Iștoc Adelina, Istoria Imaginilor - Istoria Ideilor, Anul al II-lea

La granița dintre identitate și pierderea acesteia

în operele canonice ale lui M. Blecher

In this paper, we will discuss about how Romanian author Max Blecher explores the themes of
identity and self-discovery through various personas and concepts in his works. Influenced by
poets and painters like Van Gogh and Baudelaire, Blecher depicts the distortion of reality and
the significance of fundamental truths. His novels delve into adolescence, childhood, and the
search for meaning, with protagonists observing and trying to comprehend inexplicable
experiences. Blecher's exploration of alienation, the divergence between inner and outer worlds,
and the crisis of self resonates with the works of Kafka and other 20th-century writers.
Keywords: identitate, existențialism, imaginar, boală, alter-ego.

În cadrul acestei lucrări vom avea în vedere divizarea identității blecheriene în trei figuri
semnificative, ilustrate în ciclul fiecărei opere (antume și postume). Atât disoluția, pierderea
eului, cât și regăsirea se vor desfășura în diferite forme, prin intermediul a diverse elemente
semnificative în imaginar, precum privirea către eul lăuntric sau către ceilalți (prin tăria de a
deveni obiectiv), calea către sinele interior fiind sondată de către schimbare și adaptare.
Încă de la apariția și cunoașterea în lume a lui Van Gogh sau Baudelaire, poeții și pictorii
s-au arătat admiratorii modificării, mutilării sau schimonosirii realului în cadrul artei moderne,
asta delimitând o dorință avidă de cultivare a concepției de refuz al firescului, superficialului sau
concordanței prin intermediul primitivității sau kitschului. O influență a epocii a fost și Edgar
Allan Poe, care a exprimat diverse stări sublunare, cu desăvârșire, prin operele sale epice sau
lirice.
Nietzsche a precizat în cadrul unei dintre operele sale filosofice, „Antichristul”, faptul că
maladia poate fi o valoare prin excelență existențială, căci fără prezența durerii și a suferinței de
lungă durată, sănătatea umană nu s-ar putea conecta niciodată cu intuiția sinelui. Astfel, boala fi
considerată, fără doar și poate, o „formă dezmățată a vieții” 1 în cadrul unei realități dizarmonice.
Blecher, cotropit de maladie, încremenit și fără de nicio putere, a conștientizat importanța
„adevărurilor elementare” și le-a transpus în opera sa, fără doar și poate. Cu toate acestea, nu și-a

1 Țeposu, Radu G., Suferințele tânărului Blecher, Cluj, Ed. Dacia, 1996, p. 13.

1
 Iștoc Adelina, Istoria Imaginilor - Istoria Ideilor, Anul al II-lea

dorit vreodată să divulge detaliile bolii sale, detaliile mizerabilei „vitrini de martir”, ale suferinței
care l-a îmbătrânit prematur, care nu i-a asăltat și igiena spiritului.
În cele trei opere, fiecare persona și fiecare concept de identitate are la bază o voce
diferită, care ghidează atât acțiunea, perspectiva, cât și mesajul operei. În „Întâmplări în
irealitatea imediată”, fostele „Exerciții”, avem de-a face cu adolescența, dar și copilăria
(romanțarea acesteia fiind demitizată), marcate de taina existențialistă a evenimentelor narate,
dar și a locurilor și obiectelor blestemate, iar în „Inimi cicatrizate”, fostul „Țesut”, ne este
portretizat spasmul interior care ia formă de boală în pragul maturității, de sanatoriu. În „Vizuina
luminată” totul este mult mai sumbru, moartea fiind unanim acceptată, alături de ruperea
realității din conștiința individului narator. Pentru copil, totul poate avea un caracter inefabil,
fiindcă nu a găsit încă un sens în ceea ce se întâmplă în cadrul acestei lumi. Astfel, el observă și
memorează ce se întâmplă în jurul său, deși îi este peste abilitatea de înțelegere, precum în cazul
episoadelor cu misteriosul Walter (un așa-zis alter-ego, în viziunea multor critici, despre care am
discutat în cadrul capitolului anterior). Se caută cu disperare un sens, atât în kitsch, cât și în
halucinant, în ireal sau chiar și în moarte, iar adolescentul, a cărui imagine este una atipică și
obișnuită vârstei, se găsește devenind precursorul acestei dorințe.
O altă dorință, aceea de a fi câine („Câteodată vroiam să fiu câine, să privesc lumea aceea
udă din perspectiva oblică a animalelor, de jos în sus, întorcând capul. Să merg mai aproape de
pământ, cu privirile fixate în el, legat strâns de culoarea vânătă a noroiului.” 2), se poate trage din
faptul că adolescentul nu știe cum să comunice, cuvintele neajutându-l să-și exprime gândurile și
frământările, iar atunci, acest personaj își dorește să poată avea libertatea să urle. Paul Weber,
soțul Eddei, se regăsește, de asemenea, uneori în această ipostază, bănuindu-se astfel faptul că
avea tulburări psiho-sociale. Lipsa de sens, cu toate acestea, nu se prelungește doar asupra
limbajului, ci peste tot în cadrul existenței, minimalizând-o sau demonizând-o. În maturitate, își
vor face apariția atât Diferitul, cât și Absurdul și Iraționalul, căci, odată cu înaintarea în vârstă,
identitatea nu-ți mai poate aparține și poți fi covârșit de cea a lumii - aici manifestându-se
influența tensionantă a interiorității, respectiv a exteriorității ființei umane.
Eul real poate exista într-un cadru exterior sau interior, pe când identitatea lumii acesteia
se diferențiază în funcție de influența pe care o are asupra individului și conștiinței acestuia.
Identitatea se poate ascunde și în spatele unei singure întrebări („Cine sunt eu?”) și a răspunsului

2 Blecher, Max, Întâmplări în irealitatea imediată, București, Editura Cartex, p. 95.

2
 Iștoc Adelina, Istoria Imaginilor - Istoria Ideilor, Anul al II-lea

său lăuntric, dincolo de suprafață, de exteriorul vizibil ochiului uman. Atât cinematograful,
panopticumul, bâlciul din primul roman, cât și sanatoriul din ultimele două opere marchează
delimitarea locurilor cu încărcătură afectivă, descriind metarealitatea la graniță cu lumescul.
Totodată, decadența, o traiectorie a căderii în gol, este marcată atât de momentele declinului
psihologic, cât și de cel ontic, fiziologic.
Divergența dintre exterior și interior, marcată de competivitatea lor, vor rămâne a fi o
temă importantă în cadrul celor trei romane, alături de misterul care se ascunde în banalitatea
lumii cotidiene, acceptarea condiției sinelui, respectiv căutarea lăuntricului izolat. Cu toate
acestea, gândirea de natură filosofică (proto-existențialistă kierkegaardiană) se regăsește, cu
precădere în romanul de debut. Dacă nu ar fi fost adaptat, am fi descoperit că al doilea roman,
inițialul „Țesut”, este axat mai mult pe aspectul social, lipsindu-i-se melodrama și finalul fericit
atipic din „Inimi”, nefiind vorba de un „munte vrăjit”, ci mai curând de o „mare dezvrăjită”,
având în vedere locul desfășurării acțiunii - stațiunea Berck, înconjurată de apă tulbure și leșie.
Inadaptarea filosofic-ontologică din cadrul secolului al XX-lea a fost delimitată atât de
creațiile lui T. Mann („Muntele vrăjit”, întins pe mai multe volume, dar și „Doctor Faustus”,
„Moarte la Veneția”, „Casa Buddenbrook”), cât și de romanele lui Franz Kafka
(„Metamorfoza”„, Procesul”, „Castelul”, „America”, „Colonia penitenciară”), ale lui Robert
Musil („Omul fără însușiri”, „Rătăcirile elevului Törless”) și ale lui Albert Camus („Străinul”,
„Ciuma”, „Mitul lui Sisif”, „Căderea”). Procesul înstrăinării de sine, care marca această
neconcordanță, nu era format doar dintr-o criză psihologică sau socială, ci de o stare comună a
ființei umane, ferecată în lanțurile existenței.
În cadrul operei lui Kafka s-a conturat existența unui ochi imaginar, suprarealist, care
delimita spațiul oniric de cel mitic. Toată atmosfera devine stranie, apăsătoare, deși stilul său
poate părea neutru și rece, lucid, precum în reprezentările plastice și fantastice ale lui Dali - unde
peisajul este mult mai neliniștor atunci când e învăluit într-o lumină caldă, revelatoare, decât
atunci când cerul este străbătut de nori de furtună. Foucault, totodată, relata faptul că nebunia
posedă cu adevărat taina psihologiei, căci aceasta nu va putea atinge și exprima esențialul
nebuniei și de ce aceasta există și fascinează.
Un exemplu ilustrativ relației complete a eului-narator cu realitatea tulburătoare a
lăuntricului și „mâna destinului” sunt povestirile lui Franz Kafka, impulsurile adânci și identice
dintre cei doi fiind delimitate de modalitatea unică și specială de a veghea și de a descrie lumea

3
 Iștoc Adelina, Istoria Imaginilor - Istoria Ideilor, Anul al II-lea

transpusă pe hârtie. Această lume se poate oglindi, fără doar și poate, până și în lucrurile
insignifiante din jur. Romanul „Metamorfoza”, redactat în toamna lui 1912 și publicat în 1915 în
tipăritura expresionistă „Die Weissen Blaetter. Eine Monatsschrift” (Paginile albe. Un lunar)
este una dintre cele mai bine cunoscute opere kafkiene, nefiind nici de natură fantastică, realistă,
stranie, miraculoasă, alegorică sau absurdă, ci un rezultat al tuturor acestora. Transformarea în
gândac și caracterul vag oniric al acestei întâmplări marchează elementul fantastic, nicidecum cel
de un realism magic, căci Gregor (numele provenind din limba greacă și înseamnând „a veghea,
a fi treaz”) Samsa este o ființă umană deghizată în insectă, pe când familia lui este viceversa
(insecte costumate în oameni), a relatat Vladimir Nabokov în „Lecture on the Metamorphosis”.
Această teorie reiese tocmai din atitudinea inumană pe care cei trei o au față de protagonist, până
în punctul în care acesta se va stinge și totul va fi sărbătorit, în ciuda tragediei. Aspectul fizic și
incapacitatea de a funcționa sănătos cedează în fața valorilor morale (sau a lipsei acestora) în
momentul în care suntem puși în dificultate, în orice fel de spațiu (familial sau nu), căci gândacul
a ajuns să reprezinte o rușine și un dezgust pentru ei, accelerându-i pecetluirea. La finalul operei,
cu toate acestea, se poate observa un tipar: „Noile lor visuri şi bunele intenţii părură să-şi afle
confirmarea cînd, ajungînd la capătul călătoriei, fata se ridică prima de pe bancă şi-şi întinse
trupul tînăr.”3 Dezmorțirea, întinderea premeditată a trupului fetei, care a fost sora lui Gregor,
marchează faptul că e posibil ca aceasta să-i calce pe umeri și să metamorfozeze la rândul ei
(„Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace şi, cînd ridica puţin capul, îşi vedea abdomenul
cafeniu boltit în sus şi divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri” 4). Cei doi frați au,
așadar, încă un lucru în comun, pe lângă apartenențta în cadrul acestei familii: repulsia și
interiorizarea acesteia până în punctul în care vor fi consumați fatal de acest sentiment. Se aduce
în vedere și faptul că această operă a fost inspirată dintr-un vis real al lui Kafka, într-o stare de
veghe, totul manifestându-se precum un coșmar lucid, un prizonierat al somnului. Nu putem
realiza dacă Gregor continuă să viseze sau să-și imagineze totul după ce se trezește, asta marcând
începutul textului, un incipit tulburător.
Ceea ce îl „înrudește” pe Blecher, singurul prozator românesc experimental, cu Kafka,
conform lui Ov. S. Crohmălniceanu, este perspectiva lumii și modalitatea de a o instala în
năpastă, amândoi fiind considerați discipoli ai analiștilor. Limbajul folosit de aceștia este unul al

3 Kafka, Franz, Metamorfoza și alte povestiri, Ed. Polirom, București, 2012, p.37.
4 Ibidem, p. 5.

4
 Iștoc Adelina, Istoria Imaginilor - Istoria Ideilor, Anul al II-lea

introspecției, al analizei, deși nu s-a vrut să fie considerat caracterul operei ca fiind unul
psihologic. Predilecția lui Blecher s-a axat pe „morbidul firilor ulcerate de deznădejdea
ireversibilității lucrurilor”5, care a adâncit senzația și sentimentul inutilității față de univers, prin
intermediul unui timbru exotic și enigmatic. Blecher și-a scris prima operă în fond cu suferința
cotidiană, odată cu ai săi contemporani, precum Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian,
Constantin Fîntîneru și mulți alții. Deși accentul se putea pune, îndeosebi, pe relația dintre literar
și existențial în cadrul operelor din acea perioadă, Blecher a avut parte de factorul autenticității,
care i-a marcat experiența scriiturii, precum în cazul lui Kafka: o tragedie individuală, proprie,
ieșită din comun. Astfel, factorul creator în miezul trăirii acestui soi de viață a conferit creației
blecheriene o dimensiune paroxistică. În cazul autorului născut în Praga, cu toate acestea, nu a
fost o dramă existențială legată doar de nedreptatea sănătății, căci a suferit atât de tuberculoză,
cât și de gripă spaniolă, ci și a condiției sale familiale cu care a crescut de-a lungul timpului.
Tatăl său nu a vrut să o accepte și asta l-a urmărit pe scriitor chiar și în cele mai întunecate
coșmaruri. Toate aceste chestiuni, alături de convulsiile sociale create din pricina dezbinării
Imperiului Austro-Ungar, au rezultat în întocmirea pe hârtie a „Metamorfozei”, dar și a
„Castelului” și „Procesului”.
Blecher nu poate fi considerat ca fiind interesat de transcendență, spre deosebire de
Kafka, unde domină o voce neclară, intensă și presantă a unei entități divine (supranumită El). În
cazul autorului român, pe de altă parte, aceasta e slabă, firavă, până în stadiul de amuțire a eului
care o aude. Dar ce se poate întâmpla dacă această voce, a adâncurilor, se dovedește a fi afonă,
deloc suavă suferințelor descrise? Scriitorul străin este unul social, iar Blecher este unul care se
bazează mai mult pe interioritate, decât pe orice altceva. Fiind în pragul amuțirii, trăirile intense
și importante lui însuși devin o materie omogenă dintre vise și artă. Elementul alter-ego-ului (tu)
devine un scurt miraj, în comparație cu identitatea pierdută, eventual regăsită, a eului singur,
izolat. Sinele poate devine, fără doar și poate, un om contrafăcut, o figură de ceară care se poate
topi în voia oricui, iar Blecher se poate transforma, în viziunea cititorului, în statuia unei
implorări pe care nu o resimte. Ieronim Șerbu îl considera a fi un artist excepțional, căci a dat
dovadă de tenacitate și sacrificiu de sine în cadrul devotamentului său față de literatură. Se
relatează faptul că niciunul dintre cei doi scriitori de origine evreică nu și-au descris viața,
operele lor artistice fiind singurele documente intime folosite, făcându-se abstracție, cu toate

5 Baltazar, Camil, Evocări și dialoguri literare, p. 176.

5
 Iștoc Adelina, Istoria Imaginilor - Istoria Ideilor, Anul al II-lea

acestea de omagiala „Scrisori către tata”, ce-i aparținea lui Kafka. Intimul poate deveni o
metaforă, dar și o operă, imaginarul devorând acest caracter autentic care-și pune amprenta.
Astfel, există momente de ruptură existențială (precum reveria), de autoizolare, de
realitate obiectivă, de stări halucinatorii (iscând imagini ale fragilității), dar și de viziune
coșmărească. Lucrarea prezentă surprinde, fără doar și poate, aceste momente, conturând faptul
că viziunea degradării universale (una existențialistă și pesimistă din punct de vedere
escatologic) este contemplată pasiv, realitatea virtuală prezentată fiind dizolvată în obscuritate.
Obscuritatea, consemnată și în cadrul acestui studiu, marchează simbolurile thanatice, dar și
metaforele morții, aceasta delimitând o alternativă, nu musai un element de evadare sau de
scăpare din ghearele existenței suferinde, în ciuda caracterului insignifiant al trăirii individuale la
o scară metafizică.

Bibliografie:

Baltazar, Camil, Evocări și dialoguri literare, București, Minerva, 1974.

Blecher, Max, Întâmplări în irealitatea imediată, București, Cartex, 2021.

Kafka, Franz, Procesul, Polirom, București, 2018.

Kafka, Franz, Metamorfoza și alte povestiri, Polirom, București, 2012.

Malomfălean, Laurențiu, Un veac de la metamorfoza lui Franz Kafka în cel mai important
scriitor mittle-european, 11 noiembrie 2015, www.bookaholic.ro.

M. Blecher, mai puțin cunoscut (corespondență și receptare critică), ediție întocmită de Iascu
Mădălina, Bucureşti, Editura Hasefer, 2000.

Mihai, Radu, Acostăchioaei, Ana-Maria, Spătaru, Cătălin, „Procesul” lui Franz Kafka, 8
noiembrie 2017, www.lumeinmundo.ro.

Țeposu, Radu G., Suferințele tânărului Blecher, Cluj, Dacia, 1996.

Vrabie, Diana, Cunoaștere și autenticitate în literatura românească interbelică, Casa Limbii

Române la zece ani, Nr. 9-10, anul XVIII, 2008, www.limbaromana.md.