Relația dintre două personaje

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Prima jumătate a secolului XX a fost marcat de schimbări

semnificative la nivel mondial, atât pe plan politico-social, cât și
cultural.Perioada interbelică este esențială în evoluția literaturii române :
părintele modernismului, criticul literar Eugen Lovinescu, publică revista
și cenaclul literar Sburătorul în 1919, ce se va dovedi leagănul nativ al unui
nou curent literar.Modernismul avea la bază ideea că există un „spirit al
veacului”, care, prin teoria sincronismului, este preluat de țările în care
lipsește, pentru ca, ulterior, sub influența binefăcătoare a culturii mai
avansate, să își formeze propriul fond, autentic și reprezentativ.
Unul dintre adepții noului curent a fost și Camil Petrescu, autor al
romanului subiectiv psihologic „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război”, apărut în anul 1930.
Opera îl are în centrul acțiunii pe Ștefan Gheorghidiu, intelectualul al
cărui refuz să se conformeze normelor sociale este un protest tacit față de
înclinarea spre lumesc a burgheziei secolului XX.De inspirație proustiană,
el este un student sărac la Filosofie, ce a ales, asemeni tatălui său,
cunoașterea asupra unei situații materiale bune, atitudine blamată de Nae
Gheorghidiu (tipul politicianului demagog) și de unchiul Tache, personaje
de inspirație balzaciană.Sublocotenent rezervist în timpul Primului Război
Mondial și fericitul moștenitor al unei averi considerabile, eroul este
chinuit lăuntric de problematica amorului, a cunoașterii iubirii
absolute.Idealul său de amor este întruchipat de Ela, soția sa, un fluturaș
blond și sociabil, o studentă la Litere ce impresiona prin frumusețe și
atitudine, opusul său în toate privințele.Femeia e construită doar prin ochii
bărbatului.Primele luni de căsnicie au constituit o fericire boemă, primară,
pentru cei doi.Însă, mult mai interesată de viața socială și de situația
materială decât Ștefan, Ela începe să dea semne că ar dori să își schimbe
stilul de viață, în special după intrarea în posesiunea moștenirii.Firea ei
pragmatică, dornică de petreceri, excursii și mese în oraș, nu s-a potrivit cu
concepția despre viață a lui Ștefan, ce începe al doilea capitol din prima
carte cu fraza : „Eram însurat de doi ani cu o colegă de la Facultate și
bănuiam că mă înșală.”Povestea lor de iubire este pentru el o infinită sursă
de chin lăuntric, iar, pentru cititori, un du-te vino între comic și tragic
Drama iubirii e sinonimică, pentru Ștefan Gheorghidiu, cu drama
geloziei.O scena reprezentativă pentru egocentrismul lui Ștefan se
regăsește în al doilea capitol din prima carte : Diagonalele unui
testament.În contextul decesului unchiului Tache, ce i-a lăsat nepotului o
cantitate dublă de bunuri față de restul familiei, Ela face prima „greșeală” :
se implică în discuțiile defăimătoare la adresa soțului, apărând înverșunată
dreptul consacrat lor prin testament.Acum începe suferința eroului, prima
fisură din relație : imaginea perfectă pe care o avea făurită în minte despre
femeia sa se dovedește a nu fi întocmai adevărată. Asemenea lui
Pygmalion, ce o modelează pe Galateea după propriul plac, intelectualul își
crease o Ela a lui, o așezase pe un piedestal, deasupra tuturor, ea fiind
astfel un învățăcel, o creație distinctivă, a cărei posesor era : „Destinul tău,
fată dragă, e și va fi schimbat prin mine.”Crăparea oglinzii – realitatea
eroului – se face treptat, debutând cu înflăcărarea Elei în certurile pentru
avere.Interesul ei vădit pentru lumesc, material și societate profana
imaginea ei perfectă, el o dorea „feminină”, departe de acele „discuții
vulgare”.De asemenea, adulația care i se cuveneau lui „de drept” se
minimalizează : el nu mai e singurul capabil să o facă fericită, ceea ce îi
rănește adânc orgoliul.Idealul căutat de el este inexistent, iar durerea sa
este amplificată de realizarea că nu poate cunoaște pe deplin o altă
persoană, asemenea lui Swann(În căutarea timpului pierdut, M. Proust).
Luciditatea extremă, trăsătura caracteristică a eroului și principala
cauză a incompatibilității cu Ela, este pregnantă în mod special în timpul
excursiei de la Odobești, din capitolul al treilea, cu același nume, al primei
cărți.Gelozia și analizarea excesivă a comportamentului soției, ce părea să
îi acorde o atenție deosebită unui anume domn G., dansator și fluture de
salon, s-au cristalizat în sufletul intelectualului și au culminat cu o ceartă
monstruoasă și despărțirea celor doi.Micile incidente, drumul cu
automobilul până la livadă, când Ela insistă să fie împreuna cu G., cinatul
lângă el, micile gesturi și atingeri, glumele și voioșia debordantă pe care o
afișa fără rușine când era în compania lui au fost criticate cu minuțiozitate
de Ștefan.Sugestiv este cum vorbele de alint, ce îi substituiau numele tot
timpul (o singură dată se va referi la ea drept „Ela”, prilej cu care cititorii
află prenumele femeii), individualizând-o doar prin soț și idealul proiectat
asupra ei de acesta, se transformă în „femeia de lângă mine”, „femeia
mea”.În conștiința soțului, trădarea inimaginabilă a Elei de a găsi emoții
prin alte persoane, de a se bucura sau întrista ca urmare a conduitei altcuiva
(râde cu G., se bosumflă când el acordă atenție altei dudui) se cere
pedepsită. Caracterizarea directă făcută de „doamna cu părul argintiu” în
timpul mesei îl frapează : „Atâta luciditate e insuportabilă..”.Remarca ei
referitor la infidelitate : „Femeia îl înșală doar pe cel pe care-l iubește, pe
restul îi părăsește.” îi rănește adânc orgoliul.Ca urmare, îi mărturisește
Elei, asemeni unui copil, ca vrea să divorțeze, iar atitudinea flegmatică a
fetei îl bulversează și îl înnebunește.Nefiind luat în serios :„Ești de o
sensibilitate imposibilă.”, Ștefan dă dovadă de imaturitate și încăpățânare,
pe când Ela este acum cea rece și calculată.
Titlul este semnificativ pentru călătoria spirituală a lui Ștefan, a cărui
inadaptabilitate este o formă de protest social : cele două „nopți”
simbolizează întunecimea minții și a conștiinței, ce îi sunt purificate prin
cele două experiențe fundamentale, războiul și iubirea.Cele două părți ale
cărții sunt unite de experiența de viață a protagonistului, a cărui dramă
interioară se va contopi în „Prima noapte de război” cu problema de viață
și de moarte a conflagrației mondiale.Problemele de amor devin puerile și
prostești în urma experienței războiului și sunt acaparate de realitatea dură
a vieții.
Relația dintre incipit și final surprinde evoluția caracterială a lui
Ștefan.Superior și misogin în incipit, chinuit de drama geloziei și de „șerpii
vii”(laitmotiv), protagonistul își urmărește metamorfoza, conștiința
problematică, hipersensibilitatea și căutarea asiduă a iubirii.Relația sa cu
Ela, o infinită sursă de zbucium interior, este o analogie pentru relația sa cu
societatea și cu sentimentul dragostei.În antiteză cu Luceafărul, refuză să
devină muritor de rând pentru iubire, pretinzându-i femeii o ascensiunea
imposibilă și forțată către absolut.Spirit neliniștit, aplică absolutul unei
ființe efemere.Aceasta, cuminte, îl însoțea la lecturi lungi și obositoare
despre științele exacte, îi asculta discursurile filosofice despre Kant și
metafizică.Realizarea că s-a înșelat și observarea noii fețe a femeii de lângă
el a dus, în final, la stingerea pasiunii.Drama lui se consumă în două
direcții : a iubirii înșelate, a nevoii de certitudine, și a imposibilității de
integrare în societate (conflictul exterior).Finalul romanului, deși deschis,
marchează sfârșitul dramei personale.Dupa ororile războiului, problemele
relației cu Ela i se par puerile, dezicîndu-se de tot ceea ce e lumesc, îi lasă
fetei atât averea și „tot trecutul”.
Conflictul …
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” se
înscrie în romanul de tip ionic (N. Manolescu), alături de creațiile
Hortensiei Papadat-Bengescu, fiind una dintre operele reprezentative
pentru perioada modernistă.Camil Petrescu urmărește, ca un psihoterapeut,
destinul intelectualului neconformist, al cărui destin tragic în societatea
burgheză și materialistă a secolului XX l-a preocupat în
permanență.Relația sa cu Ela, dezamăgitoare, dar și moralizatoare,
simbolizează, la nivel introspectiv, însăși relația cu societatea.Autorul a
dăruit literaturii române cele mai izbutite chipuri de erudiți, care, prin
demnitatea și aspirațiile lor, continuă tradiția nobilă a Luceafărului
eminescian.