Bucătăria românească

Bucătăria românească este formată din toate felurile de mâncare gătite, în mod tradițional, în
spațiul geografic locuit de români. Este alcătuită din mai multe categorii de feluri de mâncare,
precum gustări calde și reci, supe și ciorbe, un număr mare de feluri principale bazate
pe carne, pește sau legume, și deserturi, multe având la bază un aluat din făină de grâu.
Bucătăria românească a fost influențată, în mod istoric, de bucătăriile vecine, mai ales de
cea maghiară în Transilvania, de cea turcească, bulgară și greacă în Țara
Românească și Dobrogea și de bucătăria rusă și ucraineană în Moldova. După
jumătatea secolului XIX, bucătarii români au împrumutat elemente și din bucătăriile din Europa
de Vest, cu precădere din cea franceză.
În ceea ce privește interesul pentru relația dintre hrană și identitate, acesta a prins contur în
lumea academică în cursul anilor ’70-’80 când, în sfârșit, studiile privind rolul alimentației în
istorie și în dezvoltarea umanității au primit ,,drept de cetate”. Temele legate de tot ceea ce ținea
de hrană, alimentație sau gastronomie fuseseră în general considerate până atunci derizorii și
lipsite de valoare. Necesitatea dezvoltării conceptului de identitate culinară regională sau
teritorială a apărut nu numai din cauza fricii de pierdere a reperelor identitare. Discuțiile despre
ce anume este caracteristic identității culinare a unei bucătarii regionale, a unui grup etnic sau a
unei națiuni sfârșesc adesea în polemici aprinse, pentru că, de obicei, o mâncare considerate
specifică este revendicată și de alții sau folosește ingrediente sau procedee împrumutate
Istoria alimentației ne arată modul în care evoluția tehnicilor de obținere și producere a hranei a
influențat întreg parcursul civilizației. Formele de structurare socială a indivizilor au luat naștere
pornind de la necesitățile lor de organizare în vederea obținerii hranei; politica și războiul au
apărut în procesul de căutare, gestionare și repartizare a resurselor alimentare. Pe parcursul
istoriei sale, omenirea a cunoscut doar câteva modalități esențiale de obținere a hranei. Prima
etapă a fost reprezentată de vânătoare și de cules, și este caracteristică paleoliticului. A doua
etapă s-a dezvoltat în neolitic și a presupus în principal agricultura, cultivarea plantelor și
creșterea animalelor. În principiu ea mai durează și astăzi, dar o dată cu apariția industriei, în
ultimele două sute de ani, agricultura tradițională a fost înlocuită tot mai mult cu industriile și
tehnologiile alimentare moderne, care furnizează la ora actuală cea mai mare parte a hranei, pe
plan mondial. De multe ori, oamenii de astăzi, tot mai grăbiți și mai ocupați, nu mai participă
nici măcar la prepararea mâncării, pentru că se hrănesc tot mai mult pe stradă (streetfood), în
localuri fast-food sau, în cel mai bun caz, în alte tipuri de localuri, restaurante ori cantine. Din
asemenea motive, la ora actuală producerea hranei nu mai este o condiție a supraviețuirii, așa
cum a fost în aproape toată istoria omenirii de până acum. Mai există, desigur, și excepții,
oameni care își produc încă singuri hrana. Ei locuiesc, în general, în zone subdezvoltate ale
lumii, dar și în multe sate din România, unde mai există ferme de subzistență. În cadrul
trăsăturilor care definesc identitatea etnică, pe lângă limbă, cultura, religie, credințe, o atenție
sporită se acordă în ultima vreme gastronomiei specifice. Într-adevăr, hrana a fost dintotdeauna
un reper identitar semnificativ atât la nivel individual, cât și la nivel de clasă, de grup sau la nivel
național. În cadrul abordărilor sociologice, etnogeografice, istorice și antropologice, focalizarea
cade asupra identității culinare înțelese mai ales ca un ansamblu de alegeri, de preferințe, de
obiceiuri de consum transmise în cadrul unei societăți, ca o experiență culturală definitorie
pentru valorile și tradițiile unui popor, un produs al istoriei modificat în funcție de circumstanțele
spațio-temporale parcurse. Actul de a se hrăni, pe lângă faptul că este indispensabil tuturor
ființelor, fiind generator de energie vitală, în cazul oamenilor reflectă întotdeauna valori
identitare. Acestea se pot referi la identitatea economică (care variază de la sărăcia extremă a
celor care mănâncă scoarță de copac sau rădăcini la opulența felurilor de mâncare poleite cu foiță
de aur), identitatea socială (marcând apartenența la o anumită clasă, stabilirea poziției pe o
anumită treaptă a scării sociale), identitatea etnică (manifestată mai ales în momentul dislocării și
relocării unui grup etnic în cadrul altuia), identitatea culturală (făcând referire la un întreg
ansamblu de valori culturale și de civilizație – surprins de exemplu la japonezi într-o simplă
ceșcuță de ceai), identitate religioasă (fiecare religie impunând un set de tabuuri, restricții și
reguli alimentare definitorii), identitatea ideologică (cei care adoptă o dietă organică,
vegetariană, lacto-vegetariană sau raw vegan, fast food sau slow food își însușesc adesea și un
stil de viață și de gândire specific) sau la identitatea spirituală (în cazul afinității cu un animal
totem).
Dat fiind faptul că ocupațiile de bază ale locuitorilor României au fost, încă din cele mai vechi
timpuri, agricultura, creșterea animalelor și vânătoarea. Relieful României fiind bogat
reprezentat atât de zone de luncă, câmpie, de zone deluroase și intracolinare precum și de
numeroase înălțimi montane, dezvoltarea culturilor agricole și pomicultura au oferit posibilitatea
dezvoltării unei bogate tradiții culinare, bazate pe prelucrarea cerealelor, legumelor și fructelor.
Bogăția fânețelor răspândite pe coamele dealurilor și poalele munților a oferit posibilități mari de
creștere a animalelor. Astfel bucătăria românească se bucură de o gamă variată de produse de
carne, lapte, lactate, produse din lapte, specifice prin gustul, aromele folosite precum și prin
tehnicile de elaborare. Bogăția vânatului răspândit în pădurile românești a adus după sine știința
preparării vânatului în diverse mâncăruri și preparate.
Prin intersectarea culturilor, bucătăria românească a fost influențată de bucătăria
balcanică, germană, sârbească, italiană, turcă, și maghiară, dar nu numai, știut fiind faptul că
diversitatea gusturilor și rafinamentul preparatelor din toate țările lumii sunt apreciate de marii
cunoscători ai tradițiilor popoarelor.
Prin formarea sa daco-romană, cultura gastronomică a poporului român a moștenit numeroase
obiceiuri culinare: de la romani vine plăcinta, cuvânt care a păstrat sensul inițial al
termenului latin placenta, turcii au adus ciorba de perișoare, grecii musaca, de la bulgari există o
largă varietate de mâncăruri cu legume, cum ar fi zacusca, iar șnițelul vine de la austrieci.
Unul dintre feluri de mâncare tipic românești este mămăliga. Aceasta este o fiertură de făină de
porumb, cu sare și uneori poate avea adaosuri de zer, unt, brânză, în funcție de preparatul final
obținut. Ea era folosită foarte des în alimentația țăranilor agricultori și a crescătorilor de animale
și înlocuia pâinea, care în perioada istorică pre-industrială era obținută în gospodărie prin
prelucrarea manuală. Foarte des în bucătăria românească se folosește carnea de porc, dar se
consumă și carnea de vită, pui, oaie sau miel, precum și carne de vânat.
Nu există eveniment important în viața umană care să nu fie celebrat printr-o masă festivă:
botezul, logodna, nunta, înmormântarea, aniversările sau onomasticile, sărbătorile religioase.
Înmormântarea este, de asemenea, un prilej de reuniune socială, mâncarea fiind un element
indispensabil în aceste ceremonii (consumată la praznicul ritualic pregătit de cei apropiați în
amintirea celui mort sau oferită periodic sub formă de pomeni). Prezența întregii comunități este
necesară pentru a se asigura agregarea decedatului în lumea cealalta, dar și pentru a restabili
echilibrul pricinuit de ruptura ontologică. Unicitatea și specificitatea unui produs constau însă în
modul în care ingredientele și tehnicile de procesare, chiar dacă aceleași pentru mai multe feluri,
sunt recombinate, transfigurate, trecute prin filtrul sensibilității și culturii proprii, pentru a crea
altceva, acel ceva care rezonează mai bine cu cadrul identitar în care a luat naștere, Virginia
Petrică dă exemplul cazul micuțelor și minuțioaselor sărmăluțe moldovenești, față de cele
ardelenești, de dimensiuni pantagruelice .
Potrivit lui Mihai Lupescu locul unde sătenii își gătesc, fac, pregătesc, gată ori își bucătăresc
demâncarea, iarna e casa în care șăd și dorm, iar vara în diferite locuri pe-afară ,ei n-au un loc
anumit, o camera, pentru bucătărie, ci își schimbă locul dupa anotimp. În casă, mâncarea se
face numai pe vreme rece, toamna, primavara și iarna. Mai toți sătenii, în odaia unde șăd, au un
cuptor cu vatra și horn. Bucatele nu se gătesc mai niciodată de bărbați ,ci numai de femei, asta-i
treaba lor. Și când un bărbat s-ar pricepe la făcut bucate, femeile îl râd, zicându-i că era să-l
facă mă-sa fată.Țăranul român nu-i mâncăcios, ca al altor neamuri; el nu ține la mâncare,
mulțămindu-se cu ce poate avea și nu râvnește la bucățica altuia. Când îi flămând, mânâncă ce i
se dă, căci foamea-i bucătarul cel mai bun.