„Suntem pe lume pentru altceva decât pentru a iubi?Chiar în lucrurile în
care în aparență nu este vorba de dragoste, ea este prezentă în ascuns și nu-i cu putință ca omul să trăiască nicio clipă fără ea.Omului nu-i place să rămână singur cu sine.” Ce este oare omul?Definițiile sunt multe și variază în funcție de epocă.Oare chiar filosofii ar putea fi acuzați de spirit gregar?Dicționarul limbii române propune o ființă superioară, socială, caracterizată prin gândire, inteligență și limbaj articulat.Aristotel vedea în el un animal social, înarmat cu uneltele morții, dar și cu rațiune și voință(„cea mai nobilă dintre ființe”,dar și „cea mai rea din toate”).Descartes, în secolul al XVII-lea, susține dualitatea ființei umane, formată din trupul necugetător și sufletul cugetător : „Corgito ermo sum.” (Gândesc, deci exist.), o abordare nouă a filosofiei, aflată în antagonism cu vechile idei.Contemporanul său, Blaise Pascal, îl plasează în mediocritate : o ființă contradictorie, a cărei natură se modifică în funcție de unghiul din care e privită și comparată, „o trestie cugetătoare” cu o conștiință punitivă. Numeroase definiții, filosofii, aforisme, variante peste variante…În secolul XXI, internetul abundă în poze colorate cu scris caligrafic despre esența naturii omenești, gata să-ți descopere calea către fericirea absolută la o citire urmată de o „apreciere”.Este de unde alege.Totuși, o cunoaștere exhaustivă a naturii umane șovăie să se arate.Cu atât mai puțin un scop al omenirii, ce chiulește într-o veselie. Adevărul evitat de toți este că nu cunoaștem nimic.Orice om care a început călătoria spre adevăr va trebui să semneze la un moment dat un armistițiu cu divinitatea, să accepte escamotarea aplicată…din amabilitate providențială?Cert este că trebuie să pornim la drum conștienți că nu vom primi nici un răspuns, nici un număr simplu și frumos nu ni se va arăta la sfârșitul ecuației.Vom umple kilometri de exerciții și întrebări, doar pentru a concluziona cu veșnicul (și cel mai detestat de profesori), „Nu știu”. Nu consider că umanitatea se îndreaptă spre ceva nou, în afară poate de Apocalipsă(cu care este altă poveste și care nu intră în atribuțiile noastre).Ne învârtim in același cerc, conviețuim în același univers ermetic în care am fost născuți În primul rând, evoluția omenirii din cele mai vechi timpuri până în prezent a acoperit o gamă largă de probleme sociale, politice și psihologice, dar iată-ne în anul 2019 cu aceleași probleme ca acum 100, 1000 sau 2000 de ani.Bineînțeles, ele se metamorfozează sub forme noi, însă instinctele primare ce stau în spatele acțiunilor și urmările lor au rămas aceleași..Omorurile, violurile, bătăile, braconajul, răpirile, sclavia, piața de organe, rasismul, xenofobia, pedofilia, sexismul, toate au în comun specia umană.Cele mai abominabile practici ale Antichității au rezistat intemperiilor timpului și sunt nu doar existente, ci și comune, suntem familiare cu ele de la o vârstă fragedă, le auzim la știri, le citim prin ziare și pe internet.Vecinul iar și-a bătut nevasta și copiii și i-a lăsat flămânzi în strada?„Nu e treaba mea.”Dezinteresul, neimplicarea, preocuparea exclusiv pentru propria persoană ni se par normale, ne sunt recomandate din primii ani de viață.Oare nu stăm drept să judecăm strâmb?Cât e de groaznic și de lipsit de speranță faptul că n-am evoluat nici măcar un pic, de mii de ani?Că nu suntem șocați de grozăviile făcute de ceilalți?Că noi înșine ne batem joc de ceilalți, suntem sarcastici, îi jignim și îi rănim cu bună știință?Nu, noi sunte mândri de noi.Ne simțim superiori.Iar restul?Restul nu mai contează. De asemenea, rasa umană a dorit să cunoască, a construit lucruri mărețe, a sfidat gravitația, a mers în Cosmos și a vindecat boli, a înfăptuit lucruri mărețe, dar totuși, nu am reușit să devenim cu adevărat umani.Nu consider că este posibil ca toată ura și durerea din lume sa fie extirpate vreodată, însă mă sperie ușurința cu care majoritatea acceptă anomaliile care se întâmplă, calmul cu care este privit un copil care este înjosit, sau o fată care este agresată.Cu câtă inocență este privită bârfa, la toate categoriile de vârstă.Un procent infim din generația mea și altul, cu mult mai mic, din generațiile vârstnice practică empatia, încearcă sa fie mai buni, mai calmi, mai darnici, să se cunoască pe ei înșiși.Numărul populației Terrei este în creștere, iar direct proporțional cu acele cifre este durerea, depresiile, sinuciderile, crimele.Cu siguranță că există o mână de oameni care recunosc greșelile în propriul comportament și încearcă să se îmbunătățească.Însă, în limitele cunoștințelor mele, a știrilor sau a experiențelor altor persoane ce mi-au fost aduse la cunoștință, constat cu stupefacție că șirul chinurilor la care oamenii se supun reciproc nu pare să se termine.Prea puțini rup ciclul vicios, prea puțini conștientizează consecințele propriilor acțiuni.Oare câți, după ce am avut un comportament dezagreabil față de cineva, ne analizăm, încercând sa găsim ce anume în ființa noastră a dus la acea reacție?Majoritatea nici nu vor sa realizeze că au făcut ceva greșit sau nelalocul lui.De unde acest drept de a ne plasa singuri deasupra altora?De a-i face să se simtă inferiori?De unde răutatea? Ei bine, un singur răspuns poate rezolva întregul mister : ura provine din tristețe, iar supărarea, dacă nu ne-a fost declanșată de ceva specific, în afara controlului nostru, provine dintr-o lipsă acută de iubire, resimțită ca un gol.În Antichitate, golul era de obicei umplut mult mai grafic, omorând vecinul pentru tarlaua cu cartofi sau mâncând până la refuz, însă, în zilele noastre, am fost binecuvântați de consumerism, care ne oferă o gamă largă de variante pentru a ne simți (temporar) fericiți și împliniți.Pasiuni de tot felul, dependențe pe care nu vrem sau nu putem să le recunoaștem, tipare comportamentale, le observ peste tot în jur și sunt purtate cu o familiaritate care îmi indică clar : posesorul e incoștient că ar avea vreo problemă.Din păcate, efectele pălesc după câteva minute, iar regretul combinat cu furia naște încă o remarcă răutăcioasă pentru copilul cel mic sau pentru vecina de la trei, care se duc să-și verse furia, la rândul lor, pe altcineva.Când ajunge ciclul la linia de finish?Cel mai adesea, niciodată. Persoanele conștiente de ceea ce se întâmplă sunt rare și deseori e greu să aplici practica bunătății.Ar fi mult mai ușor în solitudine, după cum propunea Epicur. Ataraxia, atât în religii, cât și la filosofi, se poate atinge doar departe de tumultul vieții publice. Însă, acum că am descoperit secretul fericirii, ne lovim de altă piedică… Cum ne mai umplem golul sufletesc?Cine ne mai iubește și pe noi?Ca să împăcăm și capra și varza, propun o vizită (preferabil mai multe) la un psiholog bun.Psihoterapia este, după părerea mea, răspunsul la problema umană.Este foarte greu, dacă nu imposibil, să îți autodescoperi sufletul și acțiunile care au dus la crearea acelui gol.Plus că e extrem de incomod și majoritatea preferă să nu recunoască adevărul, să-l renege și să-l trimită la plimbare. În concluzie, uun prim pas pe care oricare dintre noi îl poate aplica este autocunoașterea și empatia, înțelegerea acțiunilor celor din jur, mai ales a celor care ne rănesc.Este foarte greu de pus în practică, dar odată ce se va încerca transpunerea în viața și mintea celuilalt, fericirea noastră nu va mai depinde de validarea comportamentală a celorlalți și îi vom ierta cu ușurință, reușind astfel să nu ducem mai departe nefastele sentimente.De la atrocități greu de imaginat până la mici împunsături în sala de clasă, cred că este timpul să se ia atitudine, este timpul să evoluăm, să ne îndreptăm spre ceva.Individual, putem să schimbăm mai multe în decursul vremurilor noastre decât am crede.Iubirea este singurul simțământ prin care se accede la divinitate.Deși cenzurați de Marele Anonim al lui Blaga, am fost programați și predispuși să iubim și să funcționăm cu iubire.Într-o lume în care orice gest contează, haideți să ne sensibilizăm sufletele și să încercăm să fim altruiști, empatici, să iubim și să ne iubim.