SEZATOAREA – DATINA VECHE

Prof. inv. primar, GEORGESCU MARIA

Scoala Gimnaziala”D.Sturdza”Tecuci

În tradiția românească, șezătoarea este o adunare de mici dimensiuni specifică

mediului rural, care are loc în serile de iarnă. Cei care participă la șezătoare lucrează, cântă,
povestesc și joacă anumite jocuri sociale. Ciclul anual al șezătorilor are loc după terminarea
muncilor agricole. El începe înainte de postul Craciunului.

Este o datină veche, o adunare formată din oameni de la țară, fiind numită în unele
regiuni și furcărie, habă, habără, sau sideancă. În limba maghiară era denumită fonó (furcărie).
Ea avea loc în nopțile de iarnă, când se petrecea lucrând și spunând povești, ghicitori și glume.

Șezătoarea era organizată de obicei în perioada iernii (în numeroase sate, frecvența
acestora depășea trei seri pe săptămână), când munca de la câmp înceta. Seara după cină, un
grup de fete se adunau la un loc, „la gura sobei și la lumina unei lămpi, într-o casă apropiată (de
regulă în casa unei văduve singure cu care fetele se tocmeau), își torceau fuiorul de cânepă și
caierul de lână”.

Aici avea loc și schimb de informații despre evenimentele petrecute în viața satului, sau era un
prilej de încheiere a viitoarelor căsătorii.

Tot șezătoare mai este denumită și o întrunire, reuniune, cenaclu, serată muzicală sau
literară. Asemenea reuniuni literare au avut un rol însemnat în crearea și transmiterea
folclorului literar. Astfel Șezătoarea, revistă de literatură și folclor apărută cu intermitențe între
1892-1929 la Falticeni sub conducerea lui Arthur Horovei, a fost una dintre cele mai importante
reviste de acest fel din țară.

Șezătoare mai era denumită o scândură fixată între tălpile razboiului, pe care șade
țesătoarea când țese, sau locul unde se odihnesc vitele la amiază, când sunt la pasune.

O denumire mai rar folosită este termenul piatră șezătoare care este piatra fixă din sistemul
celor două roți ale mori, sau locul pe care șade, este așezată o persoană.

Şezătoarea a constituit unul din obiceiurile cu rol foarte important în viaţa socială a
satului Iara. La şezătoare se lucra, se cânta, se spuneau poveşti, se practicau unele jocuri
sociale, adică se transmitea şi se prelua tradiţia populară. Semnificaţia socială a şezătorilor
consta în faptul că ele contribuiau la menţinerea unei mentalităţi colective în comunitatea
satului.

- Cum era o şezătoare în tara?

La tara şezătoarea este un obicei străvechi. Spun bătrânii satului că ei işi amintesc de şezători
din copilaria lor, de la părinţii lor. Şezătorile se organizau în perioada iernii, după sărbătorile de
iarnă şi până când începea postul Paştelui. Această perioadă este numită de săteni "Câjlegi". De
obicei se organizau pe zone / străzi ale satului.

Se adunau mai mulţi oameni la câte o casă, seara, de pe la ora 18 (după ce terminau
treaba cu animalele de pe lângă casă) şi şezătoarea ţinea până pe la miezul nopţii. Casele la care
se ţineau şezătorile se schimbau prin rotaţie, între membrii grupului de vecini. Erau şezători de
adulţi şi şezători de tineri. De organizare se ocupau femeile şi fetele.

La şezători, femeile lucrau: se ţesea la război (gazda), se torcea, se depăna lâna, se

scărmăna lâna, se tricota, se făceau ciucuri etc.. Bărbaţii care participau ajutau şi ei câteodată,
la depănat lâna. Şezătorile organizate de fete erau un prilej bun de a se întâlni cu feciorii din
sat. Feciorii aveau privilegiul de a-şi alege şezătoarea la care merg. Câteodatâ adulţii şi tinerii se
adunau împreună la şezătoare, dar în încăperi diferite: cei batrâni în casă, cei tineri în tindă. Nu
se ţinea cont de situaţia materială a oamenilor, se întâlneau la aceeaşi şezâtoare şi săracii şi cei
mai înstăriţi. Gazda îi servea pe cei de la şezătoarea cu grăunţe de porumb fierte, cu zahăr, şi,
câteodată şi cu gogoşi ("pancove").

Atmosfera era veselă: se cânta, se spuneau poveşti, glume, ghicitori, "se punea ţara la
cale". La şezătorile tinerilor era zarvă mai mare, se lucra mai puţin, feciorii "furau" fusul fetelor
pe care le plăceau şi fugeau afară, iar fata "era nevoită" să meargă afară să-şi recupereze fusul!

La casele la care erau si copii mici, aceştia trăgeau numai cu urechea la ce se petrece la
şezătoare. Ei ar fi trebuit să doarmă, în patul aranjat ca un cort (pat cu "herneu"), de unde nu
prea puteau vedea ce se petrece. Numărul straturilor de cuverturi ("lepedeaua") care formau
"paravanul" patului (folosit drept "cort") era direct proporţional cu starea materială a gazdei.

Sezătorile de iarnă erau un prilej de socializare cu character initiatic pentru tineri,

când se transmiteau o serie de mituri, legende, practice si interdictii comportamentale. Mitul
are un rol primordial in desluşirea omului societatii arhaice, traditionale, iar cea mai importantă
caracteristică a sa este cea de a povestire sacră, de relatare a evenimentelor care au loc, real
sau imaginar, cu fapte ale entitătilor supranaturale.
 Sezătorile se organizau in zile de lucru al săptâmanii, când se scărmăna si se torcea
lâna, cânepa,inul, principala indeletnicire a femeilor in acea perioadă din an, si aveau loc in mai
multe gospodării din sat. Se pregăteau mancăruri de post, băutura , iar fetele tinere insotite de
mame, primeau sfaturi sau ascultau povesti si legende sau doar evenimente din lumea
satului.Flăcăii tocmeau muzicantii special pentru sezători , prilej de organizare a cetelor de
colindătorisau urători, iar la sfarsit se exersau pasii dansurilor traditionale. Sezatorile de iarnă
erau deosebit de importante , inspecial pentru cultura spiritual locală , pentru perpetuarea
legendelor si miturilor populare , pentru transmiterea practicilor si interdictiilor care alcătuiau
obiceiurile pămantului , ce este bine si ce nu este bine să faci.
In timpul sezătorilor de iarnă se povesteu evenimente si se desluseau caracterele
membrilor comunitătii, care se regăseu mai apoi in textile colindelor laice si a urăturilor
personalizate referitoare la oamenii locurilor.