SERATĂ LITERARĂ

„PREAMĂRIȚI AL LIMBII NUME…”

În al limbilor tezaur

Fi-va pururea eternă

Limba doinelor de aur,

Limba noastra cea maternă.

Nu există nimic mai de preț pentru un popor decât graiul matern, întrucât
acesta este plămânul prin care respiră întregul neam și suflarea în care se
contopește sufletul .

Prin graiul pe care îl vorbește un popor ajunge să își dezvăluie întreaga sa

făptură lăuntrică și acel spirit patriotic moștenit din moși strămoși, arătându-le
celor din urmă și un motiv demn de mândrie și admirație atât pentru generațiile
actuale, cât și pentru generațille viitoare. Calitatea de neprețuit a graiului matern se
explică prin harul ei de a oglindi întreaga istorie a neamului, cu toate victoriile și
înfrângerile trăite, cu toate bucuriile și tristețile simțite, visele și speranțele
spulberate de împrejurările nesigure prin care i-a fost sortit să treacă. În graiul
matern se ascunde trecutul, zestrea noastră strămoșească, a originilor cu care
suntem înfrățiți încă de la naștere. Iată de ce oamenii au catalogat dintotdeauna
limba maternă drept o comoară care nu are vreun preț de vânzare sau cumpărare,
sau inchiriere, fiecare își poate alege un determinant, dar, în schimb, poate fi
moștenită, păstrată și cultivată cu sfințenie și dăruire, cu dragoste și respect.
Strămoșii au șlefuit-o cum au știut ei mai bine, i-au dat culoare și aripi.

Pentru respectul tuturor strămoșilor, dar în primul rând pentru respectul de sine,
Iubește-o, Prețuiește-o și VORBEȘTE-O corect, învățând bine cel puțin încă
două limbi.

Despre importanța și frumusețea limbii materne pentru fiecare din noi o să

vorbească elevii claselor a 11-a și a 7-a în aforisme, cugetări, poezii și proverbe
despre limbă.
1.Limba română este comoara fără cheie. (Ioan Slavici)

2.S-ar putea crede că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române (Grigore
Vieru)

3.Pentru mine, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte
suflet(Fănuş Neagu).

4.Nici o limba nu este atât de latină ca limba noastră! ( Dumitru Staniloae)

5. Limba maternă a pasiunilor n-are sintaxă.

6.Poți folosi orice limbaj dorești, niciodată nu poți spune altceva decât ceea ce ești.

7. O limbă străină e ca o pânză între tine și cel căruia îi vorbești.

8. Blândețea este limba, pe care surdul poate să o audă și orbul să o vadă.

9.Limba maternă este o haină foarte potrivită pentru noi și de aceea ne simțim
stânjeniți, când nu mai putem dispune de ea nemijlocit și trebuie să o înlocuim cu
alta.

10.Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră.

11. Doamna noastră limba românească, peste munți și peste râuri crească.

12. Nu trebuie să silim materialele să vorbească în limba noastră, ci trebuie să le

aducem până la acel punct, unde alţii vor înţelege limba lor.(Constantin Brâncuși)

13. Limba este cartea de noblețe a unui neam (Vasile Alecsandri)

14. Limba este insăși floarea sufletului etnic al românimii. (Mihai Eminescu)

15. Limba este intâiul mare poem al unui popor. (Lucian Blaga)

16. Nu cunosc un dar mai frumos din partea unui musafir străin decât acel, de-ami
elogia țara în limba casei mele. (Grigore Vieru)

17. Este întotdeauna posibil să învățăm ce este fericirea, chiar dacă nu a fost limba
noastră maternă.

18. A vorbi despre limba în care gândești este ca o sărbătoare. Limba română este
patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numește, de aceea, pentru
mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea,
pentru mine, viața se trăiește. (Nichita Stănescu)

19. Orice limbă e oglinda sufletului națiunii care o creează.

20. Limbile sunt adevărate metode analitice.

21. Avem limba noastră: atât de sonoră, de expresivă și de plastică, atât de exactă
și de bogată în cele mai variate locuțiuni.

22. Adevărata dragoste de patrie este de neconceput fără dragostea pentru limba ei.

23. Limba este creația omului prin Dumnezeu. Mai sus omul nu s-a putut ridica.
Mai sus, Dumnezeu a ridicat numai stelele pe cer si brazii pe munti. (Grigore
Vieru)

Poezia „Limba maternă” de D. Matcovschi

Limba maternă ca floarea eternă

De busuioc și de dor-
Dor de țărâne, de doine bătrâne,
De freamătul codrilor.

Ea ne adună cu soare și lună,

Cu viitor și trecut-
Frunză de laur bătută în aur
De-un meșter necunoscut.

Vine din vreme și suie-n poeme,

Lângă baladă și rost-
În mit, în țară paște-o mioară,
Frate ciobanul mi-a fost.

Vine din soare pășind peste moarte

Cu bucurii și dureri-
În cer, departe, luceafărul arde
Astăzi mai tânăr ca ieri.

Limbă de pâine, de neam ce rămâne,

Casă cu masă în prag,
Cântă și plânge, când roua o frânge
Ramura verde de fag.

Limbă de pace, de suflet ce tace

Neînfricat și imens-
Crește pământul și umple cuvântul
Cu adevăr și cu sens.

Limba maternă ca floarea eternă

De busuioc și de dor-
Dor de țărâne, de doine bătrâne,
De freamătul codrilor…

A limbii noastră vrajă

Adâncă-i și nețărmuită
A limbii noastre vrajă,
Ca oastea cea mai oțelită
Stă neamului de strajă

Primește-mă,
Primește-mă,
Primește-mă
În marea ta împărăție!
Iubește-mă ,
Iubește-mă,
Tu, limba noastră scumpă mie!

În lume orice limbă cântă,

Bogată și frumoasă.
Ci doar în limba noastră sfântă
Mă simt la noi acasă.

În lume toate-s trecătoare-

Și bune și deșarte.
Ci doar al limbii noastre soare
Lucește fără moarte.

Poezia „Grai” de L. Damian

În limba asta mă-nțeleg

Cu via și ogorul,
În limba asta știu să cânt,
Dacă mă prinde dorul.
În limba asta pot să plâng
Când jalea mă doară,
Și-n ea găsesc cuvânt să-mi dea
Putere nouă iară.

În limba asta bun noroc

Voi spune și pe stele
Acolo unde-s eu va fi
Și slova limbii mele.

Pătrund și-n miezul altor limbi

Prin vorbe și tipare.
Că-o limbă este un popor,
E sufletul ce-l are.

Dar când simți-voi că mă duc

Și clipa mi se curmă,
În limba asta voi rosti
Cuvântul cel din urmă.

Poezia „Limba noastră” de A. Mateevici

Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,

Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.
Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,

Limba vechilor cazanii,

Care o plâng şi care o cântă

Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,

Ruginit de multă vreme,

Stergeţi slinul, mucegaiul

Al uitării 'n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare

Ce din soare se aprinde -

Şi-ţi avea în revărsare

Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară

În adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

Cântecul „Pentru ea” de G. Vieru|

Pentru ea la Putna clopot bate,

Pentru ea mi-i teama de păcate,

Pentru ea e bolta mai albastră-

Pentru limba noastră.

Refren:

Dumnezeu prima oară

Când a plâns printre astre,

El a plâns peste țară

Cu lacrima limbii noastre.

Pentru ea ninsori se cern din spații

Pentru ea puternici sunt Carpații

Pentru ea e caldă vatra poamei -

Pentru limba mamei.

Refren:

Dumnezeu prima oară

Când a plâns printre astre,

El a plâns peste țară

Cu lacrima limbii noastre.

Pentru ea noi văruim pereții,

Pentru ea mai sunt raniți poeții,

Pentru ea cresc florile visării -

Pentru limba țării.

Refren:

Dumnezeu prima oară

Când a plâns printre astre,

El a plâns peste țară

Cu lacrima limbii noastre.

Poezia „În limba ta” de G. Vieru

În aceeaşi limbă

Toata lumea plânge,

În aceeaşi limbă

Râde un pământ,

Ci doar în limba ta

Durerea poţi s-o mângâi,

Iar bucuria

S-o preschimbi în cânt.

În limba ta

Ţi-e dor de mama,

Şi vinul e mai vin,

Şi prânzul e mai prânz.

Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,

Şi doar în limba ta

Te poţi opri din plâns.

Iar când nu poţi

Nici plânge şi nici râde,

Când nu poţi mângâia

Şi nici cânta,

Cu-al tău pământ,

Cu cerul tău în faţă,

Tu taci atunce

Tot în limba ta.

Poezia „Cu limba noastră” de D. Matcovschi

Este a noastră limba noastră

şi noi suntem cu ea popor,

cum stelele

din cer

sunt stele

cu veşnica lumină-a lor.

Este a noastră limba noastră

şi noi suntem cu ea pământ,

cum marea mare

este mare

cu ape veşnic vălurând.

Este a noastră limba noastră

şi soartă noi suntem cu ea,

cum este codru verde soartă

cu ciuta şi cu pasărea.
Din străbunei cu limba noastră

noi am crescut şi creştem, demn,

cum creşte pomul din ţărână

suită-n frunză şi în lemn.

Ci noi cu ea, cu

limba noastră,

nemuritori vom fi oricând,

nemuritori cum e Pământul

cu Soarele mereu arzând.

Poezia „De parcă te ascultă Eminescu” de V. Romanciuc

Asemeni ramului ce ţine

Lumina fructului în pom,

Cuvântu-i osul sfânt pe care

Trăieşte sufletul în om.

În grai istoria încape,

Ne-arată-aşa precum suntem:

Cu tot cu dúşmani, cu prieteni,

Cu ce-am avut, cu ce avem.

Câţi au trecut străini pe-aicea

În veacuri ce au asfinţit,

Ei n-au ochit numai pământuri –

Şi-n graiul nostru au ochit.

De-aceea-n veacuri zbuciumate

(Destinul nu ne-a răsfăţat),

Strămoşii, apărându-şi glia,

Şi graiul şi l-au apărat.

Au poţi să-ţi uiţi pe-o clipă graiul,

Au poţi să-l treci la amintiri?

Fără de grai – ca fără casă:

Cum să trăieşti? Cum să respiri?

Să-ţi fie-atât de drag cuvântul,

Încât atunci, când îl rosteşti,

Să crezi că însuşi Eminescu

Ascultă ce şi cum vorbeşti…

 Poezia „Imn limbii materne” de G. Vieru
Cu durere și iubire
Graiul meu s-a arătat,
Din a lacrimii sclipire
Și din fulger supărat.
În lumina sa măiastră
Toate curg și strălucesc,
Țara mea e limba noastră
Cea în care mă zidesc.
Preamăriți al limbii nume
Și Luceafărul etern
Dacă e dreptate-n lume
Ea se cheamă grai matern.
Ocrotiți acest tezaur:
Limba-n care ne e dor,
Ea-i cununa cea de aur
Unui neam nemuritor.
Clar în doinele străbune
Cânt –al său izvor iubit,
Sunt bogat prin pomi și pâine,
Dar prin grai sunt fericit.
Viitorul: floare-albastră
L-am cântat și-l voi cânta,
Însă fără limba noastră
N-am în el ce căuta.
 Proverbe despre limbă

1. Norocul stă pe vârful limbii tale şi limba ta îţi câştigă prieteni. Eşti
condamnat din cauza limbii şi tot limba ta te bagă-n groapă.

2. Limba tocmeşte, limba strică.

3. Limba îndulceşte, limba amăreşte.

4. Limbă amuţită, viaţă liniştită.

5. Dulce la limbă, amar la inimă.

6. Nu e medicină fără limba latină.

7. Limba ta e capul tău.

8. Limba mincinosului e scurtă.

9. Limba este tălmaciul inimii.

10. Limba nepriceputului întotdeauna este lungă.

11. Taci, limbă, că nu te doare capul.

12. Are limbă lungă şi minte scurtă.

13. L-au muşcat albinele de limbă.

14. Limba lungă — treabă scurtă.

15. Limba dreptăţii este de argint.

16. Cele ce sunt în inima omului înţelept se găsesc şi pe limba sa.

17. Limba când greşeşte, adevărul grăieşte.

18. Limba nu are oase, se îndoaie după gând.

19. Limba e dulce ca mierea şi amară ca fierea.

20. Inima înţeleptului e în limbă şi a nebunului în gură.

21. Limba prietenului fals e mai tăioasă decât cuţitul.

22. Sabia are două tăişuri, limba are o sută. Inima şi limba sunt de o palmă una
de alta.

23. Limba omului e mică, dar multe vieţi a distrus.

24. Întâi capul să gândească ş-apoi limba să vorbească.

25. Limba scapă-n gură, spatele rămâne la măsură.

26. Limba nebunului este o moară fără grăunţe.

27. Învaţă o nouă limbă şi vei căpăta un nou suflet.

28. Omul înţelept are urechi lungi, ochi mari şi o limbă scurtă.

29. Nu-ţi lăsa limba să-ţi taie gâtul.

30. Cu limba poţi face răul cel mai mare.

31. Limba este cea mai rea bucată de carne din lume.

32. Înţeleptul învârteşte de şapte ori limba în gură înainte de a vorbi.

33. Limba este o fiară; dacă-i dai drumul te sfâşie.

34. Limba rezistă fiindcă e moale, dinţii cad fiindcă sunt tari.

35. Buna înţelegere durează atât timp cât îţi ţii limba.

36. La drum ai grijă de picioare, când vorbeşti ai grijă de limbă.

37. Dacă limba femeii ar fi mai scurtă, zilele bărbatului ar fi mai lungi.

38. Limba oase n-are, dar oase sfărâmă

39. Duşmanul cel mai aproape omului este limba şi prietenul cel mai dulce tot ea

40. Cine munceşte se cunoaşte după mână şi cine învaţă, după limbă.
Esop (sau Aisopos, 620-560 î.Hr.) – fabulist grec, originar din Asia Mică. Personaj
semilegendar, se pare că era sclav eliberat.

Se zice că într-o zi, Xantos, stăpânul lui, i-a poruncit să cumpere din piaţă
ceea ce este mai bun. Şi Xantos s-a trezit cu limbi gătite în toate felurile. Întrebat
ce înseamnă asta, Esop a spus:

„Ce poate fi mai bun decât limba? Este legătura cu viaţa, este cheia ştiinţelor,
organul adevărului şi al raţiunilor. Cu ajutorul limbii construim, învăţăm,
conducem, lăudăm…”

Ca să-l încerce, Xantos i-a poruncit a doua zi să-i cumpere ceea ce este mai rău.
Esop i-a servit o nouă mâncare pregătită din limbă, explicându-i:

„Limba e mama gâlcevilor, izvorul războaielor, organul greşelilor şi al calomniei.

Cu ajutorul ei bârfim, blestemăm, pângărim, distrugem…”

Expresia Limbile lui Esop înseamnă a înfăţişa două aspecte contrare ale aceluiaşi
lucru (bine-rău, alb-negru).

Limba unui popor este istoria lui și comoara cea mai de preț. Limba nu este a
scriitorilor, a savanților lingviști, a profesorilor de limba și literatura română, ea
aparține poporului, celor care au trudit la ea de-a lungul veacurilor, înălțându-i
strălucitoarea ființă, adică aparține strămoșilor noștri. Și mai ales, celor ce vin după
noi. Vorbindu-ne corect și frumos limba, tinzând a vorbi corect și frumos, omenim
pe străbuni, pe cei care au creat societatea cuvintelor civilizate.

Limba este o ființă vie, mereu în dezvoltare și ea trebuie să fie sensibilă la toate
înnoirile economice, sociale, culturale ale vieții. Ea trebuie să altoiască în cuprinsul
ei cuvintele noi, necesare, restructurându-le, bineînțeles, după firea și legile ei.

…Mă frământ, mă zbat în căutarea cuvântului potrivit, caut să leg sănătos limba
pe care păstorul Mioriței ne-a lăsat-o scrisă-n țarină cu un băț fermecat, iar
Eminescu a scris-o cu o pană muiată în aurul Luceafărului.