6.

Societăţi secrete (istorice şi actuale) în Franţa

Franţa

Napoleon a intuit rapid importanta Franc-Masoneriei: pe care a redesteptat-o,

indemnandu-si maresalii si generalii sa se lase initiati - dar avand totodata grija
sa controleze Marele Orient al Frantei printr-un om de incredere (principele Regis
de Cambaceres, duce de Parma si arhicancelar al Imperiului, "uns" Mare
Maestru al Ordinului).

Din Franc-Masoneria oficiala - aservita, de Napoleon, intereselor Statului - se

desprinde, foarte repede, un ordin masonic revolutionar: care, adaptand la noua
situatie lozincile (ca si mijloacele de actiune) iacobine, instruindu-si adeptii in loji
strict secrete, ce profesau un necrutator cult al libertatii, isi propune dezlantuirea
unor insurectii militare si nationale in mai toate tarile din Europa si America
Latina. Spania si Portugalia, dimpreuna cu coloniile lor de peste Atlantic, statele
italiene, Germania, Ungaria, Imperiul otoman - iata "tintele" urmarite de membrii
acestui ordin care, in functie de "specificul locului", adopta diverse denumiri si
forme de actiune: carbonari in statele italiene, eteristi in Imperiul Otoman etc.
Philike-Hetairia, dupa numele ei grecesc (adica "Uniunea amicala" sau "Asociatia
prietenilor"), Eteria reprezinta punctul in care destinul istoric al Tarilor Romane
intersecteaza, din nou, Franc-Masoneria… Chiar daca, initial, nu era de sorginte
masonica, "Eteria a luat forma lojilor masonice si le-a imprumutat ritualul, fiind de
fapt - asa cum n-a incetat sa afirme cancelarul imperial al Austriei, principele de
Metternich, ca si legitimistul francez contele de Salaberry - o veriga in lantul
masonic revolutionar".

Martiniştii, alt ordin masonic secret

În 1754, Martinez de Pasqualli a fondat în Franţa un ordin masonic particular, denumit

„Aleşii Cohen” (Elus Cohen), având ca loji mai importante pe cele ale iluminaţilor de la
Avignon, ale alchimiştilor de la Philateles şi ale “Academiei veritabililor masoni” din
Montpellier. În activitatea martiniştilor, studiul şi practica magiei juca un rol important.
Pasqualli şi principalii săi discipoli, Willermoz, Claude de Saint Martin, au întreţinut o
vastă corespondenţă, care permite astăzi reconstituirea doctrinei ritului, şi un amestec de
magie, indicaţii mistice şi practici de vindecare a bolilor prin aşa-zisul magnetism animal.

În general, martinismul era inspirat de lucrările lui Swedenborg, ritualul magic avînd
dorinţa de a-şi dezvolta în ei acuităţi misterioase „adormite”, capabile a-i pune în legătură
cu spiritele şi, pe această cale, de a afla viitorul. Spre deosebire de masonii obişnuiţi, care
întreţineau ritualurile magice clasice ale lojilor, martiniştii se reuneau în şedinţe spre a
invoca spiritele, având credinţa în mântuirea sufletelor şi obiectelor. Ceremonialul ritual
avea loc în interiorul unui cerc magic, marcat de lumânări aprinse, în centrul acestui
spaţiu fiind arse tămâie, şi mac de grădină, cuişoare şi scorţişoară, ceea ce crea o
atmosferă propice declanşării de stări psihice anormale”.

Ceremoniile de iniţiere aveau, de asemenea, un aspect bizar, fiind inspirate de teoriile

swedenborgiene şi mesmeriene. Astfel, candidatul trebuia să ţină un anumit regim
alimentar, postând în zile stabilite prin calculul astrologic, să recite în fiecare dimineaţă
aşa-zisul „Oficiu al Sfântului Spirit”. După îndeplinirea acestor formalităţi prealabile,
novicele se prezenta în plenul lojii, îmbrăcat în negru, dar fără a avea nimic metalic
asupra sa, nici chiar un simplu ac. El trasa în jurul său un cerc, spunea cuvintele magice
„Rap, lob, Oz, Fa”, indicând cele patru puncte cardinale, aprindea lumânările din jurul
cercului magic şi produsele puternic mirositoare din centrul acestuia, după care pronunţa
solemn o anume frază rituală. Ceremonia se încheia, prin stingerea, pe rând a lumânărilor
de către novice şi prosternarea acestuia pe duşumea, cu faţa în jos şi braţele întinse
lateral, închipuind o cruce.

Martiniştii se recunoşteau după bijuteriile magice pe care le purtau, ca şi după

preocupările lor oculte. Ritul masonic martinist a cunoscut o largă extindere, influenţând
mult ceremonialurile francmasoneriei moderne. El a avut continuu aderenţi recrutaţi din
rîndul marii nobilimi, politicienilor, literaţilor, pregătind noi adepţi care promiteau să
ocupe locuri de frunte în societate.

Ordinul iluminatilor (si conspiratia lor) a crescut mereu, jucând un rol imens în contextul
Revolutiei Franceze (1789), motorul tuturor miscărilor din secolul XIX. Latura politică si
atee a ordinului a creat Iluminismul, , iar latura mistică a ordinului a creat miscarea Noua
Era (New Age), care, putem spune, este proorocul mincinos.

Masoneria in Franta si expansiunea gradelor inalte.

Marea Lojă ca societate initiatica patrunde in Franta in 1730 si cunoscand o
rapida inflorire devine curand o pepiniera a desavarsirii umanismului la care
adera atata aristocratii cat si burghezii maguliti ca pot fi astfel „la fel de nobili ca
cei cu sange albastru”. In ciuda ostilitatii bisercii catolice care nu privea cu ochi
buni „acest cal troian al protestantismului britanic”, concretizat chiar de o bula
papala data de Clement al XII-lea, in 1738, parlamentul si justitia regala nu se
constituie in adversarii masoneriei. Insa francmasoneria franceza se va confrunta
cu o profunda criza morala. Desii numarul adeptilor crestea necontenit, calitatea
morala si mistica a „fratilor” lasa de dorit, multi dintre ei fiind interesati doar de
petrecerile care incheiaiu sesiunile lojelor. Vocea cea mai autorizata care a
combatut „mediocritatea in care risca sa se cufunde acest inalt ordin” i-a
apartinut cavalerului Michel de Ramsay. Nascut in Scotia, influentat de
„rafinamentul simbolismului cavaleresc si mai ales de profunzimea si lumina
invataturilor Ordinului Templului transmis prin Charta Transmisionis, redactata de
urmasul lui Jacques de Molay, Marcus Larmenius, a incercat sa promoveze
initial un proiect de reforma in masoneria engleza. Fiind insa catolic, Ramsay nu
a fost acceptat de Marea Loja adanc influentata de protestantii invingatori. Astfel
ca el s-a hotarat sa se intalneasca cu „fratii” francezi.
Dupa 1740 s-au dezvoltat gradele inalte, dezavoate de „masoneria
albastra” tributara crezului ca sunt suficiente gradele „operative”: ucenic, calfa,
maestru. Scopul initierii prin mai multe grade era redescoperirea „cuvantului
pierdut”, numele secret soptit de Dumnezeu creatiei sale in momentul nasterii
omului „ dupa chipul si asemanarea Sa”.
La sfarsitul secolului al XVIII-lea, masoneria patrunsese destul de repede si de adanc in casele regale
europene. Revolutia franceza este marcata de Razboiul de Independenta din America, pe care regele
Ludovic al XVI-lea l-a sustinut cu infocare, lucru care i-a adus moartea, dupa o condamnare a
francmasonilor autohtoni.
Anul 1789, care a purtat semnatura idealului devenit slogan “Egalitate, Libertate, Fraternitate”, a fost
caracterizat de o serie de represiuni sau dictaturi sangeroase cauzate pe de o parte de nemultumirea
poporului fata de legea fratilor masoni ajunsi la putere. Se ajunsese la situatia in care francmasoneria, sub
autoritatea Marelui Maestru Filip Egalitate, domina Franta, tara in care populatia era in mare majoritate
analfabeta. Declansarea revolutiei a fost inevitabila.
Revolutionarii francezi, ai caror lideri au fost masoni, cu exceptia lui Robespierre, au redactat, in doua
variante, Declaratia Drepturilor Omului si ale Cetateanului si au abolit privilegiile preotilor catolici,
declansand astfel un conflict intre Biserica Romano-Catolica si Marele Orient al Frantei, conflict care dureaza
si astazi.
Despre revolutia din 1848 si idealul sau “Libertate, Egalitate, Fraternitate”, masonii sustin ca a fost castigata
fara greutate, iar regimul lui Ludovic-Filip, schimbat. La putere este instalat Charles Louis-Napoleon, nepotul
imparatului Bonaparte, mason si carbonar deopotriva.
Francmasoneria a continuat să îşi lărgească tot mai mult rândurile, iar în 1720, au fost
înfiinţate loji masonice în Franţa, sub auspiciile Marii Loji Unite din Anglia. Acestea au
format o Mare Lojă la Paris, în 1735. Marea Lojă era diferită de Lojile Scoţiene, care
fuseseră formate după ce Carol I Stuart fugise din Anglia. Tensiunile dintre cele două
ramuri ale Masoneriei Franceze s-au accentuat în 1746, o dată cu exilarea din Anglia a
lui Carol Eduard, poreclit „Scumpul prinţ Charlie” Stuart, sau „Tânărul Pretendent” şi a
susţinătorilor lui, care au încurajat folosirea Ordinului în scopuri politice.
În această epocă a devenit cunoscută marelui public adevărata origine a Francmasoneriei.
In 1737, profesorul fiilor prinţului Carol Eduard care era şi membru al Societăţii Regale,
Andrew Michael Ramsey, a rostit un discurs în faţa francmasonilor din Paris. Acest
discurs a devenit cunoscut drept „Cuvântarea lui Ramsey”, în care acesta declara:
„Ordinul nostru a format o uniune de nedespărţit cu Cavalerii Sf. loan de la Ierusalim” -
un Ordin foarte apropiat de cel al Cavalerilor Templieri. Ramsey mai spunea că
Francmasoneria era legată de şcolile antice de mistere, patronate de zeiţa greacă Diana şi
de cea egipteană Isis.

7. Societăţi secrete (istorice şi actuale) în Franţa

Italia

CARBONARII LUI LA FAYETTE

Miscarea Carbonara din Italia, o societate secreta ce credea in emanciparea nationala a popoarelor
europene asuprite, a inspirat Eteria greceasca si revolta lui Tudor Vladimirescu. Carbonarii si-au gasit repede
adepti in Franta, fuzionand cu masoneria locala si derulandu-si activitatea sub bine cunoscutul La Fayette.

P2
În 1976 P2 se distanţează de „Grande Oriente d’Italia” şi continuă să-şi consolideze influenţa în societate.
Unul din punctele importante în istoria P2 este considerată capturarea “arhivei SIFAR”, peste 157 de mii de
dosare compromiţătoare la adresarea oamenilor politici, militari şi oamenilor de afaceri. Dosarele au fost
alcătuite de poliţia secretă italiană şi urmau să fie distruse printr-o decizie a parlamentului italian. Prin
intermediul generalului De Lorenzo şi generalului Alvena (şeful serviciilor secrete militare) copiile dosarelor
compromiţătoare au intrat în posesia lui Gelli, permiţându-i acestuia să influenţeze decisiv viaţa politică
italiană timp de aproximativ 15 ani.
În premieră, societatea italiană a aflat despre existenţa P2 în urma unor investigaţii a poliţiei în cazul
asasinării lui Roberto Calvi, supranumit „Bancherul Domnului”, când se descoperă legătura dintre acesta şi
Gelli. Roberto Calvi se afla în legătură cu Vaticanul fiind membru al consiliului administrativ al „Banco
Ambrosiano”, care aparţinea Băncii Vaticanului. În cadrul investigaţiilor, poliţia a descoperit spălări imense
de bani prin această bancă. Instituţia a falimentat în 1982, provocând unul din cele mai mari scandaluri
politice italiene din secolul XX, când a fost descoperită spălarea şi redirecţionarea a câteva miliarde de
dolari. În context, moartea lui Calvi devine un sfârşit logic.
Calvi a dispărut la 10 iunie 1982 din unul din apartamentele său din Roma. Mai târziu, acesta este văzut în
Veneţia, de unde pleacă cu un avion privat în Marea Britanie.
Pe 17 iunie 1982, Graziella Corrocher, secretară lui Calvi (cea care ţinuse şi registrele P2), e aruncată de la
etajul patru al Băncii Ambrosiano. La 18 iunie Calvi este găsit spânzurat sub podul Blackfriars din Londra. În
buzunarele acestuia au fost găsite 23.000 de lire sterline, iar în sacoul acestuia, două cărămizi. Ştreangul de
care era spânzurat avea forma lanţului masonic. Moartea acestuia a fost calificată drept suicid. În 1998
acesta a fost exhumat, iar în 2002 poliţia a recunoscut că Roberto Calvi a fost asasinat.
Existenţa relaţiilor strânse dintre „Bancherul Domnului” şi Licio Gelli au determinat poliţia să efectueze
percheziţii în vila şefului P2, unde au şi fost găsite listele membrilor organizaţiei masonice. Pe lângă cele 100
de persoane pe care poliţia nu doreşte să-i dea publicităţii „în interese de anchetă”, se cunoaşte că printre
cei 900 se aflau 4 miniştri, 44 deputaţi ai parlamentului italian, 19 judecători, 58 de profesori universitari,
generali, ofiţerii serviciilor secrete italiene, bancheri, oameni de afaceri, directori de televiziune, jurnalişti
etc. În această listă au figurat şi actualul prim-ministru Silvio Berlusconi, chiar dacă la acel moment, acesta
nu era implicat în politică. Poliţia a găsit şi un program al organizaţiei (”Piano di Rinascita Democratica”)
care presupunea instaurarea unui regim autoritar în Italia sub conducerea organizaţiei „Prapaganda Due”.

Misterele asasinatului prim-ministrului Aldo Moro

Numele P2 este asociat şi cu numeroase acţiuni criminale. Unele din ele au fost confirmate ulterior de
investigaţiile poliţiei, altele au fost trecute sub titlul „Top secret”.  Comisia specială a parlamentului italian,
condusă de Tina Ancelmi din partea Partidului Creştin Democrat, a învinuit organizaţia P2, în cadrul unui
raport, de numeroase afaceri criminale şi asasinate. În unul din discursurile sale, Tina Ancelmi afirma:
„Există încă multe semne de întrebare nesoluţionate în viaţa acestei ţări. Începând cu moartea lui Aldo
Moro. Nu ştim nici astăzi unde a fost ascuns şi nu ştim din ordinul cui a fost ucis. Că P2 ar fi avut un proiect
politic s-a dovedit. Iar faptul că îşi avea printre obiective distrugerea Democraţiei Creştine şi a lui Moro (aşa
cum se poate citi textual într-un document de notorietate) este un alt fapt cert”. În 1964, Generalul
Giovanni de Lorenzo, comandantul carabinierilor (fost sef SIFAR), conducătorul secret al organizaţiei
teroriste “Gladio” şi aşa cum s-a aflat mai târziu, şi un membru al lojii P2, a pus la punct planul loviturii de
stat “Piano Solo”. Planul “Piano Solo” urmarea asasinarea lui Aldo Moro. A fost abandonat, în urma unui
compromis între socialişti şi creştin-democraţi, care au format guvernul fără comunişti.
În anii ‘70 Aldo Moro a fost unul din liderii care au fost cointeresaţi de „compromisul istoric” solidaritatea
dintre creştin-democraţi şi comunişti pentru depăşirea crizei sociale, economice şi politice din ţară. În 1978,
“Brigăzile roşii” îl răpesc pe premierul italian Aldo Moro, cel care fusese – în 1964 – “ţinta” puciului “Piano
Solo”. “Vina” lui Moro: “compromisul istoric” cu comuniştii! Papa de la Roma Paul al VI-lea, expediază
teroriştilor o scrisoare prin care cere să fie luat ostatic în locul lui Moro. În ziua de 9 mai 1978, la Roma, în
portbagajul unui „Renault” roşu, între sediile a două partide mari, a fost găsit cadavrul neînsufleţit a lui Aldo
Moro.
La 2 august 1980, gruparea teroristă “Gladio”, comite un atentat terorist în Gara de la Bologna, soldat cu 85
de morţi şi sute de răniţi. Crima este pusă pe seamă „Brigăzilor roşii”, care declara că acţionează din numele
Partidului Comunist din Italia. Mai târziu, ancheta poliţiei dezvăluie adevăraţii vinovaţi: neofasciştii Valero
Fioravanti, soţia sa, Francesca Mambro, Massimiliano Fachini şi Sergio Pieciafuoco, precum şi alţi nouă
complici în atentat.
Interesant este că Licio Gelli – Marele Maestru al lojii “Propaganda Due” – şi Francesco Pazienza, un agent
secret cu multiple relaţii în Italia, Franţa şi SUA, fiind bănuiţi de implicare în atentat, au fost achitaţi în
proces. (Fiona Leney, “Independent”, 19 iulie 1990).
În afara legii
Comisia creştin-democratei Tina Ancelmi a calificat loja „Propaganda Due”- „organizaţie criminală secretă”
cu relaţii puternice la nivel internaţional, în special cu clasa politică din Argentina şi preşedintele ei Juan
Domingo Perón Sosa. Ca rezultat al acestui scandal, la 26 mai 1981 guvernul italian este nevoit să-şi dea
demisia, iar la 24 iunie aceluiaşi an parlamentul adoptă o lege prin care este interzisă activitatea
organizaţiilor secrete. Mai târziu, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului va califica această interdicţie
drept „încălcarea flagrantă ai drepturilor omului”.