Lucian Blaga – Eu nu distrug corola de minuni a lumii

Scriitor interbelic și modernist, Lucian Blaga, aduce un val de lumină pe fondul

istoric al întâmplărilor ce au înnegurat secolul XX.În volumul publicat în 1919,
„Poemele luminii”, opera „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” lovește cititorul în
moalele capului, îl trezește la realitate și îl adâncește apoi într-o baie de lumină difuză,
asemenea unui duș revigorant de adevăruri(„Fiat lux”).
Poezia se află sub tutela modernismului, curent literar ce s-a axat pe elementul
„nou”, inedit.Astfel, suntem șocați, în primul rând, de structura textului, începând cu
titlul.Acesta, o anomalie des întâlnită la Blaga, este format dintr-un enunț dezvoltat,
negativ, ce te introduce în universul cifrat al versurilor.Tehnica titlurilor propoziții,
specifică modernismului, îmbogățește aura de mister a operei și intrigă cititorul naiv,
avid de-acum să descâlcească ițele și neînțelesurile metaforelor. Continuând lectura, se
observă folosirea abuzivă aproape a tehnicii ingambamentului și a sintaxei eliptice :
poetul a făurit prin metafore și mistere un univers unic, ce abia așteaptă să fie
descoperit, având posibilitatea de a se mula pe experiența personală a fiecăruia.De
asemenea, sensibilizarea pronunțată a eului, subiectivismul puternic și expresivitatea
caracterizată prin ambiguitate, versurile albe, lipsa rimei, ideile filosofice și științifice
sunt amprenta vizibilă a curentului literar al vremii, cu tente expresioniste.
Ca specie literară, poezia este o ars poetica, „o operă despre operă”, poetul
exprimându-și percepția despre artă, rolul acesteia și al creatorului ei în societate,
viziunea sa asupra lumii.
Prin urmare, tema poeziei se încadrează în tematica filosofică : cunoașterea
paradisiacă (plus-cunoașterea), ce duce la anularea misterului prin descoperirea sa
analitică și cunoașterea luciferică (minus-cunoașterea), ce amplifică misterul și îi
potențează dedesubturile.Ideea principală va fi ilustrată mai târziu în „Trilogia
cunoașterii”.În textul poeziei, păstrătorul tainelor condamnă atitudinea celor care le
„strivesc” , militând pentru conservarea și amplificarea lor.
Întreaga poezie se află sub motivul luminii, care este și cea mai amplă metaforă,
semnificând cunoașterea prin adâncirea întrebărilor fără răspuns.Aceasta devine
potențatoare de taine și de cunoaștere, cu aceeași putere de cuprindere pe care o avea și
la Eminescu, fiind astfel o reminiscență romantică„Lumina altora” obstrucționează
farmecul misterelor, fiindcă ei se complac în mediocritate : „sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns”, pe când, prin opoziția marcată de conjuncția adversativă „dar”
și de verbele la negativ, eul liric se deosebește de majoritatea insipidă : „Dar eu,/ Eu cu
lumina mea sporesc a lumii taină”.Versul precizat anterior evidențiază diferența dintre
filosofia poetului, ce își dorește să prezerve întrebările existențiale, ferindu-le de
explicații logice și preferința altora, de a căuta înțelesuri raționale.Lucian Blaga își ia
asupră-și rolul de a crea și îmbogăți necunoscutul : „-ntocmai cum cu razele ei albe
luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții,/ așa îmbogățesc
și eu întunecata zare.”El acceptă regula transcendentului, impusă de Marele Anonim,
valorificând-o, este asemenea unui receptacul ce așteaptă răsfrângerea luminii –
cunoașterea.
O altă secvență ilustrativă se regăsește în incipitul și finalul poeziei, repetiția
accentuând atitudinea eului și diferența dintre omul comun și omul de geniu, regăsită
și în poemul poetului nepereche, „Luceafărul”.Astfel, sintagma, ce se constituie într-o
enumerație și patru metafore lăsate la libera interpretare, rezumă reflecția filosofică a
operei cu o remarcă subiectivă : „căci eu iubesc/ și ochi și flori și buze și morminte.”
Ochii simbolizează cunoașterea supremă, dar și sensibilitatea : lumea e privită prin
ochii minții poetului.Florile sugerează regnul vegetal, frumosul supus fanării, trecerea
ireversibilă a timpului și perisabilitatea tuturor lucrurilor care ne înconjoară, inclusiv a
noastră, ca oameni. Buzele, logosul poetic, erotismul, dar și principala sursă de
comunicare, surprind esența scopului artistului : transmiterea ideilor și sentimentelor
(florile) surprinse cu ajutorul simțurilor , formând regnul uman împreună cu „ochii”.
Regnul mineral – „morminte” – sugerează „marea trecere”, conform filosofiei
blagiene. Moartea, obligatorie vieții, nu este o corvoadă sau un blestem, ci demersul
natural al ființei.Destinul trebuie acceptat, iar misterul…amplificat.Conform notițelor
lui Eminescu de pe marginea operei sale, omul de geniu „nu are moarte, dar nici
noroc” : artistul este conștient de valoarea lucrărilor sale, ce îl vor păstra veșnic în
viață, prin cititorii săi.Asemenea altui poet modernist, Tudor Arghezi, este accentuată
ideea testamentului, a bunurilor spirituale lăsate în urmă pentru viitoarele generații, ce
îi vor păstra pe poeți în conștiința urmașilor.Metaforele sunt asociate cu sentimentul
divin – iubirea – singurul care ne apropie de Marele Anonim.Iubirea îi motivează
scriitorului creația și gestul de protejare a misterelor, emoțiile devenind ochelarii prin
care acesta privește lumea.
Titlul, atipic și veleitar, ce se constituie într-un enunț dezvoltat, sugerează prin
sensul denotativ al corolei frumusețea naturală a universului cu variația ei infinită de
forme, perfecțiunea (simetria perfectă a cercului), fragilitatea umanoidă : așa cum un
vânt mai puternic poate spulbera petalele în noroi, și noi putem fi oricând
dezechilibrați de intervenția prea brutală a rațiunii.În structura metaforei „corola de
minuni a lumii”, aceasta dobândește sensul conotativ specific blagian : misterele,
certitudinea omniprezentă ce îi exultă poetului existența, de altfel fadă și excesiv de
neoriginală.Când este supus unei cercetări metafizice, pe îndelete, tot ceea ce credeam
că știm se transformă în incertitudini, singura certitudine rămasă fiind incertitudinea
vastă în care, adesea, ne complacem.Pentru poet, taina nu este echivalentul ignoranței,
dimpotrivă, este suma a ceea ce Marele Anonim nu ne permite să cunoaștem, prin
cenzura aplicată pentru propriul nostru bine.Prin predicatul la indicativ cu formă
negativă („nu strivesc”), Blaga susține potențarea acestor taine, sensibilizarea, minus-
cunoașterea de care doar intelectul ecstatic poate avea parte.Amplificarea misterului și
crearea tensiunii, ce duce la dezvăluirea laturii fanice și cripitce, este apogeul blagian
al cunoașterii.
 Geneza metaforelor, prin prisma lui Blaga, a generat două tipuri diferite :
metaforele plasticizante si revelatorii, dintre care primele se nasc din incongruența
fatală dintre universul uman și poetic, accentuând liniar niște trăsături
preexistente.Poetul ține să folosească în opera sa, preponderent, metafore revelatorii,
ce cinstesc ideea sugerată, sporindu-i semnificația. Metaforele revelatorii sunt
simboluri elementare ale universului : ochii sunt simbolul neîncetatei căutări, florile –
starea primordială edenică, frumusețea trecătoare; buzele inspiră logosul poetic,
constituind regnul uman împreuna cu „ochii”; iar mormintele fac referire la cea mai
groaznică taină dintre toate : trecerea în neființă. Acestea propagă misterul, asemenea
„luminii” poetului.Comparația amplă readuce la nivel stilistic antiteza dintre „lumina
mea” și „lumina altora” – metaforele revelatorii și plasticizante, ce „ucid” tainele
„nepătrunsului ascuns”.
Lirismul este ilustrat îndeosebi prin prezența eului liric : verbe la persoana I
(„nu strivesc”, „nu ucid”) și pronume personale („eu”, „mei”), absența mimesisului și
îmbogățirea stihurilor prin figuri de stil, metafora fiind dominnată.Pronumele „eu” este
regăsit de patru ori, accentuând subiectivismul discursului poetic.Afectivitatea este, de
asemenea, prezentă prin inversiuni („a lumii taină”, „largi fiori”, „sfânt mister”),
epitete („razele ei albe”), personificații („luna…mărește”).Eul liric privilegiază, astfel,
termeni ce accentuează trăirile sufletești încercate în demersul filosofic spre deslușirea
stării umane primordiale și acceptarea transcendentului, a situației mediocre impuse de
natura noastră și, implicit, de Marele Anonim.
În concluzie, opera lirică „Corola de minuni a lumii” este o reflexie metafizică
asupra condiției „precare” a omului, ce se zbate între „concret”(pe care nu-l poate
exprima) și „mister”(pe care nu-l poate cunoaște).Blaga reușește să reproducă într-o
poezie scurtă si ambiguă esența filosofiei cunoașterii, zbuciumând cititorii prin
aparenta ușurință a lecturii ce ascunde semnificații adânci.