Particularități ale unei poezii simboliste

„Dintre poeții români, Bacovia este singurul care s-a coborât în infern”, afirmă
Nicoale Manolescu, citat întărit de lecturarea poeziei „Plumb” și a volumului cu
același nume, publicat în 1916.Opera sa, dolentă și colorată, surprinde prin limbajul
codat și ideile dure, ce zguduie mediocritatea în care ne complăcem deseori, înlocuind-
o cu întrebări grele, de plumb.
Stilul inedit al poetului a primit denumirea de bacovianism, inspirat din curentul
literar al vremii : simbolismul, apărut în Franța în a doua jumătate a sec. XIX.Astfel,
trăsăturile specifice ale acestuia se regăsesc la fiecare măsură din cele două strofe ale
poeziei : cultivarea simbolului, orientarea tematică, sugestia, metaforele abundente,
sinestezia și simetria.Analogiile curioase ale lui Bacovia cultivă arta sugestiei, precum
și principiul corespondențelor (regăsirea trăirilor și a sentimentelor în mediul natural
exterior) : greutatea poverii psihice, spleenul și depresia transcend în lumea materială,
acoperind totul de…plumb.Sinestezia, reprezentată de cromatică și muzicalitate,
transformă ideile triste și cu înțelesuri adânci în versuri volubile, ce își găsesc calea
spre simțurile cititorului.Rezonanța dintre cititor - idei poetice este astfel amplificată
de imaginile auditive : „scârțâiau” , „am început să-l strig” și de cele vizuale : griul și
tonurile de sepia domină, cu o singură incursiune indirectă în paleta de culori
(„Plumbul ars e galben”).Versificația contribuie prin repetarea obsesivă a conjuncției
„Și” (sugerează foșnetul vântului), a substantivului „plumb” (devenit laitmotiv), ce
sună greu și dur.Astfel, însăși rostirea poeziei instalează un sentiment de frică, tensiune
și alertă. Simetria, specifică simbolismului, este evidențiată atât prin structura circulară
perfect simetrică, cât și prin plasarea strategică a metaforelor ce creează un efect de
oglindă. Prozodia este riguroasă, rima îmbrățișată, măsura fixă de 10 silabe, iambul
alternat cu amfibrahul sugerând prezența morții.
Tematica este largă : cuprinde tristețea, deznădejdea, moartea (clinică si
sufletească), plictisul, depresia și nevroza, condiția artistului și durerea interioară
generală a poetului, generată de solitudine.
Metafora sugestivă „flori de plumb”, regăsită în ambele strofe, semnifică o
punte dintre cadrul exterior și cel interior.Oximoron frapant, evidențiază estetica
urâtului, tehnică simbolistă inaugurată de Charles Baudelaire („Fleurs de mal”), ce are
la bază folosirea termenilor nepoetici pentru a divulga înțelesuri lirice
nebănuite.Alăturarea gingășiei, frumuseții și parfumului florilor cu metalul rece, gri și
insipid sugerează lipsa oricărei fărâme de speranță sau fericire : însăși regnul vegetal
își pierde caracteristicile, se industrializează, devine mort și fad.Florile, prezente în
viața omului în toate momentele cheie, împietresc în cimitir o dată cu moartea
poetului.Asemeni lor, și noi suntem supuși fanării, însă ele nu trebuie să poarte
corvoada conștientizării.
O altă imagine reprezentativă este metafora ce încheie poezia : „aripile de
plumb”, accentuând greutatea multitudinii de sentimente negative și efectul lor nociv
asupra spiritului poetic.Aripile, simbol al zborului, al înălțării către divinitate și al
cunoașterii se transformă în cătușe ale morții și ale mediocrității.Poetul este surghiunit,
în mod ironic, chiar de uneltele care trebuiau să-i înlesnească ascensiunea : „aripile de
plumb” îl surghiunesc în universul minuscul (cavou) al minții, nu îi permit sa atingă
înălțimile creativității și declară micimea ființei umane.
Titlul, constituit din laitmotivul poeziei, este format dintr-un substantiv
nearticulat, cu o structura simetrică și fonică specială : conține la extremități
consoanele grele „P” și „B”, urmate de altele două ce îngrădesc ca într-un coșciug
singura vocala „U”(cea mai închisă dintre sunetele vocalice).Îl regăsim plasat strategic
de șase ori în cele două catrene, completând o structură circulară perfectă, sugestie a
ocluziunii, a spațiului restrâns și ermetic în care este prins poetul.Repetarea obsesivă a
sunetelor grele și surde sugerează sentimente fluide și exaspernate : spleen, angoasă,
tristețe și durere interioară, în perfectă concordanță cu temele operei.Plumbul inculcă
gradat nervozitatea în inima cititorului, astfel : „sicriele de plumb”(moartea
inevitabilă).
Planurile lirice, de asemenea, de o simetrie impecabilă, sunt delimitate de linia
de cezură si sunt constituite din patru stihuri, luate două câte două.Planul exterior
prezintă prin intermediul lirismului obiectiv trăirile interioare ale lui Bacovia și este
marcat de forme verbale de persoana a III-a : „dormeau”, „dormea”, după care este
înlocuit de lirismul subiectiv : „stam”, „am început”.Figurile de stil regăsite în primul
plan conturează atmosfera macabră a descompunerii(„Dormeau adânc sicriele de
plumb”), dublată în a doua strofă prin schimonosirea sentimentului divin, singurul care
ne unește cu Dumnezeu, iubirea(„Dormea întors amorul meu de plumb”).Acesta se
metamorfozează, își întoarce fața de la om și omenire, transformându-se în moarte
(amorul întors – Lucian Blaga).Planul subiectiv ne permite un tur prin psihicul chinuit
al lui Bacovia, dominat de sentimentul de încarcerare și claustrofobie („Stam singur în
cavou”), cavoul fiind întregul său univers (camera, trupul, mintea, lumea mediocră).
În concluzie, spațiul bacovian, închis și punitiv, ni se deschide temporar prin
operele sale, unde fiecare putem să ne regăsim o mică parte din suflet sau din
experiența personală.Poetul „a transformat pesimismul eminescian în spaima
ontologică”, după cum susține unul dintre exegeții operei sale, disecându-și propriile
senzații și sentimente pentru a crea o lume nouă destinată ființelor telurice.Poezia
„Plumb” este o operă reprezentativă pentru bacovianism, care, fără îndoială, pune
cititorul în fața unor întrebări metafizice, lăsându-l cu un sentiment de sfârșit continuu
al lumii, al speranței.