehnologică, presupunând un grad mare de puritate a vaporilor de apă extraşi din
produs. Prezenţa prafului poate provoca colmatarea progresiva a schimbătorului de
căldură, în timp ce prezenţa aerului sau altor gaze necondensabile diminuează
coeficientul de transfer al căldurii la condensarea vaporilor.
A treia schemă vizează utilizarea pompei de căldură cu freoni sau înlocuitri ai acestora
ca agent de lucru, ceea ce permite evitarea circuitelor în depresiune. Apariţia în
schemă a unui schimbător de căldură de suprafaţă (condensatorul) suplimentar,
conduce la diminuarea eficienţei procedeului în ansamblu, ceea ce face ca această
schemă să fie mai puţin favorabilă decât cea în care se utilizează pompa de căldură
având apa ca agent de lucru, mai ales că stadiul actual al tehnicii a permis înlăturarea,
dificultăţilor legate de existenţa unor circuite în depresiune într-o instalaţie.
Revenind la schema procesului de uscare în care se utilizează pompa de căldură cu
apă se poate spune că studiile şi cercetările efectuate de ţări având experienţă
avansată în acest domeniu au condus la următoarele concluzii:
- Uscătoarele cu cilindri utilizate la ora actuală lucrează la presiuni de sub
10 bar. Pompele de căldură cu freoni sau înlocuitori ai acestora ca agenţi de lucru
nu pot fi uşor adaptabile la acest tip de uscător (impun o presiune de serviciu
foarte ridicată, cca. 25 bar), deci pompa de căldură cu apă dispune de un câmp
propriu de aplicare ;
- Pentru obţinerea unei eficiente acceptabile, ecartul de temperaturi între
sursele pompei de căldură nu trebuie să depăşească 60 grade;
- Asigurarea unui raport de comprimare de ordinul 5, ţinând seama de
supraîncălzirea vaporilor de apă în timpul comprimării, se poate realiza fie prin
utilizarea compresoarelor multietajate cu supraîncâlzire intermediară, fie prin
utilizarea inseriată a mai multor compresoare, fie cu compresoare cu injecţie de
apă pe parcursul comprimării.
Pompa de căldură utilizată în procese de distilare.
Două sau mai multe substanţe lichide, având puncte diferite de fierbere şi amestecate
între ele, pot fi separate prin distilare.
Procesul de distilare se bazează, deci, pe diferenţa de volatilitate a corpurilor care se
separă si coloanele de distilare utilizează acest principiu, vehiculând în contracurent
lichid şi vapori. Astfel, vaporii care se deplasează către partea superioară a coloanei
se îmbogăţesc în constituentul cel mai volatil, în timp ce lichidul care se scurge către
baza coloanei se îmbogăţeşte în constituentul cel mai puţin volatil. Pentru accelerarea
schimbului de constituenţi între fazele lichidă şi vapori şi pentru a diminua înălţimea
coloanei, o parte a vaporilor produşi în capul coloanei este recirculată după
condensare (reflux).
Energia termică necesară volatilizării substanţelor este furnizată într-un fierbător, situat
la baza coloanei de distilare şi constă, cel mai adesea, din abur produs într-un cazan
prin ardere de combustibil. Condensarea vaporilor separaţi în capul coloanei se
realizează în procedeul clasic, prin răcirea cu apă sau cu aer, căldura fiind astfel
disipată în mediul ambiant. Pompa de căldură poate recupera energia de condensare
a vaporilor din capul coloanei în scopul realizării vaporizării la baza coloanei.
115
Ca în toate metodele în care se utilizează pompa de căldură pentru recuperarea

căldurii de proces, si în cazul distilării, amorsarea instalaţiei se realizează prin
încălzirea fierbătorului până la temperatura de regim cu un agent termic produs într-o
instalaţie de lansare (cazan de abur). După intrarea în funcţiune a pompei de căldură,
instalaţia de lansare poate fi decuplată.
Pompa de căldură utilizată în procese de evaporare.
Aplicaţiile tipice ale pompei de căldură în procesele de evaporare - concentrare se
referă la utilizarea compresiei mecanice de vapori.
În forma ei clasică, o instalaţie de evaporare care permite concentrarea soluţiilor
apoase este alcătuită dintr-un schimbător de căldură alimentat cu agent primar (abur)
de la o centrală termică, iar în secundar, cu soluţia care trebuie concentrată. Aburul
care condensează în primar permite vaporizarea în secundarul schimbătorului a unei
părţi din apa conţinută în soluţie. Instalaţia este completată de dispozitivele pentru ali-
mentarea cu soluţie şi de separatorul de picături antrenate de vapori de apă.
Evaporatoarele utilizate, în prezent, pot fi cu simplu efect sau cu efect multiplu.
Consumul specific de abur pe kilogramul de apă evaporată reprezintă principalul
indicator de eficienţă pentru o astfel de instalaţie şi, din acest punct de vedere,
evaporatoarele cu simplu efect reprezintă o soluţie puţin eficientă, conducând în
general la consumuri specifice de ordinul 1,2 kg abur/kg apă evaporată.
Evaporatoarele cu efect multiplu şi compresia mecanică de vapori (pompa de căldură
în circuit deschis) sînt două procedee frecvent utilizate în prezent pentru a reduce
consumurile specifice de energie în procesele de evaporare.
Compresia mecanică de vapori utilizată în cadrul unei instalaţii de evaporare constă
din comprimarea vaporilor produşi prin evaporarea soluţiei din secundarul
schimbătorului de căldură până la un nivel de presiune suficient, după care vaporii
condensează în circuitul primar, furnizând căldura necesară desfăşurării procesului.
Schimbătorul de căldură este în acelaşi timp condensator pentru vaporii comprimaţi şi
vaporizator pentru produsul care trebuie concentrat.
Ca şi în instalaţiile clasice cu efecte multiple în cazul unităţilor echipate cu pompă de
căldură în circuit deschis, este necesar să se optimizeze procesul de extracţie a ga-
zelor necondensabile a căror prezenţă poate perturba funcţionarea instalaţiei; astfel:
un conţinut de aer de l% în vapori determină o scădere a coeficientului de transfer
de căldură, cu 40 % ;
acumularea gazelor în circuit, diminuând coeficientul de schimb de căldură,
sporeşt inutil ecartul de presiune , deci consumul energetic al instalaţiei;
prin extragerea gazelor necondensabile pot fi antrenaţi şi vapori, ceea ce
conduce la pierderi suplimentare de căldură care trebuie compensate cu o
instalaţie de încălzire de vârf.
Un alt aspect de subliniat este influenţa negativă a supraîncălzirii vaporilor asupra
schimbului de căldură. Pentru o utilizare cât mai bună a suprafeţei de schimb de
căldură la nivelul evaporatorului, se recomandă desupraîncălzirea corectă a vaporilor
comprimaţi fără a se introduce un exces de apă.
O instalaţie de compresie mecanică a vaporilor trebuie să dispună de o sursă termică
(cazan de abur sau apă fierbinte) care să asigure preîncălzirea în vederea demarării şi
vârful de consum, dacă bilanţul termic al instalaţiei este deficitar.
116
Dezvoltarea industrială a acestei tehnologii nu mai pune la ora actuală probleme

insurmontabile de ordin tehnologic si principalele impedimente în generalizare sînt mai
mult de ordin informaţional (procedeul este insuficient cunoscut în anumite sectoare
industriale, iar informaţiile privitoare la durata de viaţă si fiabilitate sunt, de asemenea,
slabe).
Compararea energetică a celor două tipuri de instalaţii de evaporare prezentate,
efectuată de diferiţi constructori de echipamente, a stabilit că prin utilizarea compresiei
mecanice de vapori se pot realiza consumuri de energie primară cu 10-20% mai
reduse decât în cazul instalaţiilor cu efect multiplu.
Instalaţii utilizând compresia mecanică de vapori funcţionează într-o serie de ţări
pentru unităţi ale industriei alimentare, chimice, hârtiei etc.
Termenele de recuperare ale investiţiilor suplimentare necesare pentru introducerea
compresiei mecanice de vapori în raport cu evaporatoarele cu efect multiplu se
situează în general în intervalul 2,4-4 ani. Variaţia termenelor de recuperare în acest
interval se datoreşte în mare măsură, variaţiei duratelor anuale de funcţionare a
instalaţiilor. Pentru durate anuale de utilizare de 8 000 h, termenul de recuperare este
frecvent sub 2 ani.
Pompa de căldură utilizată în procese cu încălzire şi răcire simultană
O altă categorie de aplicaţii ale pompei de căldură, dezvoltată actualmente la scară
industrială, o reprezintă instalaţiile de preparare a apei calde, cu temperaturi de 50-
100°C, necesară în procesele tehnologice desfăşurate într-o serie de unităţi
industriale, cu pompe de căldură (cu sau fără sursă suplimentară), utilizând ca surse
de căldură (sursa rece) efluenţii calzi, rezultaţi din procesele tehnologice ce necesită
răcire din cadrul întreprinderii în care se realizează aplicaţia.
Condiţia principală a realizării practice a unei instalaţii de acest tip o constituie, ca şi în
celelalte cazuri prezentate anterior, disponibilitatea unei „surse reci" la un nivel de
temperatură t0 inferior cu cel mult 55 grade faţă de cel al sursei calde tc ceea ce poate
constitui, în general, garanţia obţinerii unei eficienţe superioare.
În principiu, schemele de preparare a apei calde tehnologice cu pompă de căldură nu
diferă de cele pentru prepararea apei calde de consum decât în ceea ce priveşte
anumite caracteristici ale consumurilor tehnologice de apă caldă faţă de cele menajere
(variaţie diurnă, durată anuală de existenţă a consumului etc.). Astfel, consumurile
tehnologice de apă caldă sunt, în general, mai constante în timp, înregistrând durate
anuale mai mari de existenţă, în raport cu cele de apă caldă menajeră, ceea ce face ca
eficienţa economică a acestei categorii de aplicaţii să fie de multe ori superioară, în
orice caz, în ambele situaţii, pompa de căldură poate coopera cu o sursă suplimentară
de căldură pentru asigurarea necesarului; acesta poate fi obţinut integral, dacă
temperatura solicitată nu depăşeşte posibilităţile tehnologice ale pompei de căldură.
În cazul în care într-un proces tehnologic coexistă un necesar de căldură sub formă de
apă caldă si unul de răcire (apă de răcire), pompa căldură poate recupera căldura
eliberată de grupul frigorific, agentul de răcire a condensatorului acestuia putând
constitui sursa rece la vaporizatorul pompei de căldură.
117
6.8.Exemple de utilizare a pompelor de căldură

Pompe de căldură aer – aer
Pompele de căldură aer-aer sunt instalaţii de puteri mici şi mijlocii, fiind folosite pentru
încălzirea încăperilor de locuit, birourilor, caselor individuale, sălilor de spectacole,
magazinelor etc. Aceste instalaţii au drept surse de căldură aerul exterior, aerul
recirculat prin ventilaţia încăperilor, sau aerul evacuat din spaţiile încălzite. Acest
sistem de pompă de căldură, având puteri mici şi mijlocii, asigură numai încălzirea de
bază, cea de vârf fiind obţinută prin existenţa unui sistem suplimentar de încălzire,
electric sau clasic. Căldura este livrată sub formă de aer cald, cu ajutorul unui sistem
de ventilatoare.
Pompele de căldură aer-aer îşi găsesc o largă întrebuinţare în cadrul sistemelor de
ventilare şi condiţionare ale aerului. În aceste instalaţii, însă, în funcţie de sezon, aerul
ventilat trebuie încălzit sau răcit. Acest lucru poate fi realizat cu o aceeaşi instalaţie de
pompă de căldură care, în funcţie de necesităţi, poate funcţiona în regim de încălzire
sau în regim de răcire. O astfel de pompă de căldură la care, prin comutarea
corespunzătoare a circuitelor agentului de lucru, vaporizatorul şi condensatorul îşi
inversează rolurile, poartă denumirea de pompă de căldură reversibilă.
O aplicaţie interesantă a pompei de căldură aer-aer este reprezentată de instalaţia
pentru eliminarea ceţii de pe aeroporturi. Instalaţia propriu-zisă de pompă de căldură
este o instalaţie clasică cu comprimare de vapori. Vaporizatorul şi condensatorul sînt
montate în interiorul unui tub cilindric. Datorită unui ventilator axial, aerul umed
suprasaturat cu vapori de apă este aspirat în interiorul tubului, unde trece mai întâii
peste suprafaţa rece a vaporizatorului. Prin contactul cu această suprafaţă rece are loc
un proces de răcire uscată prin care se depune umiditatea în suspensie şi, în acelaşi
timp, se micşorează conţinutul de umiditate. Apa rezultată se colectează într-un
recipient situat sub vaporizator. În continuare aerul umed trece prin condensator,
unde suferă un proces de încălzire uscată prin care se scade umiditatea relativă. Prin
amestec cu aerul înconjurător, acest aer cald absoarbe o parte din umiditatea în
suspensie (până la saturaţie). Cu ajutorul acestei instalaţii este posibilă eliminarea
locală, rapidă, a ceţii.
Pompe de căldură aer-apă şi apă-aer
Pompele de căldură aer-apă sînt agregate de puteri mici şi medii, care extrag căldura
din aerul exterior sau din aerul evacuat din încăperi, cedând-o unui circuit de încălzire
cu apă de joasă temperatură. Ca şi în cazul pompelor de căldură aer-aer, acestea
reclamă existenţa unui sistem de încălzire clasic sau electric pentru perioadele de vârf,
când pompa de căldură nu poate acoperi necesarul pentru încălzire.
Pompele de căldură apă-aer sunt, de asemenea, agregate de putere medie, utilizate
mai ales pentru încălzirea birourilor, sălilor de spectacole etc. Acestea preiau căldura
dintr-o sursă de apă caldă de joasă temperatură sau din rezervoare de acumulare şi o
distribuie în încăperi sub formă de aer cald.
Pompele de căldură aer-apă si apă-aer sînt utilizate şi pentru recuperarea resurselor
energetice secundare. Sursele de căldură pot fi gazele sau lichidele calde evacuate
din diferite procese tehnologice, iar mediile încălzite pot fi aerul necesar ventilării şi
încălzirii încăperilor, aerul necesar proceselor de uscare, sau apa necesară unor
procese tehnologice sau pentru scopuri menajere.
Pentru locuinţele individuale, pompa de căldură aer-apă poate asigura cu succes
încălzirea în perioadele în care temperatura mediului exterior nu coboară sub 3-4°C, în
118
perioadele mai reci fiind necesară utilizarea în continuare a unei soluţii clasice de
încălzire. Acest sistem este experimentat de mai mulţi ani în numeroase ţări ale lumii.
S-a constatat că aceste instalaţii obţin coeficienţi de pompare ai căldurii superiori celor
ai pompelor de căldură aer-aer şi permit obţinerea unei economii de 35—50% faţă de
încălzirea electrică directă.
Pompe de căldură apă-apă
Pompele de căldură apă-apă extrag căldura din apă (râuri, lacuri, apa mării, pânze
freatice etc.) şi livrează căldura sub formă de apă caldă. Gama acestor pompe de
căldură este foarte largă, fiind cuprinsă între instalaţii destinate încălzirii locuinţelor
individuale şi instalaţii foarte mari destinate sectorului industrial sau încălzirii
ansamblurilor de locuinţe (termoficare urbană).
Una dintre primele utilizări ale pompei de căldură apă-apă ca instalaţie de încălzire a
fost realizată în Elveţia de către firma Escher-Wyss, pentru încălzirea localului
Primăriei din Zurich. Instalaţia utilizează ca agent termic amoniacul şi este realizată
după o schemă simplă, cu comprimare într-o singură treaptă. Sursa de căldură utilizată
este apa râului Limmat, a cărei temperatură iarna este în jur de 4°C. Căldura preluată
în vaporizator este cedată în condensatorul apei din circuitul corpurilor de încălzire la
un nivel de temperatură de circa 50°C. Pentru temperatura aerului exterior de - 20°C şi
temperatura în încăperi de +18°C, sarcina orară maximă este de 175 kW. Cu ajutorul
instalaţiei de pompă termică se acoperă numai sarcina de bază de circa 80 kW care
corespunde încălzirii încăperilor folosite în mod continuu: birouri şi încăperi de şedinţă.
Consumul care depăşeşte sarcina de bază este acoperit de un încălzitor electric cu
puterea de 65 kW. Instalaţia este prevăzută să funcţioneze cu pompa termică circa
1500 h/an. În timpul verii, instalaţia poate fi utilizată pentru răcirea aerului din circuitul
de ventilaţie al sălilor de şedinţe.
În anul 1970 s-a construit în oraşul Wettingen (Elveţia) un mare centru de sport şi
agrement „Tagerhard". Acest centru cuprinde, în principal, două, patinoare
descoperite, două piscine descoperite, o piscină acoperită, o sală polivalentă, un
restaurant şi o clădire cuprinzând birourile şi locuinţele personalului administrativ.
Pentru asigurarea necesarului de căldură al complexului se utilizează o instalaţie de
pompă de căldură, înlocuindu-se în felul acesta sistemul clasic de încălzire cu păcură.
O sursă importantă, o constituie căldura degajată, într-o importantă perioadă a anului,
de instalaţia frigorifică care deserveşte patinoarul. Această sursă de căldură, totuşi, nu
este disponibilă primăvara si vara, iar iarna nu poate asigura singură necesarul de
căldură. Din acest motiv, este necesar să se utilizeze si o altă sursă de căldură: apa
freatică.
Priza de apă freatică a oraşului, care se găseşte în apropierea sa. dispune de rezerve
importante. Conducta de apă traversează complexul sportiv si, astfel, este posibil sa
se utilizeze ea sursă de căldură. Apa răcită este condusă la un puţ. de reinfiltraţie.
În perioada când instalaţia frigorifică nu este utilizată pentru patinoare, ea poate, prin
adăugarea unui vaporizator suplimentar alimentat cu apă freatică, să furnizeze căldură
pentru încălzire si climatizare.
Două instalaţii de pompă de căldură acoperă în jur de 65% din puterea termică de vârf
necesară, restul de circa 35 % fiind acoperit prin folosirea unui cazan care utilizează
gaze lichefiate. Acest cazan serveşte si ca rezervă în cazul în care se defectează
pompa de căldură.
119
Prima instalaţie de pompă de căldură o formează maşina frigorifică care deserveşte

patinoarul, în perioadele cinci acesta nu funcţionează vaporizatorul este conectat în
circuitul de apă freatică. Condensatorul celor trei compresoare de amoniac (NH 3)
furnizează apă caldă pentru încălzirea apei din bazine, pentru încălzirea pardoselii
piscinei acoperite şi pentru încălzirea radiatoarelor. Instalaţia este prevăzută si cu un
rezervor de 20 m3 la care este racordată instalaţia de climatizare.
A doua instalaţie de pompă de căldură cuprinde un turbocompresor, vaporizatorul
alimentat cu apă, freatică si două condensatoare care funcţionează în serie. Unul clin
acestea este înseriat cu condensatorul maşinii frigorifice, iar celălalt este conectat în
circuitul boilerelor care prepară apă caldă în scopuri sanitare. Apa pentru scopuri
sanitare este încălzită până Ia 459C şi apoi este introdusă în trei rezervoare cu
capacitatea de 31 m 3 fiecare. Pentru asigurarea bucătăriei restaurantului cu apă
fierbinte la 70°C, unul din aceste rezervoare dispune de un sistem de încălzire electric,
capabil să ridice temperatura apei din partea superioară (circa 9 m 3).
Pentru acoperirea vârfului de putere termică, când temperatura exterioară este foarte
scăzută, intră în funcţiune cazanul cu gaze care asigură o ridicare a temperaturii apei
din circuitul de încălzire de la 450C la 740C.
Vara, patinoarele se transformă în terenuri de tenis, puţind în acelaşi timp să
servească drept sursă de căldură pentru pompa de căldură cu amoniac, în cazul
organizării unor mari manifestări, sala polivalentă trebuie răcită. Căldura extrasă în
această situaţie este utilizată, prin intermediul celeilalte pompe de căldură, pentru
încălzirea apei din piscine. Toamna, căldura furnizată de maşina frigorifică a
patinoarului nu este utilizată pentru încălzirea clădirilor, si ca urmare, este disponibilă
pentru încălzirea apei din piscinele descoperite. Perioada de utilizare a instalaţiei este,
în acest fel, prelungită aproape tot timpul anului.
Având peste 30 ani de exploatare (dată în folosinţă în 1971), această instalaţie a
corespuns pe deplin aşteptărilor. Costul mai ridicat al investiţiei a fost deja amortizat în
primii 8 ani de exploatare prin economia de păcură realizată.
În localităţi, o sursă de căldură foarte la îndemână este apa caldă deversată în reţeaua
de canalizare. Firma Sydberaft (Suedia) a construit în comuna Skurup (40 km est de
Malmo) o centrală de termoficare cu pompe de căldură care utilizează apele calde
uzate. Centrala este destinată să încălzească un ansamblu de 130 apartamente.
Instalaţia este dimensionată să asigure necesarul de căldură până la o temperatură
exterioară de - 3°C, ceea ce reprezintă circa 85% din sarcina termică anuală. În cazul
unor temperaturi exterioare mai scăzute, este conectat automat un cazan clasic cu
combustibilul lichid. Apa uzată provine din zona centrală a localităţii, fiind colectată de
la circa 1000 apartamente la o staţie centrală de pompare. Debitul minim este de 900
1/min, iar temperatura minimă + 8°C. Instalaţia este calculată, luând în considerare o
suprafaţă de încălzire de 10500 m 2, pentru care necesarul de căldură este 560 kW la o
temperatură exterioară de -16°C si 300 kW, la o temperatură exterioară de 00C.
Temperatura apei din circuitul de încălzire este de 45 0C pe tur şi 350C pe retur. Apa
caldă preparată pentru scopuri menajere are temperatura de circa 45°C. iar necesarul
de căldură s-a estimat la 100 kW. Puterea necesară acţionării compresoarelor este
110 kW, iar puterea termică a condensatorului este de 320 kW.
Pompa de căldură SOL-APĂ. Căldura Pământului
PDC sol-apă este o PDC foarte răspândită comparativ cu cea apă-apă şi are ca "sursă
rece" căldura solară acumulată în straturile superioare ale Pământului. Practica a
arătat şi teoria a confirmat, că începând de la o anumită distanţă în sol (cca15m),
120
temperatura rămâne relativ constantă , cu fiecare 30m în adâncime temperatura

crescând doar cu cca un grad Celsius. Dacă suntem interesaţi doar de straturile
superficiale, până la adâncimea de max 200-250 m, putem vorbi de o temperatură
cuprinsă între 8-16 grade Celsius.Pentru o PDC sol -apă această temperatură este
ideală pentru producerea energiei termice.PDC poate funcţiona doar dacă temperatura
"sursei reci" (deci a solului) nu depaşeşte 28-30 grade Celsius (cea minimă fiind în jur
de 8º C). Peste această temperatură PDC sol - apă, şi în general orice PDC, nu mai
poate fi utilizată. Acelaşi lucru este valabil şi la temperaturi mai mici de cca 8º C.
Pentru a evita posibilele confuzii pe care unii dintre noi ar putea uşor să le facă atunci
când se vorbeşte de energia geotermală a Pământului, vă prezentăm structura
temperaturilor în profunzime, spre Centrul Pământului:
Fig.4 Graficul temperaturii interioare a Pământului

Acest uriaş potenţial energetic aflat la mii de km adâncime nu face obiectul folosirii
PDC. Căldura necesară funcţionării acestora se extrage doar din straturile superioare
(care sunt încălzite, de fapt, de la Soare) şi, aşa cum am specificat, temperatura la
care se folosesc PDC sol-apă este între cca. 8º C şi 30ºC .Folosirea PDC în cooperare
cu izvoare geotermale de mare adâncime, ce au temperaturi de mii de grade C (aceste
izvoare numindu-se şi" izvoare de rocă fierbinte") este posibilă doar după ce acestea
din urmă au pierdut potenţialul şi au ajuns la temperaturi compatibile cu funcţionarea
unei PDC.
Schema de principiu a unei instalaţii de recuperare a căldurii din straturile de mare
adâncime (roca fierbinte) ale Pământului şi transformarea ei în energie electrică şi
energie termică de încălzire:
121
Fig. 5 Schemă de principiu a instalației de recuperare a căldurii

Precizările de mai sus au fost făcute în scopul evitării confuziilor care apar de
obicei în discuţii legate de căldura geotermală a Pământului. Lucrurile se vor putea
uşor lămuri dacă se face precizarea de la început despre ce straturi ale Pământului
vorbim: despre straturile superioare (max. 250m) sau despre straturile inferioare
(mii de km).
În straturile superficiale ale Pământului situaţia stă în felul următor:
122
Fig. 6 Distribuția temperqaturii în straturile Pămțntului

Captarea "sursei reci" la PDC SOL- APĂ se poate face :
cu captatoare plane - îngropate la cca 1-1.5 m (se mai pot folosi captatoare sub
formă de spirală sau kunette)
cu sonde de adâncime - ce pot ajunge de la 50 la 100m (în cazuri speciale pot
ajunge şi la 250m) cu vaporizare directă dispusă în captatoare plane din cupru
Sistemele de captare din sol mai sunt numite şi sisteme cu "buclă închisă".
Pompe de căldură utilizate în industrie
Pompa de căldură a început să fie utilizată pe scară, industrială în procesele de
uscare, înlocuind procedeele tradiţionale.
În cazul uscării lemnului, procedeele convenţionale constau în uscarea naturală prin
depozitare în aer liber sau uscare cu aer încălzit în baterii cu abur, cu gaze de ardere
sau electric.
În cazul utilizării pompei de căldură, cheresteaua se aşează în stive într-o cameră
etanşă. Stivele sînt aşezate în aşa fel, încât să permită circulaţia aerului printre
scânduri. Aerul este vehiculat prin cameră de către un ventilator. Aerul umed şi cald
este trecut prin vaporizatorul pompei de căldură unde umiditatea este condensată şi
colectată. Trecând apoi prin condensator, aerul este încălzit şi reintrodus în interiorul
camerei. Dacă încălzirea nu este suficientă, se utilizează o baterie de rezistenţe
electrice. Materia primă poate avea umiditatea relativă de 40—200% şi prin acest
procedeu se ajunge la un conţinut final de umiditate de 6-14%.
Este interesantă comparaţia între rezultatele obţinute utilizând procedeul clasic de
uscare cu aer cald şi cele obţinute utilizînd pompa de căldură. Datele se referă la
uscarea a 15 m3 cherestea fasonată de stejar, reducându-se umiditatea de la 50% la
10%. Utilizarea unei instalaţii cu pompe de căldură a permis reducerea costurilor de
producţie cu circa 30%, ceea ca face ca investiţia să se amortizeze rapid.
123
Pompe de căldură utilizate în agricultură şi zootehnie

În domeniul agrozootehnic, utilizarea pompelor de căldură îşi găseşte din ce în ce mai
mult aplicabilitatea, numeroase soluţii fiind în curs de generalizare.
Una dintre utilizările pompei de căldură în acest domeniu o constituie uscarea
cerealelor. Într-o astfel de instalaţie, utilizată pentru uscarea porumbului, cerealele sînt
dispuse într-un uscător, parcurs de un curent de aer cald (50—60°C) şi uscat care
circulă de jos în sus. Acesta, preluând umiditatea în contact cu cerealele, se răceşte.
Trecând prin vaporizatorul pompei ele căldură, aerul este răcit în continuare, apa
condensată fiind evacuată. Aerul uscat obţinut astfel este apoi încălzit, circulând prin
condensatorul pompei de căldură şi ciclul se reia. O astfel de instalaţie cu o putere de
50 kW are o capacitate de uscare de 1,5 t cereale pe oră.
O altă utilizare a pompei de căldură în agricultură o constituie încălzirea aerului şi
solului din sere. Într-o astfel de instalaţie, pompa de căldură utilizează călduţa extrasă
din aerul recirculat din seră sau din aerul exterior (prin intermediul unui recuperator de
căldura de tip aer-apă) şi asigură încălzirea aerului din seră şi a solului printr-o reţea
de conducte îngropate. Spre exemplu, într-o instalaţie, realizată pentru o seră cu
suprafaţa totală de 2125 m 2 şi volumul de circa 6600 m 3, trebuind să asigure o
temperatură interioară de 18 ... 200C, necesarul de căldură maxim este de circa 350
kW. Pentru o temperatură a apei tur-retur de 50°C/45°C, puterea termică la
condensatorul pompei de căldură este de 146 kW, iar puterea necesară acţionării
compresorului este de 48 kW.
În sectorul zootehnic, încălzirea crescătoriilor de animale se poate face cu pompe de
căldură aer-apă. Acestea utilizează ca surse de căldură aerul viciat extras din
încăperile grajdurilor si realizează încălzirea prin radiaţie de pardoseală. Astfel de
pompe de căldură au o eficienţă mare, asigurând o importantă economie de
combustibil.
O problemă, importantă la crescătoriile de animale o constituie şi colectarea dejecţiilor,
în vederea obţinerii masei organice, utilizată ca îngrăşământ în agricultură. Dejecţiile
sînt colectate, de obicei, într-un bazin unde are loc o fermentaţie aerobă care se
produce cu degajare de căldură. Această căldură poate fi folosită ca sursă primară
într-un sistem eu pompă de căldură apă-apă şi poate asigura încălzirea crescătoriei
sau prepararea apei calde menajere. O astfel de instalaţie, echipată cu o pompă de
căldură de 14 kW, poate asigura încălzirea unei crescătorii de animale de 224 m 2. Ea
poate fi asociată şi cu o instalaţie de producere a biogazului, aplicaţie tot mai
răspândită în sectorul zootehnic.
Interesantă este, în acest caz, o comparaţie între soluţia de încălzire clasică cu apă
caldă, preparată într-un cazan cu cărbune şi soluţia cu pompă de căldură.
În primul caz, necesarul anual de căldură se ridica la circa 83.000 kWh şi este acoperit
prin arderea a circa 10 tone cărbune în cazan. În al doilea caz, încălzirea de vârf
reprezintă numai 20% şi necesita arderea a numai 2 t cărbune (16600 kWh); energia
necesară acţionării pompei de căldură reprezintă 19,3% (16100 kWh), iar restul de
60,7% (50500 kWh) este căldura obţinută în bazinul de fermentare.
La marile crescătorii de bovine, se colectează zilnic mari cantităţi de lapte cu ajutorul
mulgătoarelor electrice. Laptele muls, având temperatura, de 30-35°C, este colectat
într-o cisternă. O posibilitate foarte simplă de a obţine economii de energie o constituie
utilizarea căldurii laptelui muls pentru prepararea apei calde necesare spălării
recipienţilor, cu ajutorul unei pompe de căldură apă-apă.
124
Există deja o gamă largă de astfel de instalaţii cu capacităţi ale rezervorului de lapte
cuprinse între 500 şi 2500 l, care pot recupera din laptele cald cantităţi de căldură
cuprinse între 7500 şi 35000 kJ/l.
125
7.Biomasa
7.1.Introducere
Biomasa, ca energie solară acumulată sub formă chimică în materia de origine
vegetală sau animală este una dintre cele mai preţioase şi diversificată resursă de pe
pământ. Ea oferă nu numai hrană ci şi energie, materiale de construcţie, hârtie,
medicamente şi chimicale. Biomasa a fost folosită în scopuri energetice de când a fost
descoperit focul. Termenul de biomasă acoperă un domeniu larg de produse, subpro-
duse şi deşeuri provenite din domeniul forestier, agricultură inclusiv cele provenite de
la creşterea animalelor, precum şi deşeurile municipale şi cele industriale. Conform
legislaţiei Uniunii Europene, “biomasa reprezintă fracţia biodegradabilă a produselor,
deşeurilor şi reziduurilor din agricultură (inclusiv substanţele vegetale şi cele animale),
domeniul forestier şi industriile conexe acestuia, precum şi fracţia biodegradabilă din
deşeurile municipale şi cele industriale”.
Biomasa este considerată una dintre resursele regenerabile de bază ale viitorului ce
poate fi folosită la scară mică şi mare. Ea contribuie în prezent cu 14% la consumul
mondial de energie primară. Pentru 3/4 din populaţia globului ce trăieşte în ţările în
curs de dezvoltare, biomasa reprezintă cea mai importantă sursă de energie. În cele
25 de state ale Uniunii Europene, sursele regenerabile de energie au contribuit cu 6%
la producţia totală de energie din 2002 .Ţinta Comisiei Uniunii Europene este ca până
în 2010, energia regenerabilă să aibe o contribuţie de 12%. Circa două treimi din
energia din sursele regenerabile folosite în Europa revin biomasei.
Întreaga viaţă de pe pământ se bazează pe plantele verzi, care transformă dioxidul de
carbon şi apa din atmosferă în materie organică şi oxigen folosind energia oferită de
Soare. Acest proces se numeşte fotosinteză. Dioxidul de carbon din atmosferă şi apa
de pe pământ sunt combinate prin procesul de fotosinteză rezultand carbohidraţii care
formează elementele constitutive ale biomasei. Energia solară este acumulată prin
fotosinteză în legăturile chimice ale componentelor structurale ale biomasei. Când
biomasa este arsă, oxigenul din atmosferă se combină cu carbonul din plante
producând dioxid de carbon şi apă. Procesul este ciclic pentru că dioxidul de carbon
ajuns în atmosferă este absorbit din nou de plante.
În ultimele câteva sute de ani, omul a exploatat biomasa fosilizată sub formă de
cărbune. Acest combustibil fosil este rezultatul unei transformări chimice foarte lente,
ce converteşte fracţia polimerilor de glucide într-o compoziţie chimică ce seamană cu
fracţia lignină. Astfel, legăturile chimice suplimentare din cărbune fac din el ca şi
combustibil o sursă mai concentrată de energie. Toţi combustibilii fosili: cărbunele,
păcura şi gazul natural reprezintă o biomasă foarte veche. De-a lungul milioanelor de
ani, pământul a îngropat plantele şi le-a transformat în aceşti combustibili valoroşi. Dar,
deşi combustibilii fosili conţin aceeaşi constituenţi: hidrogenul şi carbonul, ca şi
biomasă proaspată, ei nu sunt consideraţi regenerabili pentru că ei necesită un timp
foarte îndelungat ca să se formeze.
O altă diferenţă între biomasă şi combustibilii fosili este făcută de impacturile pe care le
au asupra mediului. Când o plantă moare ea elibereaza cea mai mare parte din
materia ei chimică înapoi în atmosferă. Combustibilii fosili sunt înmagazinaţi în adâncul
pământului şi nu afectează atmosfera pământului numai dacă ei sunt arşi.
126
Compoziţia chimică a biomasei diferă mult în funcţie de specie, însă se poate spune că
plantele conţin (15-30% în stare uscată) lignină şi carbohidraţi (zaharuri sau glucide).
Fracţia de carbohidraţi constă din mai multe molecule de glucide legate împreună în
lanţuri lungi sau polimeri. Cele două categorii de carbohidraţi reprezentative sunt (40-
45%) celuloza şi (20-35%) hemi-celuloza. Fracţia de lignină constă din molecule
diferite de cele ale glucidelor. Polimerii celulozei lungi sunt folosiţi de către natură
pentru a construi fibrele care conferă plantei soliditate. Fracţia de lignină acţionează ca
un liant ce ţine fibrele de celuloza legate.
Biomasa prezintă multe avantaje ca sursă de energie. Ea poate fi folosită atât pentru
producerea de electricitate şi căldură cât şi pentru producerea unei game largi de
produse: combustibili lichizi pentru transport, combustibili solizi şi gazoşi şi alte produ-
se. Biomasa ca materie primă se prezintă sub diverse forme, care se găsesc din
abundenţă în toate părţile lumii inclusiv Europa. În ultimii ani s-au dezvoltat tehnologii
avansate de conversie a biomasei în combustibili sau de ardere eficientă. Desigur, nu
toate resursele de biomasă pot fi folosite în scopuri energetice. Biomasa reprezintă în
acelaşi timp o sursa importantă de alimente, cherestea, hârtie şi câteva chimicale
valoroase. Din acest motiv, folosirea în scopuri energetice trebuie integrată cu alte
aplicaţii prioritare.
Utilizarea biomasei în scopuri energetice poate aduce beneficii semnificative sociale şi
economice atât pentru zonele rurale cât şi pentru cele urbane. Lipsa actuală de acces
la surse convenabile limitează calitatea vieţii a milioane de oameni de pe întreg globul
pământesc, în special din zonele rurale din ţările în curs de dezvoltare. Cultivarea
biomasei este o activitate rurală, intensă, care poate duce la crearea de locuri de
muncă în zonele rurale şi poate opri migraţia de la sate la oraşe oferind în acelasi timp
posibilitatea dezvoltării altor industrii rurale.
Mai jos sunt date costurile viitoare estimate ale unui kWh produs prin diverse tehnologii
inclusiv din biomasă.
Fig. 1 Costurile viitoare estimate ale unui kWh produs prin diverse tehnologii
127
7.2.Resursele de biomasă
Principala sursă de biomasă o reprezintă lemnul. Alături de lemn există o largă
varietate de resurse ca:
culturile cu scopuri energetice
copaci cu viteză mare de creştere: plopul, salcia, eucaliptul;
culturile agricole: trestia de zahăr, rapiţa, sfecla de zahăr;
culturi perene: miscanthus;
plante erbacee cu viteză mare de creştere: Switchgrass sau Panicum virgatum (o
plantă perenă ce creşte în America de Nord), Miscanthus sau iarba elefant
(iarba de Uganda).
reziduuri:lemnul provenit din toaletarea copacilor şi din construcţii; paiele şi
tulpinile cerealelor; alte reziduuri provenite din prelucrarea unor produse
alimentare (trestia de zahăr, ceaiul, cafeaua, nucile, măslinele).
deşeuri şi sub-produse:
deşeurile de la prelucrarea lemnului: talaş, rumeguş; deşeurile de hârtie;
fracţia organică din deşeurile municipale;
uleiurile vegetale uzate şi grăsimile animale;
metanul capturat de la gropile de gunoi, de la staţiile de tratare a apelor uzate şi
din bălegar.
Există un potenţial mare de biomasă ce poate fi şi mai mult mărit printr-o utilizare mai
bună a resurselor existente şi prin creşterea productivităţii culturilor.
7.3.Potenţial şi disponibilitate
În UE, suprafaţa împădurită acoperă 137 milioane hectare, iar suprafaţa agricolă
reprezintă 178 milioane ha. Aceste resurse pot oferi, dupa ce se acoperă necesarul de
hrană şi hârtie 11% din totalul anual de energie cerută în UE. Pentru atingerea
obiectivelor propuse pentru energia regenerabilă până în 2010 este necesar pe lângă
exploatarea actualei resurse şi stabilirea altora noi. Noile resurse, sub formă de culturi
realizate în scop energetic, pot oferi circa 60% ca biomasa pentru producerea căldurii
şi electricităţii şi 40% ca biocombustibili. Aceasta este posibilă printr-un bun
management agricol şi utilizare a terenului.
Lemnul este utilizat atât pentru producerea de cherestea, hârtie şi fibre cât şi ca sursă
de energie. Ciclul de viată normal al unui copac include o perioadă de creştere rapidă
în înălţime urmată de o perioadă de creştere constantă în diametru, înălţime şi volum.
Vârsta de recoltare depinde de specie, dar în general atinge 30-80 de ani. Circa 20-
45% din lemnul recoltat in fiecare an este sub formă de reziduuri,adică lemnul rezultat
din toaletarea copacilor şi căderile din păduri. Pentru câteva specii de copaci cu viteză
mare de creştere se poate reduce ciclul de viată la 3-15 ani. Aceste specii sunt plopul,
salcia şi eucaliptul. Crearea unei scheme economice de producere a energiei din
biomasa lemnoasă constă în stabilirea unor sisteme logistic efective de recoltare,
recuperare, compactare, transport, înnobilare şi stocare. Recoltarea şi transportul pot
avea o influenţă semnificativă asupra costului şi balanţei energetice.
Din acest motiv trebuie acordată atenţie în alegerea metodei potrivite de transport şi
localizarea instalaţiei de conversie cât mai aproape de sursă de biomasă. Culturile cele
mai utilizate în scopuri energetice sunt cele de grâu, orz, secară, trestie de zahăr,
sfeclă de zahăr, plante leguminoase (lucernă sau trifoi), plante oleagenoase (rapiţa),
128
plante erbacee (miscanthus, switchgrass). Multe alte specii au fost studiate în ceea ce
priveşte optimizarea producţiei, recoltarea, păstrarea și procesarea. Aceste plante
oferă biomasă ce poate fi arsă direct sau supusă transformărilor termochimice sau
biologice. Grâul, secara, orzul, trestia de zahăr şi sfecla de zahăr sunt în general
convertite în etanol. Plantele leguminoase și plantele erbaceele pot fi procesate
împreuna cu bălegarul sau deşeurile pentru obţinerea de biogaz. Plantele oleagenoase
sunt folosite pentru producerea de biodiesel. Există plante care pot fi procesate pentru
obținerea simultană de material celulozic si bioetanol. Astfel de plantă este sorgul
dulce. Unele dintre plantele enumerate sunt perene, iar altele sunt anuale, dar toate
sunt potrivite unei agriculturi convenţionale. Ambele culturi, cele destinate producţiei de
energie si cele destinate alimentatiei trebuie realizate împreună pentru a maximiza
eficienta fermelor agricole. Avantajul celor destinate energeticii constă în faptul că ele
nu necesită cele mai bune terenuri şi nici prea multă ingrijire, apă si fertilizatori. Acest
lucru se datorează faptului că importanţa este cantitatea şi nu calitatea.Reziduurile şi
sub-produsele agricole sunt cele provenite din prelucrarea lemnului (rumeguş, talaş,
placaj, coajă, leşie rezultată din prelucrarea celulozei) şi din recoltarea şi procesarea
plantelor alimentare (cereale, trestie de zahăr, ceai, cafea, orez, bumbac, arborele de
cauciuc, palmierul de cocos). Numai 20% din producţia de paie poate fi folosită în
scopuri energetice, restul de producţie utilizată pentru acoperirea nevoilor din sectorul
agricol şi altele. Bălegarul este o altă sursă utilă ce provine din sectorul agricol. O
sursă de biomasă care nu a fost exploatată până acum o reprezintă biomasa marină,
formată din plancton şi alge. Având în vedere volumul mărilor, această sursă poate
constitui o sursă majoră de energie pentru viitor.Deşeurile solide municipale rezultă în
principal din activitatea domestică din gospodării. Fiecare cetăţean al UE produce în
medie mai mult de 500 kg deşeuri pe an. Cantitatea totală produsă în UE este de 225
milioane tone pe an. Puterea calorică a fracţiei organice din deşeurile solide
municipale se găseşte în intervalul (8000-12000) kJ/kg, ceea ce înseamnă circa o
treime din puterea calorică a cărbunelui.
Decizia asupra utilizării acestora ca sursă de energie este legată de politica de
gestiune locală şi naţională a deşeurilor şi de dispoziţia populaţiei spre reciclare şi
incinerare. Alegerea filierei de tratare a deşeurilor într-o localitate se face ţinând cont
printre altele de compoziţia şi proprietăţile acestora, de tehnologiile disponibile şi de
piaţa diferitelor materiale reciclabile. Întregul proces de gestiune trebuie să fie integrat
pentru a se evita conflictele între diferitele filiere de tratare. În general, deşeurile cu
putere calorică mare sunt folosite pentru producerea de căldură şi electricitate. Pentru
asta, deşeurile sunt fie incinerate, fie transformate în combustibili solizi, lichizi sau
gazoşi ce pot fi mai uşor de transportat şi folosiţi pentru producerea de căldură şi
electricitate sau pentru alimentarea autovehiculelor.
Circa 52% din biogaz se găseşte în câmpiile de sud şi câmpiile de vest. Din suprafaţa
totală a României, pentru agricultură se foloseşte circa 40%, iar cea împădurită
reprezintă 27%. În prezent se foloseşte circa 70% din resursele de lemn de foc. Din
întreaga suprafaţă agricolă, pentru cultura cerealelor se foloseşte 66%, pentru culturi
furajere 14% şi pentru culturi tehnice 13%. Potrivit Regiei Autonome a Pădurilor
ROMSILVA producţia anuală de cherestea poate ajunge la 18 000 000 m 3 în anul
2020, cea mai mare parte fiind utilizată în construcţii şi industria hârtiei.
129
7.4.Conversia biomasei
Fig. 2 Diagrama Van Krevelen pentru diferiţi combustibili fosili

Exceptând cazurile în care arderea directă este potrivită, biomasa brută necesită
transformarea în combustibili solizi, lichizi sau gazoşi care pot fi folosiţi pentru
producerea de căldură, electricitate şi drept combustibil pentru autovehicule. Această
conversie se realizează prin procese mecanice, termice sau biologice. Procesele
mecanice nu sunt strict de transformare deoarece ele nu schimbă natura biomasei.
Exemple de astfel de procese sunt: sortarea şi compactarea deşeurilor, procesarea
reziduurilor de lemn în baloţi, pelete şi brichete, tocarea paielor şi cocenilor, presarea
seminţelor oleagenoase. Astfel de procese sunt folosite pentru pretratarea biomasei.
Arderea, gazificarea şi piroliza sunt exemple de procese termice. Ele produc, fie
căldură, fie un gaz sau lichid. Gazul poate fi folosit pentru alimentarea unui motor sau
a unei pile de combustie. Lichidul poate fi transformat mai departe în combustibili lichizi
sau gazoşi. Fermentaţia şi digestia sunt exemple de procese biologice. Acestea se
bazează pe activitatea microbiană sau enzimatică de transformare a zahărului în
etanol, sau a biomasei în combustibili solizi sau gazosi. Cele mai folosite tehnologii de
transformare a biomasei folosesc căldura.
O comparaţie între purtătorii de energie produşi din biomasă poate fi realizată pe baza
abilităţii acestora de a produce căldură, electricitate şi combustibili pentru motoare. Un
mijloc util de comparare a biomasei şi combustibililor fosili se bazează pe rapoartele lor
O:C şi H:C, cunoscut ca diagrama Van Krevlen. Cu cât sunt mai mici rapoartele
respective, cu atât este mai mare conţinutul de energie al materiei respective.
7.5.Puterea calorică a biomasei

Există multe încercări de corelare a puterii calorifice cu compoziţia. Celuloza are o
putere calorică mai mică decât a ligninei datorită gradului mare de oxidare. Alţi
compuşi, precum sunt hidrocarburile cu un grad redus de oxidare fac să crească
puterea calorică a biomasei. Puterea calorică a biomasei este strâns legată de
conţinutul de lignină. Astfel, puterea calorică superioară pentru o probă uscată şi lipsită
de cenuşă se poate calcula cu relaţia:
130
Qs = 88,9 · (LC) + 16.821,8, kJ/kg

unde (LC) reprezintă conţinutul de lignină raportat la starea uscată şi lipsită de cenuşă.
Puterea calorică superioară a biocombustibililor poate fi calculată în funcţie de
conţinutul de carbon fix, Cf (%) cu formula:
Qs = 196 Cf + 14.119, kJ/kg
În literatură au fost dezvoltate formule de estimare a puterii calorifice pentru
combustibilii din diferite materiale ligno-celulozice şi uleiurile vegetale pe baza analizei
lor chimice. Pentru biocombustibilii solizi se poate folosi formula modificată a lui
Dulong, ca funcţie de conţinutul de carbon, C (%), hidrogen, H (%), oxigen O (%) şi
azot, N (%):
Qs = 33.500 C + 142.300 H - 15.400 O - 14.500 N, kJ/kg
În literatura de specialitate poate fi găsită şi formula:
Qsanh = 349,1·Canh + 1.178,3·Hanh + 100,5·Sanh - 15,1·Nanh - 103,4·Oanh -
21,1·Aanh, kJ/kg
unde Canh, Hanh, Sanh, Nanh, Oanh, Aanh reprezintă conţinuturile în procente de
carbon, hidrogen, sulf, azot, oxigen şi respectiv cenuşă raportate la starea anhidră.
În tabel sunt date puterile calorifice superioare ale celor mai utilizaţi combustibili solizi.
Tabelul 1. Puterea calorică a unor combustibili solizi obţinuti din biomasă

Puterea calorică
Biomasa superioară raportată la
starea anhidră, kJ/kg
Tulpini de lucernă (trifoi) 18 400
Coji de migdale 19 400
Tulpini de bumbac 15 800
Coji de alune de pământ 15 700-20 00
Sâmburi de măsline 21 400
Coji seminţe de floarea soarelui 16 120
Tulpini de floarea soarelui 21 800
Coji de nuci 21 100
Bălegar 14 800
Mangal 31 800
Deşeuri vegetale 12 600
Paie de grâu 17 200-18 900
Paie de orez 15 200
Coji seminţe de orez 15 500-19 800
131
Lemn 15 500
Tulpini de porumb 15 700-16 200
Ştiuleţi de porumb 17 400
Tulpini de tutun 16 400 (7% umiditate)
Coarde de viţă de vie 16 500 (7% umiditate)
Ramuri de măr 15 200 (7% umiditate)
7.6.Probleme ce apar la arderea biomasei în cazane

Tehnologiile de ardere a biomasei prezintă câteva probleme. Cele mai importante ţin
de murdărirea şi coroziunea suprafeţelor de schimb de căldură. Zgurificarea şi
murdărirea reduc schimbul de căldură al suprafeţelor şi cauzează coroziunea.
Coroziunea şi eroziunea duc la scurtarea duratei de viaţă a echipamentelor.
Depunerile sau murdărirea suprafeţelor este provocată de materia anorganică
prezentă în biomasa ce arde. Sodiul, Na şi potasiul, K coboară temperatura de topire a
cenuşii şi prin urmare este intensificată depunerea de cenuşă pe ţevile cazanului.
Calciul, Ca şi magneziul, Mg fac să crească temperatura de topire a cenuşii. Siliciul, Si
se poate combina cu K producând silicaţi cu temperatură redusă de topire în
particulele volatile. Acest proces este important pe de-o parte în evitarea sinterizării
/aglomerării şi topirii cenuşii pe grătarul de ardere sau în stratul fluidizat al instalaţiilor
de ardere şi pe de altă parte în împiedicarea zgurificării cenuşii pe suprafaţa
schimbătoarelor de căldură. Paiele de cereale şi iarba au un conţinut ridicat de K, Cl şi
sulfaţi şi redus de Ca. Arderea cojilor de migdale este însoţită de murdărirea şi
corodarea puternică a suprafeţelor de schimb de căldură. Deşi acestea au un conţinut
ridicat de metale alcaline, conţinutul lor în clor şi sulf este redus faţă de alţi
combustibili. Potasiul şi sodiul combinate cu clorul şi sulful au un rol determinant în
mecanismul de corodare. Aceste elemente se evaporă în timpul arderii formând cloruri
ce se condensează pe ţevile schimbătoarelor de căldură şi reacţionează formând
sulfaţi şi eliberând clorul.
Clorul are o funcţie catalitică asupra reacţiei de oxidare a ţevilor schimbătoarelor de
căldură, în special la temperatură redusă (100-150°C). Combustibilii ce prezintă un
raport molar S:Cl mai mic de 2 provoacă coroziunea deoarece în acest caz se
formează clorurile metalelor alcaline. Volatilizarea urmată de condensarea metalelor
volatile duce la formarea de cenuşă zburătoare de dimensiuni mai mici de 1μm
(aerosoli) ce este greu de reţinut în instalaţiile de filtrare. Depunerea de cenuşă pe
suprafeţele de schimb de căldură la arderea biomasei poate avea loc într-o măsură
mai mare sau mai mică decât la arderea cărbunelui. La arderea amestecului de
biomasă şi cărbune, depunerea de cenuşă are loc într-o măsură mai mică decât la
arderea numai a unuia dintre combustibili. Aderenţa şi duritatea depunerilor la arderea
biomasei sunt mai ridicate decât cele de la arderea cărbunelui.
Instalaţiile de ardere în strat fluidizat circulant sunt potrivite pentru rearderea cenuşii,
pentru că ele sunt flexibile la schimbarea combustibilului şi produc cenuşă fără
combustibil nears. Conţinutul ridicat de carbon nears în cenuşă reduce stabilitatea
chimică a cenuşii şi măreşte foarte mult volumul cenuşii, ceea ce face să crească
costul de manipulare, transportare şi depozitare a cenuşii. Pentru a diminua aceste
efecte, cenuşa trebuie recirculată în vederea rearderii sau trebuie îmbunătăţit procesul
132
de ardere. Rearderea cenuşii duce la reducerea emisiei de NOx cu 20%, dar şi la

creşterea emisiei de CO la circa 100-140ppm. Cantitatea de cenuşă recirculată trebuie
să fie redusă pentru a evita creşterea tendinţei de coroziune în cazan. Beneficiile
economice ale instalaţiilor de ardere în start fluidizat circulant se rezumă la costul
redus al combustibilului şi manipulării cenuşii. Cenuşa rezultată poate fi reciclată şi
folosită drept nutrient pentru terenurile împădurite. Cenuşa zburătoare de la arderea
biomasei în strat fix are un conţinut ridicat de carbon nears şi de aceea nu este
potrivită reciclarii directe. Instalaţiile de ardere în strat fix produc o cenuşă zburătoare
cu peste 50% carbon nears.
Coroziunea preîncălzitorului de aer este provocată de prezenţa speciilor higroscopice
în depuneri (în particular cloruri ale fierului) ce sunt supuse unor variaţii largi de
temperatură determinate de funcţionarea intermitentă a instalaţiei. S-a observat că
metalele alcaline în general şi potasiul cu sodiul în particular au reactivitate mai mare
în cenuşa combustibililor obtinuţi din biomasă decât în cenuşa cărbunilor. În
comparaţie cu depunerile generate în timpul arderii cărbunelui, depunerile rezultate la
arderea biocombustibililor sunt mai dense şi mai greu de înlăturat. Coroziunea de
înaltă temperatură a suprafeţelor de schimb de căldură se datorează prezenţei clorului
în cenuşa depusă. Conţinutul în clor al cenuşii scade brusc cu creşterea conţinutului în
sulf şi de aceea la arderea simultană (co-arderea) biomasei cu conţinut ridicat de Cl şi
redus de S cu cărbune ce conţine S rezultă depuneri cu conţinut redus de Cl, ceea ce
facilitează controlul N2O. În concluzie se poate spune că fenomenul de corodare
depinde de conţinutul de Cl, de metale alcaline şi S în combustibil.
7.7.Tehnologii de ardere
Principalele tipuri de instalaţii de ardere a biomasei sunt urmatoarele:
Fig. 3 Instalații de ardere a biomasei
133
Focarele cu grătar, care în general au o putere de 20 MWt sunt folosite pentru arderea
biomasei cu conţinut mai mare de umiditate şi cenuşă şi de dimensiuni variabile, dar
nu prea mici. Pot fi arse amestecuri de biocombustibili pe bază de lemn dar nu şi
amestecuri ale acestora cu paiele datorită diferenţei dintre caracteristicile de ardere,
umiditate şi temperatura de topire a cenuşii. Arderea se realizează în trepte.
Turbulenţa în camera primară, de ardere a mangalului, trebuie să fie mică pentru a
asigura un strat cu material incandescent stabil. Turbulenţa în camera secundară de
ardere trebuie să fie ridicată pentru a asigura o amestecare corespunzatoare între
gazele combustibile şi aerul secundar. Funcţionează bine şi la sarcini reduse de până
la 25% prin controlarea aerului primar. Grătarul poate fi răcit cu apă.
Fig. 4 Schema arderii în trepte
În figura de mai sus este prezentată o instalaţie de uz casnic de încălzire ce foloseşte

arderea inversă a lemnelor de foc. Arderea inversă, adică curgerea gazelor de ardere
de sus în jos prin stratul de ardere şi cu alimentarea aerului atât deasupra grătarului
cât şi sub aceasta. Este tot mai folosită în instalaţiile casnice datorită avantajelor pe
care le prezintă: reducerea emisiilor de compuşi organici volatili; procesul de ardere
este continuu şi staţionar, spre deosebire de arderea obişnuită, care este nestaţionară,
ciclică determinată de alimentarea cu combustibil; oprirea alimentării cu aer face ca
arderea să înceteze spre deosebire de arderea obişnuită, unde după întreruperea
alimentării cu aer se continuă degajarea volatilelor cu evacuarea lor din camera de
ardere;exploatarea şi controlul sunt mai facile.
134
Fig. 5 Instalaţie casnică de ardere cu grătar fix.
7.8.Gazifierea biomasei
Procesele de gazificare pot fi privite ca şi conversia prin ardere, dar la care participă
mai puţin oxigen decât la ardere. În funcţie de raportul dintre cantitatea de oxigen ce
intră în reacţie şi cea necesară arderii complete, denumit raport echivalent, se poate
calcula compoziţia gazului produs. Pentru un raport sub 0,1, procesul se numeşte
piroliza şi numai o mică parte din energia chimică a biomasei se regăseşte în gazul
produs, restul regăsindu-se în carbonul şi biouleiul produs. Dacă raportul este cuprins
între 0,2 şi 0,4, procesul se numeşte gazificare. Aici are loc transferul maxim de
energie de la biomasă la gazul produs.
Gazificarea termochimică este procesul de conversie prin oxidare parţială la
temperatura ridicată a materiei ce conţine carbon, ca biomasa sau cărbunele, cu
formarea unui gaz denumit gaz de gazogen, “gaz cu putere calorică medie” (MHV gas)
sau “gaz de calitate medie”. Acest gaz conţine CO, CO2, H2, CH4 şi cantităţi mici de
hidrocarburi mai grele ca etanul şi etena, apa, azot (daca se foloseşte aerul ca agent
de oxidare) şi diferiţi contaminanţi precum particule mici de cocs, cenuşa, gudroane şi
uleiuri. Oxidarea parţială poate fi realizată utilizând aer, oxigen, abur sau amestecuri
ale acestora. Gazificarea cu aer produce un gaz cu putere calorică redusă (4000-7000
kJ/m3N, putere calorică superioară), care este potrivit pentru utilizarea la cazane,
motoare şi turbine, dar nu este potrivit transportării prin conducte datorită densităţii
energetice scăzute. Gazificarea cu oxigen produce un gaz cu putere calorică mai mare
(10000-18000kJ/m3N, putere calorică superioară), care este potrivit pentru o distribuţie
limitată cu ajutorul conductelor şi pentru utilizarea ca gaz de sinteză (amestecul format
din CO, H2 şi urme de CO2 obţinut prin curăţirea gazului de gazogen). Acest gaz mai
135
poate fi produs şi prin gazificare pirolitică sau cu abur, căldura necesară procesului
fiind asigurată prin arderea produsului auxiliar-carbonul într-un reactor secundar.
Gazificarea se poate aplica biomasei cu conţinut de umiditate mai mic de 35%. Gazul
de sinteză poate fi convertit în alţi combustibili mai valoroşi, chimicale sau materiale.
Procesul Fischer-Tropsch converteşte gazul de sinteză în combustibili lichizi pentru
transport. O varietate de procese catalitice pot transforma gazul de sinteză într-un
mare număr de chimicale sau alţi combustibili şi produse.
Gazificarea cu aer este tehnologia cea mai utilizată deoarece sunt evitate costurile şi
pericolele asociate producerii şi utilizării oxigenului aferente gazificării cu oxigen,
precum şi complexitatea şi costul reactoarelor multiple de la gazificarea pirolitică sau
cu abur, unde sunt necesare două reactoare.
Gazul de sinteză poate fi transformat la presiune ridicată folosind catalizatori (pentru
păstrarea raportului stoechiometric optim dintre reactanţi) în biometanol (CH3OH).
Eficienţa conversiei gazului de sinteză în biometanol este de circa 85%, iar cea a
întregului proces incluzând conversia biomasei prin gazificare este de 40-45%.
Biometanolul are aceeaşi cifră octanică ca şi bioetanolul, dar puterea calorică este mai
mică (18.000 kJ/kg). Totuşi eficienţa motorului funcţionând cu biometanol este mai
mare cu 20% faţă de cel ce funcţionează cu benzină. Biometanolul poate fi folosit în
amestec cu benzină în motoarele Otto normale sau în motoare Otto şi Diesel
modificate, cum ar fi motoarele cu aprindere prin scânteie funcţionând cu biometanol
vaporizat, vaporizarea realizându-se cu căldura preluată de la agentul de răcire a
motorului. Biometanolul este mai toxic şi mai agresiv pentru materialul motorului faţă
de bioetanol.
7.9.Piroliza biomasei
Piroliza reprezintă descompunerea termică ce are loc în absenţa oxigenului. Este
primul pas în procesele de ardere şi gazificare. Este cunoscută de sute de ani ca
tehnologia de producere a mangalului şi a unor chimicale. Au fost propuse mai multe
căi şi mecanisme. În figura de mai jos este prezentat un model de piroliză a celulozei
cu căile şi posibilităţile de maximizare a produselor.
Fig. 6 Piroliza biomasei

Produsele obţinute prin diferite procedee de piroliză a biomasei sunt date în tabelul 2.
Se poate observa cum temperatura şi timpul de rezidenţă influenţează producţia de
mangal, produse lichide sau gazoase.
136
Cea mai folosită metodă este piroliza rapidă. Aceasta constă în încălzirea rapidă a
biomasei la temperatura bine controlată de circa 500°C urmată de răcirea foarte rapidă
(<2sec) a volatilelor formate în reactor. Oferă avantajul unic al producerii unui lichid ce
poate fi acumulat şi transportat. Această metodă deşi este în dezvoltare cunoaşte deja
mai multe configuraţii.
Cele mai folosite tipuri de reactoare sunt cu strat fluidizat staţionar sau cu curgere
globulară, strat fluidizat circulant, con rotativ, strat mişcător sub vacuum şi tip Auger.
Datorită complexităţii şi naturii biouleiului acesta are unele proprietăţi mai puţin
comune (depunerile, creşterea viscozităţii, scăderea volatilităţii şi separarea fazelor în
timp). De aici rezultă necesitatea îmbunătăţirii calităţii biouleiului. Aceasta poate fi
făcută prin metode fizice: reţinerea mangalului prin filtrare, emulsionarea cu
hidrocarburi, adiţie de solvent şi metode chimice: reacţie cu alcooli şi dezoxigenare
catalitică.
Costul biouleiului poate fi calculat cu relaţia:
unde:
CBU – costul biouleiului, lei/GJ;
Cl – costul lemnului folosit pentru piroliză, lei/(tona de lemn uscat);
M – cantitatea de lemn uscat folosită pentru producerea de bioulei, t/h.
Biouleiul nu este mult utilizat din urmatoarele motive:
costul este mai mare cu 10-100% decât al combustibililor fosili; disponibilitatea
este limitată; lipsa standardelor şi calitatea schimbătoare inhibă utilizarea
largă;
nu este compatibil cu combustibilii convenţionali; utilizatorii nu sunt familiarizaţi
cu biouleiul;necesită manipulare specială.
Deşi cele mai multe procese de piroliză sunt proiectate pentru producerea
biocombustibililor, hidrogenul poate fi produs în mod direct prin piroliză rapidă, dacă
temperatura este ridicată şi timpul de rezidenţă a fazei volatile este suficient.
Uleiul produs prin piroliză poate fi separat în două fracţiuni în funcţie de solubilitatea în
apă. Fracţia solubilă în apă poate fi folosită pentru producerea de hidrogen.
7.10.Procese biochimice de conversie a biomasei

Principalele procese biochimice de conversie a biomasei sunt fermentaţia şi digestia
anaerobă.
Fermentaţia este folosită pe scară largă în diferite ţări pentru producerea de bioetanol
(C2H3OH) din trestie de zahăr, sfeclă de zahăr, grâu sau porumb. Fermentaţia
cuprinde următoarele etape: biomasa este zdrobită şi amidonul convertit în zaharuri de
către enzime, apoi zaharurile sunt convertite în bioetanol de către drojdie (un organism
ce secretă enzime catalitice) şi în final separarea şi purificarea bioetanolului prin
distilare. Dintr-o tonă de boabe de porumb uscat se obţin circa 450 l de bioetanol.
Reziduul solid al procesului de fermentaţie poate fi folosit ca hrană pentru animale, iar
în cazul trestiei de zahăr, reziduul poate fi folosit drept combustibil în cazane, materie
primă pentru gazificare sau pentru producerea plăcilor fibroase.
137
Conversia prin fermentaţie a biomasei ligno-celulozice cum ar fi lemnul şi plantele

erbacee este un proces mai complex datorită prezenţei polizaharidelor cu moleculă
mare şi necesită hidroliză acidă sau enzimatică înainte ca glucidele rezultate să treacă
în bioetanol prin fermentaţie.
Motoarele cu aprindere prin scânteie normale pot funcţiona cu benzină amestecată cu
bioetanol în proporţie de 15%. Pentru utilizarea bioetanolului pur este necesară
modificarea acestora. Motoarele modificate pot funcţiona cu amestec ce pot atinge
85% bioetanol, amestec cunoscut ca E85. Costurile suplimentare necesare construirii
unui astfel de motor flexibil la combustibil reprezintă 150€. Folosirea de către autovehi-
cule a bioetanolului duce la reducerea emisiilor poluante. Folosirea amestecului format
din 85% bioetanol şi 15% benzină reduce emisia de gaze cu efect de seră cu 60-80%
comparativ cu folosirea numai a benzinei. Amestecul de 10% bioetanol şi 90% benzină
duce la reducerea emisiei cu până la 8%. Reducerea emisiilor depinde de materia
primă din care a fost realizat bioetanolul. Amestecul cu 10% bioetanol produs din
zahăr face să se reducă emisiile cu numai 4%.
Bio-ETBE (etil-terto-butil-ester) este un combustibil ce se obţine din bioetanol, are cifra
octanică de 112 şi poate fi amestecat cu benzină în proporţie de până la 17%. Bio-
MTBE (metil-terto-butil-ester) este un combustibil ce se obţine din biometanol şi are
proprietăţi asemănătoare cu bio-ETBE.
Fermentaţia materiei bogate în carbohidraţi cu ajutorul bacteriilor anaerobe sau a
algelor verzi la 30-80°C poate produce hidrogen, în special în lipsa luminii. Prin
procesul ce foloseşte fermentaţia la întuneric se produce H2 şi CO2 combinat cu alte
gaze ca CH4 sau H2S, în funcţie de biomasa folosită şi de reacţiile din proces.
Digestia anaerobă este un proces ce are loc în absenţa oxigenului, prin care o
populaţie mixtă de bacterii catalizează scindarea polimerilor din materia organică cu
formarea unui gaz, numit biogaz, conţinând în principal metan şi dioxid de carbon şi
mici cantităţi de amoniac, hidrogen sulfurat şi mercaptani ce sunt corozivi, otrăvitori şi
au miros pronunţat. Mai întâi are loc descompunerea într-un mediu nu neapărat
anaerob a materialului biomasic complex de către o populaţie eterogenă de
microorganisme. Această descompunere cuprinde hidroliza materialului celulozic la
glucide simple (utilizând enzimele produse de către microorganisme drept catalizator),
a proteinelor la aminoacizi, a lipidelor la acizi graşi, a amidonului şi ligninei la compuşi
aromatici. Rezultatul primei etape este o biomasă solubilă în apă, cu o formă chimică
mai simplă, potrivită pentru etapa următoare. În a doua etapă are loc înlăturarea
atomilor de hidrogen ai materialului biomasic (conversia glucidelor în acid acetic),
înlăturarea grupării carboxil a aminoacizilor şi scindarea acizilor graşi cu masa
moleculară mare în acizi graşi cu masă moleculară mică, obţinându-se din nou ca
produs final acidul acetic. Aceste reacţii sunt reacţii de fermentaţie realizate de către
bacteriile acidofile. Pentru desfăşurarea optimă este necesar un pH=6-7, dar pentru că
acizii deja formaţi reduc pH-ul soluţiei este necesară corectarea pH-ului prin adaugare
de CaO. În a treia etapă are loc formarea biogazului (amestec de metan şi dioxid de
carbon) din acid acetic, printr-un set de reacţii de fermentare realizate de către
bacteriile metanogene. Aceste bacterii necesită un mediu strict anaerob. Toate
procesele pot avea loc într-un singur container, dar separarea lor pe etape face să
crească eficienţa. Primele două etape pot dura câteva ore sau zile, iar ultima etapă
câteva săptămâni, în funcţie de natura materiei prime.
138
Tabelul 2. Raportul carbon-azot pentru diferite materiale.

Materialul Raportul C:N Materialul Raportul C:N
Nămol de la ape 13:1 Reziduuri de trestie 150:1
uzate de zahăr (după
extragerea sucului)
Bălegar de vaci 25:1 Plante marine 80:1
Urina de la vaci 0,8:1 Fân de lucernă 18:1
Fecale de porci 20:1 Iarbă 12:1
Urina de la porci 6:1 Tulpini de cartofi 25:1
Deşeuri de la 25:1 Sucul de la silozuri 11:1
fermele de găini
Resturi menajere 6-10:1 Deşeuri de la 3-4:1
abatoare
Rumeguş 200-500:1 Trifoi 2,7:1
Paie 60-200:1 Lucernă 2:1
Pentru ca digestia să aibă loc trebuie îndeplinite anumite condiţii. Activitatea bacteriilor
este inhibată de prezenţa sărurilor ale metalelor, penicilinei, sulfurilor solubile, sau a
amoniacului în concentraţie mare. Raportul numărului atomilor de carbon din materialul
ce urmează a fi transformat şi de azot trebuie să fie sub 15. Prea mult azot duce la
otrăvirea bacteriilor cu amoniac, iar prea puţin azot duce la dezvoltarea insuficientă a
culturii de bacterii şi la producţia scăzută de biogaz. Pentru fiecare tip de biomasă
corespunde un anumit raport C:N. Amestecarea biomasei poate fi uneori
dezavantajoasă din punct de vedere al producţiei de biogaz. Paiele şi rumeguşul ar
trebui amestecate cu materiale ce au un raport C:N redus, cum ar fi urina provenită de
la fermele de animale sau lucerna/trifoiul.
Digestia materialului celulozic necesită o durată de timp mai mare. La început sunt
necesare câteva luni până când se atinge compoziţia optimă a bacteriilor. Deşi viteza
de reacţie este redusă, recuperarea de energie este similară digestiei bălegarului.
Reziduurile digestiei anaerobe sunt foarte buni fertilizatori. Substanţele organice
insolubile sunt făcute solubile, iar azotul este fixat de către microorganisme.
Prin digestia anaerobă a deşeurilor lichide provenite de la fermele de animale,
populaţiile patogene din acestea sunt reduse. Din aceste motive, digestia anaerobă
este aplicată larg în procesul de curăţare a nămolului rezultat la tratarea apelor uzate,
fie direct nămolului, fie după creşterea algelor pe nămol pentru a creşte potenţialul de
fermentare.
Biogazul are un conţinut energetic de circa 22.000 kJ/m3N, deci este un gaz de
calitate medie.
Pentru producerea biogazului prin digestie anaerobă se poate folosi nămolul provenit
de la tratarea apelor uzate, iarba şi orice cultură agricola, bălegar şi deşeuri agricole şi
alimentare, inclusiv cele de la abatoare, restaurante, magazine alimentare şi deşeurile
din industria farmaceutică. Biogazul mai poate fi extras de la rampele de gunoi, unde
139
acesta se formează spontan şi dacă nu este colectat poate provoca probleme de

mediu pentru că este un gaz cu puternic efect de seră.
În mod uzual, biogazul este folosit aproape de locul în care este produs. Principalele
utilizări sunt producerea de căldură, electricitate şi combinat căldură şi electricitate.
Principalul avantaj al biogazului faţă de ceilalti biocombustibili este ca poate fi ars
direct în orice instalație de ardere a combustibililor gazosi. El poate fi de asemeni
injectat în conductele reţelei de alimentare cu gaz natural. În plus, biogazul poate fi
folosit la autovehicule adaptate să funcţioneze şi cu gaz. Stocarea biogazului se poate
face în recipienţi realizaţi din materiale zeolitice. Beneficiile de mediu rezultate prin
înlocuirea benzinei şi a motorinei cu biogaz sunt considerabile. Pentru a fi injectat în
conductele de gaz natural sau folosit la autovehicule este necesară înlăturarea
dioxidului de carbon din biogaz. Prin spălare cu jet de apă se elimină CO2 până la
90%. Aceasta permite obţinerea biometanului sub presiune din biogaz ce poate fi
folosit la autovehicule.
Prin digestie anaerobă poate fi produs şi hidrogenul. Se obţin 0,6 până la 3,3 molecule
de hidrogen dintr-o moleculă de glucide, în funcţie de bacteria utilizată. Bacteriile
termofilice, ce operează la temperaturi de până la 70°C, dau o producţie mai mare de
hidrogen decât cele care operează la temperatura mediului ambiant. Producţia poate fi
mărită dacă se folosesc bacterii fototropice (îşi realizează nutriţia cu ajutorul luminii so-
lare) ce convertesc acidul acetic în hidrogen.
Digestia aerobă sau compostarea este procesul prin care se obţine direct căldură din
bălegar şi mai rar din reziduuri ale biomasei. Două forme ale compostării sunt folosite,
una foloseşte bălegar fluid (mai puţin de 10% materie uscată) şi cealaltă foloseşte bă-
legar solid (50-80% materie uscată). În ambele cazuri are loc descompunerea produsă
de bacterii în condiţii aerobe. Bacteriile necesare procesului sunt acidofile
(producătoare de acid lactic) şi se găsesc în mod normal în bălegar, cu condiţia că
reziduurile antibiotice ce ucid bacteriile au fost reţinute după unele tratamente
veterinare. Procesele implicate în compostare sunt foarte complicate, dar se ştie că
descompunerea carbohidraţilor are loc cu producere de căldură. O instalaţie de
compostare a bălegarului fluid constă dintr-un container cu insuflare uniform distribuită
de aer proaspat peste bălegar şi un canal de ieşire a aerului încalzit spre un
schimbător de căldură. Energia necesară vehiculării aerului (sub formă de electricitate)
reprezintă circa 50% din căldura obţinută. Producerea de căldură în cazul bălegarului
solid este similară primului caz. Temperatura în mijlocul grămezii de bălegar solid
poate fi mai mare datorită capacităţii calorice mai mici a bălegarului solid. Aerul poate fi
ventilat de ventilatoare aşezate sub grămadă şi pentru menţinerea canalelor de trecere
prin grămadă şi eliminarea umidităţii este necesară rearanjarea periodică a grămezii.
Extragerea căldurii este mai dificilă, iar energia necesară vehiculării aerului este mai
mare decât în cazul bălegarului lichid. Dacă aerul insuflat este insuficient poate avea
loc stoparea procesului de compostare înainte să se extragă maximum de căldură.
Extracţia mecanică este un proces de conversie folosit pentru producerea de ulei din
seminţele diverselor plante, cum ar fi rapiţa, bumbacul, alunele de pădure. În urma
extracţiei se obţine nu numai ulei dar şi un reziduu solid, care este utilizat ca hrană
pentru animale. Pentru producerea unei tone de ulei sunt necesare trei tone de
seminţe de rapiţă. Uleiul vegetal a fost folosit drept combustibil în motoarele Diesel
încă din 1900, când Rudolf Diesel a demonstrat funcţionarea unui motor Diesel cu ulei
de arahide.
140
Pentru a putea fi folosit în motoarele Diesel convenţionale, uleiul vegetal mai trebuie
procesat în primul rând pentru a-i reduce vâscozitatea. Cel mai utilizat proces este
transesterificarea (producerea esterului) uleiurilor vegetale utilizând alcool în prezenţa
unui catalizator. Pe lângă uleiurile vegetale mai pot fi folosite şi grăsimile animale.
Pentru fiecare 100 unităţi de biodiesel produse prin acest procedeu se mai obţin 11
unităţi de glicerină ca produs auxiliar. Glicerina se foloseşte la producerea unor produ-
se precum sunt cremele de mâini, pasta de dinţi şi lubrifianţii. Biodieselul mai poate fi
obţinut şi prin presarea la rece a seminţelor de rapiţă, dar acesta are utilizări limitate şi
nici glicerina nu mai este produsă ca produs auxiliar. Biodieselul poate fi folosit în stare
pură sau în amestec cu motorina în motoarele Diesel normale.
Utilizarea biodieselului are mai multe avantaje ce pot fi grupate în strategice (creşterea
independenţei energetice a ţărilor importatoare de petrol prin reducerea importului),
economice (creşterea interesului pentru produsele agricole) şi de mediu (biodieselul
este biodegradabil, calitatea aerului se îmbunătăteşte prin reducerea emisiilor de oxizi
de sulf, dioxid de carbon, hidrocarburi şi particule solide). Principalul dezavantaj al
biodieselului, în prezent este costul de producţie mai mare decât al motorinei.
7.11.Concluzii
A fost descris potenţialul existent de folosire a biomasei ca sursă de energie în UE.
Există diferite tipuri de biomasă ce poate fi convertită printr-o diversitate de procese în
produse utile. Multe dintre aceste procese sunt deja bine dezvoltate, iar altele sunt în
dezvoltare. Există o dorinţă a UE şi a statelor membre de a permite lărgirea producţiei
şi utilizarea energiei produse din biomasă în viitor. În 1997, UE a stabilit obiectivul de a
produce 12% din necesarul de energie pe baza resurselor regenerabile, mai ales pe
seama biomasei. Între timp au fost făcuţi paşi pentru a sprijini realizarea acestui obiec-
tiv. A fost desfăşurată o cercetare de succes pentru dezvoltarea şi îmbunatăţirea
proceselor, reducerea costurilor şi sprijinirea dezvoltării standardelor. Au fost luate un
număr mare de măsuri legislative. Cu toate acestea, analizele recente au arătat că
dezvoltarea este încă lentă pentru realizarea obiectivului de 12% până în 2010.
Obiectivul UE de a produce 12% din necesarul de energie din energia regenerabilă a
fost introdus prima dată de Comisia Europeană în Cartea Albă “Energy for the future:
renewable sources of energy”, COM(97)599, publicată în 1997. În comunicatul
Comisiei Europene către Consiliul şi Parlamentul European “The share of Renewable
Energy in the EU” sunt analizate realizarile din sectoarele individuale. Se recunoaşte
că utilizarea efectivă a bioenergiei în viitor va depinde de interacţiunile potrivite dintre
toate politicile asociate, cum ar fi cele pentru energie, agricultură, deşeuri, dezvoltare
rurală, mediu, taxe fiscale şi piaţă. Acţiunile viitoare de încurajare a utilizării tot mai
largi a bioenergiei vor cuprinde toate aceste domenii.
Biomasa va constitui principala sursă de energie regenerabilă a UE. Comisia
Europeană a stabilit „Planul de Acţiune pentru Biomasă”, pentru a asigura promovarea
bioenergiei prin acţiuni la nivel european, naţional şi regional. Planul va coordona şi
optimiza mecanismele financiare ale Comunităţii Europene, va redirecţiona eforturile şi
va elimina obstacolele în utilizarea biomasei în scopuri energetice.
141

Elemente de Inginerie Electrica-Energia Regenerabila

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elemente de Inginerie Electrica-Energia Regenerabila

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ELEMENTE DE INGINERIE ELECTRICĂ APLICATĂ

7.5.Puterea calorică a biomasei ................................................................................ 130

În contextual actual al dezvoltării economice și industriale se pune tot mai mult

Numeroase scenarii energetice sunt elaborate în fiecare an de către organisme

1.1.Istoricul utilizării energiei eoliene

1.1.1 Perspective privind utilizarea energiei eoliene la propulsarea navelor

transformă energia vântului în energie mecanică, garantând buna manevrare şi

1.1.2 Evolutia generatoarelor eoliene

Fig.4 Imagine a două mori de vânt

Fig. 5 Imagine a unei mori de vânt cu pânze

Fig. 6 Moară de vânt (Germania de Nord)

Fig. 7 Eoliană modernă

1.2.Particularitatile energiei eoliene

Fig.8 Turbine de vânt

Fig. 9 Harta potentialului energetic în Romania

1.3.Avantajele utilizarii energiei eoliene

Fig. 10 Ferma de turbine eoliene

Fig. 11 Ferma de turbien eoliene

Principalele dezavântaje sunt resursa energetică relativ limitată, inconstanţa datorită

Fig.12 Scara zgomotelor

Fig. 13: Moara de vânt

Fig. 14: Moara de vânt şi ferma moderna de turbine eoliene

Conversia energiei eoliene în energie mecanică şi apoi în energie electrică, poate fi

După criteriul aerodinamic, turbinele de vânt se clasifică în instalații care utilizează

1.6.Producerea energiei electrice cu ajutorul turbinelor eoliene

Fig. 15 Alimentarea unei locuinte cu energie eoliana

sistem de conversie. O locuință tipică este deservită de o turbina eoliană şi de un

Fig. 16 Turbine eoliene. Consumatori de c.c. și c.a.

1.7.Tipuri de turbine eoliene

Fig. 17a Schița unei turbine eoliene cu ax orizontal

Fig. 17b Schița unei turbine eoliene cu ax orizontal

Fig. 18 Turbine eoliene orizontale cu 3 pale, 2 pale şi o pala

Principalele avantaje şi dezavantaje ale turbinei eoliene cu ax orizontal

Fig. 20 Eoliană cu ax orizontal-amonte

Fig. 21 Eoliană cu ax orizontal-aval

În funcție de elementele constructive, turbinele eoliene cu ax orizontal. sunt de mai

pentru turbinele de mare putere, care nu au coadă de orientare, sistemul de

Fig.22 Părțile componente ale unei turbine eoliene cu ax orizontal

Fig.23a Palete de turbine eoliene de mari dimensiuni

Fig.23b Palete de turbine eoliene de mari dimensiuni

Fig 24 Butucul rotorului turbinelor eoliene

Fig. 26 Fundaţia unui pilon de turbină eoliană

Arborele principal al turbinelor eoliene are turaţie redusă şi transmite mişcarea

Fig.27 Arborele principal al unei turbine eoliene

Fig.28 Multiplicator de turatie eolian

Generatorul electric are rolul de a converti energia mecanică a arborelui de turaţie

Fig.29 Generator electric eolian de 5MW

Fig.30 Dispozitiv de frânare a unei turbine eoliene

Fig.31 Motorul sistemului de pivotare

Fig. 34 Anemograful şi anemometrul unei turbine eoliene

1.8.Aplicație-Energie eoliană sau solară pentru casa de vacanță sau cabană

Aplicația pentru determinarea consumatorilor

Tab. 2 Consumatori în curent alternativ

Locația dispune de următoarele caracteristici de potențial energetic:

Fig. 37 Componenetele instalației

baterii acumulatori cu ciclu profund tip SB6/330A

Panou fotovoltaic 165W Cod: LPS00253 - Model: USP150

Fig. 38 Energie regenerabilă pentru casa de vacanță sau cabană

2.2.Cum produce soarele energie

2.3.Cum se transportă energia pe pământ

O altă formă de colectare naturală a energiei solare o reprezintă atmosfera. Prin

În zonele tropicale aceasta cauzează arderea tufişiurilor, focul izbucnind datorita

Fig. 1 Colector solar

2.5.Conversia şi captarea energiei solare