Argument

România are un veritabil potenţial turistic şi dacă încercaţi să

străbateţi ţara, dacă vreţi să o cunoaşteţi cu adevărat veţi fi întâmpinaţi peste tot
de o masă generoasă şi diferite obiceiuri şi tradiţii.
Maramureşul trebuie să se facă cunoscut la nivel naţional şi internaţional nu
numai datorită dansurilor şi costumelor populare, ci şi prin produsele tradiţionale.
Aşa se face că la fiecare târg de turism la care participa şi judeţul Maramureş sunt
prezentate pe lângă port şi dansurile populare şi produse tradiţionale ale zonei.Un
blid cu „tocană” (mămăligă) fiartă în lapte dulce, cu brânză de oaie, smântână și
jumări, o porție de sarmale umplute cu păsat și un codru de pâine coaptă pe vatră,
un pahar de horincă, iar ca desert o plăcintă creață sau cozonac cu nucă, ar putea
reprezenta specialitatea casei pentru bucătăria tradițională din Maramureș.Arta
gastronomică locală nu excelează prin finețuri și combinații sofisticate de
alimente și mirodenii (precum alte bucătării latine - franceză sau italiană). Este
mai degrabă sobră și extrem de ecologică, la fel ca și agricultura, zootehnia și
pomicultura, din rodul cărora se obțin principalele derivate alimentare.Nucleul
tradiției culinare îl reprezintă lăptăria pastorală mobilă, pe care păcurarii o
instalează în munți, în timpul verii, pe perioada pășunatului turmelor de oi. În
aceste microfabrici de produse lactate, principalul actor este baciul sau vătaful,
singur responsabil de întregul procesu de preparare a laptelui.
Însă pentru maramureșeni, masa reprezintă mai degrabă un act cultural,
cu valențe sociale, desfășurat după cutume străvechi. În subsidiar, ea reprezintă un
necesar rit de integrare, fie că ne referim la ospețele comunitare (mesele de
pomană, la care participă tot satul, în frunte cu preotul), la mesele neamurilor
(botez, nuntă, înmormântare), la masa întregii familii (de Paști, de Crăciun), la
masa cotidiană, ori la masa oferită unor musafiri. Maramureșeanul își poftește
oaspetele străin în casă, cu gândul că „i-o fi foame după atâta drum”, dar și pentru
a facilita o interacțiune de ordin cultural. Astfel, el pune preț pe cel mai eficient
mod de a dialoga, indiferent că vorbesc sau nu aceeași limbă.

4
 Capitolul 1 Bucataria Romaneasca
1.1 Istoria bucatariei

Bucătăria tradițională românească este denumirea pe care o poartă

rezultatul sintetizării, în timp, a gusturilor și obiceiurilor gastronomice specifice
poporului român. Ea este diversă, cuprinde nenumărate obiceiuri și tradiții
culinare, mâncăruri specifice, împreună cu obiceiuri provenite prin intersectarea
culturii gastronomice cu tradiții ale altor popoare, cu care poporul român a intrat
în contact de-a lungul istoriei.
Bucataria romaneasca a fost influentata de-a lungul veacurilor de o serie de
factori, cum ar fi : conditiile econimice, conditiile geografice si de clima, gradul
de civilizatie, stadiul de dezvoltare al agriculturii si nu in ultimul rand obiceiurile,
gusturile si preferintele.
Bucătăria românească cuprinde atât bucate de zi cu zi cât și preparate speciale de
sărbătoare. Poporul român fiind creștin încă de la începuturile formării sale,
bucătăria românească cuprinde numeroase bucate de praznic rânduite în funcție de
anotimpul și sărbătoarea pomenită. Bucatele românești sunt alcătuite atât din
legume, cereale, uleiuri vegetale, lapte, produse lactate cât și din carne și
subproduse din carne.
Un loc aparte în Bucătăria românească îl au dulciurile, plăcintele,
dulcețurile.Ocupațiile de bază ale locuitorilor României au fost, încă din cele mai
vechi timpuri, agricultura, creșterea animalelor și vânătoarea.
Relieful României fiind bogat reprezentat atât de zone de luncă, câmpie, de zone
deluroase și intracolinare precum și de numeroase înălțimi montane, dezvoltarea
culturilor agricole și pomicultura au oferit posibilitatea dezvoltării unei bogate
tradiții culinare, bazate pe prelucrarea cerealelor, legumelor și fructelor.
Bogăția fânețelor răspândite pe coamele dealurilor și poalele munților a oferit
posibilități mari de creștere a animalelor. Astfel bucătăria românească se bucură
de o gamă variată de produse de carne, lapte, lactate, produse din lapte, specifice
prin gustul, aromele folosite precum și prin tehnicile de elaborare. Bogăția

5
vânatului răspândit în pădurile românești a adus după sine știința preparării
vânatului în diverse mâncăruri și preparate.
Prin intersectarea culturilor, Bucătăria românească a fost influențată de bucătăria
balcanică, de germană, sârbească, italiană, turcă, și maghiară, dar nu numai, știut
fiind faptul că diversitatea gusturilor și rafinamentul preparatelor din toate țările
lumii sunt apreciate de marii cunoscători ai tradițiilor popoarelor.
Însă pentru maramureșeni, masa reprezintă mai degrabă un act cultural, cu valențe
sociale, desfășurat după cutume străvechi. În subsidiar, ea reprezintă un necesar
rit de integrare, fie că ne referim la ospețele comunitare (mesele de pomană, la
care participă tot satul, în frunte cu preotul), la mesele neamurilor (botez, nuntă,
înmormântare), la masa întregii familii (de Paști, de Crăciun), la masa cotidiană,
ori la masa oferită unor musafiri. Maramureșeanul își poftește oaspetele străin în
casă, cu gândul că „i-o fi foame după atâta drum”, dar și pentru a facilita o
interacțiune de ordin cultural.
Astfel, el pune preț pe cel mai eficient mod de a dialoga, indiferent că vorbesc sau
nu aceeași limbă. Dialogul intercultural, prin intermediul degustării din produsele
culinare, se realizează la nivel non-verbal, cuviintele fiind de prisos.
Fiecare gest și impresie manifestată de către musafir e atent cântărită și decodată,
în funcție de achizițiile comportamentale ale individului și tradiția locală.
Pentru a-i arăta respectul, oaspetele e poziționat la masă „la loc de cinste”, la fel
cum se întâmplă în cazul bătrânilor sau a oamenilor „cu vază” (preotul sau
dascălul).
Stăpânul casei, în virtutea unei legi nescrise, are obligația să bea primul din
băutură și abia apoi oaspetele, prin aceasta dovedind că produsele oferite sunt
curate și demne de a fi degustate.
O altă cutumă locală îi cere musafirului să consume toate alimentele cu
care e servit, considerându-se că „atâta rău vrea gazdei cel care a mâncat, cât a
lăsat în blid”. Regula este valabilă și în cazul băuturii.
Maramureșenii preferă, la mâncarea de dimineață (micul dejun) o masă
consistentă (coleșe cu brânză, lapte acru, slănină și „mâncărușa” – papara din
ouă).

6
 1.2 Caracteristicile bucatariei romanesti

Bucataria romaneasca poate fi definita ca un tot unitar, dar daca

analizam structura mancarurilor din punct de vedere sortimental, al modului de
preparare, al condimentarii, al structurii si asocierii diferitelor materii prime, vom
constata ca exista particularitatile zonale, regionale. Fiecare provincie istorica are un
specific aparte care s-a mentinut, s-a completat si s-a imbogatit din punct de vedere
sortimental si calitativ.
Bucătăria românească cuprinde atât bucate de zi cu zi cât şi preparate speciale de
sărbătoare, adică bucate de praznic rânduite în funcţie de anotimpul şi sărbătoarea
pomenită. Bucatele româneşti sunt alcătuite atât din legume, cereale, uleiuri
vegetale, lapte, produse lactate cât şi din carne şi subproduse din carne.
Un loc aparte în Bucătăria românească îl au dulciurile, plăcintele,
dulceţurile. Bucătăria românească se bucură de o gamă variată de produse de
carne, lapte, lactate, produse din lapte, specifice prin gustul, aromele folosite
precum şi prin tehnicile de elaborare. Bogăţia vânatului răspândit în pădurile
româneşti a adus după sine ştiinţa preparării vânatului în diverse mâncăruri şi
preparate. Prin intersectarea culturilor, bucătăria românească a fost influenţată de
bucătăria balcanică, de germană, sârbească, italiană, turcă, şi maghiară, dar nu
numai, ştiut fiind faptul că diversitatea gusturilor şi rafinamentul preparatelor din
toate ţările lumii sunt apreciate de marii cunoscători ai tradiţiilor popoarelor. Prin
formarea sa daco-romană, cultura gastronomică a poporului român a moştenit
numeroase obiceiuri culinare: de la romani vine plăcinta, turcii au adus ciorba de
perişoare, grecii musaca, de la bulgari există o largă varietate de mâncăruri cu
legume, iar şniţelul vine de la austrieci. Unul dintre feluri de mâncare tipic
româneşti este mămăliga. Aceasta este o fiertură de făină de porumb, cu sare şi
uneori poate avea adaosuri ca zer, unt, brânză în funcţie de preparatul final
obţinut. Ea era folosită foarte des în alimentaţia ţăranilor agricultori şi a
crescătorilor de animale şi înlocuia pâinea care în perioada istorică pre-industrială
era obţinută în gospodărie prin prelucrarea manuală. Foarte des în bucătăria
românească se foloseşte carnea de porc, dar se consumă şi carnea de vită, pui,

7
oaie sau miel, precum şi carne de vânat. Alte mâncăruri tradiţionale sunt
sarmalele, slănina afumată, cârnaţi a Praznicele rânduite de Biserică au adus un
aport deosebit în cultura gastronomică românească, aducând o gamă foarte bogată
de bucate de sărbătoare. Specifice praznicelor sunt mâncăruri precum cârnaţi,
caltaboşi, piftia, cozonacul, sarmale. Micul dejun poate fi alcătuit din produse
lactate: lapte, brânză, iaurturi, brânzeturi proaspete sau fermentate, cereale sau
pâine; produse din carne: salam, şuncă, slănină; ouă preparate fierte, omletă,
ochiuri sau în diverse combinaţii cu legume şi carne, fructe proaspete sau
preparate sub formă de gemuri sau dulceţuri.
Prânzul obişnuit este alcătuit din trei feluri de mâncare: ciorbă sau supă, din carne
şi legume, sau numai din legume mai ales pentru zilele de post, sau salate de
legume, carne; felul doi mâncare alcătuit din legume, sau legume şi carne în
diferite moduri de preparare, soteuri, mâncăruri, fripturi, etc.; felul trei, desertul,
alcătuit din prăjituri, plăcinte, fructe, tarte sau preparate din aluaturi şi fructe.
Pentru zilele de sărbătoare, duminica sau praznicele creştine, se adaugă la masa de
prânz aperitive cum ar fi salate de legume sau carne însoţite de diverse sosuri,
mezeluri, pateuri de carne, brânzeturi sau preparate cu brânză, plăcinte,
merdenele, pateuri, şi se adaugă un desert mai bogat, cum ar fi cozonaci, prăjituri,
torturi, brânzeturi cu fructe.
Cina are aceeaşi compunere ca şi prânzul, însă se exclud în general alimentele a
căror digestie presupune un efort îndelungat pentru stomac, cum ar fi cele
preparate cu maioneză, ouă sau icre. Din punct de vedre a băuturilor, specifice
bucătăriei româneşti sunt vinul, ţara noastră fiind în primii 10 producători
mondiali de vin, şi berea. În zonele rurale se prepară băuturile tradiâionale cum ar
fi vinarsul sau ţuica, vişinata, cireşata, zmeurata etc.Bucătăria maramureșeană
este un savuros colaj de mâncăruri tradiționale românești, ungurești și săsești.
Doar aici poți găsi o diversitate atât de mare, începând de la zămuri (ciorbe și
supe), până la papricaș, tocăniță, gomboti și balmoș. Se spune că invitatul trebuie
să consume toate băuturile și alimentele care îi sunt service, altfel este considerat
că dorește rău gazdei, atât de mult cât a lăsat în farfurie sau în pahare.

8
 1.3 Tendinte in evolutia bucatariei romanesti
contemporane

Bucătăria reprezintă arta şi tehnica preparării alimentelor destinate

consumului uman. Bucătăria poate cuprinde toate noţiunile practice
referitoare la ingrediente, prepararea lor, instrumentele folosite, modurile
de gătit şi diferenţele între acestea.Înainte de apariţia omului modern,
strămoşii săi, asemenea numeroaselor animale, s-au folosit de nişte funcţii
rudimentare în prepararea mâncării :
 curăţarea în apa râurilor,
 prelevarea unei părţi consumabile dintr-un cadavru sau fruct,
 deschiderea scoarţei,
 zdrobirea cu mâna, cu ajutorul cuţitului (şi nu numai cu dinţii).
Descoperirea focului este o mare etapă în inventarea bucătăriei propriu-zise.
O ipoteză ar fi că bucătăria a apărut în urma unui ritual : devorarea
colectivă a obiectului sacrificat, după îmbălsămarea parţială (asociată cu
îmbălsămarea funerară). Această ipoteză evidenţiază ritualul puternic şi
dimensiunea colectivă a practicilor culinare, lucru pe care o descoperire
accidentală nu-l face.
Vechii egipteni au lăsat în urma lor multe mărturii ale modului lor de alimentaţie.
Alimentele de bază erau pâinea şi berea, realizate din orz şi amidon. Se găseau
sute de sorturi de pâine în mai multe forme şi cu compoziţie diversă. Regimul
alimentar egiptean era completat de peşte, carne (de obicei de oaie, porc şi de
pasăre), fructe (curmale, smochine, rodii, pepeni şi struguri) şi de legume (usturoi,
varză, castravete, alune, lăptuci, ceapă, praz şi ridichi).
Venind in contact cu popoarele asiatice, grecii au căpătat gustul luxului şi
interesul pentru o alimentaţie savantă şi rafinată. Îmbogăţiţi prin navigaţie, comerţ
şi cuceriri, grecii împrumută de la orientali numeroase obiceiuri şi reţete. Poporul
consumă mult peşte sărat sau afumat şi sardele cu arpagic. În patiserie şi bucătărie

9
se utilizează ca ingrediente făină de orz, miere, lapte, undelemn, carne de iepure şi
de păsărele servite cu salată grecească.
În perioada sa cea mai fastă, civilizaţia romană a dezvoltat o serie de reţete şi arta
sa culinară a fost purtată la apogeu. Utilizarea meniurilor îmbogăţite
cu miere, aripi, fripturi, vin, numeroase legume, fructe, carne şi mirodenii, venite
din întreg Imperiul a contribuit la extinderea gamei de mâncăruri. Totuşi, poporul
folosea in alimentaţie o fiertură de graunţe sfărâmate, naut, varză, şi mai putină
carne, cerealele şi grâul fiind alimente de bază atât pentru romanii de rând cât şi
pentru armată. La sfârşitul evului mediu, occidentul era din plin aprovizionat cu
carne, cu peşte oceanic sau de apa dulce. Era vremea in care carnea de balenă se
consuma curent in Franţa, dar necesita, ce e drept o fierbere indelungată. Regii si
principii aveau in castelele lor bucătării gigantice mobilate abundent si cu un
personal de specialitate numeros. Legumele erau dispreţuite, fiind folosite doar in
ciorbele de post. În timpul domniei regelui Ludovic al XIV-lea bucătăria devine
mai metodică si mai simplă. Începe servirea bucatelor într-o ordine logică si
igienică: supe, antreuri, fripturi, salate, dulciuri, deserturi. Se generalizează
folosirea furculiţei, lingurii si şervetului, dar şi schimbarea tacâmurilor si
farfuriilor după fiecare fel. Epoca Modernă este marcată printr-o a doua revoluţie
alimentară, introducerea în Europa a alimentelor de pe continentul
american : curcanul, porumbul ciocolată, roşia, ardeiul şi cartoful. Episodul
introducerii cartofului în regimul alimentar de către Antoine Parmentier în 1788 a
dat dovadă de o mai bună ştiinţă a mâncării.
În zilele noastre, asistăm la tot felul de încercări de amestecare a
tuturor bucătăriilor lumii. Nu doar mâncăm din restaurante cu specialităţi culinare
străine şi mai mult sau mai puţin exotice, dar am ajuns să imităm respectivele
sortimente de mâncare şi acasă. Mondializarea comerţului alimentelor este
responsabilul principal în această privinţă. Niciodată nu a fost mai uşor accesul la
asemenea varietate de mâncăruri.
Fenomenul recent al lanţurilor de restaurante fast-food are de profitat cel mai mult
din extinderea acestei evoluţii în întreaga lume în câţiva ani.

10
11