Publicat în anuarul Din tradiţiile românilor din Ungaria, Gyula, 2012

NARCISA ȘTIUCĂ

Porcul de Crăciun
(Fişe pentru o etnologie a alimentaţiei)

Segment al civilizaţiei tradiţionale care, cu puţine excepţii, nu a constituit obiect de studiu în

sine în spaţiul est-european, alimentaţia prezintă importante relaţii cu habitatul şi ocupaţiile, cu
istoria economiei rurale în general, dar şi cu cea a mentalităţilor. Reflectările habitudinilor
alimentare în mitologia şi în repertoriul folcloric ale popoarelor pot constitui, de asemenea, repere
importante.
Dacă istoricii economiei vorbesc despre patru mari spaţii în epoca de înflorire a Evului
Mediu - aria mediteraneană (din Peninsula Iberică, de-a lungul coastei sudice a Franţei, incluzând
Italia şi ajungând până în sudul Peninsulei Balcanice), zona centrală şi cea vestică, cea est-
europeană şi cea scandinavă1, pentru antropologi Europa antică se înfăţişa ca fiind subdivizată în
două lumi: cea a „mâncătorilor de pâine” şi cea a „mâncătorilor de carne”, a „civilizaţilor” şi a
„barbarilor”, în esenţă, a cultivatorilor şi a vânătorilor-culegători.2 Se structurau astfel două sisteme
alimentare complet diferite: cel mediteranean, cu un puternic caracter vegetarian, ale cărui puncte
forte erau grâul, vinul şi untdelemnul şi un altul celto-germanic bazat pe carne de vânat sau de
animale crescute în semisălbăticie, grăsimi animale şi băuturi obţinute prin fermentare. Cele două
sisteme alimentare se bazau pe ierarhii ocupaţionale diferite: în lumea greco-latină agricultorul şi
păstorul erau valorizaţi pozitiv nu numai pentru că, stăpânind spaţii culturale precum ager (= ogorul
cultivat), pratum (= pajiştea), generau o serie de bunuri alimentare şi de strictă folosinţă (fire şi fibre
naturale, seu, piei), ci şi pentru că modul lor de viaţă – idilizat şi idealizat, desigur – crea în
perioada clasică o alternativă la viaţa luxuriantă dar atât de agitată şi coruptă din spaţiul urban. Prin
urmare, în sens moral şi filosofic, chiar dacă rusticus nu se plasa alături de civis pe scara socială,
cele două poziţii se completau reciproc pentru a oferi imaginea lui homo urbanus opus lui barbarus
(= stângaci, necioplit) şi lui silvaticus (= locuitor, refugiat în pădure).
Lumea celto-germanică era dominată de imaginea războinicului puternic, explorator şi
dominator al pădurilor. În timp ce greco-latinii afirmau că echilibrul, cumpătarea trebuiau să
caracterizeze orice fiinţă umană (cu atât mai mult un conducător), modelul celţilor şi al germanilor
era „marele mâncău”, bărbatul puternic, viril, războinicul valoros prin excelenţă. Chiar şi
imagologia mitică este tributară raportării la emblemele alimentare primordiale, grâul şi, respectiv,

1 Rösener, 2003, p. 59
2 Montanari 2003, p. 13
Publicat în anuarul Din tradiţiile românilor din Ungaria, Gyula, 2012

porcul / vaca. În spaţiul mediteranean era fericită gravita în jurul rodniciei pământului, în vreme ce
„în paradisul ultrapământesc al eroilor germani căzuţi în bătălie, aceştia se hrăneau din carnea
inepuizabilă a lui Saehrimnir, Marele Porc, înţeles aproape ca origine a vieţii, însăşi esenţa hranei şi
alimentării.”3
Deşi triada de valori productive şi culturale pe care civilizaţiile mediteraneene şi le-au
asumat ca simbol al propriei identităţi s-a constituit într-un cod alimentar-etalon prin valorizarea
pozitivă ca instrumente ale miracolului euharistic datorată cultului creştin, în sec. VII – VIII -
hotărâtoare atât pentru impunerea creştinismului în Europa, cât şi pentru expansiunea populaţiilor
germanice în sudul şi vestul acesteia - ceva din stilul de viaţă al acestora din urmă s-a impus şi
anume, consumul cărnii „care dă putere”. În ciuda impunerilor religioase, în ariile de subordonare
faţă de popoarele germanice (Franţa, nordul Italiei), păturile superioare au asimilat odată cu stilul
lor de viaţă atât înclinaţia pentru vânătoare, cât şi consumul ridicat de carne, în vreme ce clasele
avute din centrul şi nordul Europei „s-au aliniat modei” pâinii, vinului şi uleiului. Este de remarcat,
pe de altă parte, adoptarea diferenţiată social a alimentelor cu valoare de simbol ale creştinismului:
săracii au rămas ataşaţi cu tenacitate de deprinderile alimentare vechi (consumul berii, cărnii şi
grăsimii de porc, precum şi al fierturilor de cereale).
Începând cu sec. IX, când a avut loc o creştere demografică semnificativă, a debutat
procesul de „agrarizare a economiei” care s-a întins pe mai multe secole fiind punctat de ezitări şi
reticenţe ce decurgeau dintr-un respect deosebit pentru resursele multiple furnizate de spaţiul
silvestru, dar şi de perioade de foamete şi mortalitate ridicată datorate recoltelor slabe obţinute prin
prestarea în condiţii rudimentare a agriculturii.
Susţinătorii fervenţi ai acestei schimbări au fost reprezentanţii clerului care, recurgând la
critica deprinderilor cinegetice ale nobililor şi la cele de a-şi procura baza alimentară din natură ale
claselor de jos, au căutat să impună un model alimentar bazat exclusiv pe produse agrare şi animale
rezultate din cultivare, respectiv din domesticire, fapt care a revoluţionat, în secolele următoare,
întreaga viaţă socioeconomică a Europei. Regimul alimentar promovat de cler presupunea totodată
consumul restricţionat al cărnii în perioadele de post şi în ajunurile marilor sărbători, ca formă de
jertfire de sine şi, prin aceasta, de apropiere de Dumnezeu. Totodată practicarea abstinenţei
alimentare ţintea către trimiterea în derizoriu a formelor de religiozitate „păgână” care presupuneau
sacrificii şi consum de esenţă rituală.
Odată cu legiferarea păşunatului şi a vânătorii, suprafeţele necultivate s-au plasat exclusiv în
posesia nobilimii sau a clerului, iar privilegiile despre care vorbim au fost consolidate prin norme
juridice pe care le regăsim în aşa-numitele „legi somptuare” ale ţărilor europene, menite nu doar să

3 Montanari 2003, p. 17
Publicat în anuarul Din tradiţiile românilor din Ungaria, Gyula, 2012

argumenteze restricţiile, ci şi să consolideze privilegiile, adică să traseze limite de netrecut între

clase şi să asigure un statut care să fie cât mai bine evidenţiat de aspectele vieţii cotidiene, în special
de cel vestimentar şi de cel alimentar.
Analizând aceste etape istorice, Massimo Montanari vorbeşte despre un cod impus în
virtutea unui adevărat „imaginar al gustului” care se baza pe o nouă opoziţie şi totodată pe o
analogie: celor din vârful piramidei sociale le erau destinate resursele alimentare înnobilate de
plasarea lor la o înălţime apreciabilă faţă de pământ (grâul, fructele, vânatul de tip trofeu şi cel cu
pene) le asigurau putere, avânt, curaj, în vreme ce claselor umile le erau destinate cele cu o intimă
apropiere de pământ (secara, orzul, rădăcinoasele, bulbii, rizomii, carnea de porc), aflate în
consonanţă cu poziţia lor mizeră dar mai ales cu „organismul lor grosier”4. Dihotomia alb / negru
transpunea simbolic diferenţa de esenţă dintre clasele sociale: nobililor le erau recomandate chiar de
către naturalişti şi medici pâinea din făină atent selecţionată, carnea de pasăre şi peştele proaspăt, în
vreme ce ţăranilor „nici măcar nu le-ar fi priit” întrucât „stomacul lor grosolan ar reuşi anevoie să le
asimileze”5.
Acestei adevărate ideologii alimentare pusă în slujba celor puternici i se adaugă opoziţia
proaspăt / conservat construită şi ea în favoarea lor întrucât, prin păstrarea privilegiului vânătorii şi
includerea furnizării de carne între obligaţiile ţăranilor aserviţi, prin cheltuirea pe mirodenii şi fructe
exotice a unor sume exagerate (dar proporţionale cu poziţia şi rangul lor) îşi puteau procura nu
numai pentru festinuri, ci şi pentru masa cotidiană ingrediente de cea mai bună calitate. La antipod,
masele de ţărani erau preocupaţi să-şi asigure nu doar hrana de fiecare zi, ci chiar provizii pentru
săptâmâni şi luni întregi conservând prin uscare, sărare, afumare iar mai târziu, prin procedee
combinate tot ceea ce puteau culege şi sacrifica şi consumând totul parcimonios, după normele
religioase şi după generozitatea naturii şi a stăpânilor.
Privită din această perspectivă tradiţia alimentară din estul Europei se caracterizează printr-o
diversitate remarcabilă a procedeelor şi reţetelor susţinute de o uimitor de bine prezervată
componentă rituală, ceea ce ne determină să o socotim ca fiind esenţialmente ţărănească. Spre
deosebire de Occident, unde asupra evoluţiei gastronomiei şi-au pus amprenta fenomenele de
aculturaţie, sintezele culturale, revoluţiile economico-sociale şi cultivarea unor valori morale şi
estetice menite să confirme şi să consolideze preeminenţa gustului rafinat al claselor nobiliare,
Europa Orientală se distinge până azi prin păstrarea unei dominante rurale bazată pe ingrediente de
origine autohtonă şi pe procedee care, dacă nu au fost recunoscute drept chef d'œuvre, s-au impus
ca mărci identitare exterioare.

4 Montanari, 2003, p. 83-92

5 Montanari, 2003, p. 87
Publicat în anuarul Din tradiţiile românilor din Ungaria, Gyula, 2012

Principalul motiv al acestui conservatorism alimentar îl constituie păstrarea societăţii

ţărăneşti - până către timpurile actuale - în cadrele unei economii de subzistenţă (exploataţie
familială) care, de-a lungul unui an, asigura hrana – din resurse proprii - exlusiv pentru membrii
unei familii.
Un exemplu edificator în acest sens îl constituie consumul cărnii – cu precădere al celei de
porc – care dă seamă de o veritabilă strategie de supravieţuire a civilizaţiei ţărăneşti în care regăsim
atât vestigii ale rezistenţei la impunerile ecleziastice tipurii menite să oblitereze practicile
sacrificiale care consacrau hrana în anumite momente festive, cât şi formele concrete de adaptare la
procesul de segregaţie socială prin impunerile alimentare pe care le-am prezentat pe scurt.
Prezenţă sacră în mitologiile precreştine, porcul întruchipa fertilitatea şi bunăstarea: îl aflăm
fie ca epifanie a zeiţelor nordice fie ca simbol al zeităţilor belşugului la greci şi egipteni, atribute
păstrate până astăzi (porcul ca simbol al norocului) pentru ca ulterior, prin influenţa creştinismului,
să fie reprezentat ca imagine a lăcomiei şi ignoranţei, a egoismului şi desfrâului.6 Interdicţia de a
consuma carne de porc era motivată în lumea iudaică şi islamică de faptul că acest simbol al
fertilităţii era sacrificat şi consumat de păgâni (ibidem), dar şi primii promotori ai creştinismului
subliniau că acest animal „care îşi caută plăcerea în noroi şi gunoi este hărăzit celor care trăiesc
senzual”.7
Cât priveşte tradiţia românească aceasta pare a fi mai tolerantă aşa încât legendele populare
îl plasează pe o poziţie ambiguă: nemulţumit cu soarta hărăzită de Creator, „a fost sorocit să grohăie
toată viaţa lui ca un nemulţumit” şi „să caute veşnic în pământ ceea ce i-a lipsit: ruşinea”8.
Dacă ne oprim însă asupra credinţelor şi practicilor rituale care însoţesc - în pragul
începutului de an - sacrificiul acestui animal, observăm o serie de amprente ale gândirii arhaice
tributare tocmai simbolisticii enunţate mai sus. Acestea converg către ideea că porcul este o
întruchipare a sporului casei şi se traduc în acte şi gesturi precum: „când se înjunghie porcul, cel ce-
l taie, ca şi cei dimprejur, îşi fac cruce cu sânge, ca să fie sănătoşi şi roşii peste an şi zic: <La anul şi
la mulţi ani cu sănătate!>”; „cel ce taie porcul nu trebuie să crişte - să scrâşnească - sau să strângă
din dinţi ca să nu iasă carnea porcului tare şi să fiarbă cu anevoie.”9; „după ce se pârlesc, se
crestează întâi la ceafă, ca o cruce, apoi se presară sare, ca să fie carnea lor primită de Dumnezeu,
când va da din ea de pomană şi să nu se strice”; „La Crăciun, când se taie porci, se bagă mai întâi
căpăţina în casă, cu râtul înainte, ca să meargă treaba bine, să aibă parte de porci.”; „Când tai porcul
de Ignat, să dai de pomană o strachină de făină şi o mână de sare, ca să nu-ţi piară porcii de

6 Biedermann 2002, p. 350-351

7 Chevalier; Ghéerbrant 1995, p. 121
8 Brill 1994, p. 78
9 Pamfile 1998, 203
Publicat în anuarul Din tradiţiile românilor din Ungaria, Gyula, 2012

boale.”10; „După ce porcul e împuns (înjunghiat), bărbaţii beau un păhărel de pălincă (rachiu) în
sănătatea tuturora şi pentru bucuria gazdei ca nici la anu să nu taie porc <mai mic decât aiesta>. /.../
Porcul îl duceau din coteţ cu fundul înainte, ca norocul să rămâie în coteţ. Părul porcului (o parte pe
care l-au smuls când l-au prins) trebuie împrăştiat în ocol (curte), la fel şi unghiile. /.../ Pe fruntea
porcului fac cruce: cu asta se începe desfacerea.”11; „Splina era examinată cu mare atenţie, deoarece
dacă partea mai îngroşată era în faţă, însemna o iarnă blândă, iar dacă partea mai subţire, se putea
aştepta la o iarnă grea.”12
Nu în ultimul rând sunt respectate prescripţii privind curăţenia fizică şi cea rituală precum şi
un anumit comportament care conectează momentul la alte praguri de trecere („ajunuri”) în care
esenţială este starea de veghe, conferindu-i şi acestuia valoare de omen: „Astăzi trebuie să fim
treazi, că dacă zmintim ceva, simţim tăt anu. Lucrăm pe un an.” 13 Bătrânii mai cred şi astăzi că
sângele porcului tăiat de Ignat este bun de leac: amestecat şi măcinat cu mei, acesta ar fi bun pentru
afumarea copiilor bolnavi de guturai, „de spaimă” sau „de nălucă”, untura sfinţită ar vindeca
junghiurile şi reumatismul, iar intestinele uscate şi falca ar putea ajuta la tratarea unor boli atât
pentru oameni, cât şi pentru animale.
Pe de altă parte, aşa cum arată reconstituiri orale recente, „Tăierea porcului a fost un mare
eveniment în familie.”14, un moment încărcat de o anumită solemnitate care punea în evidenţă
solidaritatea de grup manifestată într-un tip fast, încărcat cu maximă potenţialitate sacră.
Că aşa stau lucrurile o dovedeşte păstrarea în memoria colectivă a unei practici rituale cu
implicaţii deosebit de interesante pentru dovedirea rolului ei în consacrarea hranei şi – prin aceasta -
pentru funcţiile cultice ale naraţiunilor: actualizarea Poveştii lui Ignat (cunoscută şi ca Originea
cimiliturilor sau Povestea numerelor)15. [O variantă surprinzătoare a acesteia a fost înregistrată în
satul Avram Iancu din jud. Arad sub forma unei „poezii pe care obişnuiau să o spună copiii în ziua
de Ignat, dimineaţa devreme, ca să poată lucra şi să nu li se întâmple nimic”16. Deşi nu dispunem de
suficiente detalii, optăm pentru încadrarea aceastei informaţii în seria de acte magico-rituale menite
să convertească animalul maculat (sau cel puţin marcat de o neliniştitoare ambivalenţă izvorâtă din
suprapunerea semnificaţiilor mitico-simbolice) în hrană festivă şi component esenţial, emblematic
al Crăciunului. Mai ales din punct de vedere actanţial ghicitoarea versificată memorată de Ileana
Cosma se înscrie într-o paradigmă magică tradiţională: condiţia purităţii odată îndeplinită şi ritul

10 Gorovei 1995, p. 200

11 Garami 2003, p. 32-51
12 Kiss 1995, p. 26-38
13 Garami 2003, p. 36
14 Martin et alii 2008, p. 106
15 Hedeşan 2001, p. 135-154
16 Colta (coord.) 2009, p. 101
Publicat în anuarul Din tradiţiile românilor din Ungaria, Gyula, 2012

săvârşit prin forţa cuvântului, eficienţa lui se concretizează atât în consacrarea cărnii, cât şi în
protejarea celor care intră în contact cu animalul.]
Dar această reunire pare să transceandă limitele perceptibile ale grupului familial întrucât o
bogată serie de alte acte ritual-ceremoniale succed tăiatul porcului, având finalităţi similare jertfelor
postfunerare şi gesturilor de dăruire care deschid ciclurile de consum pentru fructe şi legume,
„dezlegările” din timpul verii (de exemplu, cuştulăul oferit vecinilor şi rudelor de gazda care taie
porcul în comunităţile româneşti din Ungari). Ne mai referim aici la momentele de comensalitate
obligatorie care îşi revelează funcţia rituală nu numai prin numărul şi ritmicitatea lor indestructibile
ci adesea prin impunerea unor anumite preparate.
Astfel „pomana” sau „praznicul” porcului se înscrie din acest punct de vedere în bogata
serie a actelor de comunicare între lumea de aici şi cea de dincolo, fiind corelată în acelaşi timp cu
cele menite să asigure fluxul belşugului în gospodărie. Sfidând pentru un scurt interval rigorile
postului, preparatele din sânge17 şi carne18 care se consumă absolut obligatoriu de către participanţi
sunt departe de rafinamentul celorlalte consacrate de timpul festiv hibernal păstrând, în opinia
noastră, semnificaţiile străvechi ale actului sacrificial prin care aceştia intră într-o intimă
comunicare cu forţele sacrului dătătoare de vitalitate şi fecunditate.19
Este posibil ca şi manifestările carnavaleşti („cu boşoloaca”) desfăşurate cu acest prilej în
satele din vestul României20 şi în cele din Ungaria21 să fi avut cândva acea ambivalenţă funerar-
ludică specifică unei comunicări dramatice cu sacrul, cu atât mai mult cu cât, din descrierile de care
dispunem, mascaţii se comportau ca nişte încarnări ale unor daimoni punitivi (furau diverse părţi,
loveau pe cei leneşi, stârneau dezordine). Prin urmare, chiar dacă avem de-a face ulterior cu o
reprezentaţie comică, săvârşirea acestor acte se justifică prin înscrierea tăiatului porcului de Crăciun
în rândul muncilor tradiţionale de importanţă deosebită a căror eficienţă era garantată numai de
respectarea anumitor norme.
În fine, nu putem încheia această scurtă analiză a substratului arhaic tradus în acte şi gesturi
cu finalitate rituală fără a le menţiona şi pe cele cu efect profilactic şi stimulator ale căror
beneficiari sunt mai cu seamă copiii. „Îmbrezitul” (ungerea cu sângele cald al porcului pe obraji şi
pe frunte) poate fi lesne raportat la o practică magico-medicală similară, „îmbărburarea” cu terci în
ziua de Sf. Varvara (4 decembrie) pentru a fi feriţi de bube; aici însă eficienţa nu este una
circumstanţială, ci se aşteptă a fi completă şi prelungită pe durata întregului an: „să fii sănătos,

17 Kiss, 1995
18 Roman, 1998, p. 324
19 Văduva, 1996
20 Colta (coord.) 2009, p. 101
21 Kiss, 1995, p. 29-30
Publicat în anuarul Din tradiţiile românilor din Ungaria, Gyula, 2012

voios şi ferit de rele tot anul”22. Mult mai transparent magic, întrucât se supune principiului
contagiunii, este încălecatul porcului înjunghiat pentru ca cei mici să crească graşi şi sănătoşi.
Operaţiile ce succed momentul sacrificării propriu-zise sunt riguros repartizate în funcţie de
gen şi vârstă, niciunui membru al familiei nefiindu-i îngăduit să rămână pasiv: copiii participă la
întreţinerea focului, păzesc porcul sau părţile tăiate de câini şi pisici şi uneori sunt antrenaţi în
practici ludice de iniţiere precum aflarea bucăţelelor de zahăr „ouate de porc”23; femeile în putere şi
fetele curăţă părţile tranşate, asigură toate ingredientele necesare preparării şi desăvârşesc operaţii
precum fierberea caltaboşului şi topirea unturii, pregătesc cele trei mese obligatorii pentru
„truditori”; celor vârstnice le revine rolul de a pregăti copturile pentru cină24 (cornuri, pancove,
osânzele, ştrudele) şi jertfele-dar. Cel mai important rol îl deţin însă bărbaţii ale căror sarcini sunt
multiple şi se exercită pe toată durata acestui eveniment de la sacrificare până la finalizarea tuturor
preparatelor destinate a deveni provizii pentru mai multe luni. Este de altfel unul dintre rarele
prilejuri în care ei sunt antrenaţi în operaţii culinare, de aceea putem intui afirmarea unor
specializări recunoscute la nivel comunitar, fapt atestat de majoritatea informaţiilor culese în
ultimele decenii.
Nu ne vom opri asupra numeroaselor şi diverselor reţete şi variante de preparare a cărnii de
porc întrucât acest subiect este foarte complex, dar trebuie să relevăm faptul că, în timp,
comunităţile rurale s-au interesat de îmbogăţirea metodelor de conservare şi preparare. Acest lucru
poate fi lesne remarcat dacă urmărim trecerea de la procedee extrem de simple, care nu se dovedeau
întotdeauna eficiente şi în plus, modificau nedorit gustul cărnii, la operaţii realizate în etape
succesive, care reclamă pricepere, meticulozitate şi răbdare. Ne referim concret la renunţarea
completă (în majoritatea zonelor locuite de români) la conservarea prin sărare şi uscare a slăninei şi
cărnii crude şi la procedeul opăririi cărnii macre crude sau semicrude cu untură topită şi păstrarea în
recipiente speciale într-un mediu anaerat şi înlocuirea cu preparate obţinute prin tocare şi
condimentare, urmate de uscarea la fum rece sau cu menţinerea în saramură condimentată, urmată
de fierbere, frigere sau afumare etc.
Opţiunea pentru diversificarea hranei şi obişnuinţa de a acumula provizii pentru perioada
rece - dar şi pentru cea în care debutează muncile agricole - au făcut ca şi românii să adopte – şi să
adapteze – anumite reţete de mezeluri şi semipreparate din carne ce valorifică aproape în totalitate
animalul sacrificat. Prin urmare, se poate vorbi şi în mediile tradiţionale ţărăneşti de o evoluţie a
habitudinilor alimentare care a determinat de-a lungul timpului o schimbare de perspectivă: hrana

22 Gorovei, 1995, p. 200

23 Kiss, 1995, p. 29-30
24 Kiss, 1995, p. 36; Martin et alii, 2008, p. 36; Colta, 2009, p. 131
Publicat în anuarul Din tradiţiile românilor din Ungaria, Gyula, 2012

sacrificială, consacrată odinioară doar celebrării sărbătorilor de trecere dintr-un an într-altul, a

devenit hrană-provizie menită să asigure alimentaţia de subzistenţă a familiei pe toată perioada
anotimpului rece, în absenţa resurselor vegetale şi animale procurate din belşug primăvara şi vara.
În fine, trebuie să menţionăm - fie şi în treacăt - valoarea de marcă identitară a acestei baze
alimentare fapt atestat din plin de informaţiile etnografice şi mărturiile înregistrate. Astfel studiile şi
articolele vorbesc despre anumite tehnici de tranşare a porcului – pe spinare/ţărăneşte sau pe
burtă/domneşte25 – care derivă dintr-un specific al preparării şi conservării ce are în vedere
ponderea consumului cărnii proaspete în perioada festivă în raport cu cea păstrată o perioadă mai
lungă. În acest caz însă trebuie să avem în vedere, pe lângă condiţiile naturale care dictează asupra
normelor de conservare, unele determinări economico-sociale (profilul ocupaţional general,
capacitatea unor gospodării de a creşte şi sacrifica mai mulţi porci într-un an, numărul membrilor
familiei, randamentul raselor locale), dar şi o anumită specificitate alimentară manifestată zonal,
uneori şi ca rezultat al convieţuirii multietnice (apetenţa pentru grăsimi şi larga lor utilizare în
reţetele felurilor principale, ca aperitiv şi ca ingredient al dulciurilor, consumul parcimonios al
cărnii macre în cadre festive, iar ulterior, doar în combinaţii şi mâncăruri elaborate ca tocătură şi
fiertură, opţiunea pentru preparatele condimentate crud-uscate sau crud-afumate servite ca atare,
mai rar, gătite, prin comparaţie cu opţiunea pentru cărnurile semiconservate, care servesc doar ca
bază alimentară a felurilor principale cotidiene).
O analiză detaliată – diacronică şi sincronică - a habitudinilor alimentare legate de carnea
de porc ar trebui să cuprindă atât întreg teritoriul locuit de români cât şi pe ariile laterale ale
românităţii, fapt care ne-ar înlesni o interpretare mai justă a elementelor de specificitate. Fără doar
şi poate, dincolo de procedee, tehnici şi reţete mai noi sau mai vechi, abandonate sau redescoperite,
adoptate şi adaptate, trăsăturile izvorâte din realitatea socială şi economică trăită de civilizaţia
ţărănească şi mai cu seamă componentele şi vestigiile rituale şi ceremoniale ale actului alimentar
trebuie luate în seamă şi examinate atent întrucât ele sunt definitorii pentru mentalitatea, tradiţiile şi
stilul de viaţă ale românilor.

Referinţe bibliografice

Biedermann, 2002
Biedermann, Hans: Dicţionar de simboluri (2), Saeculum I.O., Bucureşti

Brill, 1994
Brill, Tony: Legendele românilor (vol. III: Legendele faunei), Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti

Chevalier; Ghéerbran, 1995

Chevalier, Jean; Ghéerbrant, Alain: Dicţionar de simboluri (III), Artemis, Bucureşti

25 Kiss, 1995, p. 31
Publicat în anuarul Din tradiţiile românilor din Ungaria, Gyula, 2012

Colta(coord.), 2009
Colta, Elena Rodica (coord.): Satul românesc şi maghiar în contextul integrării în UE – program transfrontalier de
conservare a identităţii culturale locale, Complexul Muzeal Arad

Garami, 2003
Garami, Irina: Mâncăruri şi pregătirea lor la Săcal, Izvorul. Revistă de etnografie şi folclor, 24, Giula

Gorovei, 1995 [1915]

Gorovei, Artur: Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti

Hedeșan, 2001
Hedeşan, Otilia: Povestea lui Ignat (ATh. 812). Dincolo de textul narativ, Revista de etnologie, X, Univ. de Vest,
Timişoara

Kiss, 1995
Kiss, Anikó: Tăierea porcului la Giula, Izvorul. Revistă de etnografie şi folclor, 15, Giula

Martin, Colta, Csobai, 2008

Martin, Emilia, Colta, Elena Rodica, Csobai, Elena: Identitatea culturală contează, Complexul Muzeal Arad

Montanari, 2003
Montanari, Massimo: Foamea şi abundenţa (O istorie a alimentaţiei în Europa), Polirom, Iaşi

Pamfile, 1998 [1910-1914]

Pamfile, Tudor: Sărbătorile la români, Saeculum I.O., Bucureşti

Roman, 1998
Roman, Radu Anton: Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, Paideia, Bucureşti

Rösener, 2003
Rösener, Werner: Ţăranii în istoria Europei, Polirom, Iaşi

Văduva, 1996
Văduva, Ofelia: Paşi spre Sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti, Enciclopedică, Bucureşti