Încotro ne îndreptăm?

„Suntem pe lume pentru altceva decât pentru a iubi?Chiar în lucrurile în

care în aparență nu este vorba de dragoste, ea este prezentă în ascuns și nu-i cu
putință ca omul să trăiască nicio clipă fără ea.Omului nu-i place să rămână
singur cu sine.”
Ce este oare omul?Definițiile sunt multe și variază în funcție de
epocă.Oare chiar filosofii ar putea fi acuzați de spirit gregar?Dicționarul limbii
române propune o ființă superioară, socială, caracterizată prin gândire,
inteligență și limbaj articulat.Aristotel vedea în el un animal social, înarmat cu
uneltele morții, dar și cu rațiune și voință(„cea mai nobilă dintre ființe”,dar și
„cea mai rea din toate”).Descartes, în secolul al XVII-lea, susține dualitatea
ființei umane, formată din trupul necugetător și sufletul cugetător : „Corgito
ermo sum.” (Gândesc, deci exist.), o abordare nouă a filosofiei, aflată în
antagonism cu vechile idei.Contemporanul său, Blaise Pascal, îl plasează în
mediocritate : o ființă contradictorie, a cărei natură se modifică în funcție de
unghiul din care e privită și comparată, „o trestie cugetătoare” cu o conștiință
punitivă.
Numeroase definiții, filosofii, aforisme, variante peste variante…În
secolul XXI, internetul abundă în poze colorate cu scris caligrafic despre esența
naturii omenești, gata să-ți descopere calea către fericirea absolută la o citire
urmată de o „apreciere”.Este de unde alege.Totuși, o cunoaștere exhaustivă a
naturii umane șovăie să se arate.Cu atât mai puțin un scop al omenirii, ce
chiulește într-o veselie.
Adevărul evitat de toți este că nu cunoaștem nimic.Orice om care a
început călătoria spre adevăr va trebui să semneze la un moment dat un
armistițiu cu divinitatea, să accepte escamotarea aplicată…din amabilitate
providențială?Cert este că trebuie să pornim la drum conștienți că nu vom primi
nici un răspuns, nici un număr simplu și frumos nu ni se va arăta la sfârșitul
ecuației.Vom umple kilometri de exerciții și întrebări, doar pentru a concluziona
cu veșnicul (și cel mai detestat de profesori), „Nu știu”.
Nu consider că umanitatea se îndreaptă spre ceva nou, în afară poate de
Apocalipsă(cu care este altă poveste și care nu intră în atribuțiile noastre).Ne
învârtim in același cerc, conviețuim în același univers ermetic în care am fost
născuți
În primul rând, evoluția omenirii din cele mai vechi timpuri până în
prezent a acoperit o gamă largă de probleme sociale, politice și psihologice, dar
iată-ne în anul 2019 cu aceleași probleme ca acum 100, 1000 sau 2000 de
ani.Bineînțeles, ele se metamorfozează sub forme noi, însă instinctele primare ce
stau în spatele acțiunilor și urmările lor au rămas aceleași..Omorurile, violurile,
bătăile, braconajul, răpirile, sclavia, piața de organe, rasismul, xenofobia,
pedofilia, sexismul, toate au în comun specia umană.Cele mai abominabile
practici ale Antichității au rezistat intemperiilor timpului și sunt nu doar
existente, ci și comune, suntem familiare cu ele de la o vârstă fragedă, le auzim
la știri, le citim prin ziare și pe internet.Vecinul iar și-a bătut nevasta și copiii și
i-a lăsat flămânzi în strada?„Nu e treaba mea.”Dezinteresul, neimplicarea,
preocuparea exclusiv pentru propria persoană ni se par normale, ne sunt
recomandate din primii ani de viață.Oare nu stăm drept să judecăm strâmb?Cât e
de groaznic și de lipsit de speranță faptul că n-am evoluat nici măcar un pic, de
mii de ani?Că nu suntem șocați de grozăviile făcute de ceilalți?Că noi înșine ne
batem joc de ceilalți, suntem sarcastici, îi jignim și îi rănim cu bună știință?Nu,
noi sunte mândri de noi.Ne simțim superiori.Iar restul?Restul nu mai contează.
De asemenea, rasa umană a dorit să cunoască, a construit lucruri mărețe, a
sfidat gravitația, a mers în Cosmos și a vindecat boli, a înfăptuit lucruri mărețe,
dar totuși, nu am reușit să devenim cu adevărat umani.Nu consider că este
posibil ca toată ura și durerea din lume sa fie extirpate vreodată, însă mă sperie
ușurința cu care majoritatea acceptă anomaliile care se întâmplă, calmul cu care
este privit un copil care este înjosit, sau o fată care este agresată.Cu câtă
inocență este privită bârfa, la toate categoriile de vârstă.Un procent infim din
generația mea și altul, cu mult mai mic, din generațiile vârstnice practică
empatia, încearcă sa fie mai buni, mai calmi, mai darnici, să se cunoască pe ei
înșiși.Numărul populației Terrei este în creștere, iar direct proporțional cu acele
cifre este durerea, depresiile, sinuciderile, crimele.Cu siguranță că există o mână
de oameni care recunosc greșelile în propriul comportament și încearcă să se
îmbunătățească.Însă, în limitele cunoștințelor mele, a știrilor sau a experiențelor
altor persoane ce mi-au fost aduse la cunoștință, constat cu stupefacție că șirul
chinurilor la care oamenii se supun reciproc nu pare să se termine.Prea puțini
rup ciclul vicios, prea puțini conștientizează consecințele propriilor acțiuni.Oare
câți, după ce am avut un comportament dezagreabil față de cineva, ne analizăm,
încercând sa găsim ce anume în ființa noastră a dus la acea reacție?Majoritatea
nici nu vor sa realizeze că au făcut ceva greșit sau nelalocul lui.De unde acest
drept de a ne plasa singuri deasupra altora?De a-i face să se simtă inferiori?De
unde răutatea?
Ei bine, un singur răspuns poate rezolva întregul mister : ura provine din
tristețe, iar supărarea, dacă nu ne-a fost declanșată de ceva specific, în afara
controlului nostru, provine dintr-o lipsă acută de iubire, resimțită ca un gol.În
Antichitate, golul era de obicei umplut mult mai grafic, omorând vecinul pentru
tarlaua cu cartofi sau mâncând până la refuz, însă, în zilele noastre, am fost
binecuvântați de consumerism, care ne oferă o gamă largă de variante pentru a
ne simți (temporar) fericiți și împliniți.Pasiuni de tot felul, dependențe pe care
nu vrem sau nu putem să le recunoaștem, tipare comportamentale, le observ
peste tot în jur și sunt purtate cu o familiaritate care îmi indică clar : posesorul e
incoștient că ar avea vreo problemă.Din păcate, efectele pălesc după câteva
minute, iar regretul combinat cu furia naște încă o remarcă răutăcioasă pentru
copilul cel mic sau pentru vecina de la trei, care se duc să-și verse furia, la
rândul lor, pe altcineva.Când ajunge ciclul la linia de finish?Cel mai adesea,
niciodată. Persoanele conștiente de ceea ce se întâmplă sunt rare și deseori e
greu să aplici practica bunătății.Ar fi mult mai ușor în solitudine, după cum
propunea Epicur. Ataraxia, atât în religii, cât și la filosofi, se poate atinge doar
departe de tumultul vieții publice.
Însă, acum că am descoperit secretul fericirii, ne lovim de altă piedică…
Cum ne mai umplem golul sufletesc?Cine ne mai iubește și pe noi?Ca să
împăcăm și capra și varza, propun o vizită (preferabil mai multe) la un psiholog
bun.Psihoterapia este, după părerea mea, răspunsul la problema umană.Este
foarte greu, dacă nu imposibil, să îți autodescoperi sufletul și acțiunile care au
dus la crearea acelui gol.Plus că e extrem de incomod și majoritatea preferă să
nu recunoască adevărul, să-l renege și să-l trimită la plimbare.
În concluzie, uun prim pas pe care oricare dintre noi îl poate aplica este
autocunoașterea și empatia, înțelegerea acțiunilor celor din jur, mai ales a celor
care ne rănesc.Este foarte greu de pus în practică, dar odată ce se va încerca
transpunerea în viața și mintea celuilalt, fericirea noastră nu va mai depinde de
validarea comportamentală a celorlalți și îi vom ierta cu ușurință, reușind astfel
să nu ducem mai departe nefastele sentimente.De la atrocități greu de imaginat
până la mici împunsături în sala de clasă, cred că este timpul să se ia atitudine,
este timpul să evoluăm, să ne îndreptăm spre ceva.Individual, putem să
schimbăm mai multe în decursul vremurilor noastre decât am crede.Iubirea este
singurul simțământ prin care se accede la divinitate.Deși cenzurați de Marele
Anonim al lui Blaga, am fost programați și predispuși să iubim și să funcționăm
cu iubire.Într-o lume în care orice gest contează, haideți să ne sensibilizăm
sufletele și să încercăm să fim altruiști, empatici, să iubim și să ne iubim.